Monahismul bizantin
Călugării bizantini și căutarea lui Dumnezeu
autor Alexandru Cristian Enescu, februarie 2017
Călugării aduceau aminte permanent bizantinilor despre modul și scopul căutării lui Dumnezeu. Imperiu creștin, Imperiul Bizantin, avea în monahii Bisericii creștine modelul purității vieții și imaginea idealului creștin pe pământ, prezent printre oamenii de rând.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Creștinismul originat în spațiul sud-est european și oriental a imprimat vieții monahale o puternică diversitate. Spre deosebire de creștinismul romano-catolic din Occident, monahismul de factură constantinopolitană și nu numai nu a cunoscut organizarea în ordine monahale. „Regulile” Sfântului Vasile respectat în monahismul bizantin aveau un caracter general de organizare a vieții interne a mănăstirilor creștine răsăritene. Altfel, fiecare mănăstire obișnuia să își traseze propriile reguli interne.

Monahismul bizantin nu a beneficiat de o „geografie” omogenă din punctul de vedere al organizării. Deși regulile generale monahale ale Sfântului Vasile erau cunoscute în ambientul intim al mănăstirilor, practic, fiecare stabiliment monahal își definea propriile reguli de conviețuire. Aceste reguli defineau statutul și ierarhia călugărilor din mănăstiri, îndatoririle fiecărui călugăr, raporturile cu lumea exterioară precum și balanța dintre orele dedicate muncii, odihnei, rugăciunii și a regimului alimentar.

Orizonturile călugărului bizantin erau trasate de prezența și tangența acestuia cu esența lui Isus Hristos, credința în Sfânta Treime, Sfânta Scriptură, scrierile Sfinților Părinți, liturghia și disciplina canonică. Dorința călugărului bizantin era cea de contemplare față de lume, căutarea constantă a lui Dumnezeu și apărarea dreptei credințe. Cu toate că nu a beneficiat de o omogenitate asemenea creștinismului romano-catolic occidental, monahismul bizantin s-a situat permanent în defensiva apărării ortodoxiei.

Sub raport juridic statul mănăstirilor bizantine era foarte divers. Acestea puteau fi mănăstiri patriarhale- direct subordonate Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol- sau imperiale - denumite basilikes - care erau întemeiate de către împăratul bizantin. De asemenea, mănăstirile mai puteau fi întemeiate și de către episcopii din provinciile imperiului sau de către laici. În funcție de fondatorul acestora și gradul lor de apropiere față de autoritatea imperială, mănăstirile își consolidau statutul economic și juridic.

În esență, mănăstirile de rit grec- care se conduceau după Regulile Sfântului Vasile- urmăreau același scop, indiferent de poziția lor în raport cu suprafața Imperiului Bizantin. Ele erau unite în ideea înstrăinării de lume pentru a-l căuta pe Dumnezeu dar erau extrem de diverse în modul de punere în practică al ideii centrale de renunțare la lume. În acest sens, diversitatea abordării monahale bizantine era prezentă chiar și printre călugării aceleiași mănăstiri.

Un aspect general al monahismului bizantin era conținut în ideea de ordine- taxis. Imperiul Bizantin era o „lume perfectă”, copie fidelă a Ierusalimului Ceresc, un loc în care fiecare își cunoaște exact poziția și ierarhia. Călugărul dorea să respecte ordinea creată de Dumnezeu pentru a obține mântuirea. Această păstrare a ordinii, unul dintre idealurile călugărului bizantin, era imperios necesară pentru obținerea mântuirii. Pentru ei, răul era prezent nu numai în materie ci și în dezordine - ataxis.

Având în vedere teocrația bizantină- împăratul, secondat de patriarh, reprezentau autoritățile supreme de raportare- monahismul bizantin nu putea face notă discordantă. Călugării puteau să-l susțină pe împărat în disputele teologice din monarhie. În alte momente, aceștia puteau să aibă opinie divergentă față de împărat. În cele din urmă ei nu puteau însă să se sustragă față de împărat, care - în definiția bizantină- era basileul unui imperiu creștin și expresia terestră a autorității lui Dumnezeu.

O caracteristică a monahismului bizantin a reprezentat-o dimensiunea acestuia universală- Romanitas. Așa cum locuitorii monarhiei bizantine se denumeau pe sine drept succesori ai romanilor- Romaioi- în același fel, monahismul bizantin și-a asumat universalitatea creștinismului în raport cu teritoriul Imperiului Bizantin, creștin și universal. Ultimele secole ale monarhiei- tot mai redusă teritorial- au dezvăluit tensiunea enormă dintre universalitatea Ortodoxiei politice și impotența militară a imperiului.

În monahismul bizantin nu se preciza un timp exact de intrare în mănăstire pentru a deveni călugăr. Exista percepția potrivit căreia timpul ideal era cel al tinereții dar au existau numeroase cazuri în care tunderea în monahism s-a petrecut în maturitatea târzie. În ceea ce privește motivele de a intra în comuniunea monahală era de dorit ca acestea să aibă în spate motivul sincer al căutării lui Dumnezeu. Unii însă încercau să scape de brațul secular sau pur și simplu au fost alungați în mănăstire.

Concepția și percepția bizantină asupra călugăriei însemna dăruirea vieții celui care intra în mănăstire lui Dumnezeu. Însemna renunțarea totală la plăcerile lumii și vieții exterioare și asumarea stilului de viață al călugăriei pentru întreaga existență pământeană a celui care pătrundea în monahism. Desigur, acest aspect a fost cel ideal, realitatea consemnând multiple oportunități în sens invers: călugări care au condus armate în numele imperiului, desemnați fiind în această sarcină de către împărați.

