Introducere în arta Renașterii
Regândirea valorilor antice greco-romane
autor Melinda Erdei-Vörös, noiembrie 2016
Renașterea în Italia s-a dezvoltat datorită curentului umanist și marchează lupta pentru recâștigarea valorile, statutului și prestigiului din Antichitate. S-a căutat o orientare ce valorifica omul antic, creațiile și cultura antică, acestea devenind modele ale renașterii umaniste.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Pierderea valorilor antice poate fi explicată prin conlucrarea factorilor de natură politică, economică, socială și religioasă, la începutul Evului Mediu. Prin școlile locale, sciptoriile mănăstirilor și întemeierea primelor universități s-au păstrat o serie de valori ale Antichității, dar acestea au fost puse sub influența popoarelor migratoare, ce au venit cu credințe și organizări proprii, respectiv sub influența bisericii creștine care a devenit o entitate separată de stat.

Declinul lumii antice începe prin criza secolului III, inițial o criză a autorității imperiale și a aparatului adminsitrativ. Unii împărați încearcă redresarea situației prin introducerea unor noi forme de guvernare precum dominatul sau tetrarhia, crearea de noi funcții, separarea atribuțiilor civile de cele militare, desființarea Senatului al cărui rol politic a decăzut. Are loc o reformă militară, respectiv alta financiară, creându-se taxe maxime pentru combaterea speculei. Majoritatea țăranilor au fost legați de glie, iar orășenii de locul natal, sporind procesul de feudalizare, dar și numărul de proprietari bogați.

Pe fondul crizei politice, se adâncește criza economică. Marii proprietari au pus stăpânire pe pământurile celor săraci și devin tot mai defensivi, retrăgându-se pe domenii întărite, apărate de ziduri. Pe domeniul lor au atras meșteșurgari ce produceau necesarul pentru consumul intern, având loc trecerea la economia naturală. În cele din urmă, lipsa monedei va determina plata dărilor în natură. Toate acestea în combinație cu atacurile popoarelor migratoare conduc spre depopularea orașelor, pierderea funcțiilor comerciale și meșteșugărești, transferul activităților în zonele rurale și ruralizarea economiei.

Sărăcirea tehnologică și pierderea tradiției meșteșugărești antice se datorează atât unor evenimente politice, cât și sociale și economice. Asemenea colonilor și orășenilor, meșteșugarii au fost legați de centrele lor meșteșugărești, de domeniul marilor proprietari producând exclusiv ceea ce li se cerea. În timp, comenzile se răresc, iar subzistența meșterilor și arhitecților nu este asigurată. Aceste aspecte vor determina adoptarea celor mai simple soluții tehnologice, fiind nevoie de alte secole de experimetări și acumulări de experiență pentru inventarea unor noi moduri de construcție.

Un alt aspect important în pierderea valorilor antice a constituit transferul populației din Peninsula Italică în Orient, mai exact în colonia grecească Bizantion, denumită mai apoi Constantinopol. Imperiul Roman de Apus decade prin pierderea succesivă de teritorii, nerespectarea drepturilor proclamate, acordarea privilegiilor marilor latifundari, primirea numărului mare de barbari drept coloni. Paralel, Imperiul Roman de Răsărit va avea parte de avânt economic, proces sporit de creștinare, avantaje strategice și comerciale.

Criza internă, lipsa coeziunii politice și fărâmițarea administrativă au determinat succesul popoarelor migratoare ce atacă Imperiul Roman. Acestea aveau tehnici și tactici mai bune de luptă care le-au adus victorie și dacă se aflau în inferioritate numerică. Imperiul avea nevoie de prosperitatea și prezența fizică a barbarilor și îi vor include pe aceștia în armata romană. Mai mult de atât, au fost primiți pe baza unor tratate să locuiască în imperiu. Fiecare dintre populațiile migratoare și-a adus aportul la sinteza dintre cultura romană și cea barbară. Perpetuarea culturii antice nu putea să rămână neafectată.

Separarea Imperiului Roman a condus, într-un final, și la separarea bisericii. Controversele teologice au fost soluționare pentru început prin diverse concilii ecumenice la: Niceea, Constantinopol, Efes, Calcedon. Problemele inițiale au fost legate de unitatea lui Hristos, relațiile dintre naturile Lui, condamnarea monoteliților, problema iconoclastă și diverse erezii. În mediul apusean, gândirea bisericească a fost mult mai practică, iar în cel de răsărit era mai speculativă și rațională. Divergențele teologice vor privi apoi lupta pentru supremație, având ca efect Marea Schismă din 1054.

Redescoperirea valorilor antice, reflectarea realistă a temelor religioase, dorința de cunoașterea a științelor, geografiei, matematicii și anatomiei corpului uman, respectiv a omului în sine cu trăirile sale au condus la apariția noului stil artistic renascentist. Acest lucru a dat naștere noilor subiecte și tehnici, modificând radical artele vizuale. Punctul de pornire al Renașterii a fost Florența, urmată de alte centre italiene susținute financiar de potentații perioadei. În urma cuceririi Constantinopolului mulți artiști, meșteșugari și învățați se refugiază în Italia formându-se elita renascentistă.

