Imperiul Bizantin în timpul Restauraţiei Comneniene

Intervalul dintre urcarea pe tron a lui Alexios I Komnenos și moartea lui Manuel I Komnenos a reprezentat ultima mare „partidă” europeană a monarhiei bizantine. Imperiul a redevenit puternic iar imensul prestigiu a fost recăpătat în ochii statelor contemporane occidentale.

Încă din anul urcării sale pe tronul imperial- 1081 d.Hr-, Alexios I Komnenos a încercat să stopeze pierderile teritoriale ale imperiului, înainte de a încerca orice recuperare a acestora. Asia Mică a fost ocupată aproape în întregime de către turcii selgiucizi. Doar mici insule de autoritate bizantină se mai găseau în partea orientală a peninsulei asiatice. Împăratul Alexios Komnenos a reformat monarhia bizantină. Revitalizarea acesteia, proces ce a debutat acum, s-a numit Restauraţia Comneniană.

Împăratul Alexios I Komnenos, fondatorul dinastiei cu acelaşi nume, a avut puţin peste 24 de ani în momentul în care a acces pe tron. Având experienţă acumulată ca general al armatelor din Vest, Alexios s-a bucurat de respectul soldaţilor. Câteva decenii de domnii scurte, anarhie şi lupte interne pentru putere au lăsat urme adânci în echilibrul social-economic al monarhiei bizantine. Împăratul a trebuit în primul rând să găsească resurse financiare pentru revitalizarea imperiului.

Basileul-împăratul-Alexios I Komnenos s-a bazat pe membrii familiei în încercarea de a revitaliza Imperiul Bizantin. A creat titluri speciale pe care le-a aşezat în rang, imediat sub cel de împărat. Fratele său mai mare, Isaac Komnenos, a primit titlul de sebastokrator- „venerabilul conducător”. A urmat cel de kaisar-cezar- deţinut de cumnatul său, Nikephoros Melissenos. Imediat sub acesta se plasa fratele împăratului, Adrianos, cu titlul de protosebastos - „primul dintre venerabili”.

Alexios I Komnenos, în conspiraţia care a reuşit înscăunarea proprie pe tronul imperial, s-a bazat foarte mult pe susţinerea familiei aristocratice Doukas. Soţia acestuia, Irina Doukaina, era membră a acestei familii. Pentru a-şi legitima poziţia nou câştigată de împărat, Alexios I a intenţionat să divorţeze de aceasta şi să se căsătorească cu împărăteasa Maria de Alania. Opoziţia familiei Doukas precum şi a patriarhului Kosmas l-au determinat pe împărat să renunţe la aceasta variantă.

Încercările împăratului Alexios I de a reface tezaurul imperial, pentru a-şi permite plata mercenarilor din armată, au inclus o reformă monetară. În această direcţie, sarcina principală î-a revenit mamei sale, Ana Dalassena. Aceasta a fost extrem de influentă pe lângă împărat, dobândind o putere chiar mai mare decât soţia acestuia, Irena Doukaina. Ulterior, Ana Dalassena a dispărut din prim-planul puterii bizantine. Ea s-a retras la mănăstirea, astăzi moschee-Christos Pantepoptes- Cristos Atotvăzătorul.

În încercarea de a restabili finanţele imperiului, împăratul Alexios I Komnenos a operat modificări în structura acestuia. Oamenilor importanţi de la curte le era cedat temporar uzufructul şi încasarea taxelor pe posesiunile pe care le primeau în arendă. Natural, obligaţia lor era să apere aceste teritorii. Cumnatul împăratului Nikephoros Melissenos a primit teritoriile din jurul Tesalonicului. Reversul monedei a fost faptul că, în timp, aceşti magnaţi locali au devenit puternici rivali ai împăratului.

Împăratul Alexios I Komnenos a dorit să schimbe exclusivismul tradiţional al accesului la demnităţile imperiale şi implicit a puterii ce decurgea din ele. Creeare de noi titluri şi funcţii, funcţii pe care le-a oferit familiei sale extinse, s-a dorit a fi şi o încercare de a stopa rebeliunile dese din imperiu. Pe termen mediu sistemul a funcţionat, dar acumularea de bogăţii în timp a transformat membrii familiei extinse în rivali redutabili la tron. Împăratul Alexios I şi-a imaginat domnia lui ca pe o „reînviere” a monarhiei.

Adevărata provocare din debutul domniei împăratului Alexios I Komnenos a fost reprezentată de invazia normanzilor în imperiu. Deoarece partea asiatică a monarhiei bizantine se afla aproape complet sub ocupaţie selgiucidă, a fost vital ca împăratul să reuşească să păstreze intactă partea occidentală a Imperiului Bizantin. După o serie de înfrângeri iniţiale, Alexios I, printr-o combinaţie de abilităţi militare şi diplomatice a reuşit îndeplinirea acestui scop.

Ultimele posesiuni bizantine din Italia au fost cucerite de normanzii conduşi de Robert Guiscard în a doua jumătate a secolului al XI-lea. Astfel, acest aventurier normand originar din familia Hauteville din Normandia franceză, a ajuns duce al Apuliei şi Calabriei. Practic el stăpânea întreg sudul Italiei şi insula Siciliei. Ulterior, el şi-a îndreptat atenţia către coasta Dalmaţiei, Peninsula Balcanică şi implicit asupra Imperiului Bizantin.

În lipsa unei flote care să facă faţă celei normande, împăratul Alexios I Komnenos s-a îndreptat pentru ajutor, spre Veneţia. Acordul stipula plata în bani, onoruri, funcţii şi mai ales, deschiderea estului Mării Mediterane pentru comercianţii veneţieni. În Constantinopol, aceştia au primit din partea împăratului, dreptul de a înfiinţa o colonie, ca bază de operaţiuni comerciale. Republica veneţiană urma să asigure flota necesară câştigării războiului pentru Imperiul Bizantin.

Ducele normand Robert Guiscard şi-a căsătorit fiica cu fiul fostului împărat bizantin Mihail al VII-lea Parapinakes. Din moment ce acesta a fost detronat, Robert Guiscard a considerat naturală o intervenţie militară împotriva monarhiei bizantine. Legitime sau ilegitime, pretenţiile lui Robert Guiscard au fost tratate cu maxim interes de către împăratul Alexios Komnenos. El se afla de puţin timp pe tronul imperial, iar un eventual eşec împotriva normanzilor ar fi însemnat, probabil, o altă rebeliune internă.

Pentru a-şi putea permite costurile susţinerii războiului cu normanzii, împăratul Alexios I Komnenos a apelat la devalorizarea monedei şi la confiscarea unor proprietăţi ale Bisericii. El le-a distras atenţia clericilor prin faptul că le-a dat acestora satisfacţie într-un subiect complicat al acelor zile: condamnarea filosofului Ioan Italos pentru erezie. Cu ajutor veneţian şi cu mercenari turci, Alexios I a reuşit să obţină prima victorie, la Larissa, împotriva normanzilor conduşi de Bohemund de Tarent.

În anul 1083 d.Hr, împăratul Alexios I Komnenos a reuşit să recucerească cetatea Dyrrachium cu ajutorul flotei veneţiene. Apoi, i-a împins pe normanzi în exteriorul zonei Kastoria şi a insulei Corfu, eliberând Grecia de pericolul normand. În lipsa lichidităţilor şi cu o rebeliune izbucnită în fieful familiei din Sicilia, Bohemund de Tarent s-a retras în Italia pentru a primi ajutor.

În anul 1081 d.Hr, la scurt timp după încoronare, împăratul Alexios I s-a confruntat cu debarcarea unei flote normande în Epirul grecesc. Aceasta era condusă de Robert Guiscard şi fiul său, Bohemund de Tarent. Împăratul a suferit înfrângeri succesive împotriva normanzilor, care au asediat cetatea de coastă Dyrrachium şi au cucerit-o în acelaşi an. Normanzii au pătruns în Grecia continentală până în Larissa. Calităţile de tactician nu l-au ajutat pe împărat, armata fiind încropită în grabă şi nepregătită.

Ultimul episod al războaielor bizantino-normande s-a consumat între anii 1084-1085 d.Hr. Ducele Robert Guiscard împreună cu fii săi Bohemund de Tarent şi Roger Borsa, a debarcat cu o flotă în insula Corfu şi a cucerit-o. Apoi, s-a îndreptat spre Kephalonia unde s-a îmbolnăvit. A murit la scurt timp, pe plaja din Atheras împreună cu o parte din cavalerii săi. Fiii sai au decis să abandoneze campania împotriva imperiului. Ameninţarea normandă nu va mai fi la fel de serioasă pentru monarhia bizantină.

Dacă îți place platforma și vrei să încurajezi educația în istorie poți face o donație pentru a susține dezvoltarea proiectului și acoperirea costurile lunare. Contribuția ta va fi recunoscută prin adăugarea numelui tău pe pagina susținătorilor. Platforma History Lapse va fi întotdeauna disponibilă oricui, oriunde, gratuit. Donează
Primele semne ale problemei pecenege, problemă ce va deveni serioasă pentru imperiu, s-au întrezărit în timpul campaniei normanzilor ce invadaseră Grecia continentală. După încheierea conflictelor bizantino-normande, împăratul Alexios I Komnenos s-a confruntat cu pecenegii din nordul monarhiei. A tranşat această dispută în favoarea imperiului.

