Sculptori ai stilului Baroc
Compoziții dinamice și pline de patos
autor Melinda Erdei-Vörös, noiembrie 2016
Sculptura barocă a avut ca scop redarea evenimentelor cotidiene de esență politică și militară, dar mai ales a întâmplărilor zilnice de care s-a lovit populația: război, foamete, epidemii.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Pentru arta italiană a secolului XVII, Bernini întruchipează universul caracteristic. Are o viziune teatrală, o viziune și un limbaj expresiv remarcabil, cu acestea realizând ansambluri tensionante, explozibe, curbilinii și torsionate. Pentru sculptura italiană a secolului amintit, Bernini este „părintele Barocului”. Întreaga sa operă analizată și înțeleasă conduce spre tot ceea ce reprezintă sculptura barocă. Bernini a avut numeroși ucenici printre care cei mai remarcabili sunt Luigi Bernini, Andrea Bolgi și Filippo Parodi.

Biserica Sant Andrea al Quirinale a fost proiectată de Bernini. Alături de aceasta se numără „Colonada” gigantică a celor 284 de coloane dispuse pe patru rânduri, lângă 88 de pilaștri și 140 de statui , toate delimitând Piazza San Pietro. Alte lucrări civile sunt palatele Barberini, Montecitorio și Odescalchi. La fel de fanteziste și îndrăznețe sunt: Fântâna Tritonului și Fântâna celor patru fluvii din Roma. Fiecare dintre fântânile realizate conțin elemente vegetale sau animaliere putând fi interpretate în numeroase feluri. Compoziția circulară devin scenă de teatru prin fuziunea arhitecturii și sculpturii.

La sfârșitul vieții sale, Bernini a realizat „Monumentul funerar al papei Alexandru al VII-lea” amplasat în Catedrala San Pietro din Roma. Ansamblul a fost adaptat dificultăților impuse de arhtiectură, fiind plasat într-o nișă deasupra ușii. Un grup de personaje dispus deasupra intrării, enorme blocuri de marmură roșie creează o adevărată scenă de teatru. Baza o constituie drapaje, falduri și pliuri grele, iar partea superioară a compoziției este încunuanată de statuia papei în rugăciune. Pentru echilibru și simetrie, personajele au fost dispuse în stânga și dreapta compoziției.

Cea mai cunoscută creație a lui Bernini este „Altarul Sfintei Tereza” de la Biserica Santa Maria della Vittoria din Roma. Scenariul coneput de Bernini de petrece sub ochii privitorilor: Sf. Tereza imaginată în extaz mistic, însă acoperită cu veșminte pentru a evita critica din partea credincioșilor. Nudurileși frumusețea fizică, deși incitau spiritele italiene, trebuiau evitate pe timpul Contrareformei. Bernini găsește formula potrivită: încadrarea în programul iconografic al unei sfinte sub înfățișarea unei toscane frumoase, cu pleope plecate, buze întredeschise, dar atât de acoperită, încât i se vedeau doar mâinile, gleznele și chipul.

Bernini a executat pentru Biserica San Pietro baldachinul altarului principal. Compoziția trezește uimirea privitorilor, Bernini adoptând pe o înălțime de 29 m patru coloane răsucite în torsadă, raze și draperii agitate, respectiv sculpturi ce beneficiază de o portretistică excepțională. Sculptorul realizează în marmură figuri ale unor personalități ale clerului catolic sau ale unor ființe apropiate de acesta, de care este legat sentimental. Acestor personaje le este surprisă fizionomia, dar și caracterul.

Orice încălare a principiilor stabilite de Conciliul de la Trento se penalizau de ordinul iezuiților prin declararea ereziei și pedepsele conforme acesteia. Dacă în „Altarul Sfintei Tereza” artistul acoperă sfânta într-un drapaj bogat, în sculpturile de atelier, în speță cele de în inspirație mitologică, artistul își desăvârșește temperamentul senzual. Opere precum „Răpirea Proserpinei” sau ”Apolo și Dafne” evidențiază priceperea lui Bernini de a sugera materialitatea epidermei, dar și de a crea sculpturi pluridimensionale.

Cu ocazia unei vizite la Paris, unde Bernini a supravegheat lucrările colonadei Luvrului, concomitent a realizat portretul regelui Ludovic al XIV-lea. Bustul de marmură este considerat cel mai expresiv dintre toate portretele realizate anterior de alți artiști, fiind surprinsă expresia aristocratică și particularitatea fizionomică. Regele poartă peruca buclată după moda franceză, are bărbia ușor înălțată și privirea întoarsă peste umăr. Atitudinea seniorială este completată cu draperia bogată ce îi acoperă umărul, ce se animează în bătaia vântului.

