Andronikos al II-lea Palaiologos şi rezistenţa Imperiului Bizantin
Indecizia împăratului și ratarea ascensiunii imperiului
Andronikos al II-lea s-a dovedit extrem de nepotrivit și indecis în poziția de împărat. Deși tatăl său, Mihail al VIII-lea, îi predase un imperiu capabil de a redeveni imperiul din secolele de măreție și putere, Andronikos al II-lea a interpretat greșit toate oportunitățile ivite.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Andronikos al II-lea Palaiologos a urcat pe tronul imperial constantinopolitan primind o moştenire grea de la tatăl său, împăratul Mihail al VIII-lea. Rivalilor monarhiei de la frontierele din est şi vest nu li se putea opune decât o persoană decisă şi capabilă să menţină soliditatea teritorială a acestuia. Din nefericire pentru imperiu, determinarea nu s-a regăsit printre calităţile împăratului Andronikos al II-lea.

Devenit împărat la vârsta de 24 de ani Andronikos al II-lea a beneficiat de experienţă militară, el luând parte la campaniile militare ale tatălui său, fostul basileu Mihail al VIII-lea. Au existat rumori potrivit cărora opţiunea acestuia pentru demnitatea imperială ar fi fost fratele mai mic al lui Andronikos, Konstantinos. Mihail al VIII-lea a încuviinţat în cele din urmă, înainte de moartea sa, continuitatea firească. L-a desemnat pe Andronikos al II-lea drept succesor, acesta deţinând deja titlul de co-împărat.

Împăratul Andronikos al II-lea Palaiologos s-a repoziţionat în ceea ce priveşte Uniunea de la Lyon a Bisericii Creştine. Andronikos a fost conştient că, tatăl său Mihail al VIII-lea, nu l-a considerat potrivit pentru demnitatea imperială. Prin urmare, el a refuzat depunerea defunctului împărat într-un mormânt sfinţit. Basileul a respins Uniunea Bisericii de la Lyon în contextul interminabilelor discuţii teologice dintre teologii catolici şi ortodocşi. Apoi, l-a repus în demnitatea de patriarh ecumenic pe Iosif.

Rezerva monetară găsită la încoronarea sa de către basileul Andronikos al II-lea a fost considerată insuficientă. Măsura luată în plan financiar a constat în creşterea masei monetare colectată de trezoreria imperială. Această creştere nu s-a produs însă prin încasări provenite din schimburi comerciale ci prin devalorizarea monedei imperiale, hyperpyron. Pe termen lung, această devalorizare s-a tradus negativ în balanţa financiară a monarhiei bizantine.

Denunţarea Uniunii de la Lyon a Bisericii Creştine de către basileul Andronikos al II-lea Palaiologos a pulverizat acordul pe care fostul împărat Mihail al VIII-lea îl încheiase cu papalitatea. Spectrul unei posibile cruciade occidentale antibizantine a devenit palpabil. Devalorizarea monedei imperiale i-a scăzut acesteia valoarea şi prestigiul în afara frontierelor imperiului. Veneţienii au emis în curând ducatul, monedă care a înlocuit prestigiul hyperpyron-ului imperial în comerţul din bazinul mediteraneean.

Din punct de vedere militar, prima acţiune întreprinsă de împăratul Andronikos al II-lea a fost să reia campania iniţiată de fostul împărat împotriva despotului Tesaliei. Resursele financiare procurate de împărat pentru desfăşurarea acestei expediţii a semnalizat o modificare a relaţiei militare şi patrimoniale din sistemul pronoia. Acesta avea o istorie de câteva secole în practica imperială şi presupunea granturi funciare acordate celor numiţi pronoiarios de către împărat, în schimbul serviciilor militare oferite.

În anul 1284 d.Hr, basileul Andronikos al II-lea a reluat campania militară împotriva despotului Tesaliei, întreruptă de decesul fostului împărat bizantin, Mihail al VIII-lea. Fondurile acestei campanii au fost colectate din rechiziţionarea a 1/10 din veniturile celor numiţi pronoiarios. Aceştia erau beneficiarii dreptului de uz patrimonial al anumitor teritorii oferite de basileu. La solicitarea acestuia, ei trebuiau să ofere servicii militare. Andronikos al II-lea le-a solicitat de data aceasta sume de bani, lăsându-i la vatră.

Expediţia lansată de împăratul Andronikos al II-lea împotriva Tesaliei din Peninsula Balcanică a debutat prin preluarea portului Demetrias. Cu toate că armata imperială s-a retras din cauza unei epidemii, rezultate notabile au fost obţinute. Soţia despotului de Epir, Ana- înrudită şi cu basileul- l-a convins pe despotul Nikephoros Doukas să apropie Epirul de Imperiul Bizantin. Tot cu ajutorul ei, Andronikos al II-lea a reuşit să-l captureze pe moştenitorul despotatul Tesaliei, Mihail Doukas.

Primii ani ai domniei împăratului Andronikos al II-lea Palaiologos au însemnat şi încercări diplomatice ale acestuia de a-şi asigura aliaţi de încredere occidentali în disputa cu rivalii orientali ai imperiului. Alianţele matrimoniale încheiate s-au înscris pe aceeaşi linie de diplomaţie. Basileul a încercat să-şi asigure loialitatea genovezilor şi veneţienilor care beneficiau de o flotă puternică, oferindu-le privilegii economice în Imperiul Bizantin. Acest aspect a fost dificil de îndeplinit, cele două republici italiene fiind în acerbă competiţie

mpăratul Andronikos al II-lea s-a căsătorit cu Yolanda, rebotezată Irina, ea fiind fiica marchizului de Montferrat. Acesta era, la rândul lui, ultimul moştenitor al defunctului Imperiu Latin de Thesalonic. El a fost de acord să predea, drept dotă pentru căsătoria fiicei sale, pretenţiile asupra acestui teritoriu. În urma căsătoriei, aceste drepturi puteau fi revendicate de basileu. În acelaşi timp Carol de Anjou, regele Neapolelui şi marele rival al fostului împărat bizantin a decedat, lăsând o grijă în minus pentru Andronikos al II-lea.

Ioan de Tesalia, vechiul rival al Imperiului Bizantin, a murit în jurul anului 1288 d.Hr iar fii lui minori au fost nevoiţi să recunoască suzeranitatea împăratului Andronikos al II-lea. Basileul a dorit să stingă pretenţiile succesorilor defunctului Imperiu Latin de Constantinopol desfiinţat prin cucerire de fostul împărat bizantin Mihail al VIII-lea. Metoda aleasă de împăratul Andronikos al II-lea a fost propunerea de căsătorie dintre fiul său Mihail şi Caterina de Courtenay, moştenitoarea fostului Imperiu Latin.

Împăratul Andronikos al II-lea a încheiat o alianţă cu Republica Veneţiană în ideea unei consolidări a relaţiilor cu puterile occidentale ale Europei. Veneţienii au primit 24.000 de hyperpyra- moneda imperială- ca despăgubire pentru pierderile suferite pe teritoriul monarhiei. Aceasta era o palidă recompensă- suma cerută de veneţieni era de 3 ori mai mare- iar privilegiile mai restrânse decât cele oferite de fostul împărat. Au primit, însă, dreptul de a instala o factorie comercială la Sugdaea, în Crimeea.

După încheierea tratatului cu Veneţia, împăratul Andronikos al II-lea Palaiologos a considerat securizată, pentru moment, relaţia de alianţă cu puterile occidentale. Şi-a îndreptat atenţia spre creşterea veniturilor trezoreriei imperiale. Apoi, a încercat să rezolve schisma din sânul Bisericii divizată în urma adoptării oficiale a Uniunii de la Lyon. Andronikos a denunţat actul de unire a Bisericii Romei şi Constantinopolului şi a organizat un sinod în care unioniştii bizantini în frunte cu patriarhul Vekkos au fost condamnaţi.

Denunţarea de către împăratul Andronikos al II-lea a actului de Uniune de la Lyon a Bisericii Creştine a îngheţat relaţiile cu Scaunul Apostolic al Romei. Pe plan intern, în încercarea de a economisi fonduri, basileul a luat ciudata decizia de a desfiinţa flota imperială precum şi trupele Gasmouli şi Tzacones. Acestea fuseseră înfiinţate de fostul împărat Mihail al VIII-lea şi au reprezentat o forţă de susţinere militară atât pentru trupele de uscat cât şi pentru flota imperială.

