Flota militară a Imperiului Bizantin
În umbra armatei terestre
autor Alexandru Cristian Enescu, mai 2017
Imperiul Bizantin, cu toate că beneficia de întinse „frontiere” maritime, era prin excelență beneficiarul unei armate terestre. Marina militară a fost un auxiliar al armatei terestre, responsabilă mai degrabă cu logistica, iar în plan civil cu transportul de mărfuri. Singurul secol în care ecartul dintre cele două forțe militare s-a micșorat dar fără să se egalizeze a fost secolul al X-lea. Atunci împărații au dezvoltat o flotă care era „stăpâna Mediteranei”.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Asemenea armatei terestre a Imperiului Bizantin, marina a reprezentat produsul- în egală măsură- a unei moșteniri a tradiției romane precum și inovații dictate de schimbările drastice produse în contextul invaziei arabe petrecute în secolul al VII-lea. Precum armata de uscat și flota imperială bizantină a suferit schimbări pentru a putea face față provocărilor ivite în contextul acestui secol, transformări care vor pune flota- pentru câteva secole- pe picior de egalitate cu armata terestră în preocupările basileilor.

Marina militară a Imperiului Bizantin a moștenit- asemenea armatei de uscat- tradiția romană antică, tradiție pe care sub diverse forme a păstrat-o chiar și în secolul al X-lea. De menționat faptul că, până prin secolul al VII-lea d.Hr, flota imperială constantinopolitană era plasată în preocupările basileilor pe locul secund, la o distanță considerabilă față de interesul manifestat pentru armata terestră. Deși beneficia de o lungime considerabilă a coastelor sale, monarhia bizantină se considera o putere terestră.

Șocul cauzat de invazia arabă din secolul al VII-lea a determinat readaptarea armatei bizantine- implicit și a marinei- la condițiile noi de luptă aduse în discuție de către armatele arabilor. Împărații se vor arăta mai interesați de dezvoltarea flotei imperiale și vor încerca să-i ofere acesteia o capacitate de luptă impresionantă care o va plasa pe picior de egalitate- pentru câteva secole- cu armata terestră. Și datorită flotei imperiale, asediile asupra Constantinopolului desfășurate de rivalii monarhiei au eșuat.

În primele secole ale existenței monarhiei bizantine flota imperială era condusă de un general al armatei de uscat și era improvizată pentru fiecare campanie planificată. Până în secolul al VII-lea, statutul secundar al marinei bizantine în angrenajul armatei o transforma într-o „cenușăreasă”, contrată serios chiar și de flota vandalilor. „[...]armata maritimă a vandalilor a reprezentat pentru imperiu un adevărat pericol, până când, în anul 532, Belizarie a reușit să o distrugă odată cu înfrângerea Cartaginei. Dezvoltarea flotei arabe, care, odată cu venirea la putere în Siria a guvernatorului Muawija, a devenit, datorită piraților ei, spaima Mediteranei, a obligat Bizanțul să își organizeze o armată maritimă demnă de acest nume”. (Alain Ducellier)

Atașat de marina militară - și ajuns în „legendă”- a fost faimosul „foc grecesc” pe care flota imperială l-a folosit în luptele navale împotriva rivalilor monarhiei sau a celor care asediau capitala Constantinopol. Spunem „legendă” pentru că, de-a lungul timpului, forța distructivă a acestuia a fost interpretată exagerat. Fără îndoială provocator de pagube inamicilor, acestui „foc grecesc” - un amestec de petrol și salpetru- i-au fost în cele din urmă descoperite secretele și de arabi, care îl foloseau în mod identic.

Dezvoltarea „focului grecesc” pentru marina bizantină a fost atribuit de către istoriografie unui anume inginer din Heliopolis (astăzi Baalbek, în Liban) care se refugiase în imperiu în ultimele decenii ale secolului al VII-lea. Această constatare- precum și cea potrivit căreia „focul grecesc” s-ar fi dovedit decisiv în apărarea Constantinopolului de asediul arab din 717 d.Hr a fost extrasă din sursele bizantine. Tot aceasta susțineau că marina bizantină a reușit să dețină supremația navală datorită acestei „arme”.

S-a considerat faptul că o perioadă de timp secretul amestecului compozit al acestui „foc grecesc”- amestesc care permitea arderea și în contact cu apa- a fost bine păstrat de bizatini. Transmiterea acestui „secret” către inamicii monarhiei intra sub incidența penalului. Chiar și așa, sursele arabe de la finalul secolului al IX-lea- admițând că anterior monopolul asupra „focului grecesc” fusese exclusiv bizantin- indică faptul că arabii erau și ei familiarizați deja cu această „armă” utilizată de navele de luptă.

Forța distructivă a acestui „foc grecesc” în luptele maritime a fost considerată de istoriografia contemporană drept exagerată, comentariile anterioare asupra impactului acestuia ca armă de luptă a flotei bizantine având la bază preluarea necritică a unor surse bizantine. Mai degrabă, șocul recepționat de către inamicii flotei imperiale în contactul cu acest lichid inflamabil utilizat de marina imperiului avea de-a face cu gradul de organizare, dezorganizare, inovație sau experiență de luptă a flotei inamice: „In any case it was never a decisive weapon[ „focul grecesc”- n.n] that gave its user inevitabe superiority in battle. Had it been so then it would not have disappeared from the arsenals of later medieval Mediterranean fleets. Like all fire-weapons used in naval warfare against wooden vessels, Greek Fire must have been at its most effective against unprepared enemies in confined waters and with favourable wind and sea conditions; and much more likely to cause serious damage to a small lightly constructed vessel than a heavy-timbered warship. These conditions certainly seems to have applied in 941 when an outnumbered Byzantine forced inflicted a decisive defeat on a large Vikin

„Focul grecesc” utilizat de marina bizantină era denumit de către contemporani și sub numele de „foc roman” având în vedere continuitatea Imperiului Roman prin partea lui de răsărit, numit convențional Imperiu Bizantin. S-a consolidat ideea potrivit căreia utilizarea acestui foc grecesc ar fi salvat Constantinopolul de la marele asediu arab din anii 717-718. Atunci când arabii au încercat să-și transfere vasele în interiorul Cornului de Aur și să atace zona mai slabă a zidului de apărare a capitalei, distrugerea vaselor arabe s-a datorat, de fapt, unor „vase incendiate” sacrificate de bizantini: [...]Byzantines appear to have been using fireships- that is, burning boats packed with inflammable material and allowed to drift into the enemy ships- rather than warships armed with Greek Fire”. (Mark Whittow)

Exagerarea forței distructive a „focului grecesc” utilizat de flota bizantină după cum reiese din sursele bizantine- preluate până de curând, necritic de istoriografie- trebuie pusă în relație cu propaganda imperială și cu timpul istoric. „Focul grecesc” a apărut în contextul luptelor împotriva celui mai aprig rival al monarhiei, rival care i-a pus chiar existența în pericol. Prin urmare, „focul grecesc” care anihila complet flota arabă- iar uneori o făcea- funcționa perfect ca un catalizator moral pentru bizantini.

Caracteristicile generale ale „focului grecesc” erau consemnate în capacitatea acestuia de a arde în contact cu apa si starea lui lichidă care îi permitea să se extindă atunci când era propagat cu ajutorul unor dispozitive numite siphon. Asupra compoziției acestui „foc al romanilor” istoriografia a reușit să identifice drept sigur elementul petrolului dar discuțiile rămân deschise asupra celorlalte substanțe utilizate în prepararea „armei lichide”.

