Renașterea matură în Italia
Afirmarea individualității artiștilor
autor Melinda Erdei-Vörös, noiembrie 2016
Perioada matură a renașterii pune în valoare ideea că arta nu reprezintă doar frumosul, ci și utilul. În acest sens, elementele arhitecturale și sculpturale nu urmăresc doar rolul de decor, ci și funcționalitatea lor.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Această perioadă de apogeu a Renașterii a fost restrânsă la circa 30 de ani în care producțiile artistice au fost de excepție. Deoarece începutul și sfârșitul perioadei nu pot fi stabilite cu exactitate, numele de referință sunt Bramante, da Vinci, Michelangelo și Rafael. S-au stabilit noi standarde de frumusețe, realizarea conexiunii dintre artă și literatură, evidențierea noilor preocupări, inspirația din arhitectura antică, căutarea unui echilibru între mișcare și inerție în sculptură. Centrul artistic se mută de la Florența, după alungarea familiei Medici, la Roma.

În cazul arhitecturii laice, mai ales palatele își simplifică elevația. De la trei registre se ajunge la două, iar la sfârșitul secolului XVI chiar la unul singur. În cazul arhitecturii religioase, reîntoarcerea papilor aduce un nou val de prosperitate. S-au construit străzi, cartiere întregi cu biserici noi. Întreaga creație arhitecturală se raportează la omul și valorile sale. Clădirile comemorau locuri unde se presupune că au avut loc martirii și se inspiră din formele arhitecturale antice.

În domeniul sculpturii, progresele sunt evidențiate prin redarea corectă a anatomiei umane. Au fost create compoziții monumentale precum „David” și „Moise” ai lui Michelangelo. Acestea două scot în evidență sursa din care s-a inspirat artistul, și anume Antichitatea. În mediu venețian, sculptura era mai prețuită decât pictura datorită faptului că sculptorii încercau să recreeze lumea clasică cu mai mult entuziasm. Sculptura a fost patronată de pontentați cardinali, bancheri și stăpâni. Cresc comenzile private privind executarea unor statuete, busturi și morminte.

Concepția umanistă continuă să pună în centrul creațiilor artistice omul și realizările sale. Surse de inspirație au constituit mărturii asupra picturilor murale antice și ruine. La sfârșitul secolului XV au fost descoperite ruinele Casei de aur a lui Nero, pereții și tavanele au supraviețuit, astfel au relevat motive specifice stilului pompeian. Roma însuflețită de încredere și prosperitate se bucura de valori culturale antice deosebite, iar comanditarii cereau lucrări cu episoade clasice, inspirate din mitologie și din creștinism.

În spațiul venețian se remarcă trioul format de Tiziano, Tintoretto și Veronese. Aici nu exista o tradiție a frescei, se picta mai ales pe lemn sau pânză. Pânzele destinate corăbiilor de pe șantierul naval de la Arselane era cumpărat de artiști care puteau astfel realiza lucrări de mari dimensiuni. Artiștii venețieni erau fascinați de pictura florentină, dar și-au păstrat culorile strălucitoare și tușele energice. În pictura venețiană se renunță la subiectele religioase, artiștii și comanditarii schimbându-și preferințele artistice.

În cazul picturii, frumusețea era dată de acordul dintre formă și conținut. Au apărut noi tehnici. Tehnica dello sfumato servea la estomparea contururilor, trompe l oeil înșela ochiul prin sugerarea celei de-a treia dimensiuni, sitele aeriene diminuează culoarea cu ajutorul luminii creând senzația de adâncime, ecleraj surprinde lumina, iar clarobscurul învăluie formele în penumbre ce scot în evidență părțile luminoase.

Chiar dacă centrul artistic se mută de la Florența la Roma, acest lucru nu a însemnat încetarea activității culturale. În continuare s-au construit clădiri mari, dar viața artistică trece pe plan secund. Concomitent, la Roma au fost realizate cele mai strălucite experiențe. Donato Bramante a avut norocul de a fi cel care deschide seria arhitecților renascentiști de excepție, realizând cea mai însemnată construcție a epocii moderne: Biserica Sf. Petru din Roma. A redactat 20 de sonete pe teme comice, amoroase și religioase, fiind impresionat de Dante. A fost un muzician amator și poet.

La Milano, Bramante s-a ocupat inițial de modificarea unor monumente construite secolele anterioare. A început prin modificarea sacristiei de la Santa Maria presso San Satiro. Concomitent, a decorat una din camere din Casa Panigarola. Au urmat o serie de călătorii la Pavia unde a realizat planul pentu o nouă catedrală. La Santa Maria delle Grazie a realizat o tribună. A început reconstrucția casei parohiale Sant’Ambrogio, dar această lucrare a fost întreruptă. Înainte să plece la Roma, a studiat în Florența opera lui Brunelleschi, a realizat un raport asupra fortificaților de pe granița elvețiană.

Născut în familia unor fermieri, Bramante a învățat din copilărie scrisul, cititul și aritmetica. Tatăl său la îndreptat spre pictură, însă a fost mai atras de arhitectură. Formarea a primit-o la curtea din Urbino. A lucrat în Bergamo ca pictor în jurul anului 1477, lucrările sale dinaintea acestui an nu sunt cunoscute. Se consideră că în tinerețe a lucrat ca proiectant și pictor. Bramante merită să fie analizat ca arhitect căci această latura a eclipsat-o pe cea de pictor. În domeniul picturii a fost influențat de Mantegna și Pierro della Francesca. Pe partea arhitecturală, a însușit perspectiva lui Alberti și Brunelleschi.

În ultima perioadă petrecută la Milano, Bramante a realizat fațada bisericii Santa Maria Nuova din Abbiategrasso. Fațada a fost concepută ca un imens arc triumfal, ieșit în relief față de biserică. La dreapta și la stânga au fost plasate coloane geminte suprapuse. Deasupra acesta se află un arc în plin cintru. În cadrul acestei lucrări se observă preferința lui Bramante pentru simplitate și ordine, acompaniate de monumentalitate și eleganță. Partea centrală, bogat ornamentată, se deosebește de la distanță, părțile laterale fiind simple.

Armata franceză ocupă Milan, iar Bramante își părăsește lucrările și se mută la Roma. A lucrat pentru început ca pictor, a executat fântânile din Piazza Santa Maria din Traverse și a studiat monumentele antice din Roma și împrejurimile acesteia. Prima sa lucrare din Roma o reprezintă mănăstirea Santa Maria della Pace, finanțată de Oliviero Carafa, cardinalul Neapolelui. Cu această personalitate bogată și importantă în mediul politic, Bramante a menținut legătura, având interese comune, artele și antichitatea.

O construcție elegantă este așa-numitul „Tempietto” din San Pietro, realizat exact pe locul unde se crede că a avut loc martiriul Sf. Apostol Petru. Clădirea, de proporții mici, dar echilibrate, este raportată la scara umană. Ținând cont de antecedente creștine, planul clădirii este circular. Clădirea este înconjurată de coloane și prezintă un antamblament doric. Coloanele toscane sunt derivate din ordinul doric, însă nu prezintă caneluri. Bramante a conceput clădirea drept elementul central al unui ansamblu de mari proporții, însă azi aceasta este izolată.

Bramante a fost solicitat de papa Iuliu II să realizeze planul bisericii Sf. Petru. Propunerea lui Bramante a constat dintr-un combinarea pătratului cu cercul, reieșind crucea greaca simplificată mai apoi de urmașii săi. În fiecare parte a brațelor crucii s-a realizat câte o absidă acoperite cu cupole mici, cupola centrală măreață fiind susținută de patru stâlpi. Modificări au fost aduse la nivelul coridoarelor și unghiurilor de ieșire sau intrare. Deși construcția a început în 1506 după planurile lui Bramante, o serie de arhitecți i-au adus schimbări de-a lungul a o sută de ani până la finalizare.

Bramante a întreprins extinderea corului bisericii Santa Maria del Popolo, diverse lucrări la castelul Sant’Angelo și l-a acompaniat pe papă la Bologna unde i se atribuie scara din Palazzo degli Anziani. A realizat un nou plan al Romei cu străzile modificate sau complet noi, cu piețe, bănci și tribunale, încorporând biserici. A proiectat casa lui Rafael, Palazzo Caprini, distrusă ulterior. Cerându-i-se colaborarea pentru catedrala San Feliciano, bătrân fiind a refuzat să se implice.

Jacopo Sansovino sau Jacopo Tatti este numele celui care a reprezentat arhitectura și sculptura Renașterii mature în Veneția, unde a fost arhitect șef. A efectuat o călătorie la Roma, alături de arhitectul florentin Giuliano da Sangallo, unde a studiat arhitectura și sculptura antică. Fiul său a fost critic de artă, iar nepotul cunoscutul pictor Jacopo Chimenti.

Jacopo și-a făcut formarea în atelierul lui Andrea Contucci zis și Sansovino, a cărui poreclă o va prelua. După călătoria întreprinsă la Roma, se întoarce în Florența unde va executa lucrări sculpturale. Un exemple îl constituie „Bacchus” din Bargello, statuia din marmură care reprezintă zeul tânăr cu gestul bucuros de a ridica vasul cu vin. A realizat statui cu tematică religioasă, unul pentru Domul din Florența, altul pentru biserica Santa Maria di Monserrato din Roma. A realizat un plan pentru construcția unei piețe noi din Florența, dar a pierdut concursul.