Capabilul general Licarios, pe care s-a bazat fostul împărat Mihail al VIII-lea, s-a retras de la comanda armatei şi prin urmare basileul Andronikos al II-lea nu se putea bucura de talentul lui militar. Ca urmare a deciziei de a desfiinţa flota imperială, Andronikos al II-lea a apelat masiv la flota genoveză. El a preferat mercenarii străini în locul soldaţilor- locuitori ai imperiului. Se pare că basileul nu a sesizat necesitatea prezenţei unei forţe autohtone în proximitatea mercenarilor pentru menţinerea disciplinei acestora.

În primii ani de domnie ai împăratului Andronikos al II-lea Palaiologos, din punct de vedere militar, monarhia bizantină s-a comportat relativ bine în conflictele cu rivalii săi. Turcii au cucerit Tralles în Asia Mică, dar altfel, incursiunile acestora au fost în general de jaf şi nu de cucerire. În Pelopones, armata imperială a reuşit să câştige teritorii pentru monarhie. Apoi, în anul 1288 d.Hr au fost reluate cetăţile Dyrrachium şi Aulon din posesia regatului de Neapole.

Cel de-al doilea deceniu al domniei împăratului Andronikos all II-lea Palaiologos a însemnat şi testarea capacităţii militare a acestuia. Provocările de la frontierele monarhiei din Peninsula Balcanică şi din Asia Mică au devenit din ce în ce mai mari. În acest moment al istoriei, condiţia militară a statului bizantin s-a aflat la cote care i-au permis apărarea teritoriilor sale. Curând după această decadă, degradarea condiţiei militare a imperiului a angrenat şi căderea acestuia într-o luptă tot mai intensă pentru supravieţuire.

Anterior anului 1291 d.Hr, frontiera de pe valea Meanderului dintre Imperiul Bizantin şi sultanatul turcilor s-a deplasat spre vest, din cauza presiunii constante a turcilor. Împăratul Andronikos al II-lea Palaiologos a inspectat noua linie de fortificaţie dintre cele două părţi poziţionată pe direcţie Sangarios şi Nymphaion.

În timp ce împăratul Andronikos al II-lea s-a aflat în Asia Mică, probleme la frontiera occidentală a monarhiei au apărut. La îndemnul lui Carol al II-lea de Neapole, despotul Epirului Nikephoros Doukas a repudiat suzeranitatea imperială. Basileul a răspuns prin trimiterea unei flote genoveze împotriva acestuia. Flota a fost înfrântă de o armată a latinilor sosită din Pelopones în sprijinul lui Nikephoros Doukas. În acelaşi timp, Ştefan Milutin al Serbiei a preluat teritoriile bizantine ale văii Axios precum şi oraşul Skopje.

În încercarea de a rezolva tulburările din Balcani de la frontiera occidentală a Imperiului Bizantin, basileul Andronikos al II-lea Palaiologos s-a întors în capitala Constantinopol. A lăsat în mâinile nepotului său Alexios Philanthropenos campania din Asia Mică împotriva turcilor. Rezultatele acestuia între anii 1293-1294 d.Hr au fost notabile: a eliberat valea Meanderului şi a recucerit cetatea Miletului. Philanthropenos şi-a bazat forţa armatei şi pe refugiaţi din Creta şi pe înrolarea turcilor captivi.

Orizontul apariţiei unui general capabil atunci când imperiul avea mare nevoie de el s-a întunecat destul de repede. Armata loială lui Philanthropenos şi victorioasă împotriva turcilor l-a proclamat pe acesta împărat în toamna anului 1295 d.Hr. Basileul Andronikos al II-lea şi imperiul au fost scutiţi de un război civil, datorită faptului că o parte dintre rebeli au fost mituiţi iar generalul Alexios Philanthropenos- proclamat împărat- capturat şi orbit. Acesta era unul dintre cei mai capabili generali ai dinastiei imperiale Palaiologos.

Statele latine cruciate din sudul Greciei sau- mai bine zis- ceea ce rămăsese din ele, s-au coalizat împotriva Imperiului Bizantin. Acestea susţineau tendinţele de independenţă faţă de monarhia bizantină ale despotului Epirului. Coaliţia împotriva imperiului a fost completată şi alimentată de către regele Neapolelui, Carol al II-lea.

În anul 1296 d.Hr, basileul Andronikos al II-lea a încercat să mute diplomatic după eşecul proiectului de căsătorie dintre fiul său- Mihail- şi Caterina de Courtenay, moştenitoarea coroanei fostului Imperiu Latin. În acest sens a fost constractată căsătoria cu prinţesa armeană, Rita. În opoziţie, regele Neapolelui Carol al II-lea şi-a căsătorit fiul, pe Filip de Taranto cu una dintre fiicele despotului de Epir, Nikephoros Komnenos Doukas. Filip de Taranto a preluat de la tatăl său, regele Neapolelui, posesiunile acestuia din Grecia.

În urma căsătoriei dintre fiica despotului de Epir şi Filip de Taranto, acesta din urmă a primit din partea despotului Nikephoros Doukas coasta Epirului, între Vornitsa şi Naupaktos. Despotul Epirului a devenit independent prin această mutare de suzeranitatea imperială bizantină. Practic însă, el şi-a ipotecat statul ginerelui său şi implicit lui Carol al II-lea- regele Neapolelui- şi tatăl acestuia. Despotul a murit în anul 1297 d.Hr, lăsându-şi moştenitorul minor, pe Thomas, în seama soţiei sale Ana.

Spre sfârşitul secolului al XIII-lea, situaţia militară de la frontierele Imperiului Bizantin s-a acutizat, ceea ce a angrenat monarhia în conflicte permanente cu rivalii săi. În aceest timp, s-a consemnat apariţia unui nou inamic: turcii otomani. Aceştia s-au dovedit duşmanii permanenţi ai monarhiei de-acum şi până la dispariţia acesteia, 150 de ani mai târziu.

La începutul anului 1297 d.Hr s-a consemnat un eveniment care, în condiţiile de forţă maximă a monarhiei bizantine din secolul anterior, nu s-ar fi putut petrece. Acest fapt a demonstrat slăbiciunile imperiului în ochii contemporanilor. Veneţieni aflaţi în război cu genovezii au transformat conflictul cu aceştia într-o răfuială internă pe teritoriul Imperiului Bizantin. Cu toate că erau în alianţă cu monarhia bizantină, veneţienii nu au ezitat să atace colonia comercială genoveză din Galata, suburbia capitalei Constantinopol.

În urma atacului veneţienilor asupra cartierului comercial al genovezilor din Constantinopol, împăratul Andronikos al II-lea, furios, a luat partea genovezilor şi a confiscat toate proprietăţile veneţienilor din oraş. Măsura basileului anterioară, de a desfiinţa flota imperială din dorinţa de a economisi fonduri, s-a dovedit fatală acum. Veneţienii nu au putut fi opriţi din a recuceri unele dintre insulele pe care generalul bizantin Licarios le-a smuls de la aceştia.

În contextul conflictului dintre Imperiul Bizantin şi Republica Veneţiană, sârbii au preluat cetatea de coastă Dyrrachium din mâinile bizantinilor. Împăratul Andronikos al II-lea Palaiologos a răspuns prin trimiterea unei expediţii împotriva sârbilor în anul 1297 d.Hr. Campania nu şi-a atins scopul şi prin urmare negocierile pentru încheierea unui armistiţiu între cele două părţi au fost demarate.

Basileul Andronikos al II-lea a încercat să stabilizeze frontiera din Asia Mică a Imperiului Bizantin în disputele cu turcii. L-a desemnat comandant suprem pe Ioan Tarchaniotis, văr de-al său şi unchi al fostului general imperial, Alexios Philanthropenos. Noul comandant a sosit în Asia Mică în anul 1298 d.Hr şi a început procesul de reconstrucţie a armatei imperiale. A consolidat sistemul de pronoia pe baza căruia se efectuau înrolările în armată şi le-a trasat noi îndatoriri militare beneficiarilor acestor granturi.

În anul 1299 d.Hr basileul Andronikos al II-lea a demarat negocierile cu sârbii lui Ştefan Milutin. În urma tratativelor, regele Ştefan Milutin a retrocedat cetatea Dyrrachium şi a primit ca soţie pe fiica basileului. Patriarhul Ecumenic a ridicat obiecţii deoarece aceasta avea doar 6 ani, regele sârbilor s-ar fi aflat la a 4-a căsătorie iar cea de-a treia soţie a acestuia era încă în viaţă. Basileul şi-a dorit alianţa, obiecţia ridicată de patriarh fiind eliminată prin declararea drept ilegală a căsătoriilor anterioare ale lui Ştefan Milutin.