Apariția arabilor în secolul al VII-lea a însemnat, pe lângă contestarea de către aceștia a frontierei orientale a monarhiei bizantine, și debutul reorganizării din necesitate a marinei imperiale. Marea Mediterană nu mai era- precum în tradiția romană- un „lac roman” iar supremația bizantină era contestată acum de arabi. Împărații au remarcat acest lucru și au scos flota militară din planul secund, aducând-o în poziția în care în secolele X-XI era stăpâna de necontestat a Mediteranei.

Dincolo de utilizarea „focului grecesc”, marina bizantină- calitatea ei de a respinge atacurile rivalilor- a constat în abilitățile de navigare și tipul de formație de luptă moștenite din tradiția romană. Aceste abilități de manevrare i-au permis flotei să-i țină departe în multe momente pe arabii care atacau cetățile de coastă. Aceleași calități de instruire i-au permis flotei imperiale să navigheze împotriva avarilor care doreau să treacă Dunărea sau să dejoace planul perșilor de joncțiune pe mare cu avarii în vederea unui asalt asupra Constantinopolului.

Strategul Karabiasinoi- comandantul flotei imperiale- apare menționat în jurul anului 670 d.Hr. În mod evident marina militară- cu toate sursele lacunare de menționare anterioare- a fost o preocupare de „zi de zi” a împăraților din moment ce asalturile arabilor pe mare au fost respinse. Cu toate că flota imperială era asamblată uneori cu scopul declarat al unei expediții precise, mentenanța, cunoștințele teoretice și practice navale se constituiau într-o preocupare permanentă, asemenea armatei de uscat.

Operațiunile navale din Marea Mediterană întreprinse împotriva flotei arabe de către omonima ei bizantină apar menționate în ultimele decenii ale secolului al VII-lea. Susținerea acestora însă era obiectul unui veritabil efort financiar și tehnic pe care trebuia să îl suporte administrația imperială. „Mediterranean naval warfare was complicated, technically demanding and expensive”. (Mark Whittow)

Primele referiri despre flota militară bizantină apar în urma înfrîngerii de la Phoenice în fața arabilor, flota constantinopolitană fiind condusă chiar de împăratul Constans al II-lea. În anul 680 flota militară- Karabisianoi- apare menționată iarăși în contextul asediului slavilor asupra Thesalonicului. Cartierul general din această perioadă a strategului- comandantul- flotei nu este cunoscut dar opțiunile istoricilor se îndreaptă spre Rodos sau Samos.

Reorganizarea flotei militare s-a produs sub Iustinian al II-lea la finalul secolului al VII-lea care a înrolat grupuri de mardaiți de la frontiera orientală a Imperiului Bizantin- aflat permanent sub atacurile arabilor- în rândul soldaților din flotă. A creat în același timp thema- provincia- maritimă a Hellas-ului cu rolul precis de a apăra Insulele din Marea Egee.

După marele asediu arab asupra Constantinopolului din anii 717-718 d.Hr, împăratul Leon al III-lea Isaurianul a reorganizat flota imperială demarând procesul care va aduce flota bizantină în postura de „stăpână” a Mediteranei peste câteva secole. Au fost create acum 2 corpuri navale din flota imperială anterioară (Karabisianoi). Un corp era plasat în thema- provincia- Kibyrrhaiotai cu rol de apărare a sud-vestului Asiei Mici și a Insulele Egeene iar corpul central al flotei a fost plasat în Constantinopol.

Momentul de debut al creării unei flote militare bizantine veritabile l-a reprezentat reforma introdusă de Leon al III-lea Isaurianul în momentul în care împărțit vechea flotă Karabisianoi în corpuri navele plasate în anumite zone ale monarhiei care aveau destinată o zonă de apărare precisă a coastelor acesteia. Mai importantă a fost decizia de a crea la Constantinopol Flota Imperială- Basilikos Stolos- care va reprezenta de-acum înainte „inima” flotei militare bizantine permanente. „Dacă înainte domniei lui Leon III (717-741), întreaga flotă era condusă de strategul de Kibyraioton, acest împărat a împărțit-o în două, formând o flotă imperială, comandată de «drongarul de Ploimon», cu baza la Constantinopol și una a celor trei theme numite maritime: Kibyraioton (întânzindu-se pe coasta anatoliană de la Millet la Alexandretta), Elada (cuprinzând Insulele din Marea Egee și Hellespontul) și Samosul (situată pe coasta occidentală a Anatoliei)”. (Alain Ducellier)

Flota militară bizantină a suferit transformări în secolul al VIII-lea din necesitatea reformării și susținerii războiului defensiv împotriva arabilor în care se afla Imperiului Bizantin în această perioadă. Arabii preluaseră deja de sub autoritatea bizantină Ciprul, Egiptul, Creta și Sicilia începând cu anul 827. Organizarea marinei bizantine a urmat principii asemănătoare armatei de uscat fiind create theme- provincii- navale cu rol de apărare a coastelor Imperiului Bizantin.

Structura flotei militare bizantine a fost modificată în secolul al IX-lea prin creea unui corp de soldați „de uscat” care staționa în anumite zone ale coastelor Imperiului Bizantin și care asigura legătura dintre flota imperială încartiruită la Constantinopol și corpurile de marină cantonate în themele- provinciile navale ale monarhiei. Aceste trupe erau întreținute cu fonduri centrale și erau conduse de un tourmachos care se afla în subordinea strategului armatei de uscat din provincia respectivă.

Thema- provincia- navală a Hellas-ului a fost reorganizată în debutul secolului al IX-lea fiind segmentată în două. Thema Pheloponesului în sudul Greciei a fost nou-creată iar vechea themă navală a Hellas-ului urma să se ocupe de apărarea Greciei centrale și a Tesaliei. În acest secol a fost creată și thema maritimă a Kephaloniei care trebuia să asigure protecția navală a Insulele Ionice în fața raidurilor arabe și să securizeze comunicația cu posesiunile imperiale din sudul Italiei.

În secolul al IX-lea împăratul Leon al VI-lea Filozoful a creat din thema-provincia- Armeniakon două theme maritime: Chaldia și Paphlagonia. De asemenea, importanța unor anume puncte navale sau strategice erau plasate sub comanda unui archontes cu atribuții militare terestre dar care, la cerere și nevoie, beneficia de corpuri navale de luptă de dimensiuni mici. Chios, Malta sau golful Eubeei beneficiau de prezența unor asemenea corpuri de luptă navale comandate de un archontes.

Thema maritimă a Kephaloniei a fost reorganizată pentru o mai bine apărare, fiind creată din ea provincia maritimă a Longobardiei. De asemenea, posesiunile bizantine din Calabria și Sicilia erau apărate de o flotă încartiruită sub numele de thema Siciliei. Doi tourmachai- comandanți- erau responsabili în parte de corpurile de flotă din Calabria și Sicilia. După pierderea Taorminei de către Imperiul Bizantin, thema Siciliei a fost desființată.

Saltul calitativ al flotei imperiale bizantine prin preocuparea basileilor pentru dezvoltarea acesteia s-a consemnat în secolele X-XI, atunci arabii nemaireprezentând nicio amenințare pentru monarhie. Flota bizantină transformase Marea Mediterană, începând cu domnia lui Romanos I Lekapenos, într-un „lac roman”. „[...]Bizanțul s-a impus din nou, Nikefor Fokas afirmând, după spusele episcopului Liutprand ale Cremonei: «Sunt stăpânul absolut al puterii maritime». Fapt remarcabil, căci Bizanțul, în veacul său de glorie, a deținut atât puterea terestră, cât și supremația aproape absolută a mării, pe care doar normanzii au reușit să i-o răpească la sfârșitul veacului al XI-lea”. (Alain Ducellier)

Neglijența autorității centrale de la Constantinopol față de armata terestră a imperiului din cea de-a doua jumătate a secolului al XI-lea s-a repercutat și asupra flotei militare a monarhiei. Pătrunderea turcilor selgiucizi spre vestul Asiei Mici a cauzat dezorganizarea militară. Rămășițele flotei din provincii a fost cuplată de basileul Alexios I sub o singură flotă, la Constantinopol. Apoi, apelul basileilor din următoarele secole tot mai mult la flota genoveză sau venețiană a însemnat și decăderea definitivă a flotei bizantine.