Biserica San Geminiano din piața San Marco a fost construită după proiectul lui Sansovino. Fațada cu frontonul triunghiular este împărțit în trei părți de perechi de coloane corintice. Deasupra frontonului, o rozasă pune în evidență partea superioară. Pe laturile superioare au fost plasate turnulețe zvelte. Biserica a fost plasată între vechea și noua procuratură și servește drept pauză între cele două clădiri din punctul de vedere al eleganței cu care a fost înzestrată.

După jefuirea Romei din 1527, Sansovino pleacă la Veneția unde devină arhitect șef, prieten bun al lui Tizian și al autorului Pietro Arnetino. Prima mare realizare în Veneția este palatul Corner de pe Canalul Grande. Portalul prezintă trei arcade flancate de ambele părți de câte două perechi de ferestre rectangulare. La baza clădirii a menținut rustica, la primul nivel a dinamizat structura prin îmbinarea ferestrelor cu frontoane semicirculare, cu coloane ionice și cu balustrade. Nivelele sunt separate prin cornișe puternic profilate. Sansovino adaugă un al treilea nivel executat în tradițiile venețiene.

Sansovino a realizat un proiect pentru reorganizarea pieței San Marco în cadrul căreia structurile să fie interconectate. A proiectat o monetărie numită Palazzo della Zecca, iar în imediata apropriere biblioteca San Marco. Contrastul exterior dintre cele două clădiri este izbitor. Monetăria rustică și robusti este umbrită de clădirea bibliotecii care la parter prezintă arcade delimitate de coloane ionice, iar la etaj efectul este amplificat de prezența coloanelor libere dorice, a coloanelor angajete, a ferestrelor și a balustradei discontinue.

Tot în mediul venețian a proiectat Villa Garzoni. Zona mlăștinoasă în care a fost construită villa a cerut iscusința unui arhitect ca Sansovino. Un zid impunător cuprinde în interiorul său villa, terenuri și grajduri. Poarta se deschide pe drumul ce duce către scările ce conduc spre intrarea în villă. Fațada prezintă o loggie dublă, fără decorațiuni care se datorează atât materialului, cât și respectului pe care trebuie să îl exprimă clădirea în concepția vitruviană. Ordinul doric mai puțin prelucrat, se află în spatele celui ionic mai rafinat. Luigi Garzoni și-a dorit o vilă gigantică ce valoriza statutul său social și economic.

Sangallo a primit educația de arhitect atât din partea familiei, cât și din partea lui Bramante, al cărui ucenic a fost, și a lui Rafael, al cărui asistent a fost în cadrul lucrărilor întreprinse la biserica Sf. Petru. Cea mai importantă și cunoscută operă de-a sa este Palazzo Farnese. Stilul care l-a dezvoltat a fost unul logic, sever și monumental. Sangallo nu s-a lăsat cuprins de manierism în comparație cu mulți dintre contemporanii săi.

Bunicul lui Sangallo a fost tâmplar, unchii săi Giuliano și Antonio au fost arhitecți cunoscuți. I-a urmat pe unchii săi, însă a devenit în cele din urmă ucenicul unui tâmplar. A ajuns rapid asistent al lui Bramante, căruia i-a realizat o serie de schițe, fiind deosebit de atent la detalii. A fost pus responsabil pentru realizarea unui coridor între castelul Sant Angelo și apartamentele papale. Sangallo a acceptat și o serie de comisioane papale, dar nu a reușit să finalizeze toate lucrările din cauza evenimentelor politice și religioase ale perioadei.

Cel mai important palat al Renașterii matura este Palazzo Farnese, azi servind ca ambasadă. Palatul a fost destinat lui Alessandro Farnese care devine papa Paul III. Fațada este adaptată noilor tendințe: parterul este tratat în rustica, la fel și colțurile căldirii. Deasupra portalului a fost plasat un frontispiciu impozant. Ferestrele cu frontoane semicirculare și triunghiulare se succed solemn aflându-se în proporționalitate cu dimensiunile fațadei. Doar parterul și primul etaj aparțin lui Sangallo, cel de-al doilea etaj a fost adăugat de Michelangelo, la fel și cornișa profilată.

La biserica Sf. Petru a lucrat în special la brațul sudic. La parter a contribuit prin schimbarea unor elemente interioare. A realizat un model din lemn pentru biserică. Aceasta consta într-un plan în cruce greacă cu un vestibul larg, o fațadă cu două turnuri și o loggia benedictină. Pentru Vatican a proiectat sala în care papa primea reprezentanți ai regalității numită Sala Regia. Tot pentru Vatican a realizat capela Paolina.

Sangallo a lucrat împreună cu Rafael la o vilă rurală numită Villa Madama din nord-vestul Romei. Planul inițial a fost furnizat de Rafal care a murit după doi ani de la începerea construcțiilor. Planul final îi aparține lui Sangallo, dar nu se știe cât a păstrat din cel al lui Rafael. Clădirea urmărea să întruchipeze formele clasice, curtea fiind înzestrată cu un amfiteatru în aer liber, o grădină circulară și o fântână cu imaginea unui elefant în cinstea celui adus de ambasadorul Portugaliei la Roma în 1514.

Pe timpul devastării Romei, Sangallo s-a retras în Orvieto unde a proiectat un puț de apă numit după legenda medievală a Sf. Patric al Irlandei. Puțul cilindric are o adâncime de 53 m și diametrul la bază de 13 m. Este prevăzut cu 70 de ferestre și 248 de scări. Celor două căi de acces corespund două spirale, acest sistem a permis transportul a două vase în același timp, unul plin și altul gol în direcții opuse.

Considerat arhetipul omului renascentist, Michelangelo reprezintă unul dintre cei mai mari artiști ai tuturor timpurilor. Lucrările sale din toate domeniile în care a activat sunt impresionant de uimitoare. Ca pictor a realizat două fresce pe tavanul și perete altarului Capelei Sixtine din Roma. În arhitectură s-a lăsat purtat de valurile manierismului, lucrând la biserica Sf. Petru. Sculpturile sale cele mai cunoscute sunt „Pieta” și „David”.

Michelangelo Buonarroti s-a născut într-o familie de bancheri care nu au reușit să își păstreze afacerea. Pasiunea pentru marmură datează din copilărie, fiind crescut în Settignano unde tatăl său avea o carieră de marmură și o fermă. La Florența, Michelangelo a studiat gramatică alături de umanistul Francesco da Urbino. Cel mai mare atelier de pictură din Florența la acea perioadă îi aparținea lui Domenico Ghirlandajo care va îl va învăța arta pictării frescelor. A urmat studiul la academia înființată de Lorenzo de Medici. În paralel, a studiat sculptura cu Bertoldo di Giovanni.

În biserica Sf. Petru se păstrează „Pietà”, sculptura din marmură de Carrara destinată mormântului cardinalului francez Jean de Bilhères. Structura piramidală îl reprezintă pe Hristos după răstignire în brațele Mariei. Din multe puncte de vedere, această lucrare este specială. Este singura pe care a semnat-o artistul. Maria denotă tinerețe și frumusețe, nu seamănă deloc cu mama unui bărbat de 33 de ani. Semnele răstignirii sunt subtile, scopul nu a fost redarea durerii și morții, ci a abandonului și calmului. „Pietà” a fost realizată în mai puțin de doi ani.

Papa Iuliu II a lăsat prin testament 10 000 de ducați pentru Michelangelo pentru a lucra la mormântul acestuia care trebuia să cuprindă 40 de personaje în mărime naturală. Proiectul a fost întrerupt când Michelangelo a acceptat pictarea Capelei Sixtine, singurul personaj realizat fiind Moise. Acesta este redat șezând cu Tablele Legii sub brațul drept. Expresia feței sale denotă mânia și uimirea față de poporul său, conform descrierii din Exod. Piciorul stâng retras sugerează o posibilă acțiune de mișcare, personajul pare decis să se ridice. Mulți se gândesc că această sculptură reprezintă o alegorie a papei Iuliu II.

În adolescență, Michelangelo a realizat basorelieful „Madonna della Scala”. Lucrarea realizată în tehnica reliefului plat o înfățișează pe Madonna din profil, stând pe o piatră. Aceasta își ridică rochia fie pentru a-l alăpta sau proteja copilul. Prin aceasta, dar și prin brațele redate opus, se sugerează mișcarea și se dinamizează compoziția. De asemenea, poziția picioarelor sparg inerția compoziției. Brațul copilului lăsat deasupra brațului Madonnei a fost interpretat ca semnul abandonării corpului în timpul morții sau somnului. În colțul stâng sunt redați trei putti pe o scară, iar în colțul opus apare și un al patrulea.

Printre primele două lucrări ale lui Michelangelo se numără altorelieful ce prezintă lupta dintre centauri și lapiți. Compoziția dinamică prezintă o serie de personaje masculine nude care se mișcă spasmodic. Figurile sunt încadrate de o bandă neregulată. În centru se află un bărbat cu brațul ridicat, în jurul acestuia este un amestec de corpuri. Un alt bărbat este redat în timp ce se pregătește să arunce o piatră. Apare un singur personaj feminin ce apucă brațul unui bărbat care încearcă să se elibereze.

Unul dintre subiectele preferate florentine a fost personajul biblic David. Cu această tematică a realizat Michelangelo statuia din marmură, inițial gândită pentru acoperișul catedralei florentine, mai apoi a fost în fața palatului Signoriei. Este prima realizare care îl înfățișează pe David înainte de luptă, tensionat și îngândurat. Această stare se observă la nivelul privirii, sprâncenelor, gâtului și venelor de pe mâna dreaptă. Ușoara răsucire a corpului și contrapostul creează iluzia mișcării. La acest nud, Michelangelo a lucrat în jur de trei ani, statuia sa înlocuind-o pe cea a lui Donatello cu tematica Iudita și Holofern.

Cardinalul și colecționarul Raffaele Riario a finanțat executarea unei sculpturi din marmură ce urma să îl înfățișeze pe Bacchus. Într-un final, acesta a respins statuia care a ajuns în colecția bancherului Jacopo Galli. Michelangelo l-a redat pe Bacchus în poziție tipică de beție, aproape alunecând de pe o stâncă. Bacchus poartă pe cap o coroană de frunze de iederă, în mâna dreaptă ține un pocal cu vin, iar în cea stângă pielea unui tigru și un ciorchine de struguri. Ciorchinele în alunecare este prins de un faun care stă în spatele lui Bacchus.

În mediul venețian, sculptura era foarte prețuită și s-a preocupat de recrearea lumii clasice într-o măsură mai mare decât pictură. Familia Lombardo a fost o familie de sculptori italieni renascentiști care a activat în domeniu la sfârșit de secol XV și început de secol XVI. Pietro Lombardo, împreună cu fiii săi Tullio și Antonio, au sculptat în special monumente funerare venețiene și biserici catolice.

Pietro Lombardo a început să lucreze în Padova. Prima realizare importantă a fost mormântul lui Andrea Roselli, cavaler și jurist padovan. Monumentul este protejat de un arc. Doi pilaștri canelați susțin antablamentul bogat ornamentat. În lunetă este redată în basorelief o scenă cu Madonna și pruncul alături de Magdalena și Sf. Ecaterina. Gisantul îl înfățișează pe decedat în velit în togă și purtat de vulturi. În partea inferioară a pilaștrilor au fost realizate două figuri ce par să păzească monumentul.

La realizarea mormântului dogelui Pietro Mocenigo au lucrat cei trei sculptori Lombardo. În interiorul unei arcade sunt reprezentați șase personaje îmbrăcate în costume romane, dintre care unul asemănător lui Caesar având alături doi tineri stau pe o sarcofagul dogelui redat sub forma unei case antice, în timp ce alți trei îi susțin. Arcada decorată cu motive vegetală susține o atică reprezentând în basorelief Madonna cu îngerul și Învierea. Deasupra aticii, pe frontonul semicircular apar alte trei statui reprezentând doi putti și pe Hristos. Monumentul a fost realizat din piatră istriană, în mai puțin de cinci ani.

Tullio Lombardo a început să lucreze în atelierul tatălui său. Prima lucrare atribuită acestuia este un tondo cu imaginea Sf. Marc realizată pentru capela bisericii San Giobbe din Veneția. Au lucrări la capela episcopială Zanetti din Udine, catedrala din Treviso și la biserica Santa Maria dei Miracoli. Împreună cu tatăl sau, Tullio a decorat fațada clădirii Scuola Grande di San Marco, distrusă în urma unui incendiu. Tot aici au reconstruit o cameră de la parter și Tullio a contribuit cu diverse piese figurative pentru curtea școlii.

Tullio Lombardo a realizat în decursul a cinci ani un altorelief ce îi înfățișează pe Bacchus și Ariadna. Compoziția realizată din marmură de Carrara redă două busturi ce ies dintr-un fundal plat. Tinerii își înclină capul unul către celălalt, dar privirile lor sunt situate în îndepărtare. Tânăra are gura întredeschisă, la fel și tânărul care pare să cânte. Tematica pare să fie inspirată dintr-un roman alegoric aflat în vogă în vremea respectivă, paginile tipărite prezentând imagini în care figurile amintesc de postura altoreliefului. În picturile de la sfârșitul secolului XV se observă preferința pentru portretele duble.

Antonio Lombardo a început activitatea de sculptor în atelierul deținut de tatăl său cu care a colaborat la mai multe monumente funerare și capele. În Bergamo a lucrat la capela contodierului Bartolomeo Colleoni. Aici i-a fost atribuit un tondo cu imaginea sculptată a Sf. Ioan Botezătorul. În 1506 devine artistul familiei d’Este din Ferrara. A realizat pentru Alfonso d’Este o serie de camere, construite deasupra străzii Coperta, care făceau legătura dintre Palatul Ducal și castelul familiei. Acestea au fost decorate cu 28 de reliefuri din marmură ce redau faptele zeilor.

