Pacea ca ideal și diplomația în Imperiul Bizantin
Imperiul Bizantin și eterna căutare a desăvârșirii
autor Alexandru Cristian Enescu, aprilie 2017
Imperiul Bizantin, singurul Imperiu creștin, se proiecta pe sine ca reflexie a lumii cerești. S-a găsit mereu în căutarea eternei păci terestre, mai ales după creștinare. De aici a rezultat și enorma tensiune în care s-a găsit monarhia încercând să suprapună pe pământ perfecțiunea Ierusalimului ceresc. Basileii priveau recuperarea unor teritorii pierdute drept refacerea unei armonii, a unui echilibru și a păcii.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Cercetările istoriografice în raport cu relația război-pace în Imperiul Bizantin a scos la lumină detalii interesante despre modul în care, în multe dintre epocile monarhiei bizantine, era percepută această relație. Ceea ce s-a constatat a fost faptul că autoritatea centrală a considerat pacea mereu preferabilă războiului și în acest sens se utilizau toate mijloacele diplomatice și strategice pentru a se evita războiul și distrugerile lui inutile. Acesta era declanșat doar pentru a repara și restabili granițele imperiului.

Imperiul Bizantin devenise dintr-un imperiu roman păgân care se creștina, unul în care religia receptă era creștinismul iar unul dintre preceptele acestuia era pacea. În orice situație, împărații ar fi preferat pacea în detrimentul războiului și a distrugerilor lui inutile. Ceea ce contemporanii unei perioade din istoria Imperiului Bizantin au perceput drept slăbiciune sau erori strategice se pliau de fapt pe felul în care înțelegeau basileii să conducă monarhia: asigurarea păcii și evitarea războiului inutil.

Despre valorizarea în mediul aulic bizantin a ideii de pace ne putem da seama din paleta largă de strategii, măsuri diplomatice și alianțe matrimoniale ale împăraților cu prințese din teritorii aflate în afara frontierelor monarhiei. Aceste măsuri de a fi în relații de pace și de a folosi orice mijloace aflate la îndemână pentru a evita o confruntare militară vorbesc despre prevalența ideii de pace în mediul aulic bizantin.

Istorici au ajuns la concluzia, pentru a-l cita pe Alain Ducellier, că „idealul bizantin nu era cucerirea, ci pacea între granițe pe care imperiul le dorea inviolabile: scopul oricărui război era doar acela de a restabili echilibrul compromis de dușman. Vom vedea că și marile victorii din secolul al X-lea, în Siria și în Bulgaria, nu au urmărit decât recucerirea unor teritorii ocupate de străini. Putem citi astfel, în tratatele anomine Taktika: «datorită faptului că a încerca să trăiești în siguranță este cel mai important lucru, atunci când se ivește un pericol trebuie să pornești la război pentru a obține salvarea imperiului”.

Diplomația în Imperiul Bizantin era utilizată- deși acesta nu dispunea de un „minister de externe” în sensul contemporan al termenului- pentru a neutraliza și dejuca orice tip de război din partea unui inamic înainte ca războiul să fie declanșat. Astfel erau utilizate delegații care-l reprezentau pe împărat în teritoriile străine și alianțe matrimoniale între prințese străine și basilei ceea ce atrăgea statele respective în sfera clientelară a monarhiei. Diplomația- în treapta de jos- însemna și întreținerea unei rețele de spioni bizantini în teritoriile rivalilor monarhiei.

Nu în sensul modern al termenului, diplomația bizantină trebuie înțeleasă ca o armonică de alianțe matrimoniale, călătorii ale unor delegații imperiale în teritorii străine cât și întreținerea unei rețele de spioni pe întinsul teritoriilor rivalilor imperiului. Menținerea păcii și atragerea acestor teritorii vecine în sfera de influență a monarhiei bizantine erau realizate prin aceste metode. Aceste delegații erau trimise în scopuri politice dar care desfășurau și misiuni culturale și misionare creștine ale bizantinilor.