Eliminarea arabilor din competiția pentru controlul asupra Mării Mediterane s-a datorat în mare măsură calității pe care o dobândise flota bizantină în secolele de maximă autoritate a Imperiului Bizantin, X-XI. Însă această supremație maritimă bizantină a pălit spre sfârșitul secolului al XI-lea, iar acest aspect a fost cel mai bine observat atunci când împărații au fost incapabili să oprească debarcarea normanzilor din Sicilia în Peninsula Balcanică.

Ca urmare a avansului turcilor selgiucizi spre vestul Asiei Mici și a dezorganizării militare care i-a urmat, capacitatea flotei a fost de asemenea puternic afectată. Din flotele repartizate anterior theme-lor- provinciilor- maritime au rămas doar rămășite care au fost cuplate de împăratul Alexios I Komnenos, într-o încercare de restabilire a puterii navale, într-un singur corp de flotă la Constantinopol. Această măsură a vulnerabilizat însă teritoriile de coastă ale monarhiei care trebuia să aștepte intervenția flotei din capitală în cazul unui atac.

În intervalul 1204-1261 în care Constantinopolul a fost ocupat de armatele celei de-a Patra Cruciade, basileii din „exil” de la Niceea- Laskarizii- s-au îngrijit- potrivit surselor- de crearea unei flote capabile să susțină militar armata terestră și pretențiile acestor împărați de a reașeza titlul imperial bizantin în capitala de drept, Constantinopol. Aceștia aveau două baze navale în statul pe care îl fondaseră la Niceea: Smyrna (secondată de Stadeia) și una la Holkos cu rază de acțiune în zona Hellespontului.

După recucerirea Constantinopolului de către bizantini- prin Mihail al VIII-lea Palaiologos- s-a încercat reducerea dependenței militare maritime a monarhiei de Republicile Italiene. Basileul a creat noi corpuri de trupe navale formate în principal din locuitori ai imperiului: Gasmouloi, Tzakones și Prosalentai. Primele două corpuri erau responsabile cu apărarea Constantinopolului și a Traciei iar ultimul corp naval avea ca sarcină de apărare nordul Mării Egee.

Armata Imperiului Bizantin- nici marina militară nu făcea excepție- a beneficiat de aportul mercenarilor. În ultimele secole ale monarhiei fenomenul s-a accentuat, cauzat fiind și de implicarea Genovei și Veneției în afacerile interne ale imperiului, de multe ori intervenția flotelor italiene fiind cerută de cei implicați în luptele interne de ocupare a tronului imperial. Andrea Morisco, Giovanni de lo Cavo sunt câteva dintre numele alogene care au comandat în flota bizantină. Un italian- Likarios- a devenit chiar comandantul suprem al flotei imperiale.

Încercarea lui Mihail al VIII-lea Palaiologos de a reda importanța și forța flotei imperiale bizantine a fost stopată de moștenitorul acestuia, Andronikos al II-lea. El a considerat că amenințările principale erau cele din direcția uscatului: Angevinii din regatul Neapoleului și turcii otomani din Asia Mică. Sumele destinate flotei au fost investite astfel în trupele terestre iar în probleme maritime s-a apelat consistent- cu mari eforturi financiare pe termen lung- la serviciile genovezilor și ale venețienilor.

Încercările lui Andronikos al III-lea Palaiologos și Ioan al VI-lea Kantakouzenos de a închega o mică flotă permanentă s-au dovedit în zadar. În ultimele decenii de existență ale monarhiei bizantine, din flota care stăpânea Mediterana în urmă cu câteva secole rămăsese doar o fantomă. „În anul 1453, confruntat cu cele 300 de nave ale lui Mahomed II, Bizanțul adăpostea în port, așa cum scrie Giorgios Sphrantzes, doar «trei nave din Liguria, una din Iberia sau Castilia, o corabie din Provența franceză, trei din Creta (una din orașul Chandax și alte două din Cydonia), toate pregătite de război [...], trei triere venețiene pe care italienii le numesc «grossas galeras» sau «galeatzas», și multe alte triere rapide ce-i însoțeau pe negustori”. (Alain Ducellier)

Asemenea trupelor de uscat soldații din marina imperială bizantină erau recrutați- în bună măsură- după sistemul granturilor prin care acestora le erau concesionate bunuri de stat- cu drept de uzufruct permanent- în schimbul oferirii serviciilor militare în caz de nevoie. În afara acestora mai existau și mercenari slavi, nordici precum și numitul popor al mardaiților. Acesta a fost relocat din munții Libanului în Imperiului Bizantin în secolul al VII-lea în schimbul prestării serviciului militar.

Sistemul de recrutare în flota bizantină avea la bază același sistem utilizat și în armata terestră. Granturile oferite soldaților de către stat cu drept de uzufruct permanent erau plătite de către stratioți- soldați- prin servicii militare atunci când monarhia bizantină avea nevoie. Sistemul a funcționat pentru multe secole în istoria Imperiului Bizantin și a furnizat armatei resursele umane locale necesare. Desigur, complementar se practica și înrolarea mercenarilor în armată și în marină.

În marina bizantină erau înrolați- pe lângă locuitorii monarhiei beneficiari ai sistemului de granturi acordate de stat- și mercenari slavi și nordici. De asemenea, o sursă importantă în anumite secole ale existenței imperiului de recrutare de soldați în flota imperială a constituit-o poporul mardaiților, excelenți navigatori. Originară din munții Libanului, această populație a fost relocată de basilei în secolul al VII-lea din exteriorul frontierei orientale a imperiului în interiorul acesteia.

Numărul exact al celor angrenați în marina bizantină este supus dezbaterilor în istoriografa de specialitate, dar se cunosc câteva date în special despre expediția cretană din 911 și precum și alte date din timpul domniei lui Leon al VI-lea Filozoful. Acum, Flota Imperială număra circa 34.000 de vâslași și 8000 de soldați. Thema- provincia- maritimă a Egeei număra circa 2600 de vâslași și 400 de soldați în timp ce trupele navale din thema Kibyrrhaiotai se ridicau la circa 5.700 de vâslași și 1.000 de soldați.

În secolul al X-lea thema maritimă a Samosului număra aproximativ 3.900 de vâslași și 600 de soldați. În afara trupelor de marină staționate în provincii cu zone precis trasate de apărare a coastelor imperiului, în secolul al IX-lea basileul Vasile I a creat corpul Flotei Imperiale din Constantinopol care număra circa 19.000 de vâslași și 4.000 de soldați. Asimilați trupelor de elită de uscat- tagmata- acești soldați din marină erau profesioniști și capabili de intervenție rapidă, la dispoziția basileului.

Alături de vâslași, personalul auxiliar din marina bizantină era compus, de regulă, din oameni de condiție modestă care trebuiau să execute serviciul militar- strateia- primind în schimb terenuri cu drept de uzufruct sau plata în bani. Existau de asemenea și mercenari străini, nordici- din secolul X apar și rușii menționați în flota imperială- mardaiții așezați în monarhie- și, de asemenea, grupul numit Toulmatzoi- a cărui origine se consideră a fi dalmată, dar problema rămâne deschisă.