Operele lui Antonio Lombardo au tratat teme diverse: religioase, mitologice și laice. Acesta a executat lucrări și în bronz. Cea mai importantă creație este considerată relieful din marmură care îl înfățișează pe Sf. Anton făcând un copil să vorbească în apărarea onoarei mamei sale. O altă lucrare reușită de-a sa o înfățișează pe Venus goală în timp ce își stoarce părul ud.

Leonardo da Vinci este cel mai de seamă reprezentant al Renașterii mature, considerat arhetipul omului renascentist. Întruchipează un spirit de geniu vast și adânc, interesat de mistere și se soluții pentru probleme diverse. A avut preocupări privind artele, muzica, ingineria militară, botanistica, geologia. A fost un inventator, studiind zborul păsărilor a conceput diverse apare de zbor, o arbaletă, o parașută, alte inveții s-au dovedit fanteziste precum un cavaler mecanic. A realizat studii de anatomie, dar și științifice.

Leonardo s-a născut în localitatea Vinci de unde îi provine numele. A fost ucenic în atelierul lui Andreea del Verrochio. A trăi prima parte a vieții la Florența, unde a produs puțin, dar a realizat schițe pentru un tanc, vehicule de război și submarine. Tot atunci a început să studieze anatomia umană. A călătorit în toată Italia și a lucrat pentru diverși patroni. A lăsat neterminate două picturi, „Adorația magilor” și „Sfântul Ieronim”, din care s-a dedus maniera sa de lucru: modelarea figurii în clarobscur pentru crearea planurilor și reliefurilor folosind o culoare monocromă, desenarea întregii compoziții, adăugarea culorilor.

Tabloul „Mona Lisei” numit și „La Gioconda” și-a căpătat denumire după soțul modelului, Francesco del Giocondo. Leonardo a folosit cântăreți și bufoni pentru a înveseli modelul, astfel a obținut un zâmbet plăcut. Personajul stă drept pe un fotoliu, bustul și capul i se întorc ușor. Mâinile încrucișate se odihnesc în poală, un semn de eleganță în acea vreme. Peisajul din spatele modelului a fost realizat prin tehnica sitelor aeriene prin care lumina este dispersată, iar obiectele din depărtare au o nuanță albăstruie și parcă dispar încet. Pentru trecerea între zonele de culoare a folosit tehnica dello sfumato.

Cu ocazia invaziei Italiei de trupele franceze în 1515, Leonardo se întâlnește cu regele Francisc I și îl însoțește în Franța. Regele îi va dărui un castel unde artistul se stinge patru ani mai târziu. În intervalul acesta, a realizat tabloul „Ioan Botezătorul tânăr” și altul care îl prezintă pe Hristos, pe Fecioară și pe Sf. Ana. A realizat și un portret al său în care pare mai bătrân decât a fost probabil în realitate, are ochii pătrunzători, buni, triști, semănând cu „Moise” al lui Michelangelo.

Opera „Fecioara printre stânci” realizată în două exemplare, unul aflat la Luvru, altul la Galeria Națională din Londra, aparține primei epoci de creație, însă nu se știe sigur dacă și cea de-a doua replică îi aparține lui Leonardo. Opera pune în valoarea legenda întâlnirii lui Hristos cu Sf. Ioan Botezătorul în timpul copilăriei printre stânci grămădite și peșteri. Încă din acest tablou se configurează concepția lui Leonardo, de a reda în cadrul aceleiași figuri frumusețea feminină și bărbătească din tinerețe, dar cu primele semne ale maturității prin forma și privirea ochilor, desenul gurii și ovalul feței.

Opera capitală a lui Leonardo este „Cina cea de taină” aflată pe zidul refectoriului mănăstirii Santa Maria delle Grazie din Milano. Artistul a dat operei un alt caracter, a gândit scena astfel încât să dea senzația că refectoriul se întinde mai departe spre masa unde iau loc Hristos și cei 12 apostoli. Gândind estetic, apostolii nu i-a așezat cu spatele spre privitor, toate figurile fiind văzute din față. Temperamentele personajelor variază, mișcările sunt animate de sentimentele oglindite prin expresii. Doar Hristos are capul aureolat, apostolii au fost lipsiți de nimb, grupați câte trei și uniți printr-o linie armonioasă.

Amanta lui Ludovico Sforza, ducele Milanului, a devenit subiectul unei picturi de-al lui Leonardo. Cecilia Gallerani avea 16 ani în momentul realizării picturii. Ea a fost amanta ducelui căruia i-a născut un fiu, însă Ludovico sfârșește prin a se căsători cu o altă femeie, de viță nobilă. Tehnica pe bază de ulei în care a fost realizată pictura a fost nouă la vremea respectivă. Corpul ei este surprins dintr-un unghi din care ne dăm seama că se uită spre o terță persoană. Coafura ei denotă părul lipit de cap și legat cu două bentițe, respectiv strâns cu un văl cu bordură de aur. În brațe ține o hermină, animal ce dă denumirea picturii.