Caracterul luptei în Imperiul Bizantin a fost defensiv iar în acest sens rolul primordial a revenit diplomației. Când spunem diplomație în scopul menținerii păcii nu trebuie să eliminăm latura războinică din existențialul monarhiei dar această variantă era activată atunci când fuseseră eliminate orice alte strategii și căi diplomatice de rezolvare a unui conflict. Astfel, de multe ori, monarhia câștiga datorită diplomației, un conflict cu unul dintre rivalii săi, fără să fie nevoită „să intre în arenă”.

Faptul că împărații bizantini preferau diplomația pentru obținerea păcii și evitarea pe cât posibil a războiului se poate observa și din teoretizările basileului Konstantinos al VII-lea Porphyrogennetos. Acesta, în lucrarea De administrando Imperio- Despre administrarea Imperiului-, consemna această linie directoare a împăraților bizantini: utilizarea oricăror mijloace diplomatice de rezolvare a unui conflict și doar în ultimă instanță, calea militară.

O metodă utilizată de diplomația bizantină în blocarea unor intenții de război ale regilor sau emirilor vecini asupra imperiului era aceea de a forma și întreține o destul de bine asamblată rețea de „spioni” în teritoriul inamic. Scopul acesteia era cel evident de a „destabiliza” situația internă din teritoriul inamic și de a permite Imperiului Bizantin să câștige „partida” înainte de a începe. Un exemplu de astfel de rețea de spioni bizantini era cea care opera pe lângă curtea țarului bulgar.

În afara întreținerii unei rețele de spioni pe teritoriul inamic de către diplomația bizantină- Konstantinos al VII-lea se pare că a utilizat informațiile unor astfel de spioni atunci când a relatat despre teritorii străine- mai exista metoda de a întreține facțiuni rivale tronului din teritoriile inamice. Demoralizarea adversarului prin acțiunile subversive realizate de către agenții bizantini chiar pe teritoriul inamic era unul dintre obiectivele diplomației imperiale pentru a dezamorsa din fașă un eventual război.

Dacă în orizontul existențial al Imperiului Bizantin apărea un conducător, suveran al unui stat puternic, diplomația imperială activa agenții de pe pe teritoriul inamic „la pachet” cu susținerea eventualilor rivali interni ai acestui suveran inamic. Istoriografia a consemnat episoadele în care candidați cu profil filo-bizantin erau sprijiniți de împărați pentru a accede la tronul bulgar sau armean. La fel, facțiunea greacă de la Roma susținea candidatura unui papă amabil și favorabil monarhiei bizantine.

Una dintre liniile de abordare ale diplomației bizantine în scopul dezamorsării unui potențial conflict cu una dintre puterile vecine imperiului- din chiar „curtea” acesteia- era sprijinirea unei facțiuni rivale suveranului respectiv. Misiunile comerciale trimise în teritoriile respective- fie că vorbim despre perșii din secolele VI-VII, fie despre arabi- aveau rolul din subsidiar de a colecta informații pentru împărați despre capacitatea militară a rivalilor monarhiei.

Împăratul Mauricius în secolul al VI-lea a utilizat „spioni” bizantini în teritoriul imperiului perșilor sasanizi- în acel timp- cel mai important rival al imperiului. Despre această rețea bizantină anterioară domniei lui Iustinian I- aflăm de la Prokopios- prin intermediul istoricului Alain Ducellier: „De la început, un număr mare de oameni a fost întreținut pe cheltuiala statului. Aceștia erau trimiși în ținuturile dușmanilor, mai ales în capitala perșilor și, prefăcându-se negustori sau căutând un alt pretext, cercetau totul cu cea mai mare atenție, astfel încât la întoarcerea pe pământul roman, puteau să dezvăluie guvernatorilor toate secretele adversarilor. Înștiințați fiind dinainte, guvernatorii luau măsurile necesare și nici un fapt neprevăzut nu se putea întâmpla”.