În mod natural, acest vector- cel al mărimii flotei bizantine- a fost subiectul unei fluctuații de-a lungul istoriei monarhiei bizantine. În multe dintre momentele acesteia nu se cunosc datele exacte și clare asupra mărimii precise a marinei bizantine, dar, se cunosc, în schimb date din secolul al X-lea. În acest secol, în urma unor expediții repetate maritime Imperiul Bizantin va relua în posesie insulele din Mediterană ocupate în secolul anterior de către arabi.

Secolul al X-lea este bine reprezentat din punctul de vedere al cunoștințelor transmise nouă legate de mărimea flotei imperiale bizantine. În intervalul expedițiilor de recuperare a insulei Creta din mâinile arabilor, numărul vaselor din marina bizantină a oscilat de la 100 la 250 de nave de luptă. Opiniile istoricilor legate de expediția cretană eșuată din anul 949 se oprește la cifra de 152 de vase de diferite dimensiuni angrenate în luptă.

Expediția navală de recuperare a Cretei din mâinile arabilor- expediție reușită, după alte două tentative nefericite anterioare- condusă de viitorul împărat Nikephoros al II-lea Phokas se pare că a numărat un total de 307 nave. În acest număr ridicat de nave ale marinei militare erau incluse navele Flotei Imperiale din Constantinopol și cele staționate în themele- provinciile- maritime cu rol de apărare a coastelor monarhiei.

Numărul vaselor de luptă din marina bizatină- alături de cele auxiliare- a cunoscut un declin în a doua jumătate a secolului al XI-lea. Subțierea corpului naval din provincii a dus la dispariția acestuia și topirea marinei într-un singur corp de flotă imperială staționat în Constantinopol și reorganizat de basileul Alexios I Komnenos la finalul secolului al XI-lea. De asemenea, dificultățile financiare și tehnice de după secolul al XI-lea au dus la diminuarea capacității de construcție a navelor de luptă.

Atunci când ne referim la nava de luptă prin excelență prezentă preț de cîteva secole în marina bizantină, trebuie să ne referim la dromon. Cu origini în tradiția antică greco-romană acest vas de luptă avea un singur rând de rame la care ulterior marina bizantină a adăugat în secolul al IX-lea două rânduri de vâsle. Apoi, dromon- a cărui etimologie are legătură cu termenul dromos (drum, culoar, traseu)- a cunoscut dezvoltări sub forma de navă gigant în epoca marilor expediții navale bizantine din secolul X.

Nava cea mai cunoscută a marinei militare bizantine a fost prin excelență dromon-ul. Cu o tradiției care mergea în lumea greco-romană, acest tip de navă alungită a fost utilizat de flota militară bizantină mai bine de 8 secole. Execuția acestui vas de luptă a pornit de la un singur rând de rame, apoi în secolul al IX-lea bizantinii au construit dromon-ul cu două rânduri de vâsle pentru ca în secolul al X-lea- cel al marilor expediții navale bizantine- să apară un tip de dromon gigant cu 4 rânduri de rame.

Dromon-ul- nava de luptă de bază a marinei bizantine- beneficia în secolul al VI-lea, de un singur rând de vâsle cu 50 de vâslași dispuși pe ambele părți ale acesteia. Evoluția acestei nave de luptă este sugerată de faptul că în secolul al IX-lea apar aproximativ 120 de văaslași dispuși de ambele părți ale dromon-ului care erau așezați de asemenea pe două punți. Cei de pe puntea superioară aveau sarcina- la nevoie- de a lupta alături de soldații care erau transportați pe dromon-ul respectiv.

Dimensiunea unui dromon cu două rânduri de vâsle era de circa 32 de metri și beneficia pentru o manevrare eficientă bazată pe două catarge. Vasul era ținut pe curs cu ajutorul cârmei așezată în partea din spate a navei, loc în care era poziționat și punctul de comandă al căpitanului. La prora dromon-ului erau plasate cele două sifoane prin care era aruncat „focul grecesc” asupra inamicului. Vâslașii erau protejați de o palisadă de lemn de jur-împrejurul navei peste care soldații își ridicau scuturile pentru protecția lor și a vâslașilor.

Dromon-ul marinei bizantine de mari dimensiuni era prevăzut cu mici construcții de lemn de tip castel- xylokastra- de unde arcașii puteau trage asupra soldaților din navele inamice. În secolul al IX-lea, evoluția dromon-ului- redenumit comun chelandion- cu două rânduri de vâsle a consemnat formarea a 3 categorii de nave de luptă de acest tip: ousiakon- manevrat de 108 oameni-, pamphylon- echipat cu până la 160 de vâslași-, și dromon-ul clasic care atingea dimensiuni impresionante de peste 200 de vâslași.

Saltul în dimensiune al navei tipice de război a marinei bizantine- dromon- a consemnat în secolele de maximă putere maritimă a monarhiei bizantine- X-XI- tipuri de navă care atingeau dimensiuni uriașe, fiind nevoie de 250 de vâslași pentru a le „lansa la apă”: „Era o navă lungă, acoperită în întregime, de viteză medie, echipată cu pânze ajutătoare tot mai perfecționate și al căror număr creștea mereu. În timpul domniei lui Romanos Lekapenos, care înainte de a fi drongar de Ploimon își începuse cariera ca simplu marinar, tonajul navelor a fost și el sporit. Apoi, în vremea atacului bizantin asupra Cretei, în anul 960, au apărut nave gigantice, puse în mișcare de 250 de vâslași, echipate cu patru șiruri de rame și având fiecare dintre ele o punte ce permitea soldaților înarmați și carelor de luptă să treacă direct pe țărm”. (Alain Ducellier)

Exceptând nava prin excelență de război a marinei bizantine- dromon- flota imperială utiliza o serie de alte tipuri de vase cu diferite scopuri. Dimensiunile acestora, mai mici decât dromon-ul și mai rapide, le permiteau acestor tipuri de vase să execute manevre pe flancurile flotei sau misiuni de recunoaștere. De asemenea, monarhia bizantină a produs pentru dotarea marinei militare și tipuri de vase destinate aprovizionării, iar pentru rolul lor logistic erau adaptate în consecință.

Vasele numite moneres și galea din flota bizantină erau de dimensiuni mai mici decât clasica navă de luptă, dromon. Manevrate de un echipaj nu foarte numeros (câteva zeci) acestea- beneficiind de viteză sporită- operau în flancurile corpului de dromon-uri și executau misiuni de recunoaștere în apele inamice.

Pentru misiuni de transport și suport logistic marina bizantină se baza pe vasele numite phortegoi sau skeuophora. Nava numită galea- de unde și termenul ulterior medieval occidental de „galeră”- era adaptată și pentru transportul cailor (hippagoga) spre locurile de desant. Diferența dintre dromon-ul de luptă și nava de dimensiuni asemănătoare- chelandion- era dată de adaptările operate la bordul acesteia din urmă (lățime și pescaj mai mari) pentru a putea oferi compartimentarea necesară transportului cailor.

Sursele bizantine menționează printre vasele auxiliare ale marinei bizantine- responsabile cu logistica- și pe cele numite sandalion. Acestea erau vase de dimensiuni mici, de regulă remorcate de vase mai mari și care erau prevăzute cu doar 4 vâsle.

După recucerirea Constantinopolului de către Mihail al VIII-lea Palaiologos și refacerea flotei bizantine (nu în aceeași proporție ca în secolele anterioare) noile vase de luptă au primit o notă „italiană” de design. Aceasta s-a datorat contactului cu Republicile Italiene care erau deja în relații comerciale și politice cu monarhia bizantină din secolul anterior. Nava clasică a marinei bizantine dromon- este denumită în continuare în paralel cu cel de galea dar este clasată acum, mai mult ca navă de transport.