Leonardo a fost un profesor excelent. Cei mai cunoscuți elevi ai săi au fost Ambrogio de Predis, Andrea Solario, Bernardino Luini și Sodoma, discipol indirect. Leonardo a transferat câte o parte a sa în fiecare elev, aceștia prezentând trăsături comune între ei și puțini au reușit să contribuie cu o notă personală. Personalitatea prea puternică a lui Leonardo a anihilat talentele elevilor. Realizările acestora sunt izbitor de asemănătoare cu spiritul și caracterul lui Leonardo.

Geniul lui Rafael constă în deschiderea spre mediul înconjurător, spre influențele diverse, succesive sau simultane, acestea îl inspiră și îi ușurează creația. Toate aspirațiile Renașterii mature în materie de pictură se găsesc în creația completă și armonioasă a lui Rafael. A trăit doar 37 ani, dar această perioadă se prezintă ca una extrem de fericită. Artistul a gustat din toate plăcerile umane, trăind o viață completă. Artistul a urmărit în compozițiile sale să redea armonia deplină a formelor umane, urmărind efectul de delectarea a artei prin subiect și execuție.

Rafael a fost fiul pictorului Giovanni Santi și ucenicul unui artist bolognez, apoi al lui Pietro Perugino. La Florența a studiat lucrările lui Michelangelo și da Vinci. Va fi chemat la Roma de papa Iuliu II pentru a decora apartamentele papale, devine director de lucrări arhitecturale la Vatican. Artistul a fost căutat de mai mulți preoți și cardinali cu scopul decorării reședințelor acestora. În ultima parte a vieții sale a organizat un atelier pentru care a angajat 50 de asistenți. Printre aceștia s-a numărat viitorul pictor manierist, Giulio Romano.

Recomandarea lui Bramante către papă a determinat acoperirea cu fresce a sălilor Vaticanului de către Rafael. Scenele trebuiau să scoată în evidență triumful bisericii creștine. Alături de decorațiile de pe zid, în partea lui inferioară sau pe plafon apar scene, alegorii și personaje ce completează și lămuresc compozițiile de mari dimensiuni. Armonia culorilor subliniază draperiile, corpurile omenești, stofele scumpe, natura, frumusețea ideală. De exemplu, „Incendiul mahalalei Borgo” înfățișează o purtătoare de apă ca ideal al trupului femeiesc, alături de câțiva tineri, ideal al trupului bărbătesc.

Înainte de 1500, Rafael a realizat opera „Visul Cavalerului”. Lucrarea prezintă un cavaler adormit în mijlocul unui peisaj bogat în coline umbriene. În visul acestuia apar două femei gingașe, una întruchipează virtutea, pe când cealaltă viciul. Simbolurile acestora sunte evidente, una ține în mână o carte simbolizând studiul, iar cealaltă o floare marcând senzualitatea. Virtutea și viciul sunt personificate sub forma a două surori. În contrast cu „Visul Cavalerului”, Rafael a realizat opera „Cele trei grații”, dezvăluind latura senzualității păgâne prin frumusețea și mișcarea unui corp femeiesc.

Pe Rafael îl remarcăm și ca portretist, una din lucrările sale reușite fiind portretul poetului Baldassare Castiglione. Spre deosebire de frescele realizate, picturile lui Rafael îmbină tonurile fine cu pentru a sublinia pătrunderea psihologică. Castiglione este așezat pe un fundal maroniu, poartă o haină dublă închisă la culoare, cu panglică neagră și blană de veveriță, iar pe cap are un turban acoperit de o beretă dințată. Zonele luminoase sunt cele ale feței, mâinilor și o parte a cămășii albe. Personajul este redat vulnerabil. Portretul a servit drept consolare pentru familia poetului cu ocazia plecării acestuia în Anglia.

„Triumful Galateei” o prezintă pe nimfa Galateea în încercarea de a fugi de admiratorul ei Polifern, un ciclop cu un singur ochi. Galateea pare să ignore amorașii care trag cu săgeți în ea și îl privește pe cel care are săgețile în tolbă, semn al dragostei platonice, spirituale. În cadrul compoziției îl distingem pe Triton, mesagerul mării, călare pe calul marin copiat probabil de la statuiel antice. Delfinii ilustrează versiunea populară a mitului Galateei care o prezintă pe aceasta într-o trăsură trasă de doi delfini.

Rafael a realizat o serie de Madone, reprezentând prin acestea femeia tânără, plină, grațioasă, dar cu sentimentul maternității proprie Maicii Domnului. Compoziția acestor picturi este piramidală, baza fiind deseori accentuată de falduri largi și bogate. Formele feminine sunt dulci și gingașe, Rafael confruntându-se cu studiul a mai multor opere până să ajungă la un anume tip de Madonă. Pentru a oferi solidaritate operelor, deseori plasează figura lui Hristos și a Sf. Ioan de o parte și de alte a Madonei. Printre lucrările de acest fel se numără „La Belle Jardinière” și „Madonna im Grünen”.