Un monument funerar realizat de Bernini este cel al Ludovicăi Albertoni, o femeie înstărită ce făcea parte din ordinul franciscanilor. Monumentul se găsește în capela Bisericii San Francesco a Ripa din Roma. Figura femeii este plasată deasupra altarului, aceasta aflându-se într-o comuniune mistică cu Dumnezeu. Așezată pe o saltea, are capul înclinat pe spate și susținut de o pernă, iar faldurile veșmintei redau starea de frământare extaziată. Fiind înconjurată de armorași, Ludovica așteaptă să se ridice la Duhul cel Sfânt.

Gregorio Fernández face parte din grupul sculptorilor castilieni ce urmează tradiția sculptorilor renascentiști precum Alonso Berruguete, Juan de Juni sau Pompeyo Leoni. Instalat la curtea regală din Valladolid, deschide un atelier cu numeroși colaboratori și ucenici. A fost un exponent al Contrareformei din Spania și un artist apreciat în întreaga sa țară, până la extemitățile Estremadurei și Asturiei. Spiritualitatea și dramatismul întrec orice alt sentiment în lucrările sale. Acestea caută să transmită mai degrabă misticism și suferință decât senzualitate.

Chinul personajelor lui Gregorio Fernández se resimte la nivelul oricărui detaliu bine pus la punct, realismul fiind nu vulgar, dar destul de dur prin evidențierea părților importante și adăugarea unora pentru a crește sentimentul de autenticitate. Uneori, artistul îmbină ochi de cristal, dinți și unghii de fildeș, cheaguri de sânge din plută și lacrimi sau picături de sudoare de rășină. și totuși, operele sale rămân simple ca și compoziție, gesturile fiind mai mereu stăpânite. Îmbrăcămintea personajelor este tratată schematic prin sugerarea pliurile rigide și ascuțite.

Gregorio Fernández tratează în numeroase variante o tema iconografică deja cunoscută în perioada medievală și larg abordată în Renaștere. Este vorba despre reprezentarea lui Hristos culcat care va deveni tema preferată a lui Fernández. El oferă un tratament mai realist și patetic iconografiei. Sculptura de la biserica San Miguel y San Julián din Valladolid prezintă inclusiv detaliile organelor genitale acoperite cu pânza albă. Cea de la biserica San Pablo din Valladolid redă un Hristos de mari proporții, cu o statură zveltă, având capul așezat pe două perne de aur policromate.

Pentru biserica penitențială Santa Vera Cruz din Valladolid, Fernández a realizat o sculptură din lemn policromat redându-l pe Hristos legat de coloană. Sculptura prezintă o anatomie corectă redată în mărime naturală, respectiv un realism impresionant prin rănile și bubele ce apar pe corpul lui Hristos. Pânza albă pliată este stilizată în bătaia vântului. Figura lui Hritos se sprijină pe o semicoloană dorică realizată din marmură neagră și care poartă influențe italiene.

Din seria crucifixelor ce îl înfățișează pe Hristos mort pe cruce face parte „Cristo de la Luz” realizat în 1630 în mărime naturală adică 1,70 m. Este lucrarea cea mai bună din serie crucifixelor a lui Gregorio Fernández, tratată cu un profund devotament. Deși corpul lui Hristos este mort, încă prezintă tensiunea suferinței. Pe chipul lui Hristos observăm ochii adânciți și gura întredeschisă. Coroana de spinii se apleacă peste sprânceană. Policromia nu este zgârcită în redarea șiroaielor de sânge și a procesului de învinețire a corpului. Faldurile albe ale veșmântului își iau elan spre stânga în bătaia vântului.

Fernández realizează versiuni diferite din seria „Pietà” diferențiindu-se de predecesorii săi prin umanizarea scenei, gestica teatrală a Mariei și anatomie corectă a lui Hristos. Dacă analizăm comparativ două versiuni observăm că în cazul sculpturii „La Sexta angustia” corpul lui Hristos e dispus diagonal în brațele mamei sale care plângând și privindu-l pe acesta ridică mâna și ochii spre cer solicitând ajutor. Prin compoziția aceasta, sculptura barocă se rupe de compozițiile triunghiulare ale Renașterii. „La Quinta angustia” este o versiune mai sobră a celei anterioare, Fecioara ridicând ambele brațe spre cer.

La cererea lui Agustín Costilla, artistul a realizat grupul statuar „Sfântul Martin și săracul”. Contractul încheiat preciza că lemnul trebuia să fie de calitate, sculptura trebuia finalizată până la Crăciun respectându-se toate cerințele icongrafice. Grupul nu atinge mărimea naturală. Sfântul cu corpul răsucit apare călare pe un cal ce își ridică piciorul și își întoarce capul spre sărac. Sfântul Martin, îmbrăcat în platoșă și cizme înalte, poartă o cască cu pene. Cu sabia sa îi taie cerșetorului olog o bucată din mantie. Cerșetorul poartă o batistă pe cap, asemenea unui turban, are chipul supt, nasul profilat și gura întredeschisă.