Renașterea semnifică pentru istoria Europei trecerea spre epoca modernă, iar pentru artă reîntoarcerea spre idealurile și practicile artei antice greco-romane. Interesul crescut față de arta antică, autorii antici și familiarizarea cu acestea au dezvăluit o lume nouă, mai captivantă și diversă, în centrul căreia se afla omul. Noile idei și valorificarea științelor exacte sprijină dorința artiștilor de a apropia arta de realitate. Termenul „renaștere” a fost folosit de Giorgio Vasari, contemporan cu mișcarea artistică, dar definiția completă a perioadei se naște în secolul XIX fiind atribuită istoricilor Jules Michelet și Jacob Burckhardt.

Umanismul ajunge la apogeu în prima jumătate a secolului XV și se propagă rapid în mediile negustorești, la curților tiranilor, în cancelaria papală, printre politicieni și pe stradă. Perspectiva umanistă pune în centrul preocupărilor omul, pentru artiști devenind o necesitate cunoașterea omului fizic și moral, pornirile sale sufletești, a trupului cu acțiunile sale, plasarea persoanei într-un mediu înconjurător normal, cu detalii variate. Umaniștii gândesc liber, optimist, îndrăzneț și ignoră cenzura bisericească. Curentul va da impuls dezvoltării noii arte realiste, ghidându-se după ideea că omul își creeză singur soarta.

La început de secol XV, în Italia, asistăm la diminuarea puterilor bisericești, forța conducătoare revenind statelor autonome laice. Acestea au dus politici favorabile propriilor interese, cele mai puternice fiind: Ducatul Milanului, Regatul Neapolelui, domeniul papal, Republica venețiană și Republica florentină. Acestea se luptau între ele pentru putere, atrăgând în raza lor de influență orașe-state precum Genova, Siena, Lucca sau Ferrara. Fiecare stat ținea la libertățile sale, cultura nu a fost supusă unei puteri centralizatoare și nu se ajunge la unificarea Italiei. În Italia se dezvoltă din plin și complet curentul renascentist.

Umanismul renascentist și spiritul unui nou ideal artistic au cuprins italienii animați dintotdeauna de amintirea romană și spiritul mediteranean. Cel mai consecvent, Renașterea s-a manifestat la Florența, un teritoriu mic cu potențial economic imens, locul unde mulți învățați s-au refugiat și au fost protejați de potentați. Mai mulți factori au contribuit la înflorirea culturală florentină din acea perioadă: Brunelleschi și Donatelo au vizitat ruinele din Roma, au făcut săpături relevante pentru realizările ulterioare renascentiste, numărul mic de familii conducătoare bogate spirjinit activitățile artistice.

Politica și viața florentină a fost dominată în secolul XV de familia de Medici. Guvernarea lui Cosimo de’ Medici asigură înflorirea Florenței: evită războaiele, ia apărarea breslelor mici, conduce finanțele, restaurează mănăstiri, a ridicat un palazzo, o vilă și o capelă pentru propria familie, finanțează construcția unor anexe și biblioteci pentru mănăstiri. Familia de Medici și-a făcut avere prin exploatarea zăcămintelor de piatră acră din Tolfo și Volterra, din 1412 devenind bancherul oficial al papei. Nepotul lui Cosimo, Lorenzo de’ Medici, a fost el însuși un artist, un poet, fiind susținător important al mișcărilor artistice.

Cronologia artei Renașterii variază în provinciile italiene. Luând în considerare cele două centre importante, Florența și Roma, s-au stabilit trei etape de evoluție orientative. Perioada timpurie sau Quattrocento se referă la dezvoltarea artei florentine din secolul XV. Perioada matură sau Cinquecento cuprinde anii 1500-1530 în care au fost elaborate producții artistice excepționale, atingându-se apogeul mișcării renascentiste. Perioada târzie cunoscută și sub numele de manierism cuprinde anii 1530-1580. Atât perioada matură, cât și cea târzie fac trecere spre stilul baroc, cronologia având valoarea convențională.

Noile principii după care s-au ghidat artiștii renascentiști au fost grupate în tratate deosebit de importante începând cu perioada timpurie deoarece constituiau izvoare pentru studierea concepțiilor artistice. Tratatele lui Leon Battista Alberti sunt practice și raționale, lipsite de apendice teologice. Alberti utilizează un limbaj liber, plin cu metafore și dezvoltă probleme referitoare la dimensiunile corpului uman, perspectivă, suprafață, lumină și culori. Tratatele lui Lorenzo Ghiberti sunt pragmatice, prezintă istoria artei antice cu descrieri ale unor artiști, o autobiografie, probleme de optică și anatomie.