Dezvoltarea „focului grecesc” pentru marina bizantină a fost atribuit de către istoriografie unui anume inginer din Heliopolis (astăzi Baalbek, în Liban) care se refugiase în imperiu în ultimele decenii ale secolului al VII-lea. Această constatare- precum și cea potrivit căreia „focul grecesc” s-ar fi dovedit decisiv în apărarea Constantinopolului de asediul arab din 717 d.Hr a fost extrasă din sursele bizantine. Tot aceasta susțineau că marina bizantină a reușit să dețină supremația navală datorită acestei „arme”.

S-a considerat faptul că o perioadă de timp secretul amestecului compozit al acestui „foc grecesc”- amestesc care permitea arderea și în contact cu apa- a fost bine păstrat de bizatini. Transmiterea acestui „secret” către inamicii monarhiei intra sub incidența penalului. Chiar și așa, sursele arabe de la finalul secolului al IX-lea- admițând că anterior monopolul asupra „focului grecesc” fusese exclusiv bizantin- indică faptul că arabii erau și ei familiarizați deja cu această „armă” utilizată de navele de luptă.

Forța distructivă a acestui „foc grecesc” în luptele maritime a fost considerată de istoriografia contemporană drept exagerată, comentariile anterioare asupra impactului acestuia ca armă de luptă a flotei bizantine având la bază preluarea necritică a unor surse bizantine. Mai degrabă, șocul recepționat de către inamicii flotei imperiale în contactul cu acest lichid inflamabil utilizat de marina imperiului avea de-a face cu gradul de organizare, dezorganizare, inovație sau experiență de luptă a flotei inamice: „In any case it was never a decisive weapon[ „focul grecesc”- n.n] that gave its user inevitabe superiority in battle. Had it been so then it would not have disappeared from the arsenals of later medieval Mediterranean fleets. Like all fire-weapons used in naval warfare against wooden vessels, Greek Fire must have been at its most effective against unprepared enemies in confined waters and with favourable wind and sea conditions; and much more likely to cause serious damage to a small lightly constructed vessel than a heavy-timbered warship. These conditions certainly seems to have applied in 941 when an outnumbered Byzantine forced inflicted a decisive defeat on a large Vikin

„Focul grecesc” utilizat de marina bizantină era denumit de către contemporani și sub numele de „foc roman” având în vedere continuitatea Imperiului Roman prin partea lui de răsărit, numit convențional Imperiu Bizantin. S-a consolidat ideea potrivit căreia utilizarea acestui foc grecesc ar fi salvat Constantinopolul de la marele asediu arab din anii 717-718. Atunci când arabii au încercat să-și transfere vasele în interiorul Cornului de Aur și să atace zona mai slabă a zidului de apărare a capitalei, distrugerea vaselor arabe s-a datorat, de fapt, unor „vase incendiate” sacrificate de bizantini: [...]Byzantines appear to have been using fireships- that is, burning boats packed with inflammable material and allowed to drift into the enemy ships- rather than warships armed with Greek Fire”. (Mark Whittow)

Exagerarea forței distructive a „focului grecesc” utilizat de flota bizantină după cum reiese din sursele bizantine- preluate până de curând, necritic de istoriografie- trebuie pusă în relație cu propaganda imperială și cu timpul istoric. „Focul grecesc” a apărut în contextul luptelor împotriva celui mai aprig rival al monarhiei, rival care i-a pus chiar existența în pericol. Prin urmare, „focul grecesc” care anihila complet flota arabă- iar uneori o făcea- funcționa perfect ca un catalizator moral pentru bizantini.

Caracteristicile generale ale „focului grecesc” erau consemnate în capacitatea acestuia de a arde în contact cu apa si starea lui lichidă care îi permitea să se extindă atunci când era propagat cu ajutorul unor dispozitive numite siphon. Asupra compoziției acestui „foc al romanilor” istoriografia a reușit să identifice drept sigur elementul petrolului dar discuțiile rămân deschise asupra celorlalte substanțe utilizate în prepararea „armei lichide”.