Bizantinii care imbrăcau haina monahală pe finalul vieții căutau mântuirea sufletului. A existat un segment care a pătruns în mănăstire pentru a căuta „mântuirea” în sensul cel mai direct, și anume, evitarea neajunsurilor materiale ale vieții din exteriorul mănăstirii. Aici se poate consemna sustragerea de la serviciul militar sau de la plata impozitelor deoarece cei intrați în călugărie erau scutiți de la plata taxelor imperiale.

Țăranii, uneori, își donau proprietatea, gospodăria, vreunei mănăstiri pentru a-și asigura liniștea materială pentru restul vieții pământene. În rândul acestor monahi-azilanți se situau și împărații bizantini detronați și forțați să intre în mănăstire sau cei care alegeau benevol această cale. Tot în acest grup se încadrau și membrii aristocrației sau magnații locali care urmau aceeași direcție. Tunderea acestora în monahism, de regulă dar nu întotdeauna, le oferea protecție față de lumea exterioară.

Timpul ideal de pătrundere în monahism era considerat cel al tinereții, ceea ce ar fi însemnat dedicarea întregii vieți pentru căutarea lui Dumnezeu din postura de călugăr. Au existat nenumărate cazuri de acest tip, după cum ne informează documentele. Aceleași documente au demonstrat însă că au existat numeroase ocazii în care pătrunderea în monahism s-a realizat la vârsta maturității târzii, de multe ori după căsătorie sau ocuparea unor funcții publice. Istoricii i-au numit pe aceștia monahi „pensionari”.

Atanasie, fondatorul Marii Lavre de pe Muntele Athos, a devenit călugăr după ce a deținut un număr de ani funcția de director de școală în capitala imperială, Constantinopol. Theophanes Confesorul- Teofan Mărturisitorul- a deținut diverse slujbe în administrația imperială și a fost căsătorit înainte de a se călugări. Au existat așa-numiții călugări-văduvi sau cei care au îmbrățișat haina monahală cu puțin timp înainte de a muri pentru a beneficia de mântuirea sufletului.

Împărații detronați sau aristocrații care erau forțați să intre în mănăstire, teoretic, beneficiau de imunitate și nu mai puteau fi atinși de opozanții lor. În același timp, tot la nivel teoretic, ei nu mai aveau posibilitatea de a relua activitățile mundane, odată tunși în monahism. Au existat însă cazuri în care aceștia „s-au întors” în lume reluându-și activitățile, cum este cazul lui Mihail Psellos. Poziția acestora, în aceste cazuri însă era puternic contestată, discutată și acceptată de membrii administrației imperiale.

Cu toate că erau contrare dreptului canonic au existat numeroaee situații în care monahii au ocupat funcții dintre cele mai lumești: comandanți de armată sau de flotă, administratori ai finanțelor imperiale- Grigorios Pakourianos fiind unul dintre exemple. Altfel, pentru unii dintre calugări- alții decât cei care căutau cu adevărat comuniunea cu Dumnezeu- pătrunderea în monahism reprezenta și posibilitatea avansării spre treapta episcopală.

Intrarea în mănăstire pentru cei care au aparținut lumii exterioare- împărați, aristocrați, magnați- se dovedea dificilă de acceptat în termeni practici. Adaptarea la privațiunile din mănăstire era grea și uneori regulile alimentare sau de vestimentație dintr-o mănăstire care găzduia un fost împărat erau curbate sau „îndulcite” pentru acesta. Convingerea căutării lui Dumnezeu în mentalitatea unui călugăr veritabil era trasată de timpuriu în existența acestuia și nu dintr-un moft de ultim moment al vieții sale.

Au existat cazuri în care cei care au îmbrăcat haina călugăriei erau membrii ai aristocrației sau magnați locali care au fondat mănăstirea propriu-zisă. Practic, ei ridicau pe proprietatea lor un stabiliment monahal insinuându-se natural drept stareți și egumeni ai acelei mănăstiri. Prin urmare, ei îi tratau pe călugării care intrau în mănăstirea lor drept supuși și chiar clăcași. Acesta era o compoziție mixtă de motive:reflex al poziției lumești de aristocrat, fuga de lume cât și eterna idee a prestigiului.

Monahismul solicita și impunea o stare de spirit proprie, indiferent dacă intrarea în mănăstire se făcea din convingere interioară sau din considerente de calcul politic, ca în cazul împăraților detronați sau a aristocraților. Pentru cei care aderau la stilul de viață monahal exercițiile continue și pregătirea pentru renunțarea la activitățile lumești și dedicarea totală căutării lui Dumnezeu din linistea mănăstirii erau activitățile firești care trebuiau îndeplinite.

Întrebările care se puneau legate de dorința sinceră de a se călugării erau puse în raport cu tendințele ascunse ale multora de a beneficia de protecția mănăstirilor, mai degrabă, decât dintr-o chemare interioară. Spre exemplu, atunci când un țăran renunța la proprietatea sa în favoarea mănăstirii, tocmai din cauza greutăților economice, era evident că el realiza acest fapt din motive concrete și nu din chemare interioară. Desigur, aceștia nu era reprezentativi pentru marea masă a călugărilor bizantini.

Episcopii bizantini, mitropoliții și patriarhii Constantinonopolului consacrați în aceaste treapte ierarhice din rândul monahilor nu abundă din punct de vedere numeric de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin. În general, până în jurul secolelor VIII-IX d.Hr, opinia generală a elitei imperiale nu era favorabilă ocupării demnității de patriarh ecumenic de către un monah. Tendința, cu mici fluctuații în secolele următoare, a urmat aceeași linie.