Anterior domniei împăratului Alexios I Komnenos, pecenegii s-au stabilit în provincia Paristrion, numita şi Paradunavon. Aceştia au pătruns în număr mare în acest teritoriu din dreapta Dunării şi, ulterior s-au extins spre sud, în Tracia. Alături de aceştia se aflau vlahii şi paulicienii. Ei au dezertat din armata imperială în contextul luptelor bizantino-normande din anii anteriori.

Basileul Alexios I Komnenos a retras dreptul de uzufruct al posesiunilor potentaţilor locali din Paristrion şi Tracia. Aceasta reprezenta o pedeapsă pentru faptul că ei nu au opus rezistenţa necesară apărării imperiului în contextul invaziei normande, din anii anteriori. Rebeliunea declanşată de către cei nemulţumiţi a fost cuplată cu cauza pecenegilor. Împotriva acestora, împăratul l-a trimis pe generalul Gregorios Pakourianos, dar armata lui a suferit o înfrângere zdrobitoare la Beliatoba.

Împăratul Alexios I a încercat să rezolve conflictul cu pecenegii. În anul 1087 d.Hr, în fruntea unei armate, a înaintat prin provincia Paristrion, dar a eşuat în cucerirea cetăţii Durostolon, Silistra de astăzi. A fost înfrânt, întorcându-se la Constantinopol cu efective armate reduse. A reuşit să înlăture o conspiraţie ce viza detronarea sa. În vederea continuării conflictului cu pecenegii, a înregimentat fii ai celor căzuţi în luptă, creând o tagma - unitate- de cavalerie numită Archontopoulai - „fii ai liderilor”.

Nou creata şi neexperimentata tagma - unitatea - Archontopoulai, folosită de împăratul Alexios I împotriva pecenegilor a fost înfrântă. Tzachas, emirul din Smyrna-astăzi Izmir în Turcia-a trimis o invitaţie de alianţă pecenegilor împotriva bizantinilor. Şi-a dorit să atace simultan din est şi din vest capitala Constantinopol. Imaginea emirului despre slăbiciunea din acel moment a monarhiei bizantine nu a fost departe de adevăr.

Termenul descrie cu acuratețe ceea ce s-a întâmplat în bătălia de la Levounion. Magnitudinea masacrului pecenegilor a însemnat aproape dispariția totală a acestora ca formă de organizare, de pe scena istoriei. Pecenegii, popor nomad, erau însoțiți de familiile lor- femei, copii, bătrâni - și prin urmare, confruntarea cu trupele imperiale a însemnat și sfârșitul multora dintre aceștia. Supraviețuitorii bătăliei au fost reașezați în imperiu și integrați în armată. O mică parte dintre cei care au reușit să scape au fost ulterior o pradă ușoară pentru următorul împărat care îi va integra definitv în imperiu.

Împăratul Alexios I Komnenos a reuşit să elimine aproape defintiv problema triburilor pecenege din Peninsula Balcanică, în urma bătăliei de la Levounion din anul 1091 d.Hr. Acesta s-a bucurat şi de sprijinul cumanilor, popor venit din nordul Dunării. În urma masacrului, pecenegii rămăşi în viaţă, fie au intrat în serviciul imperial, fie s-au aşezat cu acordul împăratului, în zona Tesalonicului. Cumanii s-au retras la nordul Dunării şi împăratul a reuşit să securizeze zona europeană a imperiului.

După îndepărtarea pericolului reprezentat de triburile pecenegilor din Peninsula Balcanică, împăratul Alexios I s-a confruntat cu o rebeliune pornită de generalii săi. Cumanii, foştii aliaţi, treceau Dunărea şi jefuiau teritoriile monarhiei bizantine. Într-una dintre raidurile lor au fost însoţiţi de un anume Constantin, care pretindea tronul imperial prin înrudirea directă cu fostul împărat Romanos al IV-lea Diogenes. Cumanii au fost înfrânţi iar cel numit Pseudo-Constantin a fost capturat şi orbit.

Provocarea imensă căreia a trebuit să îi facă faţă basileul Alexios Komnenos a reprezentat-o instalarea efectivă a turcilor selgiucizi în Asia Mică imperială. Ca urmare a bătăliei pierdute de la Mantzikert din deceniul anterior instalării pe tron a împăratului Alexios I, turcii selgiucizi au penetrat sistemul defensiv oriental al Imperiului Bizantin. Ei şi-au desfăşurat trupele spre vest ajungând în preajma capitalei Constantinopol.

Istoriografia a supralicitat victoria turcilor selegiucizi asupra Imperiului Bizantin în bătălia de la Mantzikert. Din punct de vedere uman, pierderile înregistrate în bătălia propriu-zisă de către bizantini a fost redusă. Problema reală a fost ulterioară confruntării. În goana generalilor de a ocupa tronul imperial-împăratul fusese capturat-ei au abandonat lupta şi s-au retras cu trupele din subordine spre Constantinopol. Militar, turcii selgiucizi au înaintat dinspre Est printr-un terra deserta - teren pustiu.

Împăratul Alexios I Komnenos a trebuit să manevreze politic o situaţie pe care nu avea cum să o mai evite. Turcii selgiucizi au ocupat aproape întreaga Asie Mică până aproape de capitala imperiului, Constantinopol. Statele pe care emirii turci le-au creat erau conduse autonom, în numele sultanului Marelui Imperiu Selgiucid, Malik-Shah I. Împăratul a fost conştient că, într-o primă fază în timp ce îşi securiza provinciile europene ale imperiului, va trebui să accepte dominaţia turcilor asupra Asiei Mici.

Doi dintre cei mai ofensivi emiri ai turcilor selgiucizi din Asia Mică bizantină s-au numit Sulayman şi Chaka. Primul şi-a definit teritoriile controlate şi luate din mâinile trupelor bizantine, stabilindu-şi totodată capitala la Niceea. Celălalt, ambiţiosul Chaka - grecizat Tzachas - şi-a stabilit cartierul general la Smyrna, Izmir-ul de astăzi din Turcia. Sulayman a ridicat miza şi s-a intitulat Sultan de Rum, sultan al turcilor din provinciile romane, clamând autoritatea supremă peste turcii din Anatolia bizantină.

Turcii selgiucizi au ocupat cetăţile Antiochia şi Edessa. Ceea ce mai rămăsese teritoriu controlat de împăratul Alexios Komnenos în Asia Mică în jurul anilor 1085-1086 d.Hr, erau Trebizonda, Chaldia, Germaniceea, Attalia, Efes şi Heracleea Pontică. Cea mai mare parte a peninsulei era controlată de emirului Sulayman, autoproclamat sultan, în dauna legitimului sultan Malik-Shah I. De altfel, pentru tendinţa de uzurpare a demnităţii, Sulayman a fost asasinat în Siria de către soldaţii lui Malik-Shah.

O situaţie favorabilă în relaţia cu turcii selgiucizi, pentru împăratul Alexios Komnenos, s-a ivit după moartea emirului Sulayman. Sultanul legitim al Marelui Imperiu Selgiucid Malik-Shah I era interesat de anihilarea califatului Fatimid al Egiptului. I-a oferit împăratului, în schimbul unei alianţe matrimoniale, retragerea turcilor din Asia Mică şi reocuparea acestui teritoriu de către bizantini. Alexios a refuzat propunerea şi a reuşit să reocupe portul Sinope şi Nicomedia.

În încercarea de a relua controlul asupra coastelor Asiei Mici, împăratul Alexios Komnenos a reconstruit flota imperială. A trasat un rol important în acest sens, ducelui Trebizondei, Theodoros Gabras. Expediţia trimisă de acesta a eliberat insula Chios de armatele emirului Tzachas. Cumnatul împăratului, Ioan Doukas, numit comandant suprem al flotei, a reluat în numele imperiului, controlul asupra insulelor Samos şi Rodos. Aceste insule fuseseră ocupate, între timp, de acelaşi emir Tzachas.

Către jumătatea ultimului deceniu al secolului al XI-lea, împăratul Alexios I Komnenos a reuşit să oprească dezintegrarea monarhiei. Cu excepţia prinţului de Raska-Vukan-Peninsula Balcanică a fost securizată iar insulele au fost curăţate de ameninţarea turcilor selgiucizi. O ofertă venită din partea sultanului Malik-Shah a fost respinsă. Acesta a oferit retragerea turcilor din Anatolia în schimbul unei alianţe matrimoniale. Altfel, complotul pus la cale de generalul Nikephoros Diogenes a fost înlăturat.

Predicarea primei cruciade de către papa Urban al II-lea s-a produs la Conciliul de la Clermont din toamna anului 1095 d.Hr. Întreg eventaiul de acţiuni canonice, legislative şi militare ce au decurs din această iniţiativă au oferit împăratului Alexios I Komnenos posibilitatea debutului recuperării teritoriilor pierdute în faţa turcilor selgiucizi din Asia Mică. Ajutorul solicitat de către împărat papalităţii şi principilor europeni i-au depăşit aşteptările. Viziunile acestora, de asemenea, erau însă diferite.