În secolul al X-lea diplomația bizantină utiliza metode de secole patentate de oameni infiltrați în teritoriile statelor inamice care culegeau informații despre starea militară și economică a acestora pe care le furnizau administrației imperiale la întoarcerea acestora între frontierele monarhiei. Ibn Hawqal, cărturar arab din secolul amintit, pomenea despre această operațiune bizantină în teritoriile arabe- relatată nouă de Alain Ducellier: „[Bizantinii] trimiteau în țările musulmane nave încărcate cu mărfuri: echipajele străbăteau cetățile privind cu luare aminte și culegând informații secrete și, la întoarcere, cunoșteau bine situația din regiune, prezentând-o în detaliu compatrioților lor”.

Întreținerea unor rețele de agenți în teritoriile inamice era una dintre măsurile utilizate de diplomația bizantină pentru a controla „jocul” încă din teritoriul inamic. Aceștia erau trimiși cu titlul oficial de „prieteni” în teritoriul inamic. Basileul Konstantinos al V-lea cu ajutorul spionilor bizantini dirija operațiuni în țaratul bulgarilor. Țarul, bănuind dar neavând dovezi, a cerut împăratului lista „prietenilor” bizantini care se aflau la curtea lui. A pretextat că are nevoie de aceste nume în lupta împotriva nobililor rivali. Cum a obținut lista, țarul a ordonat lichidarea „prietenilor”.

Imperiul Bizantin obișnuia să întrețină rețele de spioni și agenți- „prieteni”- în statele imediat vecine acestuia pentru a putea controla indirect și eventualele teritorii aflate dincolo de statele aflate în sfera de influență bizantină. În felul în care îl înțelegea diplomația imperială, acest mod de acțiune constituia un „zid” defensiv unde se puteau „desface” orice fel de eventuale intentii de război ale acestora față de monarhia bizantină.

Diplomația bizantină utiliza în raporturile cu statele vecine- cu toate fluctuațiile lor teritoriale- acțiuni prin care transformau statele respective în clienți ai monarhiei bizantine sau măcar în state aflate sub influența acesteia. Autoritatea bizantină utiliza o paletă largă de cadouri, bani și veșminte scumpe trimise conducătorilor acestor state. Cea mai importantă „armă” diplomatică era însă cea a împăratului- acordarea de titluri și demnități aulice- incluzând acești lideri străini în sistemul bizantin.

Imperiul Bizantin a moștenit și utilizat sistemul patentat în vechiul Imperiu Roman al politicii clientelare și anume, potențialii inamici din exteriorul frontierelor imperiului erau angrenați printr-o serie de măsuri și acțiuni în sfera de influență bizantină. Prin urmare, această acțiune „soft” a autorității bizantine avea darul de a neutraliza o potențială intenție conflictuală a acestora față de imperiu.

De-a lungul secolelor, Imperiul Bizantin a dezvoltat sistemul clientelar- originat în Roma imperială- transformând suveranii statelor vecine monarhiei bizantine în clienți ai acesteia. Cadourile, veșmintele scumpe, banii- sub formă de cadouri și răsplată trimise acestora- aveau rolul de a-i menține pe aceștia într-o stare de apatie față de vreo intenție militară la adresa monarhiei. Evident, acest sistem nu a funcționat întotdeauna, dar în durată lungă a avut un succes însemnat. În cuvintele lui Alain Ducellier: „În decursul istoriei sale, multe popoare au primit din partea imperiului un ajutor ce semăna mai degrabă cu o răsplată: regii persani, emirii arabi, conducătorii slavilor, pecenegii, khazarii, ungurii și turcii, normanzii și armenii au fost, pe rând, recompensați. Aceste „nații” (ethne) considerau, ele însele, că plata li se cuvine, având, uneori, chiar pretenții exagerate, specifice „barbarilor”: Constantin Porfirogeneteul relatează că au îndrăznit să ceară Bizanțului veșminte și bijuterii ce făceau parte din tezaur, rețeta focului lichid și chiar prințese din familia imperială”.

