Introducere în stilul Baroc
O expresie a sălbaticului în artă
autor Melinda Erdei-Vörös, noiembrie 2016
Arta barocă a reprezentat o artă renascentisă dusă la extreme în care au domnit pornirile sentimentale, tulburările spirituale și religioase.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
O perioadă îndelungată, termenul „baroc” desemnând arta secolului XVII a fost a folosit cu sens peiorativ. Criticii care au etichetat astfel arta și muzica ce au urmat Renașterii târzii, au urmărit să le denigreze pe acestea și să le conceapă drept o reacție la frumusețea, proporționalitatea și calmul ce au fost introduse anterior. Toate manifestările acestui curent sunt atât de controversate încât unii îi recunosc existența, iar alții o neagă. Burckhardt notează în „Der Cicerone” că barocul vorbește același limbaj cu Renașterea, dar într-un dialect sălbatic.

Primul dicționar francez care menționează termenul „baroc”, cel al lui Antoine Furetière din 1690, dă următoarea definiție: „perle care nu sunt perfect rotunde”. Asocierea este făcută în limba portugheză care definește „barroco” drept „perlă neregulată” adică rău șlefuită, cu muchii și fără reflexe. Echivalentul castilan face distincția dintre „berrueco” adică „stâncă de granit rău proporționată” și „barrueco”-„perlă neregulată”. Primul care oferă sens peiorativ termenul este Louis de Rouvroy. Acesta concluziona în „Memoriile” din 1711: barocul îmbracă urmări neplăcute și idei stranii.

Istoricul de arte Henri Focillon a consemnat în opere sale următoarea viziune: toate stilurile trec prin trei faze- una arhaică, una de echilibru și una exuberantă- fapt care previne închistarea, învechirea și monotonia. Tot el consideră că fiecare stil a avut o fază barocă, cum este spre exemplu ultima perioadă prea încărcată a romanicului sau faza flamboyant a goticului. Critica adusă în arte operelor sub mențiunea că reprezintă forme curgătoare și fără contur, este aplică și muzicii considerată fără coerență melodică și cu schimbări dese de chei.

Edițiile „Dictionnaire de l'Académie française” din 1694 și 1718 preiau sensul expus de Antoine Furetière. Abia în 1740 admit sensul figurat al cuvântului „baroc” desemnând „bizar”, „inegal”, „neregulat”. Celebrul „Encyclopédie” nu menționează termenul în nici una din ediții, ci îl introduce abia în „Suplimentul” din 1776, aplicând sensul și muzicii: „armonie confuză, încărcată de modulații și disonanțe”. Strict pentru construcții termenul va fi aplicat în 1788 în „L'Encyclopédie méthodique” și însemna „nuanța bizarului (...) ce antrenează după sine pe cea de ridicol împins până la exces”.

Difuzarea termenului s-a făcut prin preluarea de francezi a variantei portugheze, dar nu și introducerea termenului în uzul de zi cu zi. Franța, mult mai legată de formele armonioase și liniile clasice, pretinde la direcțiile sale naționale ce refuzau exuberanțele artei italiene. Pe de altă parte, cuvântul „baroc” e transmis de italieni germanilor, cele două având mai multe puncte comune în artă și o legătură strânsă cu celelalte state din Europa centrală. Chiar și rușii admit și adoptă cuvântul „baroc”. Preluarea termenului se face cu ușurință căci el păstrează eufonia în toate limbile, doar terminația diferă.

Francezii se feresc să folosească termenul de „baroc”, unii cercetători îl contestă ca stil și nu îl recunosc. De exemplu, Benedetto Croce vorbește despre baroc ca o „complacere în grimase și contorsiuni de prost gust” și o „decadență a Renașterii”. Scriitorul Eugenio d`Ors lansează teoria conform căreia barocul exprimă pasiunea și fantezia și contrastează cu tot ceea ce regula și măsura nu reușesc să exprime, înclinație ce reapare de cel puțin 20 de ori din preistorie și până în perioada interbelică.

Interesul pentru perioada barocă, pentru secolul XVII din punct de vedere cultural, triumfă în perioada interbelică. Atunci se încearcă revizuirea înțelesului termenului și a imaginii de ansamblu a stilului. S-a legat stilul de religia catolică, spre exemplu istoricul de arte Émile Mâle admira monumentele pe timpul călătoriilor sale și în opinia sa după Evul Mediu nu a mai existat artă creștină, barocul aducând din nou spiritualitate și învățături creștine.