Episcopatele, scaunele mitropolitane și Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului nu au fost „locuri” favorabile pentru monahii din mănăstirile bizantine, până în secolul al VIII-lea d.Hr. Începând cu secolele IX-X d.Hr demnitatea de patriarh ecumenic începe să fie accesată și de monahi, ceea ce a atras reacția clerului din catedrala Sfânta Sofia, reședința Patriarhiei Ecumenice. Clerul angrenat în preajma patriarhului Constantinopolului provenit din rândul călugărilor devine opozant al acestuia.

Un exemplu de monah devenit patriarh a fost Nikephoros. El a ocupat postul de cancelar al împărătesei Irina și în jurul anului 796 d.Hr a părăsit curtea devenind călugăr. Apoi, acesta a fost ridicat în demnitatea patriarhală. Din această poziție el s-a ocupat de revalorizarea cultului icoanelor. În acel moment, problema cultului icoanelor reprezenta cheia disputelor dogmatice din Imperiul Bizantin. Conflictul dintre cei ce venerau icoanele și cei care se opuneau acestui fapt s-a numit Iconoclasm.

Un alt exemplu de monah devenit călugăr la granița dintre secolele VIII-IX d.Hr a fost Theodor Studitul. Acesta a fost prin excelență un patriarh-politic, un „monah-politic”. Mai târziu, alți patriarhi proveniți din rândul călugărilor își vor schimba optica. În secolul al XIV-lea, de exemplu, Atanasios- urcat în demnitatea patriarhală- va rămâne un instransigent apărător al valorilor morale ale călugăriei- reflex al periodie petrecute în diferite mănăstiri. El nu s-a adaptat niciodată la viața în capitala Constantinopol.

Unul dintre aspectele importante ale monahismului de rit grec- arondat influenței creștinisului de tip oriental- a fost pregnanta lui diversitate. Cauzele acestei diversități au fost identificate în motivele diferite ce au stat la baza deciziilor individuale, private, luate de cei care decideau să îmbrace haina monahală.

Istoriografia a stabilit faptul că diversitatea tipologiei de călugări în Imperiul Bizantin a fost extrem de ridicată. Numărul acestora nu poate fi stabilit cu exactitate din cauza faptului că orice cercetare demografică, în general, pentru perioadele de timp mai vechi suferă din lipsă de surse documentare. Ceea ce se cunoaște este faptul că, odată cu numărul extrem de divers de călugări, s-a șters și o parte din rigiditatea regulilor monahale, mulți dintre aceștia alunecând în zona laică a plăcerilor vieții.

În analiza monahismului bizantin s-a constat că o parte a acestui segment social s-a deplasat dinspre viața în călugărie înspre cea laică, devenind un fel de monahism secularizant. Diferențele dintre rigiditatea morală a monahismului și existența laică s-au estompat, standardele s-au diluat. Un exemplu de acest fel a fost Maxim Planudes, care- incadrat formal în tipologia călugărului- poate fi considerat un fel de cărturar monah, dar aparținător mai degrabă elitei învățaților decât segmentului monahal.

Între monahismul creștin originat în spațiul occidental și cel oriental au existat diverse diferențe. Una dintre ele a fost lipsa- în Est- a unei organizări structurale- pe ordine monahale. Comparația dintre cele două tipuri monahale rezistă și în cazul analizei poziției acestora privind educația. În Apus, arta și modul de viață al contemporanilor era mai pătruns de influența monahală decât în Răsărit. Motivul ținea de diferențele de ordin politic dintre statele din apusul Europei și Imperiului Bizantin.

În Occident, monahii au recuperat și transmis contemporanilor contactul cu cultura antică, proces întrerupt de invazia migratorilor. În Răsărit, fiind vorba de stabilitatea politică oferită de monarhia bizantină nu a exista niciun „nou” început cultural, niciun șoc cultural, ci o continuitate, cu modificările survenite în timp, față de tradiția antică. Impactul pe care un Boethius sau Cassiodor l-au avut în Occident prin transmiterea culturii antice a fost imens: Biserica a obținut „profesoratul” și cunoașterea.

În Răsărit- aflat sub protecția militară a Imperiului Bizantin- nu a existat un monopol al clerului asupra cunoștințelor antice care erau transmise contemporanilor. Nu era nimic de desțelenit, spre deosebire de Occident unde clerul- singurul cunoscător al limbii latine- transmitea contemporanilor cultura antică. În Est nu a existat un „nou început cultural” deoarece tradiția clasică nu a suferit niciun hiatus, nu a fost întreruptă niciodată. Iar acest lucru s-a datorat stabilității militare oferite de monarhia bizantină.

În Imperiul Bizantin transmiterea culturii nu a fost apanajul exclusiv al membrilor clerului. În schimb,în Occident, după prăbușirea părții de apus a Imperiului Roman și dezorganizarea politică urmată invaziei triburilor migratoare, clerul a preluat- benefiicind de educația necesară- mentoratul și transmiterea cunoștințelor antice către contemporani. Prin suveranitatea conferită de cunoașterea limbii latine, clerul apusean vehicula cunoștințe despre artă, cultivarea pământului și creșterea animalelor.

Istoricii au explicat faptul că monahismul în Răsărit nu a creat mari centre instituționale tocmai din diferența culturală moștenită. Dacă în Occident, într-o masă „barbară” cultural, clerul a compilat și adunat în centre monahale cultura antică- fiind singurii cunoscători ai limbii latine- în Răsărit călugării nu erau cei exclusiv posesori ai cunoașterii. Tocmai din cauza acestui fapt, necesitatea strângerii monahilor în mănăstiri puternice devenite transmițătoare ale culturii antice nu a fost imperativă.

Poziția de monopol a clerului apusean asupra culturii și cunoștințelor clasice a fost dictată de faptul că erau membrii ei erau singurii care cunoșteau limba latină. Practic, ei erau cei care defrișau o lume „barbară”- fără cunoaștere- o desțeleneau prin oferirea înțelepciunii culturii antice ale cărei opere și lucrări- într-o gamă largă de domenii- erau editate în limba latină. Așadar, în mod natural, pentru un timp îndelungat, clerul a deținut influența predominantă în artă, stil și societate.

