Imperiul Bizantin în secolele VIII și IX

Secolele VIII și IX au consemnat lupte, uneori disperate, ale monarhiei bizantine cu multiplii săi dușmani, dintre care, cei mai importanți au fost arabii și bulgarii. Imperiul rămâne unul roman dar se individualizează și își construiește rezistența în jurul capitalei, Constantinopol.

Dinastia a intrat în istoria Imperiului Bizantin punând capăt unei perioade de timp în care împăraţii s-au succedat la tron într-un ritm alert. Cele două decenii de anarhie au fost denumite de către o parte a istoriografiei sub numele de „Anarhia de douăzeci de ani”. Ceea ce va reuşi dinastia isauriană e să reaşeze statul bizantin pe noi baze politice şi militare.

După mai mulţi ani de anarhie, monarhia bizantină se afla într-un moment de cumpănă în momentul instaurării pe tron a dinastiei isauriene. Aceasta mai este cunoscută şi cu numele de dinastia siriană, termen mai potrivit de folosit, tocmai datorită originii acesteia. Trecutul acestei familii poate fi urmărit până în timpul lui Iustinian al II-lea. În cadrul transferului de populaţie pe care acesta l-a efectuat, fenomen generat de războaiele cu arabii, această familie dinastică a ajuns din zona siriană în Tracia.

Împăratul Leon al III-lea s-a confruntat cu mai multe tentative de uzurpare a tronului. El însuşi a ajuns să conducă imperiul în urma unei astfel de manevre. A suprimat o tentativă în Sicilia, organizată de Vasile Onomagoulos, iar apoi o alta, orchestrată de fostul împărat Anastasios al II-lea. Cea mai curioasă dintre toate a fost cea a lui Tiberius Petasius, din Italia. Acesta a avut chiar îndrăzneala să emită monedă. La ordinele împăratului Leon al III-lea, acesta a fost atacat şi înfrânt de exarhul Ravennei.

Împăratul Leon al III-lea Isaurianul a fost primul reprezentant al dinastiei isauriene proaspăt instaurate pe tronul imperial. Konon, după numele familiei, el s-a făcut remarcat în momentul în care l-a ajutat pe împăratul Iustinian al II-lea să îşi recapete tronul în anul 705 d.Hr. Acest aspect i-a favorizat ascensiunea militară, devenind comandant al provinciei Anatolikon din Asia Mică. Apoi, acesta s-a aliat cu generalul Artabasdos, comandantul provinciei Armeniakon, şi a reuşit să acapareze tronul bizantin.

Arabii au fost înfrânţi la Niceea şi Akroinon de către trupele imperiale. Împăratul Leon al III-lea a reuşit să diminueze fluxul raidurilor arabe asupra imperiului. Frontiera a fost stabilizată pe linia munţilor Taurus. O mare flotă imperială a fost asamblată pentru a aduce ordinea în Exarhatul Ravennei din Italia, dar o furtună catastrofală a distrus cea mai mare parte din ea. Operaţiunea a eşuat, iar exarhatul devine tot mai independent şi periferic în raport cu puterea centrală de la Constantinopolul.

Debutul domniei împăratului Leon al III-lea a fost marcat de un eveniment cu un puternic impact în epocă. Arabii reuşiseră să ocupe oraşele Pergam şi Sardis şi se pregăteau să atace Constantinopolul. Marele asediu condus de trupele lui Maslamah a durat 12 luni, între anii 717-718 d.Hr, dar a eşuat. Motivele au fost diverse: excelenta pregătire a capitalei efectuată de către împărat, proviziile suficiente adunate în oraş, utilizarea „focului grecesc”, precum şi atacul terestru al bulgarilor împotriva arabilor.

Reformele introduse de împăratul Leon al III-lea au avut rolul de a reorganiza imperiul. Slavii au fost invitaţi în zonele depopulate ale imperiului şi totodată, o alianţă cu hazarii a fost încheiată. Hazarii, seminomazi ce trăiau la nord de Marea Neagră, au intervenit în războaiele bizantinilor cu arabii, plasându-se de partea împăratului. Leon al III-lea a micşorat dimensiunea theme-lor (provinciilor). În cazul unei tentative de uzurpare, comandantul themei dispunea de forţe armate mai mici.

Al doilea copil al împăratului Leon al III-lea, Constantin, a ajuns pe tronul imperial şi a continuat revigorarea imperiului incepută de tatăl său. Sub acesta, dinastia isauriană a atins apogeul iar imperiul se comporta sigur şi întărit în relaţiile cu rivalii săi.