Deși Leonardo da Vinci a fost cel care a mânuit clarobscurul într-un mod senzațional, trecând de la umbra intensă la lumina puternică, Correggio a reușit prin tehnica aceasta să facă atractivă suprafața lucrurilor și ființelor, dându-le aspect catifelat, un luciu sidefos, moliciune și delicatețe. Nu este exclus să fi studiat opera mai multor artiști, nu doar a lui Mategna. Creațiile sale cuprind subiecte religioase, păgâne, mitologice, dar și decorative destinate domului din Parma.

Antonio Allegri născut la Correggio, de unde îi vină porecla, într-o familie de mici burghezi și-a făcut studiile la Mantua unde cunoaște opera lui Mantegna. Se presupună că a fost inițiat în arta picturii de fratele tatălui său, la fel de bine se suspectează că ar fi studiat arta lui da Vinci. Creația lui Correggio prezintă atât nuanța delicată, senzuală, suavă a figurilor femeiești, cât și atitudinea mișcată și fermecată a personajelor sale. Așa cum sugerează numele său, Allegri, Correggio a fost o fire rapidă, veselă, bine dispusă, calități apreciate de contemporani, dar nu și de Mantegna care este un maestru rigid și sever.

Călătoria presupusă la Roma, a deschis orizonturi noi artistului, preluând cu siguranță modele aparținând lui Leonardo sau Rafael. În lucrarea „Noli me tangere”, în traducere „Nu mă atinge”, se observă aceste influențe prin cele două personaje plasate într-o pădure, atmosfera creeată fiind vibrantă. Subiectul lucrării este prima apariție a lui Hristos după Înviere. Magdalena, care inițial l-a confundat cu un grădinar, cade cuprinsă de emoție. Cromatica rece, galbenă, verde și albastră, subliniază jocul privilor, figurile fiind încălzite de apariția soarelui.

În cazul lucrărilor murale, viziunea și tehnica specială a lui Correggio se sesizează în decorația unei săli pentru o stareță numită Donna Giovanna Piacenza. Pentru boltă, artistul a realizat decorțiuni grotești, din plafon atârnau flori și fructe străbătute de ramuri de viță. În găurile lăsate de vegetație se vedea cerul, respectiv în lunete au fost pictatți trupuri dolofane și gingașe de copii. Deasupra căminului, artistul a ales o scenă din viața Dianei.

Din perioada de maturitate datează „Fecioara adorând Pruncul”. Pictura prezintă tânăra mamă îngenuncheată, ușor aplecată în direcția pruncului abia născut. Figura ei blândă este învăluită în mătase, mantia schimbându-și culoarea de la verde la roșu. Pruncul este înconjurat de lumina aurie a apusului. Peisajul din spatele Fecioarei prezintă ruine antice. Compoziția echilibrată prezintă în centru protagoniștii, într-o atmosferă intimă, protejați de ziduri liniștite. Lumina pătrunde printre copaci și coloane, strălucirea figurii mamei dând intensitatea gestului de adorație.

Ca dar de nuntă pentru sora sa, Caterina, Correggio a realizat tabloul „Căsătoria mistică a sfintei Caterina”. Folosind clarobscurul, artistul a răspândit lumina fermecătoare pe fațele și trupurile personajelor. Figurile feminine sunt redate grațioase, figura lui Hristos păstrează gingășia unui copil, iar în fundal personajul masculin cu o săgețile în mână îl reprezintă pe Sf. Sebastian, chiar dacă figura sa amintește mai degrabă de un Apollo sau un Bacchus. Artistul s-a oprit exact la limita la care putem considera opera sa de factură religioasă.

În perioada de timp petrecută la Matua, Correggio a realizat „Nașterea Domnului”. Influențele preluate de la Mantegna și Leonardo se combină cu nota personală a artistului. Acesta redă lumina de la apus care dezvăluie personaje precum Madona, pruncul, Sf. Elisabeta și Sf. Iosif. Acesta din urmă cade într-un somn adânc între timp ce păstorii ghidați de îngeri ajung în spatele gardului rustic.

Pentru ducele de Mantua, Federico Gonzaga, Correggio a realizat o serie de picturi printre care și „Jupiter și Io”. Tabloul îl prezintă pe Jupiter sub forma unui nor negru, cu mâinile sale o îmbrățișează pe nimfa Io. Chipul lui Jupiter este puțin vizibil, acesta se metamorfozează pentru a nu o face geloasă pe Iunona. Senzualitatea este accentuată de gestul nimfei care trage mai aproape de corpul ei cavalcada de nori.