Mănăstirile din spațiul occidental s-au dezvoltat independent de forțele seculare și datorită bagajului economic pe care l-au obținut în timp au putut rezista căderii polilor de putere politici din zonă în anumite momente ale istoriei Evului Mediu. Prin comparație, în momentul în care Imperiul Bizantin a pierdut în secolul al VII-lea controlul asupra Palestinei și Egiptului, unele dintre mănăstirile din acest spațiu- nefiind de mărimea celor din Occident și neprotejate de brațul armat al imperiului- au dispărut.

Sintagma stabilitas loci care înseamnă legarea unui călugăr de mănăstirea sa- limitarea deplasării sale spre alte stabilimente monahale- a fost expresivă pentru monahismul creștin de tip occidental. Regula a fost prescrisă de Sfântul Benedict și devenit piatră de temelie pentru monahismul occidendal. Ea a lipsit, ca o diferență, din practica răsăriteană a monahismului creștin.

Istoriografia a identificat în practica monahismului bizantin lipsa „legării” de mănăstirea sa a călugărului, spre deosebire de practica occidentală a monahismului creștin. Explicația oferită a fost individualismul preferat de monahii bizantini și lipsa apetenței lor pentru subordonare față de un stareț. S-a motivat, de asemenea, și prezența în monahismul bizantin a ideii de peregrinatio religiosa (deplasare în scop religios) și cea de per pedes apostolorum (deplasare asemenea misiunii apostolilor).

Pentru a scăpa de controlul unui stareț și nefiind legați de mănăstire unii monahi părăseau stabilimentul monahal de tip bizantin. Cu toate că sinoadele Bisericii recomandau stabilitatea călugărilor- asemenea practicii occidentale- aceasta nu era simpatizată în monahismul bizantin. Calitatea monahilor era conținută în însuși faptul că ei se reprezentau pe sine drept pelerini, rătăcitori, gyrovagus- călugăr vagabond.

Unul dintre exemplele inexistenței „legării” de mănăstire a monahului prezentă în monahismul creștin occidental și absentă în cel de tip răsăritean a fost cel al patriarhului Atanasios. În timpul cât era călugăr acesta s-a „înrolat” în mai multe mănăstiri: Tesalonic, Athos, Ierusalim, Latros, Galesios, Ganos. De asemenea, Christodoulos- fondatorul mănăstirii din insula Patmos- s-a oprit inițial în insula Kos, Latros apoi Patmos, iar după întemeierea acestei mănăstiri a plecat spre Eubeea.

Călugărul bizantin și-a manifestat înclinarea spre monahismul de tip eremit- viață î singurătate, în deșert- alături un alt tip de viață monahală- cel în comun, cenobitic- preferat de o altă parte a călugărilor. Modelul eremit s-a dezvoltat în afara normelor preferate de conducerea Bisericii dar a fost în cele din urmă acceptat din cauza „utilizării” lui pe scară largă de cei care se tundeau în monahism.

Modelul călugărului eremit provine de la termenul grecesc „eremos- deșert, pustiu”- și înseamnă căutarea lui Dumnezeu în singurătate. Acest model al viețuirii monahale s-a născut în Egipt în opoziție cu cel promovat de Pahomie cel Mare care propunea traiul în comun, cenobitic. Mai exista și conceptul „lavrelor”- locuințe ale călugărilor așezate una lângă alta- și unde fiecare își desfășura existența. Sub impactul arabilor ajunși în zonă, călugării au preferat pentru moment, viața în obște pentru siguranța ei.

Unul dintre teoriticienii monahismului în obște- cenobitic, în chinovie- a fost Vasile cel Mare arhiepiscopul Cappadociei. După moartea acestuia, modelul eremit- al monahului în singurătate- a prins elan tot mai mult. Acest curent eremit a apărut fără girul conducerii Bisericii- de unde și suspiciunea acestora față de mai marii Bisericii. „Marii oameni ai pustiei erau sceptici față de eforturile teologice ale vremii...monahii nu curtau Biserica, dar cu timpul Biserica i-a curtat pe monahi”.

Modul de viață eremit a câștigat teren și adepți printre monahi iar Biserica prin conducerea ei a început să-i curteze pe aceștia. Atracția contemporanilor pentru acest stil al monahului- singur și călător a fost folosit de Biserică în propriile „politici”. Mase de monahi încep să fie folosite ca manevră de Biserică cu ocazia sinoadelor în care erau dezbătute aspecte dogmatico-teologice. Ei erau transportați la sinoadele desfășurate și plasați ca grupuri de presiune în locațiile unde se consemnau discuțiile sinoadelor.

Apelul liderilor Bisericii la monahii eremiți- cu ocazia disputele dogmatice dintr-un sinod sau altul- se putea întoarce împotriva lor. Extazul dogmatic pe care-l afișau eremiții era proverbial. La sinodul din anul 449 d.Hr episocopul Flavian a fost snopit în bătaie de aceștia și a murit la scurt timp. Vasile cel Mare a încercat să reducă radicalismul eremiților cu privire la erorile dogmatice- într-un creștinism încă în formare- și să dea regulilor acestora privind afișarea virtuților umane o latură acceptabilă.

Controlul Bisericii asupra practicii eremite a monahilor s-a încercat cu ocazia Conciliului/Sinodului de la Calcedon din anul 451 d.Hr. S-a dorit ca orice întemeiere de mănăstire sau deplasare a călugărilor către un alt stabiliment monahal să aibă acordul episcopului din zona respectivă. Mișcarea frenetică- și pe alocuri sălbatică a eremiților- era greu de controlat. Împăratul Iustinian I a încercat în secolul al VI-lea să-i lege pe acești călugări, instituțional, de Biserică și de stat, dar nu s-a reușit în totalitate.