Născut la Constantinopol, împăratul Constantin al V-lea, deşi descris drept o persoană hotărâtă şi inteligentă, a beneficiat de o „presă” nefavorabilă în timp. Reputaţia lui negativă a fost o creaţie ulterioară domniei lui şi se datorează în mare parte Bisericii cu care s-a aflat în conflict. Se spune că acesta a defecat în cristelniţă şi în hainele imperiale în timpul botezului, ceea ce a dus la porecla de Kopronymos. Etimologia este dată de cuvintele din greacă: kopra - fecale şi onoma - nume.

În cadrul aranjamentelor politice instituite de împăratul Leon al III-lea cu khagan-ului (căpetenia) hazarilor, se stabileau şi raporturi matrimoniale între cele două părţi. Moştenitorul tronului imperial Constantin al V-lea s-a căsătorit cu fiica khaganu-ului Bihar. În urma căsătoriei şi a botezului, fiica lui Bihar, Tzitzak a primit numele Irina. În limba greacă termenul eirine semnifică „pace”. Irina „Hazara” a fost prima dintre cele 3 soţii al împăratului şi, totodată, ea a fost şi mama moştenitorului acestuia.

Împăratul Constantin al V-lea s-a confruntat în momentul urcării pe tron cu o rebeliune susţinută de comandantul provinciei Armeniakon, Artabasdos. Acesta îi era cumnat, fiind căsătorit cu sora mai mare a împăratului, Ana. Profitând de deplasarea lui Constantin al V-lea spre poziţiile arabe din Amorion, Artabasdos a cucerit capitala şi s-a proclamat împărat. După doi ani de lupte însă, Constantin a reuşit victoria finală, securizându-şi tronul. Artabasdos şi fiii săi au fost orbiţi şi exilaţi în mănăstirea Chora.

Dacă îți place platforma și vrei să încurajezi educația în istorie poți face o donație pentru a susține dezvoltarea proiectului și acoperirea costurile lunare. Contribuția ta va fi recunoscută prin adăugarea numelui tău pe pagina susținătorilor. Platforma History Lapse va fi întotdeauna disponibilă oricui, oriunde, gratuit. Donează
Domnia împăratului Constantin al V-lea Copronimul a fost marcată de conflicte în partea occidentală a imperiului cât și în cea orientală. Exarhatul Italiei a fost pierdut acum, fiind desființat de către longobarzi. În Peninsula Balcanică bulgarii s-au dovedit un adversar dificil de înfrânt iar în estul Asiei Mici arabii presau constant frontiera monarhiei. Talentul militar al împăratului Constantin al V-lea a fost pe măsura provocărilor adresate imperiului.

Un val de ciumă bubonică s-a abătut asupra Imperiului Bizantin. Constantinopolul a fost depopulat în urma ravagiilor făcute de ciumă şi, pentru protecţia lui, împăratul s-a retras în provincia Bitinia. Constantin al V-lea a relocat populaţie din spaţiul Greciei spre capitală. În această perioadă, Exarhatul Italiei a fost cucerit de către regele longobard Aistulf, ultimul exarh Eutychios fiind ucis în luptă. Împăratul nu s-a implicat, deoarece intenţiile sale erau îndreptate către frontiera orientală a imperiului.

Împăratul Constantin al V-lea a obţinut victorii importante împotriva bulgarilor. Aceştia au fost înfrânţi în bătălia de la Anchialos de către o armată bizantină de aproximativ 9000 de cavaleri. Succesele s-au înlănţuit in următorii ani împotriva acestora. În acelaşi timp, conflictele cu arabii au transformat frontiera orientală a imperiului într-una fluidă. Laodiceea a fost cucerită şi recucerită, când de arabi, când de bizantini. Altfel, împăratul şi-a căsătorit unul dintre fii, pe Leon, cu prinţesa Irina Ateniana.

Pregătind o campanie împotriva bulgarilor hanului Telerig, împăratul Constantin al V-lea s-a îndreptat spre Arcadiopolis. S-a îmbolnăvit şi a decis să se întoarcă spre Constantinopol, dar pe drum a murit. Imaginea lui negativă a fost alipită postum de persoana sa. Oamenii de rând l-au privit drept un salvator al imperiului. El a reuşit să facă faţă militar tuturor provocărilor la care acesta era supus.

Succesorii împăratului Constantin al V-lea s-au confruntat cu probleme apărute la toate frontierele imperiului. Împotriva bulgarilor, în Tracia, s-au dus campanii militare în timp ce arabii erau ofensivi în partea orientală a Asiei Mici. În Italia, dispariţia Exarhatului Ravennei a lăsat Roma şi pe episcopul acesteia, papa, fără protecţie militară imperială. În faţa longobarzilor ce cuceriseră exarhatul şi ameninţau Roma, papa s-a reorientat, ca punct de sprijin, către regele francilor.