Pedro Roldán, sculptor sevillez și promotor al stilului baroc, a înființat un atelier de sculptură unde a primit numeroși studenți și ucenici, dar i-a educat și pe cei opt copii ai săi ce au supraviețuit din totalul de unsprezece. Tratează sculpturile într-o manieră personală care se încadrează în spiritul baroc. Cea care se desăvârșește complet, pornind de la educația primită în atelierul său, este fiica la Luisa, prima sculptoriță documentată a Spaniei.

Pedro Roldán, născut în Sevilla și educat la Granada sub Aloso de Mena, a fost un sculptor spaniol reprezentativ pentru stilul baroc. A predat lecții de sculptură la Academia de Arte fondată de Bartolomé Esteban Murillo. Pune bazele unui atelier în ultimul an de viață unde vor lucra cei opt copii ai săi, băieți și fete, dar și numeroși ucenici. Artiștii au proiectat piese de altar, le-au sculptat și le-au vopsit. Lucrările realizate ajung în locuri precum Cádiz sau Córdoba. Inițial, Pedro a realizat lucrări de factură naturalistă, însă adoptă viziunea barocă pe care o îmbogățește cu un stil elegant personal.

Luisa Roldán a realizat o reprezentarea a Sfântului Ginés de la Xara, un personaj semi-legendar al Spaniei, considerat protector al Cartagenei. Îmbrăcat într-o robă bogat decorată cu crini de aur, simbolul familiei regale franceze, sfântul predică celui din fața sa având brațele și gura deschise. De mărime naturală realizată din lemn, sculptura este extrem de realistă prin expresiile faciale, urechile, obrajii roz, unghiile de la picioare și venele sugerate. Policromia a fost realizată prin tehnica estofado de către fratele artistei.

Unul dintre copiii lui Pedro Roldán se remarcă drept primul sculptor de sex feminin din Spania. Este vorba despre Luisa Roldán, supranumită și La Roldana. Născută în Sevilla, este educată în atelierul tatălui său. Se căsătorește cu sculptorul Luis Antonio de los Arcos împotriva voinței tatălui său, după moartea căruia se mută la Madrid, devenind sculptorul curții regale. Luisa realizează sculpturi în lemn și teracotă, având un stil caracterizat prin profile clar delimitate, chipuri mistice cu guri întredeschise, sprâncene arcuite și obraji roz. Opera sa a fost cunoscută și peste granițele Europei.

O lucrare de teracotă policromată realizată de Luisa Roldán este grupul statuar prezentându-i pe sfântul franciscan Diego de Alcalá, Fecioara cu Pruncul, alături de doi îngeri. Conform legendei, sfântul lua din pâinea mănăstirii pentru a împărți săracilor, iar când a fost acuzat de furt pâinea s-a transformat miraculos în petale de trandafiri pe care le vedem la marginea veșmântului său. Fecioara cu Pruncul sunt așezați pe un nor alcătuit din heruvimi. Sfântul ține crucea, fiind ajutat de un înger, iar celălalt îngenunchează având mâinile încrucișate și apropiate de piept. Scena numită și „Portiuncula” este așezată pe o bază din lemn aurit.

Criza economică a secolului XVII din Spania a determinat o intensificare a religiei și apropierea acesteia de populație prin diverse sculpturi pictate ce înfățișează figuri ale Patimilor. Se creează o atmosferă culturală și spirituală specifică Evului Mediu prin jocul de lumini și culori. Pentru Hospital de la Caridad, Pedro Roldán a realizat o sculptură în lemn ce reprezenta scena înmormântării lui Hristos. Ca toate celelalte realizări ale sale, și aceasta combină teatralismul cu realismul. Întâlnim în sculptura sa toate caracteristicile barocului: mișcarea, splendoarea și liniile sinuoase ale figurilor și corpurilor.

Îndepărtându-se de atelierul tatălui său, Luisa își câștigă cu adevărat independența artistică la Cádiz. Pentru catedrala orașului a realizat sculptura „Ecce Homo”, o reprezentare dramatică a unui Hristos parțial nud într-un ușor contrapost, cu capul înclinat spre umărul drept, mâinile legate în față și acoperite de o hlamidă cu numeroase pliuri. Cu deosebită atenție sunt tratate venele, musculatura, gura întredeschisă și coroana de spini. Gustul pentru detalii detalicate și pitorești prevestesc stilul decorativ Rococo.

Tot o operă de teracotă policromă realizată de La Roldana este grupul statuar ce îi înfățișează pe Sf. Ioachim, Sf. Ana și Fecioara. Fecioara este redată în această sculptură asemenea unei tinere, singurele elemente ce fac aluzie la sfințenie sunt îngerii care cântă la diverse instrumente. Întreaga scenă este montată într-un cadru luxuriant, Fecioara este întreruptă de la activitățile sale zilnice prin prezența lui Hristos. Pruncul reprezintă elementul central al compoziției piramidale.