În încercarea de a controla monahismul de tip eremit împăratul Iustinian a intervenit în secolul al VI-lea și a încercat să regleze relația dintre aceștia și conducerea Bisericii. I-a pus sub controlul Bisericii, recunoscând drept „legal” tipul de mănăstire cu viețuire în comun, cenobitic, acceptat de Biserică. Dar curentul monahal eremit a fost prea puternic iar împăratul a fost nevoit să accepte forme de compromis: în interiorul mănăstirilor cu viață în obște s-a acceptat și amplasarea unui număr de chilii ale eremiților.

În opoziție cu modelul eremitic al călugărului singur în căutarea lui Dumnezeu, creștinismul răsăritean a produs și modelul cenobitic, de conviețuire al monahilor în comun, în obște. Acest model prezenta avantajul evident al controlului instituțional mai precis asupra mănăstirilor din partea conducerii Bisericii și a statului. Acesta din urmă a intervenit în favoarea promovării vieții monastice în model cenobitic, dar rezistența eremiților la subordonarea ierarhică s-a dovedit un obstacol dificil de trecut.

Împăratul Iustinian I în secolul al VI-lea a încercat să plaseze călugărul eremit sub controlul instituțional al Bisericii în cadrul unor mănăstiri care să-și ritmeze traiul în obște, cenobitic. Dificultățile au existat și în secolele următoare, în special în contextul luptelor iconoclaste. Mulți dintre călugări fiind adepții modelul eremit, al anahoretului desprins de lume în căutarea lui Dumnezeu și unic stăpân pe propria existență, fără niciun control instituțional din partea Bisericii asupra lor.

Modelul cenobitic al monahismului a prins elan în special în jurul Constantinopolului datorită aristocrației capitalei care făcea legătura directă între acest model de monahism bazat pe traiul în comun și atașametul față de familie. A devenit evident pentru elita imperială și conducerea Bisericii că era de preferat direcționarea monahismului spre forma lui cenobitică decât oferirea libertății monahilor (anahoreți și eremiți).

Mănăstirea Studion din capitala imperială Constantinopol a căpătat un renume extraordinar pentru cultura bizantină, pentru studiu în general. Adepții modelului de viețuire în comun a călugărilor- cenobitic- prin supravegherea și supunerea față de un stareț, au văzut în această mănăstire prototipul de organizare pentru un centru monahal care să exercite un puternic impact asupra vieții publice. Aici s-a demarat procesul de copiere a manuscriselor antice prin care clasicii supraviețuiesc.

În afara mănăstirii Studion din Constantinopol, o altă așezare monahală cenobitică a fost cea fondată pe Muntele Athos în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Întemeiată de Atanasios Athonitul sub privilegiul împăratului Nikephoros al II-lea Phokas Marea Lavră de pe Muntele Athos a devenit un model de urmat pentru alte mănăstiri și va constitui nucleul în jurul căreia se va dezvolta ulterior impresionanta activitate monastică de la Muntele Sfânt, Athos.

În prima perioadă a iconoclasmului- a doua jumătate a secolului al VIII-lea- modelul cenobitic al monahismului preferat de conducerea Bisericii și de către autoritatea bizantină a cunoscut o decădere. Acest lucru a însemnat o revitalizare a spiritului anahoret-eremit- de pendulare dinspre o mănăstire spre alta în funcție de opțiunile individuale ale fiecărui călugăr. Sfârșitul acestei prime perioade iconoclaste a adus o preferință pentru mănăstirile al căror model în monahism era reprezentat de viețuirea în obște.

Spre sfârșitul Imperiului Bizantin, secolele XIV-XV, adepții modelului eremit au avut câștig de cauză- consolidați de mișcarea palamită- în dauna monahismului bazat pe cenobitism, traiul în comun. Mănăstirile s-au fragment în grupuri de călugări mici care se autoguvernau, starețului fiindu-i sustrasă autoritatea în fața acestora. Acest sistem de autoguvernare și existență după propriile reguli a acestor grupuri de călugări s-a numit idioritmie. Anahoreții, eremeții și isihaștii și-au impus modelul monahal.

Spre deosebire de lumea occidentală unde rolul monahului de a copia și transmite contemporanilor cunoștințele lumii antice avea legătură cu un oarecare proces economic de producție, în Imperiul Bizantin imaginea călugărului era privită în cheia unui mod de viață presupus ideal și fără greșeală. Acest aspect, pentru majoritatea contemporanilor bizantini, era suficient.

Lumea bizantină vedea în călugăr idealizarea existenței, viața fără greșeală- cel puțin în teorie- iar această percepție pentru contemporanul bizantin despre călugăr era suficientă. Despre numărul acelora care idealizau modelul existențial monahal nu putem avansa un număr cum, la fel de bine, nu putem avansa un număr nici în dreptul celor care se poziționau critic față de imaginea călugărului în societatea bizantină.

Unul dintre criticii virulenți ai monahilor eremiți a fost Giorgios Gemiston Plethon. Cu puțin timp înainte de căderea imperiului din anul 1453 d.Hr acesta considera, făcând paralela cu idealurile monastice ale Sfântului Vasile din secolul al IV-lea, că stilul leneș și „prea filosofic” al monahilor cu sine este contraproductiv pentru societate. Trebuie avut în vedere că Sfântul Vasile la care apelează Plethon era adeptul modelului monahal cenobitic unde munca era puternic apreciată.