Basileii bizantini utilizau modelul patentat în vechiul Imperiu Roman de a dispune trimiterea unor sume mari de bani sub formă de daruri către conducătorii vecini și care reprezentau potențiali inamici ai monarhiei. Prin aceste măsuri, care se întâlneau cu tendințele naturale umane de îmbogățire ale acestor suverani străini, erau anihilate- sau mult întârziate- eventualele intenții războinice ale acestora. Acest răgaz putea fi folosit de monarhia bizantină pentru a se reașeza sau pregăti militar.

Prestigiul de care se bucura Imperiul constantinopolitan, bogățiile acestuia și impresia puternică pe care producea întreaga construcție de putere și ceremonie din jurul basileului îi determina pe conducătorii unui stat vecin sau altul să își dorească să fie parte din acest „spectacol”. Așadar, împărații făceau uz de cea mai importantă „armă” diplomatică pe care o aveau: prestigiul imperial. În relatarea lui Alain Ducellier, basileul le oferea acestora titluri palatine, ceea ce îi plasa în sistemul de ordine bizantină: [...]imperiul dispunea de un excelent mod de a-și face aliați sau, mai degrabă, de a-i integra pe străini în sistemul său de organizare a lumii: acordarea demnităților împărătești. Căci, ori de câte ori un prinț străin primea un titlu imperial, acest lucru nu avea ca scop doar cinstirea lui, el devenind pe nesimțite, prin dobândirea unui loc și a unei funcții precise în ansamblul nobililor curții, supus al împăratului, încât orice atitudine ostilă nu mai avea decât însemnătatea unei simple revolte. Astfel, în jurul anului 506, Clovis a primit titlul de consul, asemenea demnități ce se transmiteau ereditar sau prin orice alt mod de succesiune fiind oferite multor suve

Practica stabilirii unei alianțe matrimoniale între dinastiile aflate pe tronul Imperiului constantinopolitan și a membrilor altor dinastii ai altor state a beneficiat de constanță de-a lungul secolelor. Inițial- având în vedere originea lui Constantin cel Mare- se considera că un basileu se putea căsători doar cu prințesă din regatul franc. Apoi, membrii familiei imperiale- inclusiv împărații-au stabilit alianțe matrimoniale și cu dinastiile altor state, împăratul devenind liderul unei „familii de regi”.

Diplomația bizantină practica alianțele matrimoniale ca parte din arsenalul de atragere în sfera sa de influență și subordonare a conducătorilor statelor vecine. Intrarea în marea familie imperială însemna recunoașterea de către acești conducători străini ca „șef al familiei” a ocupantului tronului constantinopolitan. Iar din perspectiva imperială se aștepta de la aceștia să nu se revolte niciodată împotriva basileului pentru că acest lucru ar fi reprezentat „ o crimă împotriva firii”-Alain Ducellier.

Inițial, din perspectiva imperială, căsătoria cu o prințesă străină nu era acceptată- cu o singură excepție- dacă aceasta era de origine francă. Acest accept al bizantinilor se făcea pe legătura dintre printesă și împăratul fondator al Constantinopolului- Constantin cel Mare- despre care se considera că fusese de origine francă. În realitate, fenomenul a fost abordat de împărați în funcție de contextul de care se puteau servi intereselor de moment și nu numai.

Din seria de alianțe matrimoniale cu prințese străine a basileilor bizantini amintim căsătoria lui Konstantinos al V-lea cu prințesa khazară Tzitzak, care a rămas cunoscută în istoria imperiului drept Irina Khazara. Apoi, Alexios I Komnenos s-a căsătorit cu Maria de Alania iar Manuel I Komnenos a avut una dintre soții de neam german- Bertha de Sulzbach- iar cea de-a doua a fost Maria de Antiohia.

După cucerirea Constantinopolului de către armata Cruciadei a 4-a și după recuperarea capitalei imperiale de către dinastia Palaiologos, răcirea relațiilor dintre monarhia bizantină și regatele occidentale nu a întrerupt politica alianțelor matrimoniale. Andronikos al II-lea Palaiologos s-a căsătorit cu Iolanda-Irina de Montferrat iar despoții de Moreea- în finalul existenței monarhiei bizantine- erau căsătoriți cu doamne din aristocrația italiană.