La începutul secolului al XIV-lea, basileul Andronikos al II-lea a decis să apeleze tot mai mult la mercenari în detrimentul soldaţilor bizantini. Nemulţumirea lui era legată de faptul că trupele comandate de Ioan Tarchaniotis nu au reuşit să securizeze frontiera anatoliană a monarhiei. Împăratul a permis aşezarea a 16.000 de alani în Tracia, pe mulţi dintre ei înrolându-i şi trimiţându-i în Asia Mică. Indisciplinaţi, alanii s-au întors împotriva împăratului, aspect de care au profitat noii rivalii ai monarhiei, turcii otomani.

Reformele militare realizate de comandantul Anatoliei Ioan Tarchaniotis l-au făcut nepopular în rândul trupelor. Acesta a mărit cuantumul obligaţiilor militare a beneficiarilor pronoia, granturile funciaria. Revoltele apărute l-au determinat pe Tarchaniotis să se refugieze la curtea imperială de la Constantinopol. Basileul Andronikos al II-lea Palaiologos a dedus din această fugă a comandantului faptul că trupele anatoliene nu mai reprezentau o soluţie de încredere pentru protejarea frontierei orientale a monarhiei.

Al doilea contingent alan, înglobat în armata condusă de Mihail, fiul împăratului Andronikos al II-lea, a atins Magnesia aşa cum şi-a propus. Mihail a dorit să atace rapid trupele turcilor, fiind conştient că numărul alanilor care dezertau din armata lui creştea cu fiecare zi. Generalii săi l-au convins că pericolul ar fi prea mare, după înfrângerea suferită de cealaltă armată bizantină condusă de Giorgios Mouzalon. Mihail a cedat insistenţelor generalilor săi şi a renunţat la atacul împotriva turcilor lui Osman I.

Împăratul Andronikos al II-lea a permis în anul 1301 d.Hr refugiaţilor alani în număr de circa 16.000 să se aşeze în Tracia. Aproximativ jumătate dintre aceştia au fost bărbaţi capabili de luptă pe care împăratul intenţiona să-i înroleze în armată. Acesta dorea să-i transfere în Asia Mică nemulţumit de prestaţia împotriva turcilor a trupelor autohtone din Anatolia imperială.

Basileul Andronikos al II-lea a creat două contingente de alani în Tracia imperială pe care le-a înzestrat bazându-se pe fonduri obţinute din suprataxarea bizantinilor din provincia amintită. Cele două contingente au fost gândite şi proiectate pentru a lupta împotriva turcilor din Asia Mică. Unul dintre corpurile alane a fost trimis spre Nicomedia sub comanda lui Giorgios Mouzalon. Cel de-al doilea, sub comanda lui Mihail- moştenitorul tronului imperial- a fost trimis în direcţia Smyrna, la Magnesia.

Trupele alane înrolate de către basileul Andronikos al II-lea şi trimise împotriva turcilor din Anatolia s-au dovedit problematice încă din momentul în care au sosit pe câmpul de luptă. Indisciplinaţi şi insubordonaţi, ei n-au putut fi controlaţi de numărul prea mic de soldaţi şi comandanţi bizantini care îi însoţeau. Ajunşi în Asia Mică, alanii au dezertat în masă şi s-au întors spre casele lor din Tracia imperială. Pe drumul de întoarcere au avut grijă să jefuiască şi să îşi însuşească bunuri care nu le aparţineau.

O mare parte dintre mercenarii alani înrolaţi în armata imperială a lui Andronikos al II-lea au dezertat din armata imperială care lupta împotriva turcilor otomani din Asia Mică. Inamicii turci au asediat Niceea, Prusa şi Nicomedia. Împotriva lor, basileul l-a trimis pe Giorgios Mouzalon cu misiunea de a traversa Bosforul şi de a depresuriza Nicomedia de asediul acestora.

Generalul bizantin Giorgios Mouzalon a suferit o înfrângere severă din partea turcilor conduşi de Osman în bătălia de la Bapheus, lângă Nicomedia. Efectivele comandantului imperial au devenit inferioare celor ale turcilor chiar în ajunul bătăliei din anul 1302 d.Hr din cauza dezertării alanilor. Aceştia au refuzat lupta şi s-au retras, iar generalul Giorgios Mouzalon nu a reuşit să facă faţă turcilor cu cei doar 2000 de soldaţi rămaşi sub comanda sa. Osman I va da naştere statului care va fi cunoscut ulterior sub numele de: otoman.

Consecinţa înfrângerii armatei imperiale bizantine la Bapheus în anul 1302 d.Hr de către turcii conduşi de Osman I a semnalizat debutul coagulării teritoriilor turcilor care vor forma statul lui Osman. Acest stat a preluat ulterior numele din derivaţia nominală a fondatorului lui, Osman, şi s-a numit otoman. Din acest moment, încetul cu încetul, statul turcilor otomani din Anatolia a devenit cel mai puternic inamic al Imperiului Bizantin.

După ce armata imperială condusă de Giorgios Mouzalon a fost înfrântă de turci la Bapheus, a doua armata bizantină condusă de moştenitorului tronului imperial, Mihail, a intenţionat să contraatace din direcţia Magnesiei. Generalii săi au considerat că operaţiunea ar fi riscantă cu toate că, turcii lui Osman la rândul lor se temeau de atacul armatei bizantine mult mai bine calibrată numeric. Temerea co-împăratului Mihail era legată de neîncrederea pe care o avea în alanii din armată sa care dezertau constant.

Dezertarea alanilor din armata co-împăratului bizantin Mihail al IX-lea precum şi pierderea avantajuluui tactic al unui atac surpriză asupra turcilor lui Osman, l-au determinat pe acesta să abandoneze campania militară. Retragerea lui spre Pergamon în iarna anului 1302 d.Hr a determinat instalara panicii în rândul populaţiei civile care, fără protecţie militară s-a retras spre vest, abandonându-şi practic teritoriile. Turcii lui Osman, denumiţi otomani, au preluat aceste teritorii din Anatolia şi au pus bazele propriului lor stat.

Retragerea armatei imperiale şi a populaţiei din Anatolia din faţa turcilor otomani au provocat haos şi debandadă. Avansul turcilor spre vestul Asiei Mici a constituit scânteia revoltelor izbucnite împotriva basileui în sânul populaţiei nemulţumite şi a militarilor. În primăvara anului 1303 d.Hr, într-o măsură disperată, împăratul Andronikos al II-lea a confiscat proprietăţile magnaţilor şi ale Bisericii pentru a încerca să creeze o forţă armată consistentă.

Eşecul armatei bizantine împotriva turcilor din campania militară a anilor 1302-1303 d.Hr a determinat deplasarea interesului administraţiei imperiale spre încheierea de alianţe cu puterile occidentale. Împăratul Andronikos al II-lea era conştient că presiunea turcilor de la frontiera orientală a devenit tot mai puternică iar în Peninsula Balcanică nu putea găsi alianţe certe şi pe termen lung. Prin urmare, basileul, în disperare de cauză, a încercat o apropiere de Republica Veneţiană.

Împăratul Andronikos al II-lea Palaiologos a propus Veneţiei, un armistiţiu pe zece ani, în încercarea de a găsi un contrabalans la avansul turcilor otomani din Asia Mică spre vestul peninsulei. El a permis veneţienilor să păstreze insulele bizantine pe care le cuceriseră. Totodată le-a promis circa 79.000 de hyperpyra acestora ca despăgubire pentru proprietăţile pe care împăratul le confiscase anterior.

Criza monarhiei bizantine pe plan militar extern de la începutul secolului al XIV-lea a fost dublată şi urmată de o serie de momente de tensiune internă. Soţia basileului, Yolanda-Irina, a cerut acestuia acordul de a oferi Thesalonicul fiilor săi, deoarece acest teritoriu i-a aparţinut sub formă de dotă în momentul căsătoriei cu împăratul. La refuzul lui Andronikos al II-lea, Yollanda-Irina s-a retras la Thesalonic unde a pus în scenă o curte administrativă care practic a separat oraşul de capitala monarhiei, Constantinopol.

Apariţia mercenarilor din Aragon în serviciul Imperiului Bizantin, autointitulaţi Marea Companie Catalană, au reprezentat un episod interesant al istoriei monarhiei constantinopolitane. Mercenarii au constituit de câteva secole o parte semnificativă din armata imperială. Ca şi în cazul înrolării alanilor, serviciul adus de catalani basileului bizantin s-a dovedit într-un final a fi un eşec costisitor decât un ajutor veritabil împotriva rivalilor imperiului.

Un grup de mercenari aragonezi care au luptat pentru regele Petru al Aragonului în Sicilia în anii anteriori şi-au oferit serviciile împăratului bizantin Andronikos al II-lea Palaiologos. Fidel politicii sale de a apela mai degrabă la serviciile mercenarilor în armată decât la cel al soldaţilor autohtoni, basileul a dar curs ofertei. Aceşti mercenari s-au autointitulat Marea Companie Catalană şi erau conduşi de Roger de Flor.

Condiţiile puse de Marea Companie Catalană condusă de Roger de Flor pentru a intra în serviciul militar al împăratului presupuneau costuri extrem de mari. Pentru plata fiecărui cavaler catalan basileul trebuia să plătească anual 300 de hyperpyra iar pentru un infanterist suma de 150 de hyperpyra- monedă imperială. Suma totală era de 3 ori mai mare decât cea primită anterior de mercenarii alani. Basileul a acceptat condiţiile şi i-a oferit lui Roger de Flore titlul de mare duce şi pe Maria Asan, nepoata sa, drept soţie.

În toamna anului 1303 d.Hr, Marea Compania Catalană condusă de Roger de Flor a sosit la Cyzicus şi a intrat în serviciul basileului Andronikos al II-lea. Catalanii s-au alăturat alanilor care nu dezertaseră încă, în campania împotriva turcilor otomani din Anatolia. Iniţial catalanii, cu toate că alanii şi-au reluat obiceiul de a părăsi câmpul de luptă, au înregistrat succese împotriva turcilor otomani. I-au înfrânt pe aceştia în toate ciocnirile care au avut loc pe linia de la nord de Cyzicus şi până în sud la Efes.

Iniţial, scopul pentru care au fost angajaţi catalanii lui Roger de Flor în armata imperială era îndeplinit, turcii fiin ţinuţi la respect. Ulterior, relaţiile s-au complicat între ducele catalan şi împăratul Andronikos al II-lea. Preţul plătit de basileu pentru serviciile mercenarilor a fost imens- aproape echivalent cu venitul anual al trezoreriei imperiale- iar catalanii şi-au depăşit atribuţiile prin acţiuni de jaf asupra proprietăţilor locuitorilor monarhiei. Conflictul a izbucnit violent între părţile contractante.

În vara anului 1304 d.Hr, relaţiile dintre împăratul Andronikos al II-lea şi Marea Companie Catalană condusă de Roger de Flor s-au răcit. Plata pentru serviciile militare ale catalanilor aduse monarhiei în lupta contra turcilor otomani a întârziat destul de mult. Acest fapt i-a determinat pe catalani şă jefuiască şi să rechiziţioneze bunuri de la populaţia imperiului din Asia Mică. Apoi, Roger de Flor, nici mai mult nici mai puţin, a atacat garnizoana bizantină din Magnesia iar flota catalanilor insulele imperiale, Chios şi Lesbos.

Pentru a putea colecta suma necesară plăţii mercenarilor lui Roger de Flor basileul Andronikos al II-lea a impus o nouă taxă pe grâne. El a revendicat şi o treime din veniturile beneficiarilor granturilor funciare pronoia din Tracia. A devalorizat moneda hyperpyron, aceasta conţinând doar jumătate din cantitatea ei în aur. Scăderea valorii monedei de aur şi supraevaluarea celei de argint prin egalizarea ei cu cea de aur a fost măsura disperată a basileului de a putea strânge banii necesari pentru plata mercenarilor.

Împăratul a aflat de atacurile mercenarilor catalani asupra teritoriilor imperiului din Asia Mică, cu toate că erau angajaţi de acesta pentru a le proteja împotriva turcilor. Basileul Andronikos al II-lea a încercat să-l cheme la ordine pe comandantul acestora Roger de Flor şi i-a cerut să pornească împotriva bulgarilor. Ţarul bulgarilor Theodoros Svetoslov invadase Tracia. Marea Companie Catalană s-a deplasat la Callipolis, departe de bulgari şi turcii otomani, dar suficient de aproape de împărat pentru a-l şantaja.

Împăratul Andronikos al II-lea a încercat să plătească serviciile mercenarilor catalani conduşi de Roger de Flor în noile monede de argint emise supraevaluate nominal în rang cu cele de aur. Roger de Flor a refuzat plata, ceea ce a înrăutăţit relaţiile cu împăratul bizantin. Conflictul era de natură să izbucnească în orice moment între cele două părţi. Instabilitatea domniei lui Andronikos din acest moment a fost dovedită şi de rebeliunile din Bitinia, unde localnicii erau nemulţumiţi de noile taxe impuse de administraţia imperială.

În primăvara anului 1305 d.Hr, basileul Andronikos al II-lea i-a propus comandantului Marii Companii Catalane Roger de Flor, nemulţumit de întârzierea plăţii pentru serviciile militare, titlul de Cezar. I-a cerut să plece în Asia Mică şi i-a oferit posibilitatea de a reţine cu titlul de feudă în uzufruct personal teritoriile pe care ar fi urmat să le cucerească de la turci, exceptând Prusa şi Niceea. După ce a obţinut promisiunea creşterii plafonului plăţii pentru serviciile militare aduse monarhiei, Roger de Flor a fost de acord.

Împăratul Andronikos al II-lea a întârziat plata serviciilor oferite de mercenarii catalani conduşi de Roger de Flor. Poziţionaţi la Callipolis, aproape de capitala imperială, aceştia au ignorat ordinele împăratului şi au recurs la şantaj. În tabăra catalanilor au sosit în toamna anului 1304 d.Hr alţi circa 15.000 de mercenari cu solicitarea către împărat de a fi angajaţi în armată. Basileul Andronikos nu era în poziţia de a refuza, fiind conştient de posibilitatea escaladării tensiunii cauzate de întârzierea remunerării catalanilor.

După încheierea înţelegerii cu împăratul Andronikos al II-lea şi înaintea plecării împreună cu mercenarii catalani spre Asia Mică, Roger de Flor a efectuat o vizită co-împăratului Mihail al IX-lea la Adrianopol. Nemulţumit de indulgenţa tatălui său- împăratul- faţă de comportamentul catalanilor se pare că, la ordinele acestuia, un soldat alan l-a înjunghiat pe Roger de Flor. Faptul că întreaga escortă catalană a fost ulterior eliminată în tabăra co-împăratului indică faptul că Mihail al IX-lea nu a fost străin de această operaţiune.

Masacrarea catalanilor în frunte cu comandantul acestora Roger de Flor în tabăra co-împăratului Mihail al IX-lea Palaiologos a declanşat rebeliunea Marii Companii Catalane staţionată la Callipolis împotriva împăratului. Actul lui Mihail al IX-lea, fiul basileului Andronikos al II-lea, realizat peste înţelegerea semnată de împărat cu Roger de Flor, a pulverizat acordul semnat. Problemelor aduse de rebeliunea catalanilor li s-au adăugat atacurile genovezilor, turcilor şi bulgarilor asupra Imperiului Bizantin.

La aflarea veştii asasinării comandantului lor în tabăra imperială de la Adrianopol, mercenarii catalani cantonaţi la Callipolis şi-au ales un nou lider, au măcelărit garda bizantină din oraş şi s-au lansat în atacuri asupra teritoriilor din jurul oraşului. Co-împăratul Mihail al IX-lea a încercat să-i oprească, dar a fost înfrânt de două. În cea de-a 3-a bătălie, alanii şi tourkopoulii- mercenarii turci- au dezertat din armata imperială. Catalanii au desfiinţat restul armatei bizantine iar Mihail, rănit, a părăsit câmpul de luptă.

Marea Companie Catalană, în rebeliunea declanşată împotriva împăratului Andronikos al II-lea după asasinarea comandantului lor- Roger de Flor- au devastat Tracia. Li s-au alăturat alanii şi mercenarii turci care dezertaseră din armata imperială. Între timp, bulgarii au invadat Tracia imperială dinspre nord, cucerind Anchialos şi Messembria. Turcii otomani au atacat dinspre Anatolia vestul Asiei Mici bizantine, capturând Efesul. Situaţia a devenit tot mai problematică pentru împăratul Andronikos al II-lea.

Rebeliunii mercenarilor catalani, alani precum şi atacurilor bulgarilor şi turcilor, li se adăuga atacul surpriză al genovezilor asupra monarhiei bizantine. Între aceştia şi basileul Andronikos al II-lea exista o alianţă, dar ea a fost declinată unilateral de genovezi care au atacat insulele şi porturile bizantine. Au preluat sub autoritatea lor Chios, Adramyttium, Smyrna şi Rodos. La solicitarea împăratului de a returna posesiunile cucerite, Republica Genoveză a refuzat.