Călugărul a fost asociat până după sfârșitul Iconoclasmului- conflictele civile dintre susținătorii venerării icoanelor și cei care se împotriveau acestui fapt- cu imaginea martirului. Martirajul călugărilor din secolele persecuțiilor romane (sec III-IV d.Hr) a continuat în epoca iconoclastă, secolele VIII-IX d.Hr, cu cel al călugărilor persecutați de autoritățiile imperiale pentru susținerea cauzei icoanelor din Biserică.

Reproșurile la adresa monahilor eremiți au sosit și dinspre zona teologilor, a canoniștilor Bisericii precum și a moraliștilor. Pentru Niketas din Paflagonia un monah ar trebui să caute încontinuu apropierea de Dumnezeu și să se căiască pentru păcatele sale nu să se implice în disputele teologice, care- spune acesta- depășesc înțelegerea unui monah. Pentru Eustachios din Tesalonic, imaginea monahului era una a comodității vieții în locul implicării în ajutorarea celor care aveau nevoie de sprijin.

Călugărul în societatea bizantină nu era numai un personaj adulat ci el contabiliza și critici, în special, din cauza faptului că, prin recluziunea pe care eremiții și anahoreții o promovau, utilitatea lor socială era anulată. Grigore din Nazianz- unul dintre părinții Bisericii- vedea împlinirea nu în retragerea călugărului din lume ci în ajutorarea oamenilor de către acesta. Separarea de lume promovată de monahii eremiți era criticată de Grigore din Nazianz din acest motiv: însemna o dragoste de sine limitată.

Una dintre criticile aduse în special monahului eremit era faptul că aceștia interferează prea mult cu afacerile lumești. Călătoresc în oras unde unii dintre ei preferă compania femeilor și sunt aplecați spre aviditate și câștiguri financiare. Nu sunt interesați de stabilitas loci- așezarea lor într-o mănăstire- și nici de supunerea față de o autoritate în general. Percepția critică a monahului, percepție care va rezista în timp, va fi și acest aspect: insubordonarea și etern probabila lui răzvrătire în fața autorității.

Reflex al primelor secole al creștinismului în care martirajul călugărilor- deveniți sfinți- se producea în timpul persecuțiilor la care erau supuși aceștia de autoritățile laice ale Imperiului Roman, călugării au fost văzuți permanent în imaginea unei lupte pe care o poartă pentru creștinism. În Imperiul Bizantin- care devenise o monarhie creștină- ei nu mai duceau o luptă împotriva autorității neapărat ci împotriva demonilor, a întunericului și a tuturor ispitelor lumești. Ei erau, metaforic vorbind, niște soldați.

Călugărul desfășura un război continuu cu spiritele demoniace care otrăvesc societatea contemporană lor și împiedică mântuirea acesteia. Lupta acestora era o luptă a unor „soldați” care se adresau spiritelor Răului perceput drept marea amenințare la adresa vieții unui creștin. Zbaterea lor pentru înfrângerea acestuia și pentru combaterea ereziilor din societatea contemporană lor- pe care călugării le percepeau drept inflexiuni ale diavolului- se concretiza prin exercițiile de disciplină și asceză pe care le practicau.

Demonii erau percepuți în primele secole ale creștinismului, oricât de fantezist ni s-ar putea părea, drept creaturi absolut reale ale căror prezență călugării o resimțeau. Aceștia percepeau prezența demonilor în boli asociate oamenilor- de exemplu, epilepsia- și erau solicitați pentru a stopa contactul oamenilor cu aceștia. Călugărul, văzut aici ca sfânt în această luptă cu demonii și forțele Răului, era persoana cea mai în măsură să asigure conducerea acestei lupte până la cea de-a doua venire a lui Isus Hristos.

Prin disciplină și abstinență în regimul alimentar și rugăciuni neîncetate se considera că monahul atinge starea curățirii intelectului și a sufletului și, prin urmare, era capabil de a recunoaște demonii. Aceștia, în percepția epocii, preluau diverse forme, se ascundeau în diverse locuri și emanau un miros specific, pe care călugării erau capabili să-l detecteze prin „harul deosebirii”- diakrisis. Recunoscându-i astfel, călugărul era conștient și capabil de înfrângerea demonilor dintre printre oameni și salvarea acestora.

Una dintre metodele cele mai răspândite în rândul călugărilor de a atinge stare de comuniune cu Dumnezeu erau exercițiile de contemplație. În timp s-a dezvoltat o întreagă „știință” de practici și tehnici de exersare a actului de contemplație.

Din punct de vedere teoretic idealul monahului era exersarea actului de contemplație perfect pentru a putea atinge comuniunea cu Dumnezeu. Evident, fiind vorba de un proces care nu se putea desfășura neîntrerupt era necesară alternarea acestui act de contemplație cu activități care să suscite și să întrețină concentrarea actului duhovnicesc.

Inițial, actul artistic- preocuparea literar-științifică a călugărului- a fost considerată nepotrivită pentru ocuparea „pauzelor” contemplației. Grigorie din Nazianz vedea această preocupare nedemnă pentru idealul contemplativ al călugărului anahoret sau eremit. Apoi, optica a fost schimbată de către Synesius care, din contră, le reproșa călugărilor că nu acoperă acele pauze- practic, pauze de respirație în actul contemplării- cu activități artistice cum ar fi, de exemplu, împletitul coșurilor.

Adepții isihasmului- promovat de episcopul Grigorios Palamas în secolul al XIV-lea- făcea apel, la întoarcerea la actul de contemplație în deplină liniște a sufletului - isihia- fără niciun fel de activități artistice. Din antichitatea târzie și până la căderea Imperiului Bizantin în anul 1453 d.Hr nu a existat o opinie unanimă în privința contemplației în monahism. Acest act a for privit prin totala inactivitate față de alte munci sau, din contră, alăturat altor activități pe care monahul trebuie să le desfășoare.