Stilul baroc își are originea în opera maeștrilor italieni Caravaggio și Carracci de la sfârșitul secolului XVI și cunoaște apogeul în secolul XVII. Difuzarea în restul Europei se faceîn faze succesive, în partea estică stilul manifestându-se relativ târziu, în secolul XVIII. Tulburările de natură religioasă, socială și economică zguduie această perioadă, iar statele europene vor să triumfe și să dețină supremația politică. Importanța monarhiei ca instituție și a monarhului, respectiv aristocrației vor fi exprimate prin diverse creații arhitecturale, decorații fanteziste și luxuriante.

Numeroase schimbări au loc de-a lungul secolului XVII în Europa. Latura religioasă este dominată de Conciliul de la Trento ce condamna principiile protestante și Contrareforma ce dorea reînnoirea Bisericii romano-catolice și blocarea expansiunii protestantismului. Clerul intervenea în existența umană prin stabilirea sărbătorilor, distracțiilor și postului, desfășurarea muncilor, funcționarea prăvăliilor, realizarea botezurilor, nunților sau înmormântărilor. Prin povești biblice, imagini și reprezentări arhitecturale, Contrareforma și-a promovat idealurile religioase.

Secolul XVII aduce o serie de progrese științifice și idei revoluționare, dar acestea nu interesează decât un cerc restrâns, au efecte ce se resimt foarte greu și încet, iar în fața adevăratelor provocări ale naturii lasă societățile descurajate. Johannes Kepler, Galileo Galilei, William Harvey, René Descartes, Isaac Newton reprezintă doar câțiva dintre personalitățile perioadei, iar printre cele mai importante realizări se numără microscopul, barometrul, ceasul cu pendul, pianul și motorul cu aburi.

Lumea secolului XVII împărțită între catolici și protestanți, dorința Franței de a deține supremația pe continentul european, străduința Suediei de a bloca ieșirea la mare a Rusiei, interese economice diverse din spațiul baltic conduc la ceea ce este cunoscut în istoriografie ca Războiul de 30 de ani. Consecințele au fost devastatoare politic pentru Sfântul Imperiu Roman ce și-a restrâns granițele și dispunea de forțe slăbite, pentru Germania care nu și-a putut realiza centralizarea statală, pagubele economice au fost imense, iar pierderile umane de numărul milioanelor.

Apare încă din Renașterea dorința de a sublinia statutul și importanța unui pesonaj, respectiv luxul maiestății regale. Se construiesc palate, castele, curți regale ce uimesc și sensibilizează prin măreție. Stilul baroc continuă tradiția aceasta, palatele devin expresia puterii aristocrației și a ascensiunii politice. Caracterul baroc îl descoperim pe fațadele în mișcare cu frontoane frânte, statui pe atice și balcoane curbate, dispuse pe toată lungimea străzilor sau în piețe. Aspectul este prezent pe coasta Atlanticului, în orașele maritime, în spațiul Veneției, dar mai ales în Roma, Viena și Praga.

Refugiul în religios, pregnant mai ales la societățile rurale, a fost cauzată de nesiguranța generală, neliniștea, calamitățile naturale, epidemiile și perioadele de foamete, lipsurile, mizerie și epuizarea cauzată de munca de la vârste fragede. Mortalitatea infantilă a fost foare ridicată, cei mai fragili mureau repede, nu doar copiii, ci și bătrânii, iar în unele zone media vieții nu atingea nici măcar 25 de ani. Toate acestea alimentează credința în statuile protectoare și sfântul protector al comunității, alături de care apar mărturii ale familiilor despre minunile sfinților, viziunea paradisului, iar lumea se aventurează în pelerinaje.

Stilul baroc nu s-a propagat rapid, cronologia diferă în funcție de regiune. Dacă la Roma, orașul cel mai legat de baroc, stilul își face apariția la sfârșitul secolului XVI, în statele vecine se transmite după 1600. În Europa de Vest, stilul baroc își face apariția la sfârșitul secolului XVIII și domină până târziu în 1910. Din dorința de a diferenția etape în evoluția stilului baroc s-au concretizat trei: o perioadă timpurie între anii 1590-1625, o perioadă de apogeu între 1625-160 și o perioadă târzie între 1660-1725. În perioada târzie a barocului se naște mișcarea artistică devoltată ulterior și numită Rococo.