Situaţia internă a Imperiului Bizantin în preajma anului 1306 d.Hr a fost extrem de complicată. În urma atacurilor externe şi a rebeliunilor interne, practic, multe dintre oraşele monarhiei erau pe cont propriu. Ele erau, în mare parte, responsabile de propria apărare, fără vreo speranţă de ajutor de la Constantinopol. În acelaşi timp, revolte au izbucnit în capitala imperială cărora basileul Andronikos al II-lea Palaiologos le-a făcut faţă cu greu.

Anii 1306-1307 d.Hr au însemnat pentru monarhia bizantină atacuri permanente de jaf şi pradă ale mercenarilor catalani asupra teritoriilor imperiului. Nemulţumiţi de neonorarea plăţii de către împăratul Andronikos al II-lea pentru serviciile aduse imperiului, catalanii s-au revoltat. Izbucnirea rebeliunii catalane a fost favorizată şi de asasinarea comandantului lor, Roger de Flor de către co-împăratul Mihail al IX-lea. Situaţia a devenit dramatică în aceşti ani semnele dezintegrării lente a imperiului fiind vizibile.

În contextul rebeliunii Marii Companii Catalane asupra împăratului Andronikos al II-lea, un sâmbure de speranţă în această situaţie complicată pentru basileu a apărut dinspre etern rebelul despotat de Epir. Neaşteptat, regenta Epirului, Ana a declinat suzeranitatea lui Filip de Taranto asupra despotatului său în favoarea împăratului al cărei văr era. Succesul pentru basileu era simbolic, deoarece Andronikos nu era capabil în acest moment de a-i oferi ajutor militar regentei Epirului şi de a plasa despotatul sub puterea sa.

Regenta Epirului Ana i-a învins iniţial pe latinii din despotatul pe care-l conducea şi s-a plasat sub protecţia împăratului bizantin şi văr al ei, Andronikos al II-lea. Cu propriile probleme interne, acesta nu era capabil să-i ofere ajutor regentei Epirului. Filip de Taranto a debarcat în Grecia în anul 1306 d.Hr, clamând suzeranitatea asupra Epirului. S-a retras din cauza unei boli, dar a forţat-o pe Ana să cedeze nordul Epirului pe care îl invadase. Trupele lui Filip de Taranto au preluat şi cetatea Dyrrachium din mâinile bizantinilor.

Pe parcursul anului 1306 d.Hr, Marea Companie Catalană şi aliaţii lor turci şi-au desfăşurat, imposibil de oprit, rebeliunea pe teritoriul monarhiei bizantine. Au jefuit tot ce se putea jefui din Tracia imperială şi i-au vândut ca sclavi pe captivii pe care-i deţineau. Între timp, basileul Andronikos al II-lea a încercat să oprească atacurile genovezilor asupra imperiului pentru a se putea ocupa de rebeliunea catalanilor. Suma cerută de genovezi pentru semnarea unui acord- circa 300.000 de hyperpyra- l-a dezarmat pe împărat.

Împăratul Andronikos al II-lea a încercat să stingă rebeliunea catalanilor, oferindu-le suma de 100.000 de hyperpyra dar aceştia au declinat oferta. Marea Companie Catalană era de neoprit. I-au masacrat pe ultimii mercenari alani prezenţi în imperiu şi au preluat Rhaedestos- astăzi Tekirdag în Turcia- de la trupele bizantine. Au devastat provincia Tracia din zona europeană a imperiului şi au întrerupt muncile agricole în aşa măsură încât au cauzat foamete în regiunea respectivă.

Foametea cauzată de devastarea Traciei imperiale de către mercenarii catalani l-a forţat pe împăratul Andronikos al II-lea să încheie pace cu ţarul bulgarilor, Theodoros Svetoslav. Acesta urrma să furnizeze grâne şi provizii Imperiului Bizantin iar împăratul i-a oferit ţarului bulgar mâna nepoatei sale, Theodora. Foametea instalată în Tracia imperială i-a afectat în cele din urmă şi pe cei care au declanşat-o: mercenarii catalani.

În primăvara anului 1307 d.Hr, rebelii catalani acompaniaţi de aliaţii lor turci au părăsit Callipolis şi s-au îndreptat spre vest către alte teritorii ale monarhiei bizantine. Spre sfârşitul verii a aceluiaşi an, catalanii s-au stabilit în Kassandria, aflată în sudul Thesalonicului. Şi-au stabilit aici cartierul general de unde au început acţiunile de jefuire şi prădare a teritoriilor din jur.

După recucerirea Constantinopolului de către bizantini în anul 1261 d.Hr şi desfiinţarea Imperiului Latin au existat cereri lansate periodic de către moştenitorii în exil ai defunctului imperiu de organizare a unei cruciade occidentale pentru restaurarea acestuia. Pentru a putea fi numită cruciadă şi a avea forţă juridică cruciada trebuia girată şi organizată de Scaunul Apostolic. În contextul dezordinei din Imperiul Bizantin provocată de rebeliunea catalanilor s-a pus problema în Occident a organizării unei cruciade antibizantine.

Imaginea proiectată în rândul puterilor occidentale a Imperiului Bizantin, atacat de turcii otomani tot mai aprig în Asia Mică şi confruntat cu rebeliunea puternică a mercenarilor catalani, era una a unei iminente prăbuşiri. În acest context a apărut ideea- recurentă- a unei cruciade antibizantine. Susţinătorul ei, Carol de Valois- fratele regelui Franţei, Filip al IV-lea cel Frumos- a fost acoperit şi de Scaunul Apostolic în persoana papei Clement al V-lea.

În contextul în care aliaţii mercenari catalani au eşuat în a cuceri Thesalonicul, Carol de Valois a amânat lansarea cruciadei antibizantine. Prin urmare, catalanii s-au reorientat către jefuirea şi prădarea teritoriilor din jurul Thesalonicului. Aliaţii lor turci s-au reîntors în Tracia iar catalanii s-au îndreptat spre sud, spre Tesalia. Despotul Tesaliei Ioan al II-lea a reuşit să-i alunge de pe teritoriile sale până în anul 1310 d.Hr. Angajaţi de ducele latin al Atenei catalanii l-au ucis pe acesta în anul următor şi i-au cucerit ducatul.

Susţinătorul ideii de cruciadă antibizantină Carol de Valois şi-a întemeiat legalitatea pretenţiilor prin căsătoria cu Caterina de Courtenay, moştenitoarea ultimului împărat latin de Constantinopol. Acesta i-a convins pe veneţieni să se alăture proiectului pentru care a obţinut şi aprobarea- necesară- a Sfântului Scaun. Apoi, i-a înrolat pe mercenarii catalani din Kassandria numindu-i vasalii lui. Se pare că în acest moment, Carol de Valois a beneficiat şi de suportul unor ofiţeri bizantini nemulţumiţi din Asia Mică.

În jurul anului 1311 d.Hr, cruciada antibizantină dorită de Carol de Valois a dispărut din proiect neavând niciun fel de susţinere militară din partea puterilor occidentale. Veneţienii, iniţial interesaţi, au întors săbiile şi au încheiat pace cu basileul Andronikos al II-lea. Foştii parteneri de rebeliune ai catalanilor, turcii jefuiau Tracia şi îi cauzau înfrângeri constante co-împăratului Mihail al IX-lea. Catalanii s-au sedentarizat în zona Atenei, dar raidurile turcilor din Tracia reprezentau, încă, o problemă serioasă pentru împărat.

Tentativa de cruciadă antibizantină s-a dovedit fără suport consistent din punct de vedere militar. Papa Clement al V-lea a transferat Rhodos-ul de sub autoritatea genovezilor în cea a Ordinului Cavalerilor Ospitalieri. Marea Companie Catalană din Kassandria, aliată a promotorului cruciadei- Carol de Valois- a încercat să cucerească Thesalonicul, dar fără succes. În primăvara anului 1308 d.Hr, soţia basileului Andronikos al II-lea auto-exilată la Thesalonic, Yollanda-Irina, a reuşit să menţină oraşul în faţa atacului.

Pentru a recâştiga controlul asupra Traciei imperiale basileul Andronikos al II-lea, sătul de insuccesele fiului său Mihail împotriva raidurilor turcilor din provincia amintită, i-a retras comanda acestuia. L-a numit în locul său pe regele sârbilor Ştefan Milutin al cărui socru era. Acesta, în fruntea a 2.000 de sârbi a obţinut un succes important împotriva turcilor, la Callipolis în anul 1312 d.Hr. Altfel, în acest moment, nici mercenarii catalani, nici veneţienii nu mai erau interesaţi de proiectul de cruciadă antibizantină.