Relaţiile împăratului Alexios I cu papalitatea s-au îmbunătăţit destul de mult după războaiele bizantino-normande. Încercările de apropiere s-au concretizat prin scrisori trimise de împărat către papa Urban al II-lea şi către contele Robert de Flandra. O ambasadă imperială l-a vizitat pe Urban al II-lea la Conciliul de la Piacenza. Ideea principală a cererii împăratului a fost de a primi soldaţi mercenari din Occident în cauza războiului imperiului pentru recucerirea Asiei Mici.

Răspunsul Sfântului Scaun la cererile de ajutor venite din partea împăratului Alexios Komnenos a fost prompt. Papa Urban al II-lea a predicat la Conciliul de la Clermont din anul 1095 d.Hr în faţa principilor şi a episcopilor prezenţi, cruciada pentru eliberarea Pământului Sfânt, Ierusalimul. Acesta fusese cucerit de către turcii selgiucizi în anul 1077 d.Hr. Reacţia aristocraţiei occidentale cât şi a oamenilor simpli la acest apel a depăşit orice aşteptare.

Încă din startul mişcării cruciate s-au împletit şi amalgamat viziuni şi motive diferite. Împăratul Alexios I recunoştea în ajutorul armat occidental recuperarea unor teritorii legitime- bizantine şi creştine- pierdute. Sfântul Scaun vedea această mişcare ce a devenit apoi instituţie- Cruciada- sub umbrelă şi conducere proprie. Scaunul Apostolic va folosi cruciada drept un instrument juridic de constrângere şi control a principilor si regilor occidentali. Participarea la cruciadă va deveni obligatorie pentru aceştia.

Răspunsul aristocraţiei occidentale la apelul papei Urban al II-lea de a veni în ajutorul împăratului Alexios I şi de a elibera de musulmani teritoriile creştine din Orient a fost masiv. Elanul religios al acestora a fost dublat de motive economice, juridice, sociale, militare şi epice - motivul cavalerului aventurier viteaz, format şi călit în luptă. Expresia uzitată de papa Grigore al VII-lea cu 20 de ani în urmă: milites Christi „soldaţi ai lui Cristos” şi-a găsit acum exprimare practică.

Anteriori cruciadei propriu-zise a nobililor a existat o mişcare a oamenilor simpli, numită „cruciada săracilor”. Ei au fost atraşi de mirajul idealizat al bogăţiilor din Orient precum şi de ideea exprimată de papalitate a absolvirii de păcate pentru participanţii la cruciadă. Conduşi de Petre Eremitul şi Walter cel Sărac ei au ajuns la Constantinopol. Cu ajutorul împăratului au fost transportaţi în Asia Mică. Au înaintat în teritoriul turcilor dar au fost măcelăriţi în bătălia de la Civetot, din anul 1096 d.Hr.

Debutului recuperării teritoriilor Imperiului Bizantin controlate de către turcii selgiucizi s-a datorat contextului primei cruciade. Vestea apropierii dinspre Occident a unei mase imense de oameni şi soldaţi i-au dat împăratului Alexios I, mai degrabă frisoane, decât motive de exaltare. S-a ajuns la o înţelegere. Dacă teritoriile pe care cruciaţii le scoteau de sub controlul turcilor au aparţinut anterior imperiului, ele trebuiau cedate împăratului Alexios I. Legitimitatea acestuia nu putea fi contestată.

Spre sfârşitul anului 1096 d.Hr, grosul armatelor nobililor cruciaţi a sosit la Constantinopol. Ei au traversat teritoriul Imperiului Bizantin pe linia Belgrad - Dyrrachium, fiind însoţiţi de escortă militară imperială. Efectivul cruciaţilor se cifra la aproximativ 5000 de cavaleri şi 30.000 de infanterişti, o cifră mai mare decât o putea ridica împăratul în acel moment. Printre conducătorii acestei prime cruciade sosiţi în capitală s-au aflat: Godefroy de Bouillon, Raymond de Toulouse şi Bohemond de Tarent.

Comandanţii primei cruciade ajunşi la Constantinopol au depus jurământ de vasalitate faţă de împăratul Alexios Komnenos. Provinciile deţinute anterior de către bizantini şi recucerite de cruciaţi din mâinile turcilor selgiucizi urmau să fie predate împăratului. Teritoriile ţintă din Ţara Sfântă erau lăsate în stăpânirea liderilor cruciaţilor, dar aceştia trebuiau să depună jurământ de vasalitate faţă de împărat. Cum Alexios I nu intenţiona să ia parte la campania spre Ierusalim, târgul încheiat a fost unul favorabil.

Sosirea armatei occidentale la Constantinopol, la începutul anului 1097 d.Hr, a generat probleme de ordin logistic, economic şi social. Au existat probleme din partea împăratului în asigurarea hranei pentru un aşa mare de soldaţi cruciaţi. Aceştia au jefuit suburbiile capitalei. În cele din urmă, armata cruciată însoţită de un corp de oaste bizantină condus de generalii Tatikios şi Manuel Boutoumitis, au trecut în Asia Mică. La sosirea cruciaţilor peninsula asiatică era dominată de sultanatul turcilor.

Contactul dintre armata primei cruciade și bizantini a fost unul încărcat de contraste, dar acest lucru nu a împiedicat colaborarea dintre cele două părți. Cu toate că nu înțelegea ideea de război sfânt de eliberare al cruciaților, de unde și suspiciunea împăratului Alexios pentru misiunea acestora, el le-a facilitat transferul acestora pe teritoriul Asiei Mici. Bineînțeles, basileul nu intenționa să se aventureze militar cot la cot cu armata cruciată până la Ierusalim, dar cu ajutorul acestora spera să recupereze teritoriile pierdute în fața selgiucizilor din Asia Mică. Acest lucru s-a întâmplat în urma unei înțelegeri asumate la Constantinopol între liderii cruciadei și împăratul Alexios I Komnenos.

Acţiunile primei cruciade împotriva turcilor selgiucizi din Asia Mică au fost, în general, un exemplu de bună colaborare între cavalerii cruciaţi şi armata bizantină. Capitala sultanului de Rum- Kilij Arslan I- Niceea, a fost cucerită printr-un efort comun în mai 1097 d.Hr. Ea a fost predată împăratului Alexios, cruciaţii fiind recompensaţi financiar pentru efortul depus. Sultanul s-a repliat spre estul peninsulei şi s-a aliat cu rivalul Danishmend, aşteptând înaintarea cruciaţilor spre răsărit.

Armata primei cruciade însoţită de un corp redus de oaste imperială au asediat şi cucerit cetatea Dorylaeum. Acesta era punctul maxim, în acest moment, până unde se putea întinde efectiv puterea şi controlul militar al împăratului. Cruciaţii şi bizantinii şi-au continuat înaintarea prin cetăţile Philomelion şi Ikonion fără ca acestea să fie efectiv reluate de împărat prin plasarea de garnizoare în interiorul lor. Trupele turcilor lui Danishmend, apărute pe traseu, au fost uşor înfrânte de aliaţi.

Conform înţelegerii semnate, teritoriile Ciliciei şi Armeniei atinse de cruciaţi în toamna anului 1097 d.Hr, au fost predate fără obiecţii împăratului. Grosul armatei cruciate şi-a continuat traseul prin Germaniceea spre Antiochia. Un grup condus de Balduin de Boulogne s-a îndreptat spre Edessa şi Samosata unde, prin combinaţii politice, a preluat controlul asupra ducatului armean. Aici au apărut primele conflicte între aliaţi: Balduin a refuzat să returneze acest vechi teritoriu bizantin, împăratului.

În timp ce armata cruciată a atins Antiochia şi se pregătea să o asedieze, împăratul Alexios Komnenos alături de generalul Ioan Doukas, a reuşit să preia efectiv controlul asupra nord-vestului Asiei Mici. Turcii selgiucizi au fost alungaţi din Smyrna, Sardis, Philadephia, Laodiceea şi Polybotos. Împăratul a plasat o garnizoană-avanpost în Acroenos şi a cerut populaţiei să revină împreună cu el în spatele liniei Niceea-Dorylaeum. Istoricii au considerat că acesta a urmărit aici crearea unei zone tampon, nelocuite.

Frontiera temporală a secolelor XI-XII a consemnat debutul recuperării teritoriilor pierdute de către imperiu în faţa turcilor selgiucizi. Cu ajutorul armatelor primei cruciade în drumul lor spre cucerirea Ierusalimului, acest scop a fost, în parte, atins. Iniţial, colaborarea s-a desfăşurat în condiţii bune. Nobilii cruciaţi vedeau cruciada, dincolo de motive religioase şi juridice, drept un prilej de intrare în posesie cu teritorii noi şi fiefuri personale. Problemele au apărut între împărat şi nobilii cruciaţi.

Complicaţiile dintre împăratul Alexios I şi armata cruciată au apărut în contextul asedierii Antiohiei. După ce în iunie 1098 d.Hr Bohemund de Tarent i-a înfrânt pe turci care au predat cetatea, imediat o oaste a turcilor a sosit şi i-a atacat pe aceştia. Bohemund de Tarent i-a cerut ajutorul împăratului. Alexios I se afla în Anatolia în acel moment. Potrivit calculelor politice a considerat că armata cruciată va depune armele şi l-a refuzat pe nobilul normand. Contrar aşteptărilor, cruciaţii au spart asediul.