Devenit împărat la vârsta de 25 de ani, Leon, fiul lui Constantin al V-lea, a fost cunoscut sub numele de Leon al IV-lea Hazarul, datorită originii mamei sale, Irina Hazara. Spre deosebire de tatăl său a cărui relaţie cu Biserica era încordată, acesta s-a dovedit mai moderat în acţiuni.

Împăratul Leon al IV-lea a continuat reformele instituite în armată de către tatăl său, Constantin al V-lea. A mărit contingentului gărzii imperiale de elită. numită tagmata. Staţionată în proximitatea Constantinopolului, în Bitinia sau Tracia, aceasta a fost o unitate de cavalerie grea. Loială împăratului, avea un efectiv ce putea ajunge la câteva zeci de mii de soldaţi. Deţinea un dublu rol: reprezenta grosul armatei şi forţa de impact pe câmpul de luptă şi totodată suprima tentativele de uzurpare a tronului.

Împăratul Leon al IV-lea Hazarul şi-a numit fiul, pe Constantin, drept co-împărat. Nikephoros, fratele împăratului nefiind de acord, a pus la cale un complot. El deţinea titlului de Caesar şi era îndreptăţit pentru a accede la tronul imperial. Leon, abil, a solicitat acordul comandanţilor trupelor palatului pentru acţiunea de reprimare a mişcării. Nikephoros a fost deposedat de titlul imperial iar complotiştii exilaţi în Chersones, Crimeea de astăzi, loc preferat de împăraţi pentru deportarea indezirabililor.

Moartea împăratului Leon al IV-lea Hazarul s-a produs în timpul campaniei împotriva bulgarilor, din anul 780 d. Hr. Cauza decesului acestuia, survenit la numai 30 de ani, încă nu este bine elucidată. Partizanii soţiei sale, împărăteasa Irina, au răspândit ideea potrivit căreia acesta ar fi murit în urma unei infecţii cauzate de o bacterie. Leon al IV-lea ar fi contactat-o în urma purtării unei coroane luate din catedrala Sfânta Sofia. Coroana fusese dăruită catedralei de unul din împăraţii Mauricius sau Heraclius.

Împăratul Leon al IV-lea s-a dovedit eficient în operaţiunile militare desfăşurate împotriva rivalilor imperiului. A organizat expediţii în califatul arab. Cetatea Samosata pe Eufrat a fost prădată iar o armată comandată de strategul Traciei, Mihail Lachanodrakon s-a opus cu succes unei invazii arabe în imperiu. Captivii creştini luaţi de trupele imperiale din Germaniceea şi Adata au fost relocaţi de către împărat în Tracia. Motivul relocării ţine de combaterea unul val de ciumă care depopulase spaţiul balcanic.

Fiul împăratului Leon al IV-lea a ajuns pe tronul basileilor, tronul împăraţilor bizantini, sub numele de Constantin al VI-lea. Acesta a fost minor şi prin urmare, în decada următoare urcării pe tron, regenţa a fost asigurată de mama acestuia, Irina. Împreună cu unul dintre miniştrii săi, Staurakios, ea a condus de facto imperiul. Succesele s-au alternat cu înfrângerile. Victorii au fost obţinute împotriva bulgarilor şi arabilor, dar un corp expediţionar trimis în Italia a fost înfrânt. Staurakios era mâna dreaptă a Irinei.

Susţinut de o parte a armatei, Constantin al VI-lea a preluat efectiv tronul imperial. Mamei sale Irina i-a oferit titlul oficial de împărăteasă. Şi-a repudiat soţia, s-a recăsătorit şi prost sfătuit s-a comportat abuziv faţă de o parte a armatei. Înfrângerile suferite împotriva arabilor, apoi a bulgarilor la Marcellae, i-au grăbit căderea. Constantin al VI-lea a fost prins de partizanii mamei sale şi orbit. La scurt timp a murit în urma rănilor provocate. Nu se cunoaşte exact gradul implicării împărătesei Irina în acest caz.

Ghilimelele sunt menite să descrie un fenomen unic în istoria Imperiului constantinopolitan, numit şi bizantin. Au existat de-a lungul timpului împărătese care au asigurat regenţa fiilor minori, viitori împăraţi, dar niciodată ele nu şi-au atribuit titlul de basileus, adică împărat. Îl purtau pe cel de basilissa, împărăteasă. În ciuda faptului că uzanţele şi regulile vorbeau despre un împărat care trebuie să conducă, Irina Ateniana a semnat în unele acte cu apelativul basileus, de unde şi excepţionalitatea cazului.