Privind actul de contemplație al călugărului bizantin- dacă trebuie să fie încadrat în pauzele sale de activități de literare sau nu- este cunoscut faptul că mulți dintre aceștia își dedicau aceste repausuri studiului textelor Sfinților Părinți ai Bisericii și copierii manuscriselor vechi. La fel existau și călugări, cum spune Hans-Georg Beck, care „și-au udat varza sau au pictat icoane. Nu exista o preocupare intermediară programată pentru că nu exista un nivel general în privința culturii”.

Diversitatea teritoriilor arondate Imperiului Bizantin a determinat și diversitatea tipologică a înfățisării mănăstirilor creștin-răsăritene. În plus, după pierderea teritoriilor orientale de către Imperiul Bizantin, mănăstirile creștine din teritoriilr respective au evoluat separat, dezvoltând unele mici deosebiri față de cele din cadrul imperiului.

O imagine comună a unei mănăstiri bizantine ar include un număr de aproximativ 50 de persoane dintre care până la ⅕ dintre aceștia au îmbracat haina monahală încă din tinerețe. Altii au fost, în viața laică, marinari sau soldați sau comercianți până când, de fuga taxelor sau răzbunarea autorităților, s-au refugiat în mănăstire. La aceștia se aduagă și cei câțiva al căror traseu existențial a însemnat periplul și hoinăreala, mănăstirea fiind locul unde își puteau asigura protecția.

Între cei care se retrăgeau în mănăstire se numără și tăranii care, ruinați, își „donau” pământul mănăstirii din proximitate- extrem de puternică și influentă financiar- și se puneau sub protecția acesteia. În mănăstire se mai aflau și așa-numiții „monahi pensionari”- de regulă, înrudiți cu fondatorul mănăstirii- sau „trimiși” acolo de un ordin imperial. Unii dintre aceștia beneficiau de educație în viața laică iar retragerea în mănăstire le oferea timpul necesar pentru studierea vreunui autor clasic în liniște.

Tipizarea unei vieți în mănăstirile bizantine a fost dificil de realizat de către istoriografie, tocmai pentru că nu au existat reguli unitare de conducere a mănăstirilor, de reglaje interne dintre călugări, ci a existat o largă „inițiativă privată”. De asemenea, chiar dacă mulți dintre călugări nu erau pregătiți intelectual în mănăstiri, acest fenomen nu poate fi generalizat. Însă această caracteristică a monahismului bizantin l-a deosebit de cel apusean: lipsa unei unități a standardului ordinii și educației din mănăstiri.

Imaginea călugărului în ochii contemporanilor era asociată cu idealizarea existențială și puritatea ei. De asemenea, călugărul era asociat cu percepția „originalului”, „celui dintâi” cu referire la Început la Desavârșirea adevărată, fără păcat. După câteva secole, această imagine a monahului este recuperată și legată de reperele filosofiei antice, asemenea creștinismului din primele secole.

În primele secole ale creștinismului filosofia greacă, percepută anterior de Anthichitate ca înțelepciune a vieții, era definită de Biserică în raport cu păgânismul din care era originată. Acestei înțelepciuni a vieții, primii creștini îi opun „nebunia crucii” care, pentru ei, semnifica înțelepciunea adevărată și originară. Ei leagă, de asemenea, martirajul de acest concept: adevăratul filosof este cel care plătește cu sângele lui înțelepciunea adevărată, plătește cu martirajul său pentru adevărul creștin.

După primele secole ale creștinismului, persecuțiile sistemice asupra creștinilor din partea autorităților au dispărut datorită faptului că religia creștină a devenit unica religie de stat a Imperiului Roman. Astfel, imaginea călugărului care primește martirajul și rostește filosofia prin adevărul creștin a dispărut. Însă, în Imperiul Bizantin o grupare de monahi a reușit să recupereze „vechea miză existențială: marii monahi și eremiți. Curând ei devin adevărații filosofi creștini, într-adevăr, filosofi pur și simplu”.

În Imperiul Bizantin târziu călugării au recuperat imaginea monahului filosof și îi oferă un „twist” nou: imaginile din elenismul clasic sunt alipite de monahism. Viața contemplativă a monahului ideal este filosofic statuată drept forma cea mai înaltă de urmat de către un călugăr. Această vita contemplativa- viață contemplativă- făcea abstracție de aspectele politice ale epocii și cerea cufundarea intelectuală și spirituală deplină în Gnosis- Cunoaștere și Logos- Cuvânt până la identificarea cu Dumnezeu.

Contemplația monahală a fost percepută diferit în funcție de epocă. Ea a fost percepută drept creștină, sau pur filosofică. În același timp ea a fost descrisă drept o formă fără conținut sau din contră, monahul era cel care îndeplinea idealul de contemplație în lume în fața oricărui înțelept din lumea laică.

Idealul de viață creștină valoriza monahismul drept treapta supremă de virtute și locul cel mai sigur de salvare și mântuire de păcat. Monahismul, ca valoare-limită, presupunea absolvirea omului tentat de plăcerile vieții, din care „gustă” mai mult sau mai puțin, prin oferirea alternativei de a îmbrăca haina monahală în pragul morții. Acest fapt i-ar fi adus un „al doilea botez” și mântuirea sufletului în lumea de apoi.

Valorizarea purității vieții monahale a determinat plasarea călugărului pe cea mai înaltă treaptă a vieții desăvârșite creștine. El avea siguranța mântuirii în viața de apoi ceea ce pentru majoritatea creștinilor de rând, tentați de ispitele cotidiene, nu reprezenta o certitudine. Desăvârșirea nu putea fi atinsă în lume, printre oameni, de aceea, omul este atins în permanență de slăbiciune. Această stare de tensionare a existenței este amintită continuu contemporanilor bizantini.