Refuzul împăratului Alexios I de a acorda ajutor în asediul Antiohiei fostului rival normand- Bohemund de Tarent- a reaprins animozităţile dintre cei doi. Apărătorul drepturilor legitime ale Imperiului Bizantin asupra Antiohiei a fost contele Raymond de Toulouse. În final, Bohemund de Tarent a intrat în posesia cetăţii. A considerat că refuzul împăratului de a îi acorda ajutor a echivalat cu renunţarea la drepturile sale legitime asupra vechii cetăţi imperiale a Antiohiei.

Oraşul Sfânt, Ierusalimul, a fost cucerit de armata cruciată din mâinile califatului Fatimid în anul 1099 d.Hr. Împăratul Alexios I, ocupat cu repacificarea Trebizondei reluată de la turci, nu a protestat. A primit în compensaţie portul Laodiceea. O flotă italiană din Pisa a ajuns în estul Mediteranei cu scopul de a-l ajuta pe Bohemund împotriva împăratului. Aceştia au jefuit coastele bizantine ale Asiei Mici. Alexios I a răspuns printr-o expediţie navală ce a reluat coasta Cilicia din stăpânirea lui Bohemund.

Conflictul dintre normanzi și împăratul Alexios I din Peninsula Balcanică petrecut la începutul domniei lui s-a repetat în contextul primei cruciade. Dintre liderii cruciați, Bohemund de Tarent- care participase alături de fratele și tatăl său la campania pierdută în fața împăratului - a fost singurul care a făcut notă discordantă în înțelegerea de la Constantinopol. El nu a consimțit să recunoască autoritatea basileului asupra teritoriilor din Asia Mică pe care cruciații urmau să le cucerească din mâna turcilor selgiucizi și să le predea bizantinilor. A plănuit o invazie normandă în Peninsula Balcanică. Înfrânt de către Alexios Komnenos, în final, el s-a declarat vasal al împăratului.

Contele cruciat Raymond de Toulouse a păstrat o relaţie cordială cu împăratul Alexios I. Normandul Bohemund de Tarent, contestatar al pretenţiilor teritoriale orientale ale împăratului, în schimb, a pregătit o invazie asupra imperiului. Era acelaşi tip de invazie desfăşurat alături de tatăl său, Robert Guiscard, din urmă cu 20 de ani. Şi-a lăsat nepotul, pe Tancred, regent al Antiohiei şi a plecat în Italia pentru pregătirea debarcării din Peninsula Balcanică. El a obţinut şi sprijinul papei Pascal al II-lea.

Împăratul Alexios I a anticipat invazia lui Bohemund de Tarent din Peninsula Balcanică. El şi-a mutat cele mai bune trupe din Est, în Balcani. Bohemund s-a bazat pe trupe franceze şi italiene. Acesta a debarcat din Italia în anul 1107 d.Hr şi a asediat cetatea Dyrrachium. Cu ajutor veneţian, flota imperială le-a blocat orice acces de aprovizionare maritim asediatorilor normanzi. Tactic, pe uscat, împăratul a blocat trecătoarea de lângă oraş. Supus unui asediu de un an de zile, Bohemund a cerut pace.

Domnia împăratului Alexios I a marcat debutul recuceririi teritoriilor din Asia Mică din mâinile turcilor selgiucizi. În Orient, s-a raliat Cruciadei încercând să recupereze părţi din vechile provincii pierdute. A reformat armata, influenţat şi de cavalerismul militar occidental, apelând la o combinaţie de trupe locale şi mercernari. A restabilit valoarea monedei- hyperpyron- aproape la aceeaşi valoare de dinaintea devalorizării. A murit în anul 1118 d.Hr, lăsând în urmă un stat mai puternic decât a moştenit.

Tratatul de la Devol din anul 1108 d.Hr a marcat restaurarea definitivă a puterii imperiale în Balcani. Bohemund de Tarent, înfrânt, a acceptat returnarea către împărat a tuturor posesiunilor pe care le-a cucerit în cruciada din Orient. S-a declarat vasal al împăratului şi s-a întors în Italia. Nepotul său, Tancred, a păstrat pentru moment conducerea asupra Antiohiei. Împotriva turcilor din sultanaltul de la Ikonion, împăratul, cu puţin timp înainte de moarte, a repurtat victorii la Poemaneum şi Philomelium.

Domnia împăratului Ioan al II-lea Komnenos a reprezentat din punct de vedere temporal, zona mediană a perioadei denumite Restauraţia Comneniană. Procesul de consolidare a monarhiei bizantine, proces început de tatăl său Alexios I, a continuat. Domnia lui Ioan al II-lea a pregătit, politic şi militar, vârful pe care l-a atins Imperiul Bizantin sub urmaşul acestuia.

Ioan al II-lea Komnenos era în vârstă de treizeci de ani în momentul în care a acces la tronul imperial. Cu toate că a fost primul născut şi legitimitatea lui nu putea fi negată, tatăl său Alexios I a aşteptat până în ultimul moment al vieţii, înainte de a-l desemna succesor. Împăratul Ioan al II-lea era căsătorit cu fiica regelui Ungariei -Ladislau I- Piroska. În urma rebotezării, în momentul sosirii la Constantinopol, aceasta a primit numele, clasic în nomenclatura împărăteselor bizantine, de Irina.

Din cauza comportamentului abuziv al comercianţilor veneţieni din Constantinopol, împăratul Ioan al II-lea a refuzat să le reînoiască acestora privilegiile comerciale. Republica veneţiană deţinea din timpul lui Alexios I statut comercial privilegiat în Imperiul Bizantin. Flota veneţienilor din Mediterană, ca răspuns, a jefuit coastele Asiei Mici, Kephalonia şi Corfu. În acel moment, flota imperială era inferioară celei veneţiene şi, prin urmare, împăratul le-a reînoit acestora privilegiile comerciale.

Primele luni ale domniei împăratului Ioan al II-lea au fost nesigure în ceea ce priveşte stabilitatea tronului său. Combinaţiile politice ale mamei şi surorii împăratului, Irina Doukaina şi Ana, urmăreau încoronarea ca împărat a soţului Anei, Nikephoros Bryennios. Discret, acesta a declinat oferta şi a refuzat să ia parte la complot. Conspiraţia a fost descoperită, Irina Doukaina şi Ana fiind izolate în mănăstire. De remarcat faptul că Bryennios l-a slujit pe împărat cu fidelitate pentru restul vieţii sale.

Teoretic, împăratul bizantin era recunoscut drept stăpân peste teritoriile bizantine ale Asiei Mici. Practic, din cauza faptului că acestea fuseseră deconectate de Constantinopol prin interpunerea turcilor selgiucizi, rebeliunea comandanţilor din teritoriu era mai greu de înfrânt decât în secolele anterioare. Frecvent, aceşti comandanţi apelau la ajutorul emirilor selgiucizi în lupta împotriva împăratului. E vorba de aceeaşi emiri împotriva cărora ei luptau atunci când nu erau ocupaţi cu mişcările de rebeliune.

Împăratul Ioan al II-lea a încercat o revenire la configuraţia puterii anterioară domniei tatălui său. Sistemul de relaţii familiale de la curtea imperială ofereau oricărui membru al extinsei familii Komnenos dreptul la tron. Împăratul a încercat să contrazică această practică prin orientarea către oameni de încredere din afara cercului familial imperial. Cel mai important dintre ei a fost un slav, Ioan Axouch, căruia împăratul i-a acordat titlul de megas domestikos - comandant suprem al armatei.

Ducele Trebizondei de pe coasta de nord a Asiei Mici a condus semi-autonom acest teritoriu, fiind izolat de capitala imperiului Constantinopol. Cu ajutorul emirului Ghazi, din dinastia Danishmends, acesta s-a revolta împotriva împăratului Ioan al II-lea. În acelaşi timp, guvernatorul Cassianos din Paflagonia a executat aceeaşi mişcare. Ulterior, împăratul Ioan al II-lea Komnenos a condus expediţia ce a a readus provincia Trebizondei sub controlul imperial.

La moartea împăratului Ioan al II-lea, imperiul s-a aflat într-o poziţie militară mai bună decât la încoronarea acestuia. A fost considerat de către contemporani un bun adminstrator şi organizator. Fără să exceleze în a fi un mare conducător, el a înţeles situaţia militară a Imperiului. A căutat să asigure prosperitatea financiară necesară campaniilor militare viitoare de recucerire. Legat de stilul său, el a arătat clemenţă faţă de fratele său Isaac care, aliindu-se cu turcii, s-a răsculat împotriva sa.

Dinamica războaielor monarhiei bizantine din timpul lui Ioan al II-lea Komnenos a consemnat în Peninsula Balcanică, lupte repetate cu Regatul Ungariei, triburile cumanilor şi pecenegilor. În Orient, neînţelegerile cu principii cruciaţi din statele înfiinţate în zona respectivă au condus la relaţii constant tensionate. În Asia Mică, turcii selgiucizi au reprezentat principalul rival al imperiului. În contrapartidă, împăratul şi-a îndreptat atenţia şi speranţele într-o alianţă cu împăratul german, Conrad al III-lea.

Basileul Ioan al II-lea Komnenos a încercat să refacă traseele de conexiune dintre provinciile din Asia Mică aflate sub ocupaţia turcilor selgiucizi. Tehnica preferată a fost cea de de cucerirea a cetăţilor din aproape în aproape şi instituirea de garnizoane imperiale în interiorul lor. A preferat asediul în locul bătăliilor decisive. Însoţit de comandantul Ioan Axouch, împăratul a reintrat în posesia Laodiceei, apoi a eliberat Sozopolis. Aceasta din urmă deschidea drumul pe traseul Laodiceea-Attalia.