Nu doar împărații bizantini se căsătoreau cu prințese străine, ci și fiicele acestora erau mijloc de „promovare” a influenței bizantine în teritoriul altor state. Theophano, fiica lui Romanos Lekapenos s-a căsătorit cu împăratul german Otto al III-lea iar Ana- fiica lui Romanos al II-lea- a fost promisă lui Vladimir de Kiev în secolul al X-lea, momentul marcând și creștinarea rușilor. Altfel, Zoe Palaiologina, descendenta ultimului împărat bizantin, s-a căsătorit cu țarul Moscovei, Ivan al III-lea.

În sens invers, din perspectiva conducătorilor statelor care se căsătoreau cu membrii ai familiei imperiale bizantine acest prilej reprezenta permanent motiv de legitimitate sau de clamarea a acesteia. Dinastiile maghiare, bulgare, sârbe au folosit acest prilej de-a lungul istoriei cum, la fel a procedat și cneazul Ivan al III-lea al Moscovei. Acesta s-a căsătorit cu Zoe Palaiologina, descendenta ultimului basileu, Konstantinos al XI-lea, și în acest fel a numit Moscova cea de-a treia Romă.

Una dintre formele „diplomației” bizantine prin care influența imperială era extinsă în exteriorul frontierelor monarhiei era fenomentul creștinării popoarelor. Acest eveniment, în afara laturii lui religioase, comporta un important aspect politic tocmai prin prisma contrucției teocratice a Imperiului Bizantin. În mod natural, popoarelor creștinate nu li se accepta decât supunerea față de Dumnezeu și implicit față de alesul lui pe pământ, basileul constantinopolitan.

Una dintre metodele eficiente și cu bătaie lungă a diplomației bizantine era fenomenul convertirii religioase a unui popor sau altul din afara frontierelor Imperiului Bizantin. Acceptarea creștinismului însemna acceptarea misiunii Bisericii și plasarea noilor forme de conducere religioase din aceste teritorii sub autoritatea Patriarhiei Ecumenice. Dar în paralel cu acest fenomen exista și latura inseparabilă, cea politică, noile popoare devenind inevitabil supuse împăratului constantinopolitan.

Intrarea popoarelor din afara Imperiului Bizantin în „familia creștină” prin acceptarea creștinismului însemna automat și intrarea lor în „familia bizantină”. Având în vedere construcția teocratică a monarhiei bizantin acest lucru însemna că aceste popoare nou-convertite acceptau natural și fără condiții supremația basileului. Atât timp cât l-au acceptat pe Dumnezeu erau obligați să-l accepte și pe reprezentantul acestuia pe pământ, basileul constantinopolitan.

După creștinarea unui popor din afara frontierelor monarhiei, împărații de la Constantinopol considerau această supunere ca fiind din partea unui „membru al familiei sale”. Orice revoltă împotriva Imperiului Bizantin era un sacrilegiu, un război împotriva împăratului, o rebeliune a „fiului” împotriva „tatălui”. O luptă între frații creștini din punctul de vedere al împăraților era de neiertat, o crimă de neacceptat. Astfel au fost interpretate rebeliunile succesive ale bulgarilor, după creștinarea acestora.

Din perspectiva popoarelor nou-creștinate, intrarea în „familia bizantină” era un motiv de prestigiu. Confruntările militare din secolul al XIV-lea dintre Imperiului Bizantin în declin și Ștefan Dușan- regele sârbilor- nu aveau ca scop anihilarea monarhiei bizantine. Mai degrabă, era dorință naturală a celui care făcea partea din „familia creștină” și „politică bizantină” de a revendica tronul constantinopolitan și de a reface unitatea Imperiului creștin-ortodox care se destrăma în Balcani în secolul amintit.