Stilul baroc, indiferent că ne raportăm la arhitectură, sculptură sau pictură, se caracterizează prin forme contorsionate sub forma literei „S”, curgătoare, fără contur, ornamentație bogată, dar ordonată, culori luxuriante, joc de lumini și umbre, respectiv de plin și gol. Barocul se rupe de echilibrul creat de Renașterea florentină, dar și de senzația de calm al stilului renascentist.

Plecând de la ideea că secolul XVI a făcut tranziția de la Renaștere la Baroc, observăm că inclusiv artiștii se schimbă de-a lungul timpului. Astfel, „Pietà” lui Michelangelo din Florența nu mai e același cu „Pietà” din Sfântul Petru. Precursor al arhitecturii baroce poate fi considerat Biserica iezuită Il Gesù a cărei fațada reprezintă munca lui Giacomo della Porta, ucenic al lui Michelangelo. Din perioada timpurie a arhitecturii baroce datează fațada Bisericii Santa Susanna din Roma realizată de Carlo Maderno. Artistul a utilizat travertinul pentru fațadă, o rocă poroasă de calcar de culoare gălbuie.

Dacă pictura renascentistă înfățișa cu mult calm scene și episoade anterioare unui eveniment, pictura barocă alege să reprezinte punctul culminant dominat de emoții, pasiune și dramatism. Pictura barocă a căutat să surprindă și provoace emoție. Clarobscurul nu face altceva decât să se folosească de efectele luminii pentru a puncta dramaticul. În unele zone pictura religioasă cedează locul celei seculare care înfățișează scene de zi cu zi, peisaje sau natură moartă.

Caracteristicile generale ale arhitecturii baroce includ pentru biserici: nave mai largi și de formă ovală, cupole în formă de pară, utilizarea dramatică a luminii prin prezența mai multor ferestre sau prin contrastul cu umbre, interiorul acoperit cu fresce în diferite culori și îmbogățit cu statui sau diverse ornamente. Fațada era prima imagine dramatică ce deschidea drumul spre efectele iluzorii întâlnite în interior. Unele elemente erau lăsate neterminate în mod deliberat. Accentul cade asupra jocului de lumini, umbre și de culori, asupra împletiturii dintre plin și gol, dar și asupra interiorului bogat decorat.

Unii pictori ai stilului baroc excelează în toate genurile, de la autoportrete la portrete, de la scene profane la cele religioase sau de la natură moartă la peisaje, utilizând mijloace de expresie noi precum lumina emanată de personaj, gradația luminii și întunericului, direcția și intensitatea luminii sau textura suprafețelor. Alți artiști rămân fideli unor anumite concepții: un număr stabil de personaje în compoziții, un anume ideal feminin, tematică neschimbată în compoziții de-a lungul vieții.

Sculptura barocă propune mișcări dinamice și energii umane ce se întrepătrund și sunt dispuse fie în jurul unor spirale centrale, fie se întind înafara spațiului. Locul sculpturilor este în continuare în biserici sau în mijlocul unor piețe. În locurile afectate de reforma protestantă, sculpturile de natură religioasă devin puține la număr, continuând busturile și monumentele funerare. Devin frecvente statuile conducătorilor. Lucrările sculpturale dinamice sunt încadrate în ansambluri monumentale, un exemplu fiind fântânile. Corpuri contorsionate întruchipează expresii dramatice și extaz mistic.

Realizările stilului baroc au plăcut publicului. Spre exemplu, compozițiile ce înfățișau realitatea oricât de dură ar fi ea putea lua forma unei sculpturi sau a unei picturi de redă torturile sau execuțiile publice. Dictonul secolului a fost, așa cum preciza Enrique Lafuentes, „realitatea nu este ideea, ci viața însăși”. Nu e de mirare nici înclinația de a realiza portrete ale oamenilor de rând, inspirația din mediul rural și reprezentarea unor scene cotidiene. Aceste predilecții le-am constatat și în trecut la Pieter Bruegel cel Bătrân.

Barocul nu este o arta catolică sau o artă a Contrareformei, ci mai degrabă dorește să sublinieze victoria și gloria catolicilor în comparație cu celelalte religii, în speță cu protestantismul. Ceea ce a reușit să realizeze omenirea prin progesul științei și descoperirile geografice, se ajunge la o destindere morală care nu mai era conformă principiilor bisericești. Astfel, barocul e mai mult o artă dezvoltată împotriva rațiunii. Se dorea revenirea la canoanele bisericești, ilustrarea prin artă a ceea ce era bine să facă creștinul, în special să se încreadă în religie și să nu mai gândească pe cont propriu.