Dromon-ul- nava de luptă clasică a marinei bizantine- și-a continuat traseul în existența flotei bizantine dar din secolele XII-XIII aceasta a rămas în denumirea contemporanilor ca o navă mai mult de transport decât de luptă. Din acest moment, în contact cu stilul occidental, prezent tot mai mult datorită Veneției și Genovei în Imperiul Bizantin, marina imperială a trecut la utilizarea unui alt tip de navă de luptă cu două rânduri de vâsle, rolul dromon-ul rămânând unul logistic și nu de angajare în luptă.

După recucerirea Constantinopolului de către Mihail al VIII-lea Palaiologos și refacerea flotei imperiale, a apărut un nou tip de navă care a înlocuit dromon-ul, și anume vasul numit katergon. Tot sub influența occidentală nava de transport a cailor spre locul de desant- chelandion- a fost înlocuit cu cea numită tareta. În ultimele două secole ale existenței monarhiei bizantine, marina bizantină a decăzut până în punctul în care navele utilizate de basileu erau de construcție aproape exclusiv venețiană sau genoveză.

Preocuparea pentru tactică și strategie militară a împăraților bizantini sau a generalilor angrenați la cel mai înalt nivel al comandei militare derivă din tratatele militare bizantine care ni s-au păstrat. Plecând de la Taktika lui Leon al VI-lea Filozoful, trecând prin manualul militar al lui Nikephoros al II-lea Phokas și ajungând la scrierile generalului Nikephoros Ouranos din secolul al XI-lea se poate observa grija elitei militare bizantine pentru păstrarea și promovarea înțelegerii tacticii militare.

Având în vedere tehnica militară și mobilitatea redusă a dromon-ul și a celorlalte vase militare bizantine împotriva vremii nefavorabile pe mare, recomandarea manualelor militare era ca flota să desfășoare operațiuni doar câteva luni pe an (din primăvară până în luna septembrie). Chiar dacă navele bizantine utilizau vele, viteza de deplasare nu era mare și în condiții de vreme rea nu se putea face mare lucru. De asemenea, se avea în vedere capacitatea de transport a proviziilor în raport cu reușita campaniei militare.

În afara porturilor, forturi întărite unde puteau acosta navele bizantine erau întreținute de-a lungul coastelor, numite aplekta. Corpul de vase de aprovizionare și logistică ce însoțea flota plecată în campanie maritimă era dispusă în ariergardă și în iminenta confruntare militară cu inamicul era dispusă spre reîntoarcerea la o bază sigură bizantină din apropiere, părăsind „câmpul” bătăliei. În aceste aplekta erau stocate provizii și tehnică navală necesare unei realimentări a unei expediții navale în desfășurare.

Ca aproape în orice război, logistica era cea care făcea diferența între victorie sau înfrângere. Navele de război ale flotei bizantine erau însoție de nave de aprovizionare, unul dintre cele mai importante elemente ale succesului fiind asigurarea apei potabile. Se considera că un vâslaș consuma în medie pe zi 8 litri de apă. Vasele mici de aprovizionare purtau alături de navele de luptă o cantitate de apă suficientă pentru 4 zile iar apoi, era necesară debarcarea și reumplerea acestor rezervoare cu apă potabilă.

În funcție de mărimea flotei din campanii a marinei bizantine se punea problema logisticii și aprovizionării acesteia cu apă potabilă. Faptul că rezerva de apă de pe navele de transport care însoțeau vasele militare era suficientă pentru câteva zile, navigația se producea în apropierea coastelor spre direcția de desant. Manualele de tactică militară încurajau dobândirea de cunoștințe geografice și de navigație de către marinari pentru a putea identifica locurile din apropierea țărmului cu apă potabilă.

Din punct de vedere tactic, manualele militare recomandau soldaților și personalului auxiliar al flotei să fie permanent în gardă atunci când se aflau în expediție pe mare. Era necesară și de dorit utilizarea spionilor și trimiterea de informații în avans de către spionii plasați în porturile inamice de pe traseul pe care expediția navală bizantină urma să se desfășoare. Dacă aceste informații trimise către comandantul flotei indicau superioritate tehnică a bizantinilor față de adversari, se putea declanșa atacul.

Comandanții expedițiilor navale bizantine se ghidau în acțiunile lor- de cele mai multe ori- după strategia prudenței consemnată în tratatele militare. Prudența avea de-a face- dincolo de rușinea din fața împăratului la întoarcerea în capitala Constantinopol în eventualitatea unei înfrângeri- și cu rațiuni financiare. O flotă masivă distrusă însemna o sumă mare de bani trimisă „pe fundul mării”. Costurile construirii unei noi flote solicitau la maxim vistieria imperială, fiind extrem de costisitoare.

Recomandarea manualelor militare bizantine pentru lupta navală mergea și în direcția adaptării și utilizării navelor de luptă potrivite în funcție de arsenalul adversarului și al specificului geografic. Astfel, împotriva arabilor erau utilizate nave grele și cu viteză redusă- koumbaria- iar împotriva rușilor și a vikingilor vase mici și rapide- akatia.

Ca și în cazul manevrelor ale armatei terestre, și în luptele conduse de flotă erau recomandate de către manualele de tactică și strategie militară bizantine utilizarea ambuscadelor, falsa retragere sau atacul masiv în flancul flotei inamice cu rolul de a distruge și dezorganiza escadrila din flancuri și de a provoca deruta corpului central de luptă inamic. Ordinele erau transmise de pe o navă pe cealaltă iar manevrele erau indicate cu ajutorul unor semnale luminoase și a unor steaguri.

Flota bizantină în ajunul unei iminente bătălii era divizată în escadrile iar ordinele comandantului flotei erau transmise de pe o navă pe cealaltă. Semnalele luminoase și cele realizate cu ajutorul unor steaguri- kamelaukia- aveau rolul de a indica și semnaliza manevrele tactice. Era vital pentru obținerea victoriei ca escadrila să reușească să păstreze formația de luptă și organizarea prevăzută în ordinele comandantului.

Manualele militare de strategie navală bizatină recomandau părăsirea și evitarea ciocnirii directe dacă la apariția flotei inamicie, formația de contraatac bizantină- numită antiparataxis- nu putea opune rezistență. Din arsenalul stratagemelor utilizate de flota bizantină se desprindeau falsele retrageri, atacul masiv asupra unui flanc al flotei rivale în vederea dezorganizării și a destabilizării părții frontale a acesteia. Ambuscadele erau de asemenea utilizate în strategia navală a marinei bizantine.

Dispunerea flotei bizantine era realizată dinspre ariergardă spre avangardă în sensul creșterii tonajului navelor de luptă utilizate. Cele mai puternice nave de luptă dromon-uri ale flotei bizantine erau dispuse în arc în fruntea flotei pentru a crea superioritatea necesară în cazul în care se decidea lovirea masivă a flancului flotei adverse.

Desfășurarea bătăliei navale propriu-zise avea un moment precis și bine definit în manualele de tactică și strategie militară bizantină. Înaintea abordării navelor inamice, soldații urmăreau diminuarea efectivului uman de pe vasele inamice folosinde-se de „proiectile” combustibile și sulițe de aruncat. Săgețile trimise de arcașii de pe nava bizantină, flancați la rândul lor de șirul de scuturi al soldaților bizantini pentru a preveni rănirea lor de către săgețile adversarilor, aveau rolul de a elimina adversarii.

Dacă pagubele - anterior abordării propriu-zise a navelor inamice- produse de săgețile și sulițele aruncat de soldații bizantini erau mari, atunci în momentul apropierii de navele inamice rezultatul bătăliei era în mare parte decis. Soldații bizantini- alături de vâslașii de pe puntea superioară- abordau navele inamice, se angajau în lupta corp la corp cu soldații inamici care mai erau în viață după atacul de la distanță și în final clamau victoria.