Frustrat de insuccesul proiectului său de cruciadă antibizantină, Carol de Valois şi-a căsătorit fiica, pe Caterina, cu Filip de Taranto căruia i-a transmis şi drepturile asupra coroanei fostului Imperiu Latin. Altfel spus, i-a pasat şi ideea organizării cruciadei antibizantine. Curând, Filip de Taranto a realizat faptul că nu putea îndeplini costurile financiare ale acestui proiect militar. Cruciada lui Carol de Valois a rămas un proiect fantomă aidoma celui din secolul trecut gândit de Carol de Anjou împotriva lui Mihail al VIII-lea.

Rebeliunea catalană din Imperiul Bizantin s-a stins nu datorită intervenţiei basileului Andronikos al II-lea, ci mai degrabă opţiunii pentru sedentarizare a acestora în zona ducatului latin al Atenei. Acest episod, coroborat cu atacurile turcilor otomani asupra imperiului în vestul Asiei Mici, găsea monarhia bizantină într-o situaţie precară din punct de vedere militar. Au existat voci contemporane din interiorul statului care recunoşteau iminenţa prăbuşirii monarhiei şi necesitatea intervenţiei hotărâte pentru salvarea acesteia.

După eşuarea tentativei de cruciadă antibizantină promovată de fratele regelui Franţei, Carol de Valois, precum şi disiparea pericolului reprezentat de rebeliunea catalană, Imperiul Bizantin s-a bucurat de o perioadă scurtă de relativă pace şi linişte. La acest aspect a contribuit şi ridicarea calităţii armatei imperiale, cu toate că aceasta era departe de forţa ei de altădată. Armata a fost revigorată sub comanda ginerelui basileului Andronikos al II-lea, regele sârbilor Ştefan Milutin.

Situaţia precară militară în care se găsea Imperiul Bizantin după prima decadă a secolului al XIV-lea s-a datorat, în cea mai mare parte, politicii dezastruoase gândite de împăratul Andronikos al II-lea. Dorind să facă economii pentru trezoreria imperială el a desfiinţat flota- destul de puternică- ce fusese constituită de tatăl său, Mihail al VIII-lea. Cea de-a doua măsură greşită din debutul domniei basileului a fost desfiinţarea multora dintre unităţile de uscat formate din autohtoni, acestea fiind înlocuite de către mercenari.

Împăratul Andronikos al II-lea încă din debutul domniei s-a bazat în mare parte pe mercenari şi flota genoveză sau veneţiană. Refuzul lui de a apela la soldaţi autohtoni s-a datorat neîncrederii pe care o manifesta faţă de aceştia. Împăratul a considerat că va face economii prin lăsarea la vatră a armatei şi flotei permanente şi va apela, atunci cînd va fi necesar, la mercenari străini pentru război. S-a dovedit a fi un calcul extrem de greşit, costurile pentru mercenarii şi flota străină din serviciul imperiului fiind imense.

Eforturile repetate de a plăti cererile tot mai mari ale mercenarilor catalani din anii anteriori au adus monarhia bizantină condusă de Andronikos al II-lea în pragul falimentului. Instabilitatea financiară urmată de cea armată a dus la pierderea a aproape întreaga Asie Mică în detrimentul turcilor otomani. Partea europeană a monahiei bizantine fusese devastată de cei câţiva ani de jaf şi pradă din timpul rebeliunii mercenarilor catalani.

Situaţia teritoriilor aflate sub administraţie imperială bizantină în preajma anului 1315 d.Hr era complicată din punct de vedere militar. În acest moment, cu excepţia Bitiniei şi a oraşului Philadelphia- încă sub administraţie imperială- turcii otomani deţineau aproape în întregime ceea ce fusese altădată Asia Mică bizantină. Mai exista şi Imperiul Trebizondei pe coasta de nord a peninsulei, dar aceasta avea deja de mai multe decenii o evoluţie separată de monarhia bizantină.

După anii de rebeliuni interne şi atacuri ale inamicilor la frontierele Imperiului Bizatin împăratul Andronikos al II-lea Palaiologos a încercat să stabillizeze monarhia şi să evite colapsul total al statului. Măsurile luate de acesta au vizat colectarea mai clară de impozite de pe întinsul imperiului precum şi recompunerea unei armate formate din soldaţi autohtoni.

Împăratul Andronikos al II-lea a reuşit, în ciuda situaţiei disperate în care se afla monarhia, să colecteze fondurile necesare pentru crearea unei forţe armate- de dimensiuni modeste- compusă din soldaţi autohtoni. Basileul a conştientizat, într-un final, costurile enorme pe care le-a plătit în anii anteriori în contul serviciilor mercenarilor străini. Prin urmare, el a încercat să compună o armată din soldaţi-locuitori ai monarhiei bizantine.

Basileul Andronikos al II-lea a reuşit să aducă unitatea în cadrul monarhiei în plan religios. Uniunea Bisericii Creştine de la Lyon adoptată de fostul împărat, Mihail al VIII-lea, a divizat clerul ortodox între cei care au aderat la uniune şi cei care au respins-o. După câteva decenii de lupte şi schisme, în anul 1310 d.Hr basileul Andronikos al II-lea a eliminat opoziţia arseniţilor şi a dubletului de episcopi creaţi de aceştia. Prin urmare, Patriahia Ecumenică de la Constantinopol şi-a reluat jurisdicţia asupra Bisericii Răsăritene.

Sfârşitul celei de-a doua decade a secolului al XIV-lea a adus extinderea jurisdicţiei imperiale asupra unor teritorii din Peninsula Balcanică. Având în vedere situaţia dezastruoasă din anii anteriori, aceste mici câştiguri teritoriale ale Imperiului Bizantin au fost cu atât mai surprinzătoare. Fondurile colectate din aceste noi teritorii au permis stabilizarea monarhiei pentru o perioadă de timp.

În anul 1318 d.Hr despotul Epirului Thomas a fost ucis de către nepotul său Nikolaos Orsini din Kephalonia. Ioan al II-lea de Tesalia a murit în acelaşi an. Odată cu cei doi şi fără moştenitori dinastia Doukas s-a stins. Orsini a jucat cartea succesiunii, sperând să fie acceptat de către basileu. S-a instalat în capitala Epirului- Arta- a intrat în comuniunea Bisericii Ortodoxe şi s-a căsătorit cu văduva fostului despot, Ana.

Împăratul Andronikos al II-lea a recâştigat controlul asupra Thesalonicului în anul 1317 d.Hr atunci când consoarta lui Yolanda-Irina autoexilată la Thesalonic a decedat. Despotatele Epirului şi Tesaliei au devenit aliate ale imperiului. Ioan al II-lea al Tesaliei era căsătorit cu una dintre fiicele- ilegitime, e drept- ale împăratului bizantin, iar Thomas al Epirului era căsătorit, la rândul lui, cu fiica lui Mihail al IX-lea, moştenitorul tronului imperial.

Nikolaos Orsini a sperat că va deţine despotatul Epirului fără nicio intervenţie din partea împăratului Andronikos al II-lea. Fiind vorba de un teritoriu vasal monarhiei Andronikos a răspuns prin trimiterea unei armate pentru corijarea uzurpatorului Orsini. În cazul Tesaliei a procedat în mod identic. O armată imperială a ocupat nordul Tesaliei iar magnatul local din sudul despotatului s-a recunoscut vasal al basileului.

În urma mişcării de uzurpare a conducerii despotatului Epirului de către Nikolaos Orsini, basileul Andronikos al II-lea a intervenit armat ocupând nordul despotatului. În anul 1319 d.Hr, uzurpatorul Nikolaos Orsini a cedat integral Epirul împăratului în schimbul recunoaşterii sale cu titlul de despot de Arta. Aceste mici câştiguri teritoriale ale monarhiei bizantine au determinat o uşoară creştere a veniturilor trezoreriei imperiale într-un moment în care monarhia avea nevoie disperată de acestea.

Conflictul care a izbucnit între împăratul Andronikos al II-lea şi nepotul acestuia, moştenitorul prezumtiv al tronului- Andronikos- a apărut dintr-o întâmplare nefericită în care protagonist a fost tânărul membru al familiei imperiale. Dezamăgirea produsă împăratului de conduita extrem de nepotrivită a nepotului său l-a determinat pe Andronikos al II-lea să-i retragă numirea succesorală pe tronul imperial. De aici şi până la rebeliunea tânărului Andronikos nu a fost decât un pas.

În jurul anului 1320 d.Hr Imperiul Bizantin se bucura de o perioadă de relativă linişte. Terenurile arabile din Peninsula Balcanică securizate de monarhie erau de natură să aducă o contribuţie serioasă la trezoreria imperială. Cu o atentă colectare de fonduri, statul putea strânge din taxe o sumă de 1.000.000 de hyperpyra. Suma era foarte departe de ceea ce putea colecta imperiul în perioada de glorie iar consistenţa monedelor era doar jumătate din aur. Era însă pentru suprafaţa de acum a monarhiei o sumă rezonabilă.