Imperiul Bizantin în timpul lui Ioan al II-lea Komnenos s-a confruntat cu un atac susţinut de regele Ungariei Ştefan al II-lea secondat de sârbii din ducatul Raska. Motivul atacului din anul 1127 d.Hr se pare că s-a datorat refugiului pe care împăratul l-a oferit prinţului Almos, pretendent la tronul Ungariei. Armata ungurilor, în tandem cu cea a sârbilor, au asediat Belgrad şi Niş ajungând până în apropierea Sofiei de astăzi. Armata comandată de împărat i-a interceptat şi respins peste Dunăre.

A doua campanie a împăratului Ioan al II-lea în Balcani impotriva regelui Ungariei şi a aliaţilor sârbi, s-a finalizat prin înfrângerile administrate acestora. Prima bătălie s-a consemnat la Syrmium, soldată cu înfrângerea regelui Ungariei. A doua bătălie pierdută de acesta, cea de la Haram din anul 1129 d.Hr, a consemnat încheierea păcii. Sârbii au revenit sub autoritatea imperială iar regele Ungariei s-a retras la nordul Dunării. O parte dintre prizonierii sârbi au fost înrolaţi în armata imperială din Asia Mică.

Normandul Roger al II-lea a fost proclamat rege al Siciliei. Perspectiva unei posibile invazii a acestuia în Balcani l-a împins pe împăratul Ioan al II-lea spre o alianţă cu împăraţii germani Lothar şi apoi, Conrad al III-lea. Împăratul constantinopolitan a murit în urma unei septicemii. Aceasta s-a dezvoltat ca urmare a unui accident produs într-o partidă de vânătoare în care acesta s-a rănit cu o săgeată otrăvită. A fost respectat de către contemporanii săi, sobru şi clar în stil şi permanent cu pretenţii ridicate.

Triburile pecenege au traversat Dunărea în provincia Paristrion jefuind şi provocând haos. În întâmpinarea lor, împăratul Ioan al II-lea a transferat în Balcani trupele din Asia Mică. Le-a distras atenţia pecenegilor printr-o ofertă de pace, după care i-a atacat la Beroia, în Bulgaria de astăzi. Înfrângerea totală suferită de pecenegi în anul 1122 d.Hr s-a datorat intervenţiei masive în luptă a Gărzii Varege. Supravieţuitorii pecenegilor au fost aşezaţi oficial în imperiu şi înrolaţi în armată.

În războaiele cu turcii din Asia Mică, împăratul Ioan al II-lea şi-a stabilit tabăra de antrenament şi recrutare a soldaţilor la Lopadion. Campania împotriva turcilor s-a finalizat cu reocuparea de către bizantini a cetăţilor Kastamon şi Gangra din Paflagonia. Turcii au fost împinşi către estul peninsulei. Pios din fire, pentru a onora victoria, împăratul a construit în Constantinopol, o mănăstire şi un spital: Christos Pantrokrator - Cristos Atotputernicul. Aceasta a devenit mănăstirea familiei Komnenos.

Spre sfârşitul domniei, împăratul Ioan al II-lea Komnenos a reuşit să-şi impună suzeranitatea asupra prinţului cruciat al Antiochiei, Raymond de Poitiers. Cilicia şi Edessa au devenit iarăşi teritorii sub control imperial. Turcii danişmendizi au cedat controlul asupra Trebizondei de pe coasta nordică a Asiei Mici. Coasta pontică a Asiei Mici a redevenit obiect al împăratului de la Constantinopol. De asemenea, coasta de sud a peninsulei, cea anatoliană, era din nou sub controlul monarhiei bizantine.

Tradiţia imperială constantinopolitană a favorizat dreptul primogeniturii la tron, dreptul primului născut. Cu toate că era al patrulea copil al împăratului Ioan al II-lea Komnenos, Manuel a fost încoronat împărat în anul 1143 d.Hr. Căsătorit cu Bertha de Sulzbach, fiica lui Berengar al II-lea din anturajul imperial german, acesta s-a bucurat de simpatie în cancelariile occidentale. Domnia lui Manuel I a însemnat vârful dezvoltării militare atinse de monarhia bizantină sub dinastia Komnenos.

Ajuns împărat la vârsta de 24 de ani, Manuel I Komnenos s-a folosit din plin de charisma şi inteligenţa pe care le poseda. A împărtăşit cu tatăl şi bunicul lui, Ioan al II-lea şi Alexios I, aplecarea spre campaniile militare. Însă, spre deosebire de aceştia, nu avea răbdarea necesară pentru guvernarea administrativă şi financiară a monarhiei bizantine. Imperiul constantinopolitan era încă forţa majoră a estului Mediteranei, dar nu putea face faţă singur, ca altădată, atacurilor unor multipli inamici.

Manuel I Komnenos se afla în campanie în momentul decesului tatălui său, împăratul Ioan al II-lea. Fiind departe de capitală, el a suspectat un complot din partea fratelui şi unchiului său, ambii numiţi Isaac. Prin urmare, el l-a trimis spre Constantinopol pe comandantul Ioan Axouch pentru a-i pregăti intrarea şi încoronarea. Fratele său a înţeles situaţia şi l-a acceptat pe Manuel, deşi mai mic, ca împărat. În august anul 1143 d.Hr, Manuel I fost încoronat de către patriarhul Mihail Kourkouas.

În debutul domniei lui, împăratul Manuel I, decis în campaniile militare să înfrângă sultanatul turcilor selgiciuzi, s-a orientat spre o alianță cu forțele seculare occidentale. În acest sens a continuat politica de apropiere de împăratul german demarată de tatăl său, Ioan al II-lea, și căsătorit cu Bertha de Sulzbach, fiica unui nobil din anturajul imperial german.

Împăratul Manuel I Komnenos a fost decis, încă din debutul domniei, să continue politica de alianţe începută de tatăl lui, Ioan al II-lea. În tandem cu împăratul german Conrad al III-lea, această alianţă era dublu orientată: împotriva normanzilor din Sicilia şi împotriva descendenţilor cruciaţilor francezi din Principatul Antiochiei. În acest sens a fost contractată logodna basileului bizantin cu o reprezentantă din anturajul imperial german. Logodna de convenienţă era avantajoasă politic.

După o perioadă de amânări care puteau să pună în pericol alianţa cu împăratul german Conrad al III-lea, basileul Manuel a decis să se căsătorească, aşa cum a promis, cu Bertha de Sulzbach. În urma botezului şi a căsătoriei, aceasta şi-a luat numele de Irina. Împăratul Manuel se putea bucura acum de sprijinul lui Conrad al III-lea împotriva regatului lui Roger al II-lea de Sicilia precum şi împotriva turcilor selgiucizi.

Prinţul Antiohiei, francezul Raymond de Poitiers, nu intenţiona să recunoască suzeranitatea împăratului Manuel I Komnenos asupra teritoriului său. O expediţie trimisă de împărat l-a învins şi a prădat principatul. Turcii au cucerit între timp cetatea Edessei şi presau puternic, din sud şi est, principatul Antiohiei. Raymond de Poitiers, prin urmare, a călătorit la Constantinopol şi s-a pus sub protecţia împăratului, declarându-se vasal al acestuia. Între timp, turcii au atacat Cilicia bizantină.

În primi ani de domnie, împăratul Manuel I Komnenos a continuat războaiele cu turcii selgiucizi din Asia Mică. Era familiar cu forţa acestora, deoarece, în timpul domniei tatălui său Ioan al II-lea, el a obişnuit să petreacă destul de mult timp alături de acesta în campanie împotriva turcilor. Sultanul de Rum - vecinul rival al imperiului- Masmud I a atacat şi capturat cetatea Pracana. Apoi, a invadat provincia Thracensis de pe coasta de sud-est a peninsulei asiatice bizantine.

În faţa atacului sultanului de Rum, Masmud I, împăratul Manuel Komnenos şi-a adunat trupele la Lopadion şi s-a pregătit de atac. I-a înfrânt pe turci la Acroenus, le-a distrus baza de operaţiuni Philomelium şi a ajuns pănâ sub zidurile capitalei acestora, Ikonion. Beneficiind de ajutor din partea turcilor danişmendizi, Masmud I a contraatacat, dar împăratul l-a respins în bătălia de lângă Lacul Caralis. Sultanul a cerut deschiderea negocierilor de pace şi a returnat imperiului cetatea Pracana.

Angrenat în conflictele cu turcii, împăratul Manuel I Komnenos a primit vestea sosirii spre Imperiul Bizantin a unei importante armate. A fost vorba de armata celei de-a doua cruciade, condusă de împăratul german Conrad al III-lea şi regele francez, Ludovic al VII-lea. Temerea împăratului a fost legată de costurile logistice şi financiare ale acestei traversări a armatei cruciate dinspre Europa spre Asia pe teritoriul bizantin. La aceasta se adăuga debandada provocată, aproape imposibil de controlat.