Abordarea propriu-zisă a navelor inamice de către soldații bizantini reprezenta punctul final al unei bătălii navale- dacă se ajungea în acel punct- dar anterior confruntarea militară era în mare parte decisă de armamentul utilizat- în combinație cu „focul grecesc”- de către soldații imperiali. Dispozitive explozibile- mine antipersonal le-am numi astăzi- balistă, grenade incendiare și sulițe intrau și ele în arsenalul utilizat de soldații din marina bizantină.

Abordarea propriu-zisă a navelor inamice urmată de lupta corp la corp era ultima etapă a unei lupte navale desfășurate de soldații bizantini. În mod curios, având în vedere faptul că în aria luptelor terestre Imperiul Bizantin a moștenit direct tradiția romană, în designul navelor de luptă nu s-a păstrat „arma” frontală a navelor romane: pintenul de prelungire din partea frontală a navei. Acesta avea rolul de a străpunge nava adversă și de a o scufunda direct sau de a o avaria și imobiliza.

„Focul grecesc” era una dintre armele utilizate de soldații din flota imperială bizantină. Faima lui datorată distrugerilor pe care le provoca și a faptului că ardea în contact cu apa- cu toate că nu era eficient complet decât în anumite circumstanțe- i-a asigurat locul în istorie iar marinei bizantine victorii importante. De menționat faptul că arabii utilizau și ei un produs asemănător.

Navele de luptă bizantine erau dotate cu catapulte- spre deosebire de cele folosite pe uscat- adaptate pentru a fi transportate pe mare- mangana și toxoballistrai. Armamentul soldaților din flota bizantină mai cuprindea grenade incendiare, un tip de „mină antipersonal”- triboloi- și containere cu calciu oxidat care prin temperatura degajată avea un efect teribil asupra soldaților inamici.

Soldații de pe navele de luptă ale marinei bizantine- dromon- erau echipați asemenea cavaleriei de elită din armate terestră, de vreme ce basileii se referă la aceștia sub aceiași termeni: kataphraktoi. Alături de aceștia, vâslașii de pe puntea superioară erau echipați cu scuturi, săbii, sulițe, iar vâslașii de pe puntea inferioară purtau o „vestă” de protecție - neurika- și utilizau în luptă arcul și arbaleta.

Volumul de armament destinat unei nave de luptă bizantine era în egală măsură cu scopul campaniei desfășurate. Spre exemplu, pentru campania de recucerire a Cretei din secolul al X-lea, fiecare dromon- bizantin era echipat cu 10.000 de „mine antipersonal”, circa 100 de sulițe și 10.000 de săgeți. Începând din secolul al XIV-lea, arbaleta era utilizată masiv în luptele navale. Tunurile, în schimb, erau mai mult utilizate în luptele pe uscat, bizantinii neavând o apetență pentru utilizarea lor în luptele navale.

Ca parte a desfășurării mai largi a conflictului naval, asemenea armatei terestre, marina bizantină desfășura operațiuni de spionaj- deghizat în misiuni comerciale de acostare în porturi străine- alături de operațiuni de patrulare și observare în avansul flotei imperiale. Înălțimea medie a navei de luptă bizantine clasice- dromon-ul îi oferea posibilitatea, potrivit calculelor efectuate de către istorici, de a putea observa orizontul la o depărtate de aproximativ 12 km. La aceasta se adaugă raportarea pe care o realiza patrula de recunoaștere din avangarda flotei de alți câțiva km.

Marina bizantină desfășura- asemenea rivalilor arabi- operațiuni de spionaj care de regulă se petreceau sub camuflajul schimburilor comerciale. Manualele de tactică navală sugerau faptul că acostarea în porturi străine și livrarea de mărfuri trebuia să fie dublată de „culegerea” de informații despre capacitatea de luptă a flotei inamice. Din port în port, puse cap la cap, aceste informații întoarse la Constantinopol puteau oferi o imagine de ansamblu asupra organizării navale a inamicilor. „It was understood that trade and intelligence went (and still go) hand in hand. Travelling merchants could double easily as intelligence agents and the tenth century writer, Ibn Hawqal, complains of the ease with which the Byzantine cargo ships frequenting the Syrian ports gathered crucial information”. (Vassilios Christides)

Infiltrările spionilor bizantini- și în sens invers- a celor arabi în porturile bizantine erau recomandante a fi tratate cu maximă prudență și atenție de către manualele de tactică militară. Despre intensitatea spionajului naval al bizantinilor stă mărturile faptul că arabii au construit pe coasta Africii, din Alexandria până la Oceanul Atlantic, forturi de observație pentru detectarea oricărei nave care se apropia de țărmul african. Aceste forturi, numite ribat, erau conduse de soldați numiți murabitun.

Asemenea arabilor, și bizantini își protejau porturile prin construirea unui lung șir de lanțuri care împiedicau navele străine să ancoreze „accidental” în porturile acestora. De asemenea, spionajul naval și infiltrările în cetățile de coastă ofereau posibilitatea desantului naval și preluarea- de multe ori cu eforturi militare minime- a acestor cetăți de coastă. Un episod familiar este cel al unor corăbii arabe care au ajuns în zona Volos-ului din Grecia de astăzi. „Five Arab ships arrived in the port seeking peace and trade instead of war. After an agreement was reached and they had begun selling their wares, a Byzantine traitor helped them to sack the town. It is a familiar story”. (Vassilios Christides)

Marina bizantină folosea nave identice de spionaj și de recunoaștere. Acestea erau rapide- chelandion, un tip de dromon- mai ușoare și mai rapide, cu echipaj redus ca număr. Acesta nave de recunoaștere erau denumite uneori myoparon. Cu un singur catarg, vele albastre, frânghii albastre, aceste „comando”-uri de recunoaștere încercau să imite cât de mult puteau camuflarea. Recrutarea acestor soldați din „comando” avea la bază criteriul potrivit căruia aceștia trebuiau să fie curajoși și rezistenți.

Infiltrările agenților bizantini în timpul luptelor cu inamicii puteau duce la defectarea unui întreg corp de luptă al asediatorilor inamici. Unul dintre aceste momente s-a petrecut în timpul marelui asediu arab asupra Constantinopolului din anii 717-718. O parte dintre navele arabe manevrate de creștinii copți, se pare sub influența unor agenți bizantini, au dezertat, au abandonat asediul și s-au refugiat în interiorul imperiului. Uneori, informații despre capacitatea navală a inamicilor erau „culese” de către ambasadorii bizantini.

Înălțimea standard a unui dromon- nava de luptă bizatină- având ca punct de reper vârful catargului, era situată la aproximativ 10,65 m. Cu variațiile de dimensiune ale dromon-ului luate în calcul de către istorici, s-a ajuns la concluzia că distanța vizuală acoperită de acestea era de aprox. 15 km. Navele de recunoaștere mai rapide trimise în avans- două la număr- acopereau fiecare câte 8 km din câmpul vizual și, prin urmare, flota bizantină avea „ochi” pentru aproximativ 30 de km în apele din fața ei.

În linii mari, de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin, marina militară a fost înțeleasă într-un raport secundar față de armata terestră. Singurele secole în care flota bizantină a fost pusă pe picior aproape de egalitate cu trupele terestre au fost secolele X-XI. În genere, flota debarca trupe apoi acestea continuau să „curețe” teritoriul de inamici, în timp ce marina asigura aprovizionarea pe mare pentru continuarea conflictului sau, în cazul unui eșec, de o retragere imediată a trupelor rămase spre Constantinopol.