Împăratul Andronikos al II-lea şi-a dorit din fondurile colectate de pe întinsul imperiului să compună o flotă de circa 20 de nave de luptă. Acest număr ar fi părut ridicol în urmă cu 2 secole, dar imperiul nu mai avea extinderea teritorială şi forţa financiară de-atunci. De asemenea, basileul a intenţionat lărgirea armatei de uscat prin adăugarea a două corpuri de mercenari. Unul de circa 1000 de soldaţi urma să fie plasat în Bitinia în est, iar altul de 2000 de soldaţi ar fi fost aşezat în Balcani.

Situaţia militară a monarhiei bizantine în preajma anului 1320 d.Hr a cunoscut o îmbunătăţire. Având în vedere faptul că turcii otomani se luptau între ei pentru preluarea puterii în sultanatul propriu, Imperiul Bizantin nu era ameninţat de nicio forţă externă. Mai mult decât atât, basileul Andronikos al II-lea plănuia campanii de extindere teritorială în Epir, Tesalia şi Pelopones. Succesiunea imperială fusese, de asemenea, fixată pentru fiul basileului Mihail iar apoi pentru fiul acestuia, tânărul Andronikos.

Un eveniment tragic în care a fost implicat nepotul basileului Andronikos al II-lea- tânărul Andronikos- a marcat istoria ulterioară a monarhiei. Într-o noapte din anul 1320 d.Hr tânărul Andronikos îşi consuma idila cu una dintre doamnele din aristocraţia capitalei. Gărzile lui Andronikos, crezând că este vorba de unul dintre amanţii acesteia, au ucis un individ care a apărut pe neaşteptate şi dorea să discute cu tânărul Andronikos. După risipirea confuziei, s-a dovedit că era vorba despre Manuel, fratele lui Andronikos.

Uciderea lui Manuel unul dintre nepoţii basileului Andronikos al II-lea în contextul unei aventuri amoroase ale moştenitorului tronului şi fratelui acestuia- Andronikos- a reprezentat un şoc imens pentru familia imperială. Tatăl celor doi, viitorul împărat în linia succesiunii- Mihail al IX-lea- a decedat la scurt timp după eveniment. Basileul Andronikos al II-lea şi-a exclus imediat nepotul, pe iresponsabilul Andronikos, din linia succesiunii la tron şi l-a luat în calcul drept moştenitor pe Konstantinos, al doilea fiu al său.

Aventura amoroasă a nepotului lui Andronikos al II-lea în urma căruia fratele acestuia a fost ucis dintr-o confuzie a gărzilor amorezului Andronikos l-a determinat pe împărat să-l scoată din linia succesorală pe nepotul său. Dezamăgirea basileului a fost accentuată şi de faptul că prezumptivul moştenitor îi purta numele. Ca urmare a înlăturării din linia moştenitorilor tronului, între tânărul Andronikos şi împăratul Andronikos al II-lea relaţiile au îngheţat până în punctul în care s-au rupt definitiv.

Cu toate că fusese exclus din linia succesiunii tronului bizantin de către împăratul Andronikos al II-lea, nepotul acestuia Andronikos se bucura de sprijinul a multora dintre tinerii aristocraţiei din Constantinopol. El se afla într-o poziţie mai bună decât bunicul său, basileul. Poziţia bătrânului împărat era slăbită de insuccesele militare succesive avute până atunci precum şi de multiplele taxări pe care le impusese populaţiei. Tânărul Andronikos era renegat de împărat dar se bucura de sprijinul elitei aristocratice.

În primăvara anului 1321 d.Hr, Andronikos, nepotul împăratului Andronikos al II-lea a părăsit alături de partizanii săi Constantinopolul şi s-a refugiat la Adrianopol. Aici s-a proclamat împărat deplin sub numele de Andronikos al III-lea. A câştigat simpatia locuitorilor Traciei scutindu-i de la plata taxelor impuse anterior de bunicul său, împăratul. A mutat granturile funciare de la partizanii împăratului la cei ai săi, reuşind adunarea unei armate. Cu această armată a mărşăluit până sub zidurile capitalei, Constantinopol.

Războiul intern dintre Andronikos, nepotul lui Andronikos al II-lea, şi însuşi împăratul a reprezentat o perioadă de rispire a resurselor financiare şi militare, oricum nu extrem de largi, ale monarhiei bizantine. Ele ar fi fost mult mai utile la apărarea imperiului de atacurile turcilor otomani din Asia Mică. Rebeliunea tânărului Andronikos s-a sfârşit pentru moment cu o „remiză”, împăratul Andronikos al II-lea fiind de acord să împartă temporar conducerea imperiului, cu nepotul său, Andronikos.

La o lună după ce trupele loiale rebelului Andronikos, autoproclamat împărat sub numele de Andronikos al III-lea, au ajuns sub zidurile Constantinopolului, bătrânul împărat Andronikos al II-lea a fost de acord cu stabilirea unei înţelegeri între cele două părţi. Rebelul Andronikos urma să conducă Tracia între Selymbria şi Christopolis iar împăratul restul teritoriilor monarhiei bizantine. Aranjamentul, dincolo de faptul că era umilitor pentru bătrânul împărat, diviza forţele imperiului, şi-aşa puţine.

În toamna annului 1321 d.Hr împăratul senior Andronikos al II-lea a reuşit să atragă de partea sa doi dintre liderii partizani ai rebeliunii lui Andronikos al III-lea. Unul dintre aceşti lideri a trecut de partea loialiştilor împăratului nemulţumit de faptul că rebelul Andronikos al III-lea, vechi obicei, i-a sedus soţia. Forţele loialiste au atacat trupele rebele ale lui Andronikos al III-lea dar fără un rezultat concret. Niciuna dintre părţi nu avea puterea financiară şi militară de zdrobi opoziţia celeilalte.

Rebelul Andronikos al III-lea se bucura de sprijin popular în Tracia acolo unde anulase colectarea de taxe impuse locuitorilor de împăratul senior Andronikos al II-lea. Dar această măsură s-a întors împotriva sa, rezervele lui financiare fiind aproape zero. Mişcarea lui a fost stipendiată masiv de prietenul său, Ioan Kantakouzenos, un aristocrat extrem de bogat din Tracia. Mutarea Thesalonicului de a trece de partea rebelului Andronikos în primăvara anului 1322 d.Hr i-au asigurat acestuia resursele financiare.

În vara anului 1322 d.Hr, o înţelegere a fost semnată între împăratul Andronikos al II-lea şi nepotul său, rebelul Andronikos. Cei doi urmau să conducă Imperiul Bizantin în tandem. Andronikos al III-lea urma să îşi stabilească reşedinţa la Didymotichus în Tracia, iar împăratul Andronikos al II-lea rămânea în capitala imperială, Constantinopol.

Între episoadele de conflicte dintre împăratul Andronikos al II-lea şi nepotul său, rebelul Andronikos al III-lea a exista un moment- ciudat, e drept- în care timp de câţiva ani cei doi au condus imperiul împreună. În fapt s-a dovedit, în cele din urmă, ca această formă de conducere bicefală nu putea menţine afacerile monarhiei pe linia de plutire. Natural, s-a ajuns la un nou conflict pentru supremaţie între cele două părţi.

Imediat după instalarea tandemului imperial, împăratul Andronikos al II-lea alături de nepotul său Andronikos al III-lea, bulgarii au pătruns în Tracia controlată de tânărul Andronikos. Au cucerit Phillipopolis şi au avansat spre Adrianopol. Cu ajutorul lui Ioan Kantakouzenos, megas domestikos-ul- comandantul armatei- Andronikos al III-lea a reluat Mesembria si Phillipopolis-ul. Războiul s-a sfârşit în anul 1325 d.Hr în contextul în care mongolii din Hoarda de Aur au invadat ţaratul bulgarilor.

Ţarul bulgarilor Mihail Şişman s-a căsătorit cu sora lui Andronikos al III-lea, Theodora, ceea ce a asigurat o perioadă de linişte din această perspectivă pentru monarhia bizantină. Între timp, împăratul senior Andronikos al II-lea a încercat să salveze Philadephia, ultimul oraş din sudul Asiei Mici, încă sub administraţie imperială. Acesta era asediat de multă vreme de către turcii otomani.