În cazul în care Imperiul Bizantin nu putea să stăpânească efectiv populații sau să le influențeze- din interiorul monarhiei- recurgea la o serie de măsuri „diplomatice” cu efect de convingere și, mai ales, constrângere. S-a practicat în multe situații fenomenul deportărilor și mutării unei populații întregi potențial conflictuale sau direct ostile la adresa autorității bizantine din teritoriile ei de origine în complet alte părți ale monarhiei și integrarea acesteia în structurile sociale și militare ale statului.

Popoarele din interiorul monarhiei bizantine sau aflate la extremitățile frontierei acesteia- încă necreștinate sau neuniform creștinate- reprezentau potențiali inamici ai autorității bizantine. Ostilitatea lor a fost manevrată politic de împărații bizantini de-a lungul secolelor prin deportarea acestora spre complet alte zone ale monarhiei bizantine. De regulă, atunci când forța acestor populații devenea importantă basileii luau măsuri pentru a o integra în structurile sociale și, mai ales, militare ale imperiului.

Fenomenul mutării unei întregi populații de pe cuprinsul Imperiului Bizantin într-o altă provincie decât teritoriul originar al acesteia a avut în primul rând rațiuni militare. Forța acestei populații putea fi folosită în avantajul militar al monarhiei. Iustinian al II-lea i-a transferat, spre exemplu, pe mardaiții din Munții Libanului în Pelopones și Epir unde au fost înrolați în serviciul flotei. În secolul IX d.Hr Vasile I i-a transferat pe paulicieni din zona armenilor spre Bulgaria de astăzi.

Urmând o întreagă tradiție romană, metoda diplomatică a manipulării unor populații cu potențial conflictual împotriva alteia de pe teritoriul Imperiului Bizantin nu era decât în interesul statului. Împărații- precum Konstantinos al VII-lea Porphyrogennitos- în lucrarea sa De administrando Imperio -Despre administrarea Imperiului- descria felul în care pecenegii puteau fi utilizați de bizantini împotriva rușilor- fiind stabiliți între Volga și Nipru- iar ungurii împotriva bulgarilor.

Diplomația bizantină căuta să exploateze- în scopul evitării atacurilor asupra monarhiei- neînțelegerile dintre populațiile aflate în exteriorul frontierelor acesteia cu scopul epuizării militare a acestora în lupte interne. Bizantinii căutau să mențină și un echilibru pentru a nu antagoniza una dintre părți. Riscuri existau așa cum s-a întâmplat în secolul al X-lea când o încercare a împăraților bizantini de a-i folosi pe ruși împotriva bulgarilor s-a transformat într-o ostilitate a principelui de Kiev împotriva imperiului.

Utilizarea diplomației și a persuadării în egală măsură cu tactica militară- de multe ori, cu aport mai consistent- de către împărații bizantini avea marele avantaj că nu producea pagube materiale sau umane. Despre succesul acestei tactici, Eustathios de Tesalonic referindu-se la împăratul Manuel I Komemnos scria- în relatarea lui Alain Ducellier-: „Știa, cu o măiestire neîntrecută, să vină de hac dușmanilor, ridicându-i pe unii împotriva altora și obținând pacea statornică și liniștea dorită printr-o cât mai mică vărsare de sânge. Prin ațâțarea dușmanilor și stârnirea războaielor între popoare străine, căuta să obțină cel mai mare profit, sporind forța imperiului și slăbind-o totodată pe cea a adversarilor”.

Recuzita „diplomatică” desfășurată de Imperiul Bizantin a dezvoltat de-a lungul timpului și practica misiunilor efectuate prin călătorii- nu în sensul modern al termenului- care aveau scopul de a lărgi influența monarhiei bizantine în teritoriile suveranilor vizitați de această misiune. Ceea ce istoriografia a constatat este faptul că autoritatea bizantină folosea mijloace și criterii de selecție a acestor „călători-diplomați” care urmau să reprezinte interesele monahiei bizantine în afara frontierelor.

Deși diplomația în Imperiul Bizantin nu trebuie înțeleasă și confundată cu sensul precis contemporan, ea era practicată și manifestată cu regularitate de autoritatea imperială cu același scop ca și acum. Se urmărea extinderea influenței monarhiei peste frontierele ei și încercarea de blocare din fașă- de pe teritoriul străin- a unor atitudine ostile fată de aceasta. Una dintre metodele prin care diplomația bizantină încerca să realizeze aceste ținte era reprezentată de misiunile și „călătoriile diplomatice”.

Logothetes tou dromou avea atribuții în ceea ce privește relațiile cu alte state -era sfătuitorul basileului pe această temă-dar nu îl putem considera un „ministru de externe” modern. El nu dezvolta negocieri de la sine putere cu statele vecine monarhiei și nu avea desemnată calitatea luării unei decizii cu rol executiv atunci când era cazul în relația cu un alt stat. Mai degrabă, rolul lui de sfătuitor al basileului pe probleme de relații cu alte state se manifesta punctual atunci când situația era de așa natură.

Imperiul Bizantin- după cum arată sursele- a dezvoltat mijloace și criterii de selecție pentru cei care urmau să efectueze misiuni peste frontiere în numele împăratului bizantin. Într-un manual din secolul al VI-lea și preluat prin traducere în limba engleză de Edward Luttak suntem anunțați asupra conduitei și a atitudinii persoanelor trimise în misiune diplomatică: „Reprezentații pe care îi trimitem ar trebui să fie bărbați care au reputația de a fi religioși, care nu au fost niciodată denunțați pentru nicio crimă sau public condamnați. Ar trebui să fie firesc inteligenți și determinați îndeajuns pentru a fi dispuși să își riște propriile vieți...și ar trebui să își preia misiunea din dorință și nu sub constrângere [...] Trimișii ar trebui să fie eleganți, membrii ai aristocrației și generoși în acord cu mărimea puterii (funcției) lor. Ei ar trebui să vorbescă respectuos atât despre propria lor țară cât și despre cea a inamicului și să nu vorbească niciodată critic despre aceasta”.

Condițiile de călătorie din Evul Mediu erau dificile iar călătoriile diplomatice prezentau un grad de risc ridicat. Dacă misiunea diplomatică avea ca țintă curtea unui suveran al cărui teritoriu nu era vecin cu monarhia bizantină, traversarea spațiului dintre Imperiul Bizantin și respectivul stat presupunea riscuri mari. Acel teritoriu necontrolat sau controlat parțial politic și militar de vreo autoritate, fief al bandelor nomade, era ceea ce Edward Luttak numea în termeni moderni „failed state”.

Cu toate că nu putem vorbi de diplomație sau relații externe în sensul modern al termenului, administrația bizantină a dezvoltat unele funcții care prezintă accente precursoare pentru unele posturi pe care le putem sesiza în administrația unui stat contemporan. Un fel de „ministru de externe” era cel numit logothetes tou dromou și care reprezenta șeful poștei imperiale și a transportului corespondenței.

Sistemul poștei imperiale și al transportului al cărei înalt oficial- logothetes tou dromou- îndeplinea funcții apropiate unui ministru de externe modern, era destul de bine pus la punct. Stații pentru odihnă în care erau plasați cai pe întinderea imperiului permiteau transmiterea informațiilor și nu numai într-un timp rezonabil pentru timpurile respective. Sistemul a funcționat destul de bine iar importanța acestui proces este dată de locul ierarhic ocupat de logothetes to dromou în ordinea bizantină.

În subordinea „ministrului de externe” bizantin - logothetes tou dromou- erau cei care se ocupau de vizitele pe care le efectuau în capitala imperiului grupurile de „barbari” care reprezentau câte un suveran străin. De asemenea, acest oficiu asigura și acomodarea acestor „delegați” străini- apokrisiaroi- și traducerile necesare în contextul primirii acestor vizite- șeful acestui birou fiind megas diermeneutes- marele interpret. Oficiul logothet-ului se va numi din secolul al XII-lea sekreton.