Irina Sarantapechaina a fost originară dintr-o familie nobilă a Atenei, Sarantapechos. În urma căsătoriei cu viitorul împărat Leon al IV-lea Hazarul în anul 769 d.Hr a devenit prinţesă consort, apoi împărăteasă. În momentul decesului acestuia, a asigurat regenţa pentru fiul lor minor, Constantin al VI-lea. Irina, numită şi Ateniana, a deţinut controlul puterii secondată fiind de personaje de încredere alese din anturajul palatului imperial. Unul dintre aceste personaje a fost eunucul Staurakios.

Irina Ateniana a reuşit în debutul regenţei asigurate pentru fiul ei, viitorul Constantin al VI-lea să reprime o rebeliune lansată de Elpidios, strategul Siciliei. În urma invaziei arabe operată de Harun al Rashid, consolidată şi de trădarea unui general imperial, Staurakios a fost nevoit să capituleze în faţa califului arab. El a fost răscumpărat de către Irina, contra sumei de 160.000 de nomismata, principala monedă de schimb a Imperiului Bizantin. Pacea a fost încheiată în termeni dificili pentru imperiu.

Irina Sarantapechaina a întreprins, susţinută de Staurakios şi oamenii de încredere ai palatului imperial, expediţii în Tracia împotriva slavilor şi a bulgarilor. Cu acest prilej oraşul Beroe, astăzi Stara Zagora, a fost rebotezat în cinstea împărătesei, cu numele de Irinopolis, Oraşul Irinei. A împărţit Tracia în două, creând provincia Macedonia pentru a o putea apăra mai bine de atacurile bulgarilor.

Perioada de regenţă a împărătesei Irinei Ateniana s-a sfârşit în anul 790 d. Hr. Constantin al VI-lea era susţinut de armată pentru a se aşeza pe tronul imperial. Irina numise oameni ai palatului în conducerea trupelor, ceea ce î-a nemulţumit pe foştii comandanţi. Aceştia slujiseră sub împăraţii predecesori iar acum au fost traşi pe linie moartă. Înfrângerile în faţa ducelui longobard Grimoald al III-lea suferite de oamenii Irinei, l-au convins pe împăratul Constantin „să-i ofere” mamei sale domiciliu forţat.

În scurta perioadă de domnie a împăratului Constantin al VI-lea, Irina Sarantapechaina a primit titlul de împărăteasă şi dreptul de a fi aclamată de armată alături de el. Când Constantin a fost înlăturat de pe tron, ea a devenit prima femeie ce va conduce Imperiul Bizantin cu titlul de basileus-împărat şi nu cu cel secund de basilissa-impărăteasă. A emis acte şi monede cu o astfel de titulatură, ceea ce însemna că ea conducea ca un împărat chiar dacă uzanţele excludeau o femeie de la o asemenea demnitate.

Poziţia „împăratului” bizantin Irina Ateniana a fost constant atacată. Ea cunoştea faptul că legitimitatea ei deriva din statutul de fostă soţie şi mamă de împărat. Ca să-şi consolideze poziţia, însă, avea nevoie de oameni de încredere ai palatului pe care să îi aşeze în poziţii cheie ale armatei. Lui Staurakios, eunucul ei de încredere i s-a adăugat un alt personaj influent, Aetios. Acesta şi-a arogat conducerea themei- provinciei- Opsikion, care se afla în Asia Mică, în apropierea capitalei Constantinopol.

Carol cel Mare, regele francilor a fost încoronat împărat la Roma de către papa Leon al III-lea în anul 800 d.Hr. În epocă exista un singur imperiu roman şi universal, cel bizantin. Deoarece tronul acestuia era ocupat de o femeie - Irina Ateniana - papa l-a considerat vacant. Irina Ateniana i-a propus căsătoria lui Carol cel Mare pentru stingerea diferendului, dar proiectul nu a reuşit. Un complot a înlăturat-o de pe tron. A fost exilată la mănăstirea Mitilene din Insula Lesbos. Dinastia Isauriană a luat sfârşit.

