În arhitectura Renașterii timpurii întâlnim programe funcționale precum palatul, vila, spitalul și edificiile religioase. Modelele antice reinterpretate rațional și spiritul practic au adus inovații. Se constată o revenire la tectonism, se pune accent pe funcționalitate și utilitate, încăperile se desfășoară în anfiladă, clădirile fiind raportate la mediul înconjurător și la dimensiunea umană. S-a încercat crearea unei iluzii spațiale prin raportul dintre plin și gol, respectiv crearea echilibrului prin raportul dintre parte și întreg. Se introduce conceptul de comoditate prin accesul pe scări și introducerea palierelor de odihnă.

În cazul palatelor planimetria este simplă, masele fiind grupate în jurul unei curți interioare. Elevația fațadei prezintă trei registre delimitate de cornișe profilate, volumele fiind sublinitate prin finisare gradată. Formele arhitecturale utilizează ordonanța clasică în ceea ce privește elementele cu rol structural, coloana și stâlpul, și cele cu rol decorativ, pilastrul și arcadele oarbe. Pentru articularea întregului edificiu s-a folosit un modul care s-a repetat prin adiționare. Teme antice se găsesc în compoziția antamblamentului, motivul scoicii la nivel de decor, coloanele angajate și pilaștri.

Arhitectura religioasă grupează masele fie pe direcția est-vest în cazul planului basilical, fie în jurul unei încăperi de plan central în cazul planurilor în cruce greacă, poligon, pătrat sau cerc. Tectonismul, ritmarea compoziției, articularea clară, simetria și echilibrul descriu așezămintele de cult renascentiste. Cel mai des practicat este basilica cu cupola peste careu, cu transept și trei nave. Astfel de basilici sunt San Lorenzo și Santo Spirito din Florența și Sant Andreea din Mantova. De plan central, un exemplu este Santa Maria della Consolazione din Todi.

Sculptura este încă sub influența goticului, modeleul corpului uman este natural, dar anatomia corectă nu reprezintă un lucru esențial. De asemenea, se păstrează asimetria și contrapostul. Arta sculpturală devină devotată omului, se cercetează omul și tot ce îl înconjoară. Accentul cade pe redarea expresiilor psihice, a valorilor personale. În interiorul compozițiilor personajele se mișcă, relaționează între ele, dar și cu spectatorul. Peisajul nu mai constituie un simple accesoriu, ci fundalul amplu al compoziției.

Basoreliefurile sunt realizate în tehnica reliefului plat cunoscut sub denumirea de schiacciato, unul dintre inițiatorii tehnicii fiind Donatello. Profunzimea și distanțele sunt redate prin gradațiile plastice ale volumelