- 1. Pacea ca ideal al monarhiei bizantine
- 2. Diplomația bizantină în scopul păcii
- 3. Misiuni de recunoaștere și rețele de agenți imperiali
- 4. Uzajul prestigiului imperial în diplomația bizantină
- 5. Alianțe matrimoniale și integrarea în sistemul bizantin
- 6. Creștinarea ca formă de includere în „familia bizantină”
- 7. Mijloace „diplomatice” de persuadare a inamicilor
- 8. Călătoriile și „misiunile diplomatice” bizantine
- 9. Obsesia bizantină pentru pace și interpretarea occidentală
Pacea ca ideal și diplomația în Imperiul Bizantin
Imperiul Bizantin și eterna căutare a desăvârșirii
Cercetările istoriografice în raport cu relația război-pace în Imperiul Bizantin a scos la lumină detalii interesante despre modul în care, în multe dintre epocile monarhiei bizantine, era percepută această relație. Ceea ce s-a constatat a fost faptul că autoritatea centrală a considerat pacea mereu preferabilă războiului și în acest sens se utilizau toate mijloacele diplomatice și strategice pentru a se evita războiul și distrugerile lui inutile. Acesta era declanșat doar pentru a repara și restabili granițele imperiului.
1 din 3
Imperiul Bizantin devenise dintr-un imperiu roman păgân care se creștina, unul în care religia receptă era creștinismul iar unul dintre preceptele acestuia era pacea. În orice situație, împărații ar fi preferat pacea în detrimentul războiului și a distrugerilor lui inutile. Ceea ce contemporanii unei perioade din istoria Imperiului Bizantin au perceput drept slăbiciune sau erori strategice se pliau de fapt pe felul în care înțelegeau basileii să conducă monarhia: asigurarea păcii și evitarea războiului inutil.
2 din 3
Despre valorizarea în mediul aulic bizantin a ideii de pace ne putem da seama din paleta largă de strategii, măsuri diplomatice și alianțe matrimoniale ale împăraților cu prințese din teritorii aflate în afara frontierelor monarhiei. Aceste măsuri de a fi în relații de pace și de a folosi orice mijloace aflate la îndemână pentru a evita o confruntare militară vorbesc despre prevalența ideii de pace în mediul aulic bizantin.
3 din 3
Istorici au ajuns la concluzia, pentru a-l cita pe Alain Ducellier, că „idealul bizantin nu era cucerirea, ci pacea între granițe pe care imperiul le dorea inviolabile: scopul oricărui război era doar acela de a restabili echilibrul compromis de dușman. Vom vedea că și marile victorii din secolul al X-lea, în Siria și în Bulgaria, nu au urmărit decât recucerirea unor teritorii ocupate de străini. Putem citi astfel, în tratatele anomine Taktika: «datorită faptului că a încerca să trăiești în siguranță este cel mai important lucru, atunci când se ivește un pericol trebuie să pornești la război pentru a obține salvarea imperiului”.
Diplomația în Imperiul Bizantin era utilizată- deși acesta nu dispunea de un „minister de externe” în sensul contemporan al termenului- pentru a neutraliza și dejuca orice tip de război din partea unui inamic înainte ca războiul să fie declanșat. Astfel erau utilizate delegații care-l reprezentau pe împărat în teritoriile străine și alianțe matrimoniale între prințese străine și basilei ceea ce atrăgea statele respective în sfera clientelară a monarhiei. Diplomația- în treapta de jos- însemna și întreținerea unei rețele de spioni bizantini în teritoriile rivalilor monarhiei.
1 din 6
Nu în sensul modern al termenului, diplomația bizantină trebuie înțeleasă ca o armonică de alianțe matrimoniale, călătorii ale unor delegații imperiale în teritorii străine cât și întreținerea unei rețele de spioni pe întinsul teritoriilor rivalilor imperiului. Menținerea păcii și atragerea acestor teritorii vecine în sfera de influență a monarhiei bizantine erau realizate prin aceste metode. Aceste delegații erau trimise în scopuri politice dar care desfășurau și misiuni culturale și misionare creștine ale bizantinilor.
2 din 6
Caracterul luptei în Imperiul Bizantin a fost defensiv iar în acest sens rolul primordial a revenit diplomației. Când spunem diplomație în scopul menținerii păcii nu trebuie să eliminăm latura războinică din existențialul monarhiei dar această variantă era activată atunci când fuseseră eliminate orice alte strategii și căi diplomatice de rezolvare a unui conflict. Astfel, de multe ori, monarhia câștiga datorită diplomației, un conflict cu unul dintre rivalii săi, fără să fie nevoită „să intre în arenă”.
3 din 6
Faptul că împărații bizantini preferau diplomația pentru obținerea păcii și evitarea pe cât posibil a războiului se poate observa și din teoretizările basileului Konstantinos al VII-lea Porphyrogennetos. Acesta, în lucrarea De administrando Imperio- Despre administrarea Imperiului-, consemna această linie directoare a împăraților bizantini: utilizarea oricăror mijloace diplomatice de rezolvare a unui conflict și doar în ultimă instanță, calea militară.
4 din 6
O metodă utilizată de diplomația bizantină în blocarea unor intenții de război ale regilor sau emirilor vecini asupra imperiului era aceea de a forma și întreține o destul de bine asamblată rețea de „spioni” în teritoriul inamic. Scopul acesteia era cel evident de a „destabiliza” situația internă din teritoriul inamic și de a permite Imperiului Bizantin să câștige „partida” înainte de a începe. Un exemplu de astfel de rețea de spioni bizantini era cea care opera pe lângă curtea țarului bulgar.
5 din 6
În afara întreținerii unei rețele de spioni pe teritoriul inamic de către diplomația bizantină- Konstantinos al VII-lea se pare că a utilizat informațiile unor astfel de spioni atunci când a relatat despre teritorii străine- mai exista metoda de a întreține facțiuni rivale tronului din teritoriile inamice. Demoralizarea adversarului prin acțiunile subversive realizate de către agenții bizantini chiar pe teritoriul inamic era unul dintre obiectivele diplomației imperiale pentru a dezamorsa din fașă un eventual război.
6 din 6
Dacă în orizontul existențial al Imperiului Bizantin apărea un conducător, suveran al unui stat puternic, diplomația imperială activa agenții de pe pe teritoriul inamic „la pachet” cu susținerea eventualilor rivali interni ai acestui suveran inamic. Istoriografia a consemnat episoadele în care candidați cu profil filo-bizantin erau sprijiniți de împărați pentru a accede la tronul bulgar sau armean. La fel, facțiunea greacă de la Roma susținea candidatura unui papă amabil și favorabil monarhiei bizantine.
Pentru a citi toată lecția trebuie să fii autentificat.
sau
Nu ai cont History Lapse? Fă-ți unul acum.
- Ahrweiler, Hélène, Ideologia politică a Imperiului Bizantin, Edit. Corint, Bucureşti, 2002
- Cameron, Averil, The Byzantines, Blackwell Publishing, Malden, 2006
- Ducellier, Alain, Bizantinii. Istorie şi cultură, traducere din limba franceză de Simona Nicolae, Edit. Teora, Bucureşti, 1997
- Gregory, Timothy E., A History of Byzantium, Blackwell Publishing, Malden, 2005
- Luttwak, Edward N., The grand strategy of Byzantine Empire, Harvard University Press, 2009
- Runciman, Steven, The Byzantine Theocracy, Cambridge University Press, Cambridge, 1977
- Treadgold, Warren, A History of the Byzantine State and Society, Stanford University Press, Stanford, 1997