Îndepărtarea împărătesei Irina Ateniana de pe tronul Imperiului Bizantin s-a realizat în urma unei bătălii dată între facţiuni rivale din aparatul imperial. Dinastia Focidă se poate numi drept o dinastie de tranziţie, una dintre cele mai scurte din istoria Imperiului Bizantin. A fost o dinastie scurtă, temporal vorbind, dar a traversat o epocă extrem de intensă. Cel mai important aspect este dat de vigoarea cu care, unii dintre reprezentanţii acestei dinastii, au menţinut imperiul puternic în faţa rivalilor săi.

Unul dintre oamenii influenţi ai curţii imperiale bizantine, eunucul Aetius, a ajuns în preajma înlăturării împărătesei Irina, strateg al provinciilor Anatolikon şi Opsikion. Fratele său Leon a fost văzut drept principala candidatură la tronul imperial. Dar Aetius a pierdut partida în faţa comandantului gărzii palatului imperial, Niketas Triphyllios. Cu ajutorul acestuia, responsabilul finanţelor imperiului din anii anteriori a ajuns să îmbrace purpura imperială sub numele de Nikephoros I.

Etimologia numelui fondatorului dinastiei bizantine Focidă, Nikephoros I înseamnă „cel ce aduce victoria”. Având experienţa financiară el s-a remarcat şi prin experienţa militară obţinută în timpul în care deţinea funcţia de strateg al themei -provinciei- Armeniakon. Împăratul Nikephoros a pus comanda a cinci theme în mâinile lui Bardanes Tourkos. Ulterior, acesta s-a răsculat împotriva împăratului. Prins, Bardanes a fost exilat în Insula Principilor unde ulterior a fost orbit.

Împăratul bizantin Nikephoros I a reuşit să reorganizeze statul, modul de percepere a taxelor precum şi repopularea vestului Peninsulei Balcanice. Oraşele de aici, decăzute după marea traversare a slavilor la sud de Dunăre, s-au bucurat de aerul revirimentului. Peloponesul a fost recucerit iar o populaţie creştină din alte părţi ale imperiului a fost adusă aici. S-a mizat pe loialitatea ei în procesul de reconstrucţie. Provincii noi au fost create şi reorganizate: Pelopones, Dyrrachium, Kefalonia şi Tesalonic.

Carol cel Mare, proaspăt încoronat împărat la Roma îi forţa mâna basileului care nu concepea să împartă titlul imperial cu regele francilor. Ducii Veneţiei şi Dalmaţiei s-au raliat cauzei lui Carol şi au refuzat să mai recunoască autoritatea bizantină. O flotă trimisă de Nikephoros a restabilit ordinea lucrurilor. Recordul negativ al domniei lui Nikephoros este conţinut în cea mai mare invazie efectuată de o armată pe teritoriul imperiului: arabii califului Harun în număr, se pare, de 135.000 de soldaţi.

Dinastia Focidă, instaurată pe tronul basileilor de un energic și inteligent personaj - Nikephoros I Phokas - nu s-a putut bucura de îndeplinirea și desăvârșirea reformelor financiare, sociale și administrative înfăptuite de fondatorul ei. Campania împotriva bulgarilor hanului Krum, din anul 811 d.Hr a consemnat un record negativ. Nikephoros a fost primul împărat roman căzut pe câmpul de luptă după moartea lui Valens împotriva goților, la Adrianopol în urmă cu aproape 5 secole. Domnia scurtă a împăratului Mihail I Rangabe, ulterior, a însemnat înlăturarea dinastiei focide de pe tronul imperial.

Împotriva bulgarilor, împăratul Nikephoros a lansat o campanie cu o armată impresionantă. Hanul acestora Krum, a cerut pace dar a fost refuzat. Intenţia împăratului era anihilarea totală a acestora. Începută triumfător, campania a sfârşit în dezastru. În retragere, Nikephoros a fost ucis împreună cu o mare parte a trupelor sale în anul 811 d.Hr într-o trecătoarea aflată în apropierea capitalei bulgarilor, Pliska. Sursele ne spun că ulterior, hanul Krum, a folosit craniul împăratului pe post de cupă pentru vin.

Staurakios, fiul împăratului Nikephoros a suferit răni serioase în bătălia împotriva bulgarilor lui Krum, bătălie în care Nikephoros a căzut pe câmpul de luptă. A fost proclamat împărat, dar după o lună a fost evident că nu-şi va putea îndeplini obligaţiile de împărat. Picioarele şi gâtul î-au intrat în starea de paralizie. Ofiţerii de la curtea bizantină l-au aclamat ca împărat pe cumnatul său, Mihail. Acesta era căsătorit cu sora sa Prokopia. Staurakios s-a retras în mănăstire unde a murit din cauza rănilor.