Împăratul Manuel I a reuşit pe cale diplomatică excluderea regelui normand al Siciliei - Roger al II-lea- de la participarea în cruciadă. A contat pe sprijinul cumnatului soţiei sale, împăratul german Conrad al III-lea. Printr-o scrisoare adresată papei Eugeniu al III-lea, Manuel I a solicitat din partea cruciaţilor garanţii similare cu prima cruciadă. Conducătorii cruciadei urmau să se recunoască vasali ai împăratului iar fostele posesiuni bizantine din Est, dacă erau recuperate, urmau să fie cedate imperiului.

În momentul în care a ajuns cu armata cruciată în Asia Mică, împăratul german Conrad al III-lea, ca de altfel mulţi dintre generalii săi, a crezut că nu va întâmpina rezistenţă armată până în Ţara Sfântă. Ignorând sfatul împăratului Manuel Komnenos de a înainta spre Est doar pe coasta de sud a Asiei Mici, Conrad al III-lea a înaintat prin teritoriul sultanatului de Ikonion. El a întâmpinat rezistenţă imediată din partea acestora. A fost înfrânt la Dorylaeum şi forţat să se retragă spre Constantinopol.

Întors din drum de înfrângerea administrată de către turci, împăratul german Conrad al III-lea a făcut joncţiunea cu corpul francez condus de regele Ludovic al VII-lea la Niceea. Conrad s-a îmbolnăvit la Efes şi s-a întors la Constantinopol unde s-a bucurat de toată atenţia împăratului Manuel I. Apoi, Manuel I a aranjat ca o mare parte a trupelor franceze să fie transporate pe mare pănâ în Antiohia. S-a dorit astfel ocolirea teritoriului ocupat de turcii selgiucizi din Asia Mică.

Temerea împăratului Manuel Komnenos în ajunul sosirii armatei celei de-a II-a cruciade în imperiu a fost legată de faptul că aceştia îşi vor pierde interesul pentru Ţara Sfântă şi se vor opri pe teritoriul imperiului. Trupele cruciate ale lui Conrad al III-lea şi Ludovic al VII-lea, în drumul lor spre Constantinopol, şi-au însuşit bunuri în mod arbitrar şi au provocat debandadă. În acelaşi timp, regele Siciliei Roger al II-lea a atacat şi cucerit insula Corfu din mâinile administraţiei imperiale.

Trupele cruciate germane au sosit la Constantinopol în anul 1147 d.Hr, înaintea celor franceze conduse de regele Ludovic al VII-lea. Armata germană era prea insubordonată pentru gusturile bizantinilor. Conflictul a fost aplanat cu ajutorul împărătesei bizantine de origine germană, Bertha de Sulzbach. Fără să mai aştepte contingentul francez, împăratul german Conrad al III-lea, spre uşurarea basileului Manuel I, a cerut să fie traversat în Asia Mică pentru a-şi continua traseul spre Ţara Sfântă.

În urma înţelegerii cu împăratul german Conrad al III-lea, basileul Manuel I Komnenos a transportat pe cale maritimă trupele cruciate germane până la Acra, din Israelul de astăzi. Acestea însă au făcut figuraţie în Orient şi cea de-a doua cruciadă a eşuat lamentabil. Conrad s-a întors din Ţara Sfântă la sfârşitul anului 1148 d. Hr şi a petrecut Crăciunul alături de împăratul Manuel la Tesalonic. Aici s-a reînoit acordul îndreptat împotriva regatului normand din Sicilia condus de Roger al II-lea.

Reflecţia contemporanilor cruciadelor a generat un mod de gândire care a intensificat animozităţile dintre Occident şi Imperiul Bizantin. Abordarea politică şi religioasă a celor două părţi asupra ideii de cruciadă a fost diferită. Dezordinea provocată de trecerea cruciaţilor prin imperiu a fost un şoc pentru bizantini. Altfel, basileii au fost acuzaţi că nu au susţinut adecvat armata cruciată, ceea ce constituie un adevăr. Dar acest lucru s-a datorat tocmai faptului că bizantinilor le era străină ideea de război sfânt.

Domnia împăratului Manuel I Komnenos a însemnat şi ultima încercare serioasă a Imperiului Bizantin de a relua fostele posesiuni italiene aflate în sudul Italiei şi în Sicilia. La aproape 80 de ani de la căderea cetăţii Bari în mâinile normanizilor lui Robert Guiscard, Manuel I a încercat să recucerească aceste teritorii italiene. În tentativa lui, s-a bazat, iniţial, pe suportul împăratului german, Conrad al III-lea. Rezultatele acestei campanii au fost însă modeste şi, în egală măsură, efemere.

Prin acţiuni diplomatice, împăratul Manuel I a reuşit să obţină excluderea regelui normand al Sicilei, Roger al II-lea de la participarea în cea de-a doua cruciadă. Temerea basileului bizantin era legată de o posibilă invazie normandă în Imperiu. Aceştia ocupaseră deja insula Corfu. Manuel I a demarat un proced de reconstrucţie a flotei imperiale şi a încheiat acorduri cu flota veneţiană. Comercianţii veneţieni au obţinut privilegii comerciale şi, în schimb, îşi puneau flota la dispoziţia împăratului.

Sârbii din ducatul Raska, la sugestia regelui Siciliei Roger al II-lea, au respins suzeranitatea imperială şi s-au răsculat. Împăratul s-a îndreptat din insula Corfu, pe care o reluase din mâinile normanzilor, şi i-a readus pe sârbi sub suzeranitatea bizantină. Apoi a desfăşurat o campanie împotriva regelui Ungariei, Geza al II-lea, care atacase imperiul. Manuel a pătruns în regatul Ungariei în anul 1151 d.Hr şi a asediat cetăţile Semlin şi Syrmium. În faţa demonstraţiei împăratului, Geza al II-lea a cerut pace.

Basileul Manuel I Komnenos şi împăratul german Conrad al II-lea au căzut de acord asupra unei invazii comune a regatului normand al Siciliei, condus de Roger al II-lea. Între timp, Conrad a murit iar misiunea a fost sistată. William I, succesorul lui Roger al II-lea a cerut încheierea unui tratate de pace, dar împăratul Manuel I l-a refuzat. Basileul a căutat, împotriva acestuia, apropierea de noul împărat german, Frederic I Barbarossa precum şi de papa Adrian al IV-lea. Ambii i-au fost ostili regelui Siciliei.

O flotă bizantină sub comanda eunucului Ioan Axouch a fost trimisă de către împăratul Manuel I Komnenos spre Italia. Aceasta trebuia să stabilească un cap de pod la Ancona, la nord de regatul normand al lui Roger al II-lea. Succesul operaţiunii ar fi însemnat extinderea influenţei bizantine pe ambele maluri ale Mării Adriatice. Vremea rea precum şi sabotajul flotei veneţiene au trimis misiunea spre eşec.

După ce a reuşit să înlăture un complot de palat condus de vărul său Andronikos şi a respins un atac al regelui Ungariei Geza al II-lea peste Dunăre, împăratul Manuel I a lansat invazia maritimă asupra regatului Siciliei. Flota imperială a debarcat la Ancona şi până la sfârşitul anului 1155 d.Hr a înaintat pe coasta italiană până aproape de oraşul Bari. Împăratul a fost susţinut de flota genoveză căreia i-a fost acordat dreptul de a înfiinţa un cartier comercial în capitala imperiului, Constantinopol.

Orientările militare ale împăratului Manuel I Komnenos au oscilat dinspre Est spre Vest. Imperiul condus de el deținea încă o putere extraordinară militară, dar nu îndeajuns de mare ca în timpul împăratului Vasile al II-lea încât să își poată permite două războaie majore simultan. În încercarea și visul de a recupera posesiunile imperiale italiene pierdute în secolul precedent, Manuel Komnenos s-a îndreptat împotriva regatului normand al Siciliei, dar fără rezultate notabile. Campania nu a putut fi susținută masiv, prin urmare, desfășurarea de forțe a împăratului în Italia a contat mai mult în dreptul prestigiului monarhiei și al acestuia personal decât în rezultate practice.

O rebeliune a nobililor normanzi din regatul Siciliei împotriva regelui William I s-a sincronizat cu invazia bizantină asupra acestuia. După succesul iniţial al împăratului Manuel I, William I a reuşit să înfrângă corpul expediţionar bizantin la Bridisi şi l-a capturat aproape în totalitate. În acelaşi timp, împăratul german Frederic I Barbarossa a declinat oferta basileului Manuel de alianţă împotriva normanzilor. Războiul s-a transformat într-unul de uzură fără rezultate concrete de nicio parte.

Campania din Italia a împăratului Manuel I Komnenos împotriva regatului Siciliei s-a finalizat în anul 1158 d.Hr. Rezultatele fizice obţinute au fost nule. Succesul a ţinut mai degrabă de aura şi natura gloriei împăratului. Costul campaniei a fost pe măsură: aproximativ 2.000.000 de hyperpyra- moneda curentă a monarhiei bizantine. Manuel I Komnenos a încheiat pace cu regele Siciliei, William I. Atenţia împăratului s-a îndreptat apoi, rapid, către Asia Mică şi statele cruciate din Orient.

Campania eşuată din Italia împotriva regelui Siciliei l-a convins pe împăratul Manuel I Komnenos de necesitatea orientării eforturilor militare spre protejarea frontierelor existente ale imperiului. În partea europeană a monarhiei bizantine, el s-a opus regelui Ungariei care pătrundea în Imperiu în acţiuni de jaf. În Asia Mică, turcii selgiucizi contestau frontierele şi atacau constant teritoriile bizantine. In acelaşi timp, împăratul clama supunerea principatelor cruciate de pe coasta Mediteranei de Est.