Marina bizantină reprezenta mijlocul de transport al trupelor de uscat în zona unde urma să se desfășoare conflictul. Exceptând expediția de recucerire a Cretei din anii 960-961 d.Hr, marina nu oferea- prin bătăliile navale cîștigate- rezultate politice remarcabile. Dimpotrivă, accentul principal se punea asupra armatei de uscat care, odată debarcată, avea rolul de a pune stăpânire pe teritoriul atacat, marinei revenindu-i rolul de a aproviziona pe mare trupele pentru continuarea războiului.

Marina bizantină avea rolul de a proteja flancul maritim al trupelor de uscat debarcate în zona de conflict și de a asigura aprovizionarea și eventual retragerea în cazul unui rezultat negativ pentru soldații debarcați. Faptul că raportul dintre flota militară și trupele de uscat, din perspectiva basileilor a fost întotdeaună înțeleas drept secundar- în dreptul flotei- este certificat de faptul că doar doi comandanți ai flotei au ajuns împărați.„ It is no accident that only two Byzantine«admirals» ever became emperor: Apsimaros (Tiberios III) who had been droungarios of the Kibyrrhaiotai, and Romanos I Lekapenos, who had been droungarios tou ploimou. Nor is it an accident that only once did an emperor take command of the navy as a whole and attempt to seek out and destroy an entire enemy fleet. Constans II did that at the Battle of the Masts off Phoinikous in 655, with disastrous consequences. As opposed to this, emperors took command of land armies on many occasions”. (John H. Pryor)

Faptul că marina bizantină era văzută drept „armă” secundară și ajutătoare pentru armata de uscat derivă și din locul ocupat în lista rangurilor bizantine de către cei mai înalți comandanți navali. În secolul al IX-lea, spre exemplu, droungarious tou ploimou- comandantul flotei imperiale- era clasat al 84-lea în lista ofițerilor armatei iar strategii provinciilor maritime de Samos și Pelagion se situau spre ultimele poziții ale ofițerilor bizantini.

Plata oferită ofițerilor din marina bizantină era un puternic indicator al faptului că flota era secundară în preocupările militare ale împăraților de la Constantinopol, după trupele de uscat. În secolul al X-lea, de exemplu, „salariile” (rhoga) anuale plătite comandanților theme-lor maritime erau de aproximativ 4,5 km de aur pentru fiecare. Prin comparație, strategii theme-lor trupelor de urcat Anatolikon sau Armeniakon primeau fiecare circa 18 kg de aur pentru serviciile militare oferite monarhiei.

Comanda flotei bizantine din provinciile maritime era asimilată unui ofițer denumit strategos al cărui titlu era corespondent în gradele aferente armatei de uscat. Aparte de acesta, titlul de „amiral” al flotei din Constantinopol- basilikon ploimon- era tribuit unui droungarios tou ploimou, responsabil al flotei imperiale. Acest titlul va decădea în importanță spre sfârșitul secolului al X-lea și, în timpul reformei navale înfăptuite de Alexios I Komnenos, va fi înlocuit cu cel de megas (mare) droungarios.

Ceea ce astăzi am denumi- în termeni navali moderni, amiral- al theme-lor, provinciilor, maritime bizantine, putem identifica în flota imperială sub numele de strategoi. „Amiralii” provinciilor maritime ale Imperiului Bizantin (Samos, Insulele Egeei, Kibyrrhaiotai) purtau titlul de strategos asemenea ofițerilor armatei trupelor de uscat din provinciile monarhiei. Acesta titluri au fost valabile cu preponderență în epocile de maximă influență și putere a marinei imperiale, secolele IX-XI.

În staff-ul strategului themei maritime bizantine se aflau și cei numiți komes, dintre care cel mai important era cel responsabil cu garda personală a strategului- komes tes hetaireias. În linia de comandă inferioară a flotei din themele- provinciile- maritime bizantine, cei care conduceau escadroane de până la 5 nave de luptă se numeau komes, droungarokomes iar comandantul fiecărui vas de luptă era denumit kentarchos. Uneori, era apelat cu titlul de navarchos sau trierarchos.

În linia de comandă a theme-lor- provinciilor- navale bizantine sub strategos- „amiral”- se aflau ofițerii numiți droungarios și tourmachos. În secolul al X-lea, se pare că acești tourmachos conduceau cele două escadrile ale flotei themei navale iar un droungarios era responsabil cu subdiviziunea unei tourmai, ceea ce-l plasa în subordinea unui tourmachos. Dacă am utiliza terminologie modernă, tourmachos și droungarios erau pentru strategos, vice-amiral, respectiv, contraamiral.

Căpitanul unei nave de luptă bizantine -kentarchos- era secondat de doi protokarabos, un purtător al steagului- bandophoros- și de un comandant al arcașilor- proreus. De menționat faptul că responsabilitatea celor doi protokarabos era de a sincroniza mișcările vâslașilor de pe ambele părți ale navei de luptă. Cel mai în vârstă dintre vâslași purta titlul de protelatai. De asemenea, pe vasul de luptă se găseau și cei responsabil de îngrijirea sifonului prin care era proiectat „focul grecesc”-siphonator.

Strategul unei theme maritime bizantine, asemenea strategului unei theme în care era încartiruită o armată de uscat era și guvernatorul civil al provinciei respective. Prin urmare, acesta beneficia de un protonotarios care se ocupa de guvernarea civilă în absența strategului. Altfel, strategul avea în staff-ul său pe cel numit chartoularios, care se ocupa de aspectele administrative ale flotei. De asemenea, „șeful de staff” al strategului themei navale și cel care dispunea de mesajele strategului era denumit protomandator.

Dincolo de ofițerii unei nave de luptă bizantine, mai putem identifica pe cei responsabili cu transmiterea ordinelor- doi boukinatores, trompetiști- care transmiteau ordinele căpitanului- kentarchos- către vâslași, fiind poziționați câte unul pe fiecare parte a navei. Vâslașii erau cunoscuți sub numele de kopelatai sau apelatai. Soldații propriu-ziși erau denumiți drept stratiotai sau „războinici”- polemistai. Pentru marinarii desemnați pe vasele de transport se folosea apelativul de nautai.

Componența marinei bizantine era bazată pe flotele dispuse în themele- provinciile- maritime ale monarhiei- create cu scop precis de a apăra coastele imperiului- și pe Flota Imperială cantonată în Constantinopol. Aceasta avea o conducere separată de strategii provinciilor navale de pe teritoriul monarhiei și era încadrată de către împărați cu același titlu precum trupele de elită, tagmata. Flota Imperială era, practic, flota de intervenție rapidă aflată permanent la dispoziția basileului.

Flota Imperială -basilikos ploimos- din Constantinopol era un corp naval distinct de celelalte flote ale marinei bizantine cantonate în provinciile maritime ale monarhiei. A fost concepută în secolul al IX-lea cu rol de corp naval de elită, capabil de intervenție rapidă și aflat permanent la dispoziția basileului constantinopolitan. Această Flotă Imperială era clasată la același nivel cu trupele de elită terestre din capitală- tagmata- care erau trimise în teritoriu în caz de forță majoră.

Spre deosebire de corpurile navale bizantine din provinciile maritime al căror rol era preponderent de patrulare și „poliție” asupra coastelor monarhiei, Flota Imperială din Constantinopol reprezenta flota de război aflată permanent în expectativă. Comandantul Flotei Imperiale era numit exact în acești termeni: droungarios tou basilikou ploimou- comandant al flotei imperiale- iar rangul lui în ierarhia aulică bizantină a crescut, semnificând importanța pe care a căpătat-o acesta.

Comandantul Flotei Imperiale a cunoscut o ascensiune a rangului pe care îl ocupa printre ofițerii Imperiului Bizantin. Numit cu apelativul „mare”- megas droungarios- el a ajuns în sec X în poziția de a fi plasat în ordinea aulică în apropierea „ministrului de externe”- logothetes tou dromou- și în poziția de egalitate cu ofițerii din armata terestră. Apoi, acesta a fost inclus într-o listă exclusivă- stratachai- fiind plasat în proximitatea basileului, după șeful gărzilor personale ale acestuia, hetaireiarches.