Împăratul bizantin Mihail I Rangabe a renunţat la politica de austeritate instaurată de socrul său, Nikephoros I. A recunoscut după ani de tratative, doar provizoriu, titlul de împărat al lui Carol cel Mare. Pentru diferenţiere, de-acum înainte împăratul de la Constantinopol s-a intitulat Basileu al Romanilor. Bulgarii au invadat Tracia dar Mihail nu i-a atacat. Exasperată de ezitările acestuia, o parte a armatei l-a aclamat pe strategul Anatoliei, Leon, ca împărat. Mihai, prudent, a abdicat si s-a retras în mănăstire.

Domnia împăratului Leon al V-lea Armeanul a fost un scurt intermezzo între dinastia focidă, încheiată prin abdicarea lui Mihail I Rangabe, şi dinastia amoriană ce avea să-i urmeze împăratului Leon al V-lea. Calităţile lui de conducător militar i-au păstrat memoria vie în rândul soldaţilor.

Împăratul Leon al V-lea se afla în jurul vârstei de treizeci de ani în momentul în care trupele themei Anatolikon l-au aclamat drept împărat. Cu origini nobile armene, traseului lui poate fi urmărit până în timpul domniei lui Nikephoros I. Se afla sub comanda uzurpatorului Bardanes Tourkos când a dezertat în favoarea împăratului. A urmat apoi o perioadă în care a ieşit din graţiile lui Nikephoros. În urma bătăliei pierdute de Mihail I Rangabe la Versinikia, a ocupat Constantinopolul fiind proclamat împărat.

În prima lună de la încoronarea lui Leon al V-lea Armeanul pe tronul Imperiului Bizantin, hanul bulgarilor Krum a atacat imperiul şi a ajuns până la Constantinpol. În cadrul negocierilor purtate pentru încheierea armistiţiului, Leon a încercat să îl asasineze pe Krum. Acesta înfuriat, a răspuns prin cucerirea Adrianopolului, de unde s-a retras ducând cu el 40000 de prizonieri. Hanul plănuia un asediu general asupra Constantinopolului dar o hemoragie cerebrală i-a spulberat scenariul.

Primele menţiuni ale bizantinilor despre vikingi au apărut în timpul împăratului Leon al V-lea. Numiţi „ruşi” de către locuitorii imperiului, vikingii au atacat coastele de nord ale Anatoliei. Pentru a îi contracara, Leon a dotat armata cu vase de luptă. Această armată a aşezat-o în două provincii: thema Paflagonia şi ducatul Chaldiei. El a trimis un corp expediţionar care să jefuiască Egiptul aflat sub ocupaţia arabilor. Reflexele au rămas: Egiptul a fost multe secole provincie a imperiului.

Omurtag, moştenitorul hanului bulgar Krum, a decis executarea prizonierilor bizantini care refuzau să renunţe la creştinism. A invadat Tracia şi a respins o solie trimisă de împăratul Leon al V-lea. Reacţia împăratului bizantin s-a consemnat în bătălia de la Mesembria în care Omurtag a fost înfrânt. Ambele părţi, extenuate de războiul lung desfăşurat între ele, au încheiat o pace pe treizeci de ani. La frontiera orientală imperiul a avut momente de linişte. Califatul arab traversa lupte interne pentru succesiune.

Moartea împăratului Leon al V-lea Armeanul s-a consemnat în urma unui complot pus la cale în ambianța palatului imperial. Măcelărirea basileului în catedrala Sfânta Sofia de către partizanii unuia dintre inamicii săi s-a produs în urma unei regii pusă la cale în detaliu. Ceea ce poate șoca la o primă vedere este asemănarea dintre pedeapsa cruntă ce urma să-i fie aplicată conspiratorului și moartea de care are parte împăratul în altarul catedralei imperiale.

Poziţia lui Leon al V-lea Armeanul ca împărat al Imperiului Bizantin era instabilă. Neputându-şi ataşa numele de vreo familie imperială pentru a-şi legitima tronul, el nu a putut ocoli conspiraţiile. A descoperit una pusă la cale de comandantul trupelor palatului, Mihail zis Bâlbâitul, cu care era şi înrudit. Pedeapsa pentru acesta era cruntă: urma să fie legat de o maimuţă şi tras în cuptoarele care încălzeau băile palatului. Teodosia împărăteasa a obţinut o amânare a pedepsei până după Crăciun.