În vederea strângerii fondurilor necesare pentru recrutarea şi plata soldaţilor angrenaţi în conflictele din Orient, împăratul Manuel Komnenos a apelat la o reformă. În locul plăţii regulate, el a permis unor soldaţi şi ofiţeri să colecteze taxe în anumite părţi ale imperiului. Aceştia trebuiau să-şi ofere serviciile militare împăratului atunci când condiţiile o cereau. Sistemul s-a numit pronoia şi de-acum înainte acest mod de plată a soldaţilor a devenit clasic în ordinea Imperiului Bizantin.

Împăratul Manuel I Komnenos a fost capabil să strângă o forţă militară impresionantă în vederea campaniei militare din Orient. Cilicia fusese invadată de către regele Armeniei, Theodoros al II-lea. Prin urmare, împăratul Manuel I s-a îndreptat spre estul Mediteranei în fruntea unei armate uriaşe şi a reluat Cilicia. Regele armenilor s-a recunoscut vasal al împăratului iar teritoriile regatului său au fost reduse la o mică zonă a dealurilor Ciliciei.

Vârful influenței și prestigiului împăratului Manuel I și implicit al Imperiului constantinopolitan s-a construit pe două coordonate principale. În Orient, principii cruciați s-au recunoscut vasali ai basileului, iar în Peninsula Balcanică jocul de putere practicat de acesta precum și incursiunile militare au făcut de necontestat autoritatea imperială. Regatul Ungariei a intrat în sfera de influență puternică a Imperiului Bizantin.

Principele Antiohiei, Raynauld de Chatillon, a atacat insula bizantină a Ciprului. Împăratul Manuel I cu o armată s-a îndreptat spre estul Mediteranei. Imediat, Raynauld s-a recunoscut vasal al împăratului. Astfel, în anul 1159 d.Hr, Manuel şi-a făcut intrarea triumfală pe cal în Antiohia. Regele cruciat al Ierusalimului şi principele Antiohiei îl urmau pe împărat in suită. Cruciaţii au sperat într-un atac comun împotriva turcilor lui Nur-ad-Din, din Alep. Însă acesta a cerut pace iar împăratul a fost de acord.

Nepotul împăratului Manuel I Komnenos, Ioan Kontostephanos, a înfrânt armata sultanului de Ikonion, Kilij Arslan. În anul 1162 d.Hr acesta a sosit în persoană la Constantinopol pentru a negocia pacea cu împăratul bizantin. După moartea regelui Ungariei, Geza al II-lea, împăratul s-a implicat în succesiunea dinastică şi i-a susţinut legitimitatea fratelui acestuia la tron, Ştefan al IV-lea. Împăratul Manuel I Komnenos se pare că a intenţionat să tranforme regatul Ungariei în stat-satelit al imperiului.

Căsătoria împăratului Manuel I cu Maria de Antiochia, în urma decesului primei soţii, i-a sporit acestuia puterea şi influenţa în Orient. El şi-a logodit fiica cea mare cu fratele regelui Ungariei, Bela. În lipsă de moştenitori, i-a creat acestuia un nou titlu de „despot”, l-a adus la Constantinopol şi l-a botezat Alexios. Se pare că intenţiile împăratului au fost de a extinde controlul bizantin asupra teritoriilor regatului Ungariei, folosindu-se de legitimitate prin alianţă matrimonială.

Împăratul Manuel I a desemnat posesiunile Dalmaţiei, Bosniei şi Serbiei drept fiefuri ale prinţului Bela, fratele regelui Ungariei, pe care îl înfiase. Refuzul regelui Ungariei de a-l lăsa pe acesta să intre în posesia fiefurilor de la Dunăre l-a determinat pe împărat să intervină. În două campanii succesive, însoţit de Bela, acesta l-a înfrânt pe regele Ungariei la Syrmium. Regele Ungariei a cerut pace şi a acceptat pierderile teritoriale. Manuel l-a numit pe Bela, rebotezat Alexios, succesor la tronul imperial.

Ca urmare a campaniei împăratului Manuel Komnenos la Dunăre şi înfrângerea severă administrată regelui Ungariei, Dalmaţia, Croaţia şi Bosnia au intrat sub control imperial. Impactul acestor victorii i-au crescut foarte mult influenţa şi prestigiul împăratului. Ruşii din Galicia nedorind să aibă probleme, l-au returnat pe uzurpatorul refugiat Andronikos, împăratului. Papa Alexandru al III-lea s-a gândit să-l declare pe Manuel I Komnenos singurul împărat legitim şi să-i retragă sprijinul împăratului german.

Sfârşitul deceniului al 7-lea al secolului al XII-lea a reprezentat afirmarea formei maxime militare a Imperiului Bizantin sub dinastia Komnenos. Peninsula Balcanică a fost controlată autoritar, extensia prestigiului bizantin atingând regatul Ungariei de astăzi. În Orient, succesele au fost notabile chiar dacă nu s-a reuşit restaurarea frontierelor imperiale din secolul trecut. Înfrângerea administrată imperiului de turcii selgiucizi la Myriokephalon a însemnat începutul declinului pentru monarhia bizantină.

Împăratul Manuel Komnenos şi-a căsătorit nepoata cu regele Ierusalimului, Amalric. Îndreptată împotriva turcilor şi a califatului Fatimid din Egipt, alianţa bizantino-cruciată a eşuat în asediul Damiettei. Împotriva sultanatului de Ikonion din Asia Mică, Manuel I a fortificat regiunile Pergamon şi Adramyttium şi a înfiinţat o zonă tampon, Neo Kastron- Noul Fort. Soţia sa, Maria de Antiochia a născut un fiu, pe Alexios, ceea ce a însemnat scoaterea prinţului Bela - înfiat- din succesiunea tronului.

Comportamentul autoritar, arogant şi independent al cartierului comercial veneţian din Constantinopol l-a determinat pe împăratul Manuel I să ia măsuri. A restaurat privilegiile comerciale ale Genovei şi Pisei şi l-a încoronat pe tânărul Alexios, co-împărat. Apoi, a arestat şi expropriat fiecare veneţian de pe teritoriul Imperiului Bizantin. Cifra, se pare, s-a ridicat la 20.000 de oameni, cei mai mulţi dintre ei fiind în capitala Constantinopol.

Republica veneţiană a interpretat actul eliminării sale din comerţul cu monarhia bizantină de către împăratul Manuel I Komnenos, drept un act de război. Flota veneţiană a atacat coastele dalmate ale imperiului şi l-a susţinut pe prinţul sârb de Raska să repudieze autoritatea bizantină. Din cauza unei epidemii veneţienii s-au retras, iar prinţul sârb Ştefan Nemanja rămas singur a fost înfrânt de către împărat. A fost plimbat în lanţuri pe străzile Constantinopolului în triumful organizat împăratului.

Împăratul Manuel Komnenos a avut un aliat important în persoana regelui Ierusalimului, Amalric, în lupta împotriva turcilor selgiucizi din Asia Mică. Atunci când Nur-ad-Din a ocupat Cilicia bizantină, Amalric a venit în ajutorul acestuia. Ulterior, nepotul împăratului Isaac Komnenos a avansat dinspre Isauria şi a reluat Cilicia sub control bizantin. Împăratul Manuel I, suprinzător, a rupt tratatul de pace pe care îl avea semnat, de mai bine de un deceniu, cu sultanul de Ikonion, Kilij Arslan al II-lea.

În anul 1176 d.Hr, împăratul Manuel I Komnenos s-a îndreptat cu armată impresionantă spre capitala sultanatului de Rum, Ikonion. La Myriokephalon, împăratul a căzut într-o ambuscadă pusă la cale de sultanul Kilij Arslan al II-lea. Basileul a scăpat, dar pierderile armatei imperiale au fost însemnate. Înfrângerea a fost asemănată cu dezastrul de la Mantzikert, din urmă cu un secol. Importanţa ei a constat în plan psihologic: bizantinii nu reuşeau să administreze o înfrângere decisivă rivalilor turci.

Numeric, armata bizantină s-a refăcut în scurt timp după înfrângerea de la Myriokephalon, din faţa turcilor. În anul următor, nepotul împăratului Ioan Vatatzes în bătălia de pe valea Meander a anihilat corpul principal al armatei turcilor. Împăratul a trimis în ajutor o flotă cruciaţilor în campania acestora din Egipt. El a ajuns la o înţelegere cu Republica veneţiană de a le returna comercianţilor veneţieni proprietăţile confiscate. De asemenea, statele cruciate din Orient au recunoscut puterea împăratului.

Starea de sănătate a împăratului Manuel I s-a degradat după înfrângerea suferită în faţa turcilor, la Myriokephalon. Această înfrângere s-a datorat şi aroganţei împăratului care nu a considerat necesară misiunea avangardei de recunoaştere în teritoriul inamic. El a mai condus o dată armata împotriva turcilor, alungându-i de la asediul Claudiopolisului. I-a acordat iertare vărului uzurpator Andronikos. Împăratul Manuel I Komnenos a murit în anul 1180 d.Hr lăsând în urmă un imperiu extins teritorial.