Sfârșitul existenței bizantinului de rând îi aducea acestuia perspectiva inexistenței mânturii în viața de apoi din cauza imperfecțiunilor și ispitelor prin care a trecut în viața de pe pământ. Monahismul ca valoare-limită îi oferea șansa, ca aproape de sfârșitul vieții, să îmbrace haina monahală iar prin acest gest- un „al doilea botez”- să-și garanteze mântuirea. Ideea salvării și mântuirii prin pătrunderea în monahism îi face pe contemporani să ignore greșelile- uneori scabroase- ale anumitor călugări.

Monahului bizantin i-a fost asociată și imaginea unui duhovnic „în lume”. Acest lucru nu a însemnat derobarea clerului instituțional de această sarcină și înlocuirea lor cu „prestația” călugărilor în acest câmp. Însă ideea sfârșitului vieții și dorința de mântuire în viața de apoi oferea monahismului, ca valoare-limită de salvare, o puternică notă dominantă.

Idealizat de societate pentru puritatea sa călugărul era văzut drept „poarta de acces” spre mântuirea din lumea de apoi. Acesta era un fel de duhovnic prezent în lume. Desigur, acest lucru nu însemna că el se substituia clerului în această sarcină, dar idealizarea monahismului în pragul morții unui individ îi oferea acestuia valoare supremă. În plus, clerul era prezent permanent în comunitate cu care întreținea raporturi inclusiv economice. Monahul apărea, așadar, persoana potrivită pentru a oferi mântuirea.

Apropierea monahului ca duhovnic de contemporanii bizantini ținea mai mult de o problemă de spirit indiferent de raportul lui de subordonare sau insubordonare față de egumenul unei mănăstiri sau, în lanțul instituțional, de patriarhul ecumenic. Atitudinea bizantinilor față de monahul duhovnic era direct legată de calitatea sa morală și purtătoare de duh. Faptul că acesta fusese sau nu hirotonisit de Biserică- adică dacă se manifesta în cadrul legal al Bisericii- era prea puțin important pentru bizantini.

Monahismul a reprezentat în unele momente ale istoriei Imperiului Bizantin frontul de opoziție dogmatică față de reunificare Bisericii Constantinopolului cu cea a Romei. Acest lucru a fost realizat de către împărații bizantini din rațiuni de alianță și ajutor pe care puterile occidentale l-ar fi acordat monarhiei bizantine în lupta acesteia cu rivalii săi: turcii selgiucizi și otomani. De fiecare dată, vocea opoziției împotriva deciziei imperiale a fost reprezentată nu de episcopi și patriarhi, ci de către monahi.

Uniunea Bisericii Creștine de la Lyon din anul 1274 d.Hr proclamată de împăratul Mihail al VIII-lea Palaiologos a fost întâmpinată cu o puternică ripostă din partea monahilor. Episcopii și patriarhul ecumenic nu vedeau opozabilă dogmatic Reunificarea Bisericii Creștine, nu însă și monahii. Ei au jucat veritabila și exclusiva carte a disidenței. Având în vedere idealizarea existenței lor de către contemporani călugărilor nu le-a fost dificil să câștige de partea opoziției lor dogmatice masa oamenilor obișnuiți.

Monahul a atins punctul în care este văzut drept apărătorul moral suprem al Ortodoxiei, în contextul actului de Uniune a Bisericii, statut pe care nu l-a avut înainte. Practic, călugării au devenit răsfățații Ortodoxiei pe Muntele Athos unde, în timp, au creat propriul sistem filosofic și dogmatic care s-a dezvoltat semi-independent de dogmatica oficială a Patriarhiei Ecumenice. În același timp, influența acestora a crescut extrem de mult prin numărul de simpatizanți pe care l-au dobândit.

După Uniunea de la Lyon a Bisericii Creștine din anul 1274 d.Hr și opoziția dogmatică manifestată de călugări acest act a devenit nul. Puterea și influența pe care au dobândit-o ulterior acești „campioni ai Ortodoxiei” au fost atât de mari și vizibile odată cu semnarea celui de-al doilea act de Uniune a Bisericii din 1439 d.Hr. Împăratul, episcopii- în majoritatea lor- și patriarhul ecumenic au semnat actul, nu și monahii care au refuzat în bloc. „Biserica” monahilor se putea lipsi fără probleme de un patriarh.

Istoriografia a consemnat în dreptul mișcării monahale bizantine și unele critici pe care contemporanii monarhiei bizantine le aduceau monahismului prin faptul că expandarea acestuia afecta bunul mers, economic și militar, al imperiului. Unele concluzii sunt reale dar o influență decisivă deținută de monahism asupra demografiei statului nu poate fi oferită de către documente în mod cert. Iar cifrele avansate pentru Evul Mediu asupra demografiei sunt demne de circumspecție.

Una dintre criticile aduse mișcării monahale din Imperiului Bizantin de către contemporani era legată de influența negativă pe care aceasta o avea asupra demografiei statului. S-a vorbit de către o parte a cercetării istorice de o adevărată criză demografică. Ea nu poate fi susținută de documentele cunoscute până acum, criza demografică a monarhiei bizantine din secolele VI și VIII d.Hr putând fi pusă pe seama molimelor, a epidemiilor și nu a monahismului.

A existat ideea potrivit căreia represaliile împăratului Konstantinos al V-lea Kopronymos din secolul al VIII-lea îndreptate împotriva călugărilor ar avea la bază reacția lui față de amploarea mișcării monahale care ar fi lipsit statul de soldați și forță de muncă. Adevărul este conținut în faptul că războiul împăratului declarat monahilor- basileul forța chiar căsătoria călugărilor- avea la originea intenția lui de a submina monahismul în esența lui și nu din niște calcule demografice „pe minus”.