Împăratul bizantin Leon al V-lea şi-a încheiat domnia în mod tragic. Unul dintre conspiratorii pedepsiţi de el, Mihail Bâlbâitul, urma să fie executat după Crăciun. Susţinătorii acestuia au apelat la un tertip pentru a-l scăpa. În dimineaţa zilei de Crăciun a anului 820 d.Hr, la slujba oficiată în catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol participa şi împăratul. În timpul slujbei, conspiratorii, purtând haine clericale şi susţinând că sunt membrii ai corului, au pătruns în spatele altarului şi l-au măcelărit pe Leon.

Dinastia Amoriană, denumită şi Frigiană. a reprezentat un interval temporal scurt în istoria Imperiului Bizantin. Reprezentată prin trei împăraţi ea s-a menţinut în scaunul imperial puţin peste jumătate de secol, între anii 820-867 d.Hr.

Fondatorul dinastiei amoriene, Mihail al II-lea Amorianul, numit şi Bâlbâitul a reprezentat unul dintre cele mai bune exemple de trecere rapidă de la agonie la extaz. Fiind întemniţat pentru conspiraţie de către împăratul bizantin Leon al V-lea, acesta urma să aibă parte de o moarte cumplită: ars de viu. Dar susţinătorii săi l-au ucis pe împărat în biserica Sfânta Sofia şi l-au eliberat pe Mihail. După „crima din catedrală”, acesta în grabă a fost proclamat împărat, când se pare că încă purta lanţurile de prizonier.

Domnia împăratului bizantin Mihail al II-lea Amorianul a debutat sub auspicii nefavorabile. S-a confruntat cu o rebeliune masivă pornită din themele - provinciile- din Asia Mică. Fostul împărat Leon al V-lea, datorită victoriilor militare obţinute se bucura de un prestigiu ridicat în rândul armatelor din themele asiatice. Vestea asasinării acestuia în catedrala Sfânta Sofia a însemnat ridicarea armatei din thema Anatolikon la revoltă. De partea rebeliunii au trecut rapid şi themele Boukelarion şi Paflagonia.

Rebeliunea lui Toma Slavul împotriva împăratului Mihail al II-lea Amorianul s-a bucurat de un important succes social. Proclamat împărat de armatele themelor Anatolikon, Boukellarion şi Paflagonia din Asia Mică, el s-a îndreptat, pentru ajutor, şi către califul arabilor. Cei care au aderat la mişcarea lui Toma Slavul au provenit dintre cele mai diverse segmente sociale. Împăratul a rămas doar cu capitala Constantinopol, cu loialitatea trupelor din Tracia şi cu cea a unei părţi din flotă.

Războiul civil declanşat între rebelul Toma Slavul şi împăratul Mihail al II-lea a fost unul complicat. El s-a desfăşurat între anii 821-824 d.Hr. Beneficiind şi de suportul califului arab Mamun, Toma Slavul a asediat Constantinopolul pe mare şi pe uscat, dar fără succes. „Focul grecesc” şi-a dovedit efectele devastatoare. Omurtag, hanul bulgarilor, a venit în ajutorul împăratului şi l-a atacat pe Toma Slavul. În final, acesta fiind asediat la Arcadiopolis s-a predat. Drept pedeapsă, el a fost executat.

Al doilea împărat al dinastiei amoriene, Theophilos, era o persoană cu o educaţie aleasă. A moştenit condiţii grele de guvernare. Arabii începuseră cucerirea Siciliei iar Creta a fost transformată în emirat de către arabii veniţi din Spania. Supremaţia bizantină în Mediterana era ameninţată. Theophilos a şocat atunci când a ordonat executarea asasinilor împăratului Leon al V-lea, cu toate că aceştia îl aduseseră pe tron pe tatăl său. A motivat că oricine ucide un împărat trebuie să fie executat.

Armatele arabe au invadat Capadoccia şi au cucerit oraşul Amorium, locul de origine al dinastiei amoriene. Profund afectat de eveniment, împăratul Theophilos a introdus o reformă militară. El a mărit plata soldaţilor şi a regrupat armata în corpuri de dimensiuni mai mici. Datorită mobilităţii obţinute, timpul de reacţie a devenit mai rapid. Arabii au fost opriţi din toate ofensivele iar imperiul şi-a recăpătat prestigiul şi încrederea de sine. Theophilos a murit de dizenterie la doar 29 de ani.

Domnia împăratului bizantin Mihail al III-lea a însemnat şi încheierea domniei dinastiei amoriene pe tronul imperial. O putem considera o perioadă de tranziţie către următoarea dinastie, cea macedoneană. Persoana care a făcut această tranziţie către noua dinastie şi-a început ascensiunea în anturajul acestui împărat. El a ajuns unul dintre cei mai apropiaţi oameni ai împăratului Mihail al III-lea. Acelaşi personaj a semnat şi lichidarea fizică a lui Mihail al III-lea.