Domnia scurtă a acestui împărat a sintetizat debutul colapsului puterii centrale imperiale. Deşi fusese numit co-împărat şi desemnat succesor de către împăratul Manuel I Komnenos, Alexios al II-lea şi-a văzut poziţia instabilă încă de la încoronarea sa ca împărat. Sub această domnie de doar trei ani, Imperiul Bizantin a intrat pe panta declinului. Acest declin militar şi economic s-a accelerat ulterior ducând la diminuarea teritoriului şi a puterii monarhie bizantine.

Alexios al II-lea Komnenos a avut vârsta de 11 ani în momentul încoronării sale ca împărat şi, prin urmare, regenţa imperiului a fost asigurată de mama lui, Maria de Antiohia. Aceasta nu a beneficiat de o reputaţie strălucită în rândul contemporanilor, fiind numită colocvial „Xena” - Străina. Ea s-a bucurat de favorurile sfătuitorului şi amantului ei, Alexios Komnenos. Faptul că acesta era nepotul fostului ei soţ împăratul Manuel I Komnenos, a scandalizat curtea imperială.

Regenţa împărătesei Maria de Antiochia s-a confundat cu atacurile rivalilor imperiului la frontierele acestuia. În Balcani, regele Ungariei Bela al III-lea a atacat Dalmaţia şi Bosnia, iar prinţul sârb - Ştefan Nemanja- a respins suzeranitatea bizantină. În Asia Mică, sultanul Kilij Arslan al II-lea a atacat pe toată lungimea ei, frontiera cu Imperiul Bizantin. A intra în posesia Cotyaeum-ului, Sozopolis şi Attalia de pe coasta de sud a peninsulei. În acelaşi timp, regele armenilor Ruben al III-lea a pătruns în Cilicia.

Curtea imperială a considerat nepotrivit stilul de conducere al împărătesei regente, Maria de Antiohia. Exista şi impresia potrivit căreia, aceasta ar fi susţinătoarea intereselor comerciale ale genovezilor în imperiu. Fiica vitregă a împărătesei, Maria, alături de soţul ei - cezarul Ioan-Renier de Montferrat - au complotat împotriva regenţei. Descoperiţi, ei s-au refugiat în catedrala Sfânta Sofia sub protecţia patriarhului, mercenarilor şi a unui grup de oameni. După două luni, s-au predat în schimbul amnistiei imperiale.

Titlul de „etern rebel” aplicat lui Andronikos Komnenos cu greu se poate aplica unui alt personaj din anturajul familiei imperiale constantinopolitane. În final, scopul lui - ocuparea tronului basileilor - a fost atins, dar în spate se acumulase deja un lung istoric de rebeliuni și comploturi. De fiecare dată când a fost deconspirat de către vărul lui, împăratul Manuel I Komnenos, el s-a refugiat când în sultanatul turcilor, când în Rusia Kieveană. De fiecare dată a primit iertarea basilelului iar pe patul de moarte al acestuia, Andronnikos a promis protecție împăratului legitim minor, care îi era nepot, Alexios al II-lea. Promisiunea a „murit” la scurt timp după decesul lui Manuel I.

Andronikos Komnenos, vărul fostului împărat Manuel I în timpul căruia s-a răsculat de nenumărate ori -fiind de fiecare dată iertat- a sesizat momentul şi a declanşat rebeliunea împotriva împăratului minor, Alexios al II-lea. Împotriva rebelului, împărăteasa Maria de Antiohia a trimis o armată condusă de Andronikos Anghelos, un alt văr de-al fostului împărat Manuel I. Forţele loialiste au fost înfrânte în anul 1182 d.Hr şi, spre disperarea membrilor regenţei, au trecut de partea rebelului Andronikos.

În marea ei parte, flota imperială a susţinut rebeliunea declanşată de către Andronikos Komnenos împotriva împăratului minor legitim, Alexios al II-lea. În momentul în care vestea sosirii la Calcedon a trupelor uzurpatorului Andronikos s-a răspândit în Constantinopol, mişcări de masă şi revolte au izbucnit. Garda palatului imperial l-a arestat pe Alexios Komnenos, amantul împărătesei Maria de Antiohia, şi l-a orbit. Regenţa a primit în acest fel lovitura finală.

Revoltele din Constantinopol din timpul împăratului Alexios al II-lea din anul 1182 d.Hr au produs episodul sumbru, cunoscut sub numele de „masacrarea Latinilor”. Genovezii şi pisanii din cartierele comerciale din oraş au fost masacraţi de mulţimea furioasă iar unii dintre ei vânduţi ca sclavi. Cifra masacrului a fost de ordinul zecilor de mii. Printre victime s-au aflat şi membrii clerului occidental prezent în capitală precum şi un legat papal. Episodul în cauză a răcit relaţiile imperiului cu Occidentul.

Andronikos I, unchi al împăratului minor Alexios al II-lea, a profitat de episodul „masacrării latinilor” din Constantinopol - la a căror amploare a contribuit - şi a preluat controlul regenţei imperiale. Domnia lui scurtă a sfârşit la fel de violent precum evenimentele care au dus la urcarea sa pe tron. O parte a contemporanilor împăratului au privit aceşti doi ani de domnie ca pe o încercare de a restabili demnitatea funcţiilor imperiale şi a de a elimina o parte din corupţia generalizată din administraţie.

După episodul „masacrului latinilor” din Constantinopol, din mai 1182 d.Hr, Andronikos Komnenos a intrat în oraş şi a pretins controlul asupra regenţei imperiale. Rezistenţa forţelor loialiste din thema- provincia Thrakision condusă de Ioan Vatatzes a fost eliminată. Când sora împăratului minor, Maria, precum şi soţul acesteia, Ioan-Renier de Montferrat au murit, se pare că Andronikos nu a fost străin de acest eveniment. Suspicios, el a izolat-o la mănăstire şi pe împărateasa-mamă, Maria de Antiohia.

În septembrie 1183 d.Hr, Andronikos Komnenos a solicitat să fie încoronat împărat alături de împăratul minor legitim, Alexios al II-lea. El conducea deja de un an regenţa acestuia. Sub presiunea unei armate aflate la Niceea condusă de rebelul Andronikos Anghelos şi care se pregătea să atace Constantinopolul, Andronikos Komnenos a fost aclamat împărat alături de Alexios al II-lea. Una dintre primele măsuri luate de Andronikos a fost să ordone strangularea împăratului minor, Alexios al II-lea.

Brutal şi, în acelaşi timp, hotărât şi fermecător, Andronikos I Komnenos avea vârsta de 65 de ani în momentul încoronării ca împărat. A şocat pe toată lumea căsătorindu-se cu împărăteasa-văduvă Ana a Franţei. Aceasta fusese soţia nepotului său pe care îl asasinase, împăratul Alexios al II-lea. Andronikos I a încercat - şi a reuşit în parte- să oprească abuzurile şi corupţia funcţionarilor imperiali. Obişnuia să spună despre aceştia că trebuie „fie să înceteze să mai facă rău, fie să înceteze din viaţă”.

Răspunsul împăratului Andronikos I asupra uzurpărilor tronului imperial a fost direct şi crud. Când Isaac Komnenos s-a proclamat în Cipru împărat, la ordinul lui Andronikos, două rude ale uzurpatorului au fost lapidate şi trase în ţeapă. Membrii descoperiţi ai unei alte conspiraţii au sfârşit spânzuraţi sau orbiţi. Lovitura politică primită de împăratul Andronikos a fost cucerirea insulei Corfu, a Dyrrachiumului şi Tesalonicului de către normanzii din Sicilia conduşi de regele William al II-lea.

Iniţial, Andronikos a condus regenţa imperiului cu respect pentru împăratului minor, Alexios al II-lea. Complotul pus la cale de Andronikos Anghelos l-a determinat pe acesta să devină suspicios pe oricine avea legătura cu familia imperială. A descoperit conspiraţia şi i-a orbit pe participanţi, mai puţin pe Andronikos Anghelos care a reuşit să fugă în regatului Ierusalimului. Apoi, a obţinut chiar aprobarea împăratului Alexios al II-lea pentru asasinarea mamei sale, împărăteasa Maria de Antiohia.

În judecarea abuzurilor funcţionarilor, împăratul Andronikos I nu a ţinut cont de rangul acestora. Acest comportament a fost apreciat de oamenii simplii şi chiar de o parte a rivalilor săi. Veneţienilor şi genovezilor le-a acordat despăgubiri pentru pierderile suferite în urma episodului „masacrului latinilor”. L-a obligat pe regele Ungariei, Bela al III-lea să se retragă la nordul Dunării. Rebeliunea lui Isaac Anghelos din Asia Mică a sfârşit prin orbirea şi mutilarea multora dintre participanţii ei.

Împăratul Andronikos a încercat să elimine opoziţia internă din Constantinopol. Au fost trimişi soldaţi să îl aresteze pe rebelul Isaac Komnenos. Acesta s-a refugiat în catedrala Sfânta Sofia şi, cu ajutorul mulţimii, l-a forţat pe patriarh să-l încoroneze împărat. Andronikos a fost depus, torturat în palat, apoi deferit mulţimii care, într-un spectacol macabru, l-a mutilat în hipodromul oraşului. Fii lui au fost orbiţi. În acest fel, dinastia Komnenos a fost înlăturată de pe tronul împăraţilor constantinopolitani.