Misiunea salvării oraşului Philadelphia din sudul Asiei Mici asediat de multă vreme de către otomani a fost pusă de împăratul Andronikos al II-lea în seama generalului Alexios Philanthropenos. Cu toate că acesta fusese orbit în urmă cu aproape 30 de ani, prestigiul lui era atât de mare în rândul otomanilor încât a reuşit să salveze, pentru moment, oraşul. Acest succes, ca şi cel din anii precedenţi ai catalanilor, sugera faptul că generalii capabili puteau menţine pentru imperiu Anatolia împotriva turcilor otomanilor.

Avansul turcilor otomani spre Bitinia bizantină şi spre ţărmul de vest al Asiei Mici a dus la asedierea avanpostului Prusa. Acest oraş reprezenta intrarea în provincia Bitinia, ceea ce i-ar fi situat pe otomani în apropierea capitalei imperiale, Constantinopol. O campanie puternică din anul 1325 d.Hr condusă de Ioan Kantakouzenos, comandantul lui Andronikos al III-lea, cu scopul de a depresuriza Prusa de asediu a eşuat. Campania nu a reuşit să străpungă teritoriul controlat de otomani şi să ajungă la Prusa asediată.

Momentul campaniei de ajutorare a cetăţii Prusa din Asia Mică asediată de mai bine de un an de către turcii otomani a demonstrat în clar de ce tandemul imperial nu funcţiona. După eşecul campaniei lui Ioan Kantakouzenos de a ajunge la Prusa şi a ridica asediul turcilor, Andronikos al III-lea a dorit să conducă personal o a doua expediţie spre Prusa. Împăratul senior, Andronikos al II-lea a refuzat cooperarea. Spre indignarea tânărului Andronikos, Prusa a capitulat în faţa turcilor otomani în anul 1326 d.Hr.

Nepotul împăratului Andronikos al II-lea fusese încoronat co-împărat în februarie 1325 d.Hr. Basileul a refuzat să-i ofere acestuia suportul şi l-a obligat să asiste pasiv la căderea Prusei în mâinile turcilor otomani în anul 1326 d.Hr. Acest fapt l-a determinat pe Andronikos al III-lea să pregătească preluarea tronului imperial în mâinile sale. Prusa cucerită de la bizantini a fost transformată de otomani în capitala statului lor. Din acest moment, turcii otomani puteau ameninţa din proximitate capitala imperială Constantinopol.

În anul 1327 d.Hr, guvernatorul Thesalonicului Ioan Palaiologos, nepot al împăratului senior Andronikos al II-lea şi-a declarat independendenţa faţă de imperiu, fiind sprijinit de ginerele său, regele sârbilor Ştefan Duşan. Basileul i-a oferit rebelului titlul de Cezar pentru a renunţa la acţiunea sa de frondă. Situaţia s-a întors favorabil pentru împărat deoarece în acelaşi an, rebelul Ioan Palaiologos a murit. Regele sârbilor a fost de acord să încheie pace cu basileul Andronikos al II-lea.

Co-împăratul Andronikos al III-lea Palaiologos, suspicios pe faptul că alianţa dintre împăratul Andronikos al II-lea şi regele sârbilor Ştefan Duşan ar putea fi îndreptată împotriva lui, s-a orientat spre o înţelegere cu ţarul bulgarilor, Mihail al III-lea Şişman. Imperiul era împărţit în două iar starea de bicefalie demonstra că imperiul nu putea fi condus în tandem de cei doi Andronikos. În acest sens, co-împăratul Andronikos al III-lea a mutat decisiv în aceşti ani şi a preluat tronul imperial.

După anii de rebeliune ai lui Andronikos al III-lea urmaţi de cei de conducere în tandem alături de bunicul său împăratul, tânărul Andronikos a sesizat faptul că monarhia bizantină consemna eşecuri repetate în faţa turcilor. Avansul acestora spre vestul Asiei Mici trebuia oprit. Pasivitatea împăratului în momentul căderii Prusei bizantine în mâinile turcilor otomani a constituit unul dintre momentele cheie în decizia tânărului Andronikos de a prelua tronul imperial pentru sine.

În toamna anului 1327 d.Hr co-împăratul Andronikos al III-lea şi-a mutat curtea de la Didymotichus la Selymbria, mai aproape de capitala Constantinopol. Bunicul său, împăratul Andronikos al II-lea a sesizat pericolul şi a cerut patriarhului Isaia să-l excomunice pe tânărul Andronikos. Patriarhul a refuzat iar împăratul senior l-a depus din demnitatea de patriarh.

Co-împăratul Andronikos al III-lea a părăsit Selymbria şi a încercat să intre clandestin în Constantinopol dar a eşuat. Împăratul senior Andronikos al II-lea i-a chemat în ajutor pe aliaţii sârbi care au avansat în Tracia. Rebelul Andronikos al III-lea i-a interceptat în zona Thesalonicului şi i-a înfrânt. Apoi a cucerit oraşul pentru sine în primăvara anului 1328 d.Hr. În urma acestei victorii, trupele încă loiale împăratului senior din vestul imperiului, au schimbat macazul şi au trecut de partea lui Andronikos al III-lea.

Ţarul bulgarilor Mihail al III-lea Şişman a jucat la două capete în conflictul dintre co-împăratul Andronikos al III-lea şi împăratul senior Andronikos al II-lea. Cu toate că avea un acord cu primul, el a trimis trupe în ajutorul împăratului senior în primăvara anului 1328 d.Hr. Tânărul Andronikos a interceptat trupele bulgare, le-a respins şi s-a îndreptat spre capitala imperială, Constantinopol.

Populaţia Constantinopolului era nemulţumită de impotenţa administraţiei imperiale. Spre disperarea acestora basileul Andronikos al II-lea nu putea să stopeze blocada portului survenită în urma unei dispute între flotele veneţiană şi genoveză. Cei nemulţumiţi de politicile, pasivitatea şi situaţia generală a Imperiului Bizantin se aflau în număr considerabil în capitala Constantinopol.

În noaptea de 23 mai 1328 d.Hr susţinătorii tânărului Andronikos din Constantinopol i-au facilitat pătrunderea în oraş. Acesta însoţit de un detaşament de 800 de soldaţi şi de generalul Ioan Kantakouzenos l-a depus pe împărat. Rebelul a devenit împăratul Andronikos al III-lea iar bunicul său depus, împăratul Andronikos al II-lea, s-a retras în mănăstire. Spre deosebire de alte episoade din istoria imperiului, acum, tânărul Andronikos şi-a tratat bunicul cu eleganţă, lasându-l să abdice şi să-şi păstreze demnitatea intactă.

La sfârşitul domniei împăratului Andronikos al II-lea Palaiologos, monarhia bizatină s-a prezentat într-o poziţie dificilă din punct de vedere militar. Dacă Mihail al VIII-lea îi predase lui Andronikos al II-lea un stat extrem de puternic, la abdicarea celui din urmă în anul 1328 d.Hr, monarhia bizantină îşi punea tot mai serios problema supravieţuirii sale statale. Imperiul Bizantin ajunsese în această situaţie şi datorită complet netalentatului mod de a conduce, militar şi financiar monarhia, a basileului Andronikos al II-lea.

Imperiul Bizantin a recepţionat pe tronul imperial în persoana lui Andronikos al II-lea un conducător mediocru atunci când acesta avea nevoie cel mai mult de un personaj, mai degrabă, de talia tatălui său Mihail al VIII-lea. Deciziile basileului Andronikos al II-lea de a desfiinţa flota şi trupele înfiinţate de tatăl său din dorinţa de a realiza economii s-au dovedit dezastruoase. Sumele pe care ulterior acesta le-a plătit mercenarilor angajaţi de imperiu au fost exorbitante şi au trimis monarhia bizantină în pragul colapsului.

Lipsa de viziune militară şi strategică a împăratului Andronikos al II-lea au condus la pierderea, în timpul domniei, la aproape întreaga Asie Mică în dauna turcilor. Generalii capabili pe care i-a avut au demonstrat în rarele momente în care li s-a acordat şansa că se poate menţine Anatolia în cadrul imperiului. Dezastruos a fost şi apelul basileului la mercenarii catalani ale căror pretenţii exagerate financiare nu le-a putut onora. Aceştia au devastat nestingheriţi preţ de câţiva ani partea europeană a imperiului.

Dimensiunea catastroficei domnii a împăratului Andronikos al II-lea se poate observa privind debutul şi sfârşitul acesteia. Andronikos al II-lea a primit la încoronare un imperiu cu o forţă reală şi şanse foarte mari de a-şi reface grandoarea şi extensia teritorială din secolul al XII-lea. El a predat în schimb, la abdicare, un stat cu şanse reduse să-şi recupereze chiar şi teritoriile pe care le-a deţinut în momentul încoronării sale.