Mihail al III-lea avea vârsta de numai trei ani în momentul în care tatăl său, împăratul Theophilos a murit. Fiind minor, regenţa în numele lui a fost asigurată de către mama sa Teodora alături de câţiva funcţionari importanţi de la curtea constantinopolitană. Printre ei, se numărau şi unchii împăratului, cezarii Bardas şi Petronas. Mihail al III-lea a căpătat în epocă un supranume nefericit - Beţivul - dar cercetarea istorică modernă a stabilit, dincolo de excesele lui, faptul că acest „epitet” a fost o exagerare.

Este cunoscută lipsa de apetit pentru afacerile statului a împăratului bizantin Mihail al III-lea. Mai este cunoscută şi pasiunea lui pentru petreceri, jocuri, curse de care de luptă şi femei. Vârsta majoratului legal, cea de 16 ani, l-a găsit în poziţia de se autoproclama împărat. Susţinut de unchiul său Bardas, el şi-a exilat mama, împărăteasa Teodora, la mănăstire. Eunucul Theoktistos, fost membru al regenţei a fost ucis şi el de către Bardas, cu acordul împăratului.

Beneficiind de o importantă rezervă în aur a tezaurului imperial, împăratul Mihail al III-lea şi-a permis să poarte războaie de uzură cu inamicii imperiului: bulgarii şi arabii. Apariţia ruşilor sub zidurile Constantinopolului precum şi raidurile arabe l-au convins pe Mihail de necesitatea înfiinţării unei noi provincii în Asia Mică, numită Colonia. Împotriva arabilor a fost obţinută acum victoria importantă în bătălia de la Lalakon. Aici, emirul de Melitene a fost ucis de unchiul împăratului, Petronas.

După bătălia de la Lalakon din anul 863 d.Hr, împăratul Mihail al III-lea însoţit de unchiul său Bardas, a pornit în campanie militară împotriva bulgarilor. Hanul acestora Boris, impresionat de forţa şi numărul soldaţilor desfăşuraţi de împărat s-a grăbit să ceară pace. În acelaşi timp, a acceptat creştinarea şi a preluat numele naşului său de botez, împăratul Mihail. Din acest moment s-a produs creştinarea bulgarilor, într-unul dintre cele mai reuşite opere ale spiritualităţii bizantine.

În contextul domniei ultimului împărat al dinastiei amoriene, Mihail al III-lea și-a făcut apariția Vasile Macedoneanul, cel care a instaurat pe tronul imperial dinastia ce i-a purtat numele. Originile lui modeste nu i-au împiedicat ascnesiunea până pe tronul basileilor. Gustul pentru combinațiile politice a reprezentat unul dintre atuurile sale.

Încetul cu încetul, împăratul Mihail al III-lea s-a distanţat de cei pe care îşi clădise stabilitatea şi succesul militar - unchii săi -Bardas şi Petronas. Prin intermediul lui Bardas, un anume Vasile, un om de condiţie modestă originar din Macedonia, a ajuns în anturajul imperial. Puternic fizic, el î-a atras atenţia împăratului în momentul în care, într-o partidă de lupte, a învins un campion bulgar. Vasile a ajuns să deţină demnitatea de parakoimomenos - gardă de corp a împăratului.

Vasile Macedoneanul se temea pentru poziţia sa de moştenitor prezumptiv al împăratului Mihail al III-lea. Prin urmare, a decis să acţioneze. Protovestiarios-ul palatin- şambelanul - nu se afla la post iar dormitorul imperial era descuiat. Împăratul dormea după una dintre beţiile lui. A avut parte de o moarte cruntă. Mâinile i-au fost tăiate iar pieptul străpuns cu o sabie. Dinastia amoriană s-a sfârşit, iar Vasile Macedoneanul ce fusese deja numit co-împărat, a devenit succesor. O nouă dinastie a fost instaurată.

Vasile Macedoneanul a devenit influent pe lângă împăratului bizantin Mihail al III-lea şi l-a convins pe acesta de existenţa unei conspiraţii împotriva sa. Autorul ei ar fi fost unchiul împăratului, Bardas. Împăratul a aprobat asasinarea lui Bardas iar pe Vasile l-a adoptat şi i-a oferit şi titlul de cezar. Acest titlul l-ar fi făcut eligibil pentru succesiunea la tron. Între timp, amanta împăratului, Evdochia Ingerina a născut un copil. Vasile Macedoneanul şi-a dat seama că ar putea fi ocolit în problema succesiunii.