Atitudinea bizantină pentru menținerea păcii în Imperiul constantinopolitan și pentru evitarea inutilă a războiului și a pagubelor pe care acesta le producea a fost una dintre direcțiile constante pe care le-a abordat autoritatea imperială. Dincolo de accentele mai mult sau mai puțin războinice ale unui basileu sau altul, această aplecare spre căutarea păcii și implicarea în război doar ca soluție -in extremis- i-a nedumerit pe occidentalii contemporani care vedeau în această atitudine lașitate și aer duplicitar.

Occidentalii contemporani, spre exemplu, împăratului Alexios I Komnenos nu au înțeles atitudinea bizantină față de război. Obsesia acestora pentru pace și evitarea conflictului militar i-a determinat pe occidentali- în contextul Primei Cruciade- să numească această atitudine drept lașă și vicleană. Cruciații nu era în stare să vadă că Alexios I- care era un general și care luptase în multe războaie- recuperase unele teritorii din Asia Mică din mâinile selgiucizilor apelând și la stratageme și diplomație. Alexios I, în reproducerea lui Alain Ducellier «a obținut pe cale pașnică ceea ce alții obțin doar prin război» și a învins deseori «fără vărsare de sânge și luptă»”.

Atitudinea împăraților bizantini față de raportul pace-război a fost favorabil păcii iar în acest sens- aflăm de la Alain Ducellier- Ioan Tzimiskes în secolul al X-lea prefera „pacea războiului, știind că, dacă cea dintâi aducea mântuirea popoarelor, cel din urmă provoacă distrugerea lor”. Sensul exclusiv al raportului pace-război putea fi răsturnat în ordinea bizantină doar dacă imperiul era atacat de dușmani caz în care atitudinea războinică era justificată.

Conflictul armat, lupta în sine, ca metodă de rezolvare a diverselor situații era acceptată de ordinea bizantină doar ca soluție-limită și doar în acest sens. Ana Comnena, fiica basileului Alexios I Komnenos- ne anunță Alain Ducellier - se referea la război în următorii termeni: „Doar generalii nepricepuți îndeamnă dinadins pe vecinii lor la război în vreme de pace: căci pacea este scopul războiului”.

Războiul însemna moarte iar Imperiul Bizantin, un imperiu creștin, a cuplat la preceptele de pace- în multe momente ale istoriei sale- propăvăduite de religia creștină. Patriarhul ecumenic Konstantinos Khliarenos în secolul al XII-lea perora pe marginea acestei idei iar dimensiunea păcii în detrimentul războiului era considerată esențială ca mod de existență a Imperiului Bizantin. În relatarea lui Alain Ducellier, Khliarenos spunea că: „«toți cei care omoară în război» vor suporta «pedeapsa ucigașilor de rând»”.

Apetența bizantină pentru pace în dauna războiului nu s-a putut „împăca” deloc cu ideea războiului sfânt practicat de arabii cu care se ciocneau militar în estul frontierei monarhiei. În acest sens trebuie interpretat șocul provocat de atitudinea cruciată împotriva arabilor, deoarece ceea ce bizantinii le reproșau de secole arabilor- războiul sfânt- îl vedeau promovat și practicat acum de occidentalii creștini în secolele cruciadelor, cu toate excesele ce au decurs din aceste evenimente.

Cu toate deviațiile de-a lungul secolelor și cu toată idealizarea inevitabilă a acestui țel- cel de pace- care nu a putut fi evident pus în practică permanent, totuși pacea ca formă de existență și desăvârșire a Imperiului creștin pe pământ a fost atitudinea constantă a basileilor constantinopolitani. Întreaga construcție de apărare a păcii ca formă de existență a monarhiei bizantine și felul în care aceasta era căutată și menținută de Imperiul Bizantin a fost sintetizată elegant de Alain Ducellier: „Încercarea de a menține pacea nu era doar o datorie morală, ci și singurul mod în care poporul creștin putea să se bucure, datorită echilibrului armonios al forțelor economice și sociale, menținut cu înțelepciune de reprezentantul divinității de plăcerile cumpătate pe care Dumnezeu le îngăduia pământenilor”.