Comandantul Flotei Imperiale- megas droungarios- va supraviețui în lista ofițerilor bizantini dar va decădea ca și importanță după instaurarea dinastiei Komnenos. Alexios I a reorganizat marina bizantină recuperând rămășițele flotelor din provincii și topindu-le într-o singură flota centrală- la Constantinopol al cărei comandant va primi un titlu nou. Mențiuni despre megas droungarios vor apărea și în perioada Palaiologos, dar el atunci va fi fost redus la obligația de a se îngriji de escorta navală a basileului.

Dezorganizarea militară a Imperiului Bizantin de la sfârșitul secolului al XI-lea a fost stopată odată cu instaurarea dinastiei Komnenos prin împăratul Alexios I. Cum turcii selgiucizi ocupaseră aproape întreaga Asie Mică, basileul a întreprins câteva reforme militare, una dintre ele referindu-se la marina bizantină. Ceea ce mai rămăsese din flotele navale din provincii au fost reunite de împărat cu Flota Imperială de la Constantinopol iar noua structură a fost pusă sub comanda unui megas doux.

Împăratul Alexios I Komnenos a reorganizat marina bizantină în urma dezastrului militar în care se găsea monarhia bizantină de la finalul secolului al XI-lea. Dacă în secolele anterioare, marina bizantină era formată din corpurile navale din provincii și Flota Imperială din Constantinopol, acum a fost creat un singur corp naval profesionist în capitala imperiului. A fost creat cu această ocazie și rangul de megas doux- mare duce- comandant suprem al flotei militare.

Primul care a deținut rangul de mare duce al flotei bizantine- megas doux- a fost Ioannis Doukas, rudă a împăratului Alexios I Komnenos. Din acest moment și până la sincopa imperiului- cauzată de ocuparea Constantinopolului de către latini între 1204-1261- megas doux- a beneficiat de puteri extinse. I s-au oferit atribuții care îi permiteau, în colaborare cu funcționarii civili ai provinciilor imperiului să extragă din aceste teritorii sumele necesare pentru ridicarea și întreținerea flotei.

După recucerirea efectuată de Mihail al VIII-lea Palaiologos a capitalei bizantine Constantinopol, comandantul suprem al marinei- megas doux- ca o dorință de restaurare a grandorii Imperiului dinaintea Cruciadei a IV-ea- a fost plasat pe locul 6 în urma împăratului în ordinea înalților funcționari imperiali. Însemnele acestuia vestimentare îl reprezentau pe împărat stând pe tron. Din „staff-ul” său făceau parte droungarios tou stolou, ameralios și protokomes.

După lansarea Cruciadelor, într-o linie mult mai accentuată decât în secolele precendente Imperiul Bizantin a intrat într-un puternic schimb de influențe cu stilul occidental. Titlul de doux e de provenință latină și utilizat în Occident. În aceeași linie, rangul de comandant suprem al marinei bizantine- megas doux- a fost ocupat în timpul dinastiei Palaiologos și de către străini. Notabile exemple sunt cele ale lui Licarios și Roger de Flor.

Cu toate că în linii generale marina bizantină a desfășurat operațiuni considerate secundare față de armata terestră a imperiului- ea având rol mai mult de transport, desant și aprovizionare a trupelor- au existat totuși momente în istoria monarhiei în care flota a desfășurat operațiuni impresionante. Ciocnirile navale s-au încheiat uneori dezastruos- alteori aproape catastrofal pentru imperiu- iar alteori victorios precum bătălia pentru recuperarea insulei Creta din mâinile arabilior în secolul al X-lea.

Una dintre cele mai grele înfrângeri suferite de marina imperială a fost în bătălia de la Capul Bon din largul Tunisiei. Plecată de la Constantinopol, în anul 468 d.Hr sub conducerea neînzestratului Basiliscus, flota a fost prinsă într-o ambuscadă de regele vandalilor din Cartagina- Geiseric- și distrusă printr-o stratagemă pusă la cale în câteva zile. Lovitura a fost cu atât mai dură cu cât costul mobilizării imensei flote- din circa 1.000 de nave, 600 au fost incendiate- depășise venitul imperiului pe un an de zile.

Flota imperială bizantină a avut un rol major în reușita supraviețuirii Imperiului în ambele asedii arabe asupra Constantinopolului (674-675 și 717-718) reușind să oprească temporar „instalarea” arabilor în Mediterană. În aceste asedii, precum și în bătălia de la Syllaeum, flota bizantină a folosit cu succes împotriva arabilor „focul grecesc”. În cele din urmă până la sfârșitul secolului al VII-lea flota imperială nu a putut împiedica piederea tuturor posesiunilor africane ale monarhiei, în detrimentul arabilor.

În epoca recuceririi teritoriilor Imperiului Roman pierdute- în secolul VI- împăratul Iustinian l-a însărcinat pe generalul Belisarius să cucerească regatul vandalilor din nordul Africii și să distrugă capitala acestora, Cartagina. În anul 533 d.Hr la comanda a peste 15.000 de soldați acesta a debarcat trupele în Africa și beneficiind de excelenta pregătire și echipare a cavaleriei grele- kataphraktoi- cuplată cu talentul acestora în lupta corp la corp a reușit să recucerească nordul Africii pentru imperiu.

Flota bizantină a înregistrat victorii în secolul al VIII-lea împotriva arabilor, distrugând-le flota la jumătatea secolului, în apropierea Alexandriei Egiptului. Sub Konstantinos al V-lea, la Anchialos, o flotă de 9.000 de soldați a repurtat o victorie împotriva bulgarilor, în timp ce următoarea flotă- peste câțiva ani- s-a scufundat în urma unei furtuni. Apoi, flota bizantină a reușit să-i izgonească pe arabi care se apropiau sistematic de coastele dalmate. Flota acestora a avut succes, în schimb, în Italia bizantină.

Refacerea vitalității marinei bizantine de la finalul secolului al IX-lea a pregătit supremația bizantină din Mediterana din secolul următor. După ce Himerios a condus flota bizantină spre victorie iar apoi este înfrânt de arabi, flota lui Leon de Tripoli este înfrântă decisiv de către bizantini. După ce Creta și Ciprul fuseseră ocupate de arabi în secolul anterior- după mai multe operațiuni de anvergură- flota bizantină recupereazaă aceste teritorii în numele Imperiului. De asemenea, arabii sunt izgoniți din sudul Italiei.

Marina bizantină a fost implicată în conflicte de proporții în secolul apariției arabilor. După ce flota bizantină a dejucat planul perșilor de joncțiune cu avarii în asediul asupra Constantinopolului, flota imperială a reușit să recupereze pentru moment Alexandria Egiptului, ce fusese cucerită de arabi. Apoi, arabii și-au dezvoltat capacitatea navală iar ciocnirea dintre flota bizantină condusă de basileul Constans al II-lea și aceștia la Phoenix s-a soldat cu un dezastru pentru imperiu.

Flota bizantină a fost implicată în timpul dinastiilor Komnenos și Palaiologos în câteva bătălii navale de mare anvergură. După ce la începutul secolului al XII-lea marina bizantină a recuperat Laodiceea în numele imperiului iar Manuel I Komnenos a pregătit o expediție de invadare a Egiptului- cu aprox. 200 de nave- puterea de luptă a flotei bizantine a scăzut în preajma celei de-a Patra Cruciade. Revitalizarea marinei în secolul al XIII-lea nu a mai atins niciodată vârful de putere deținut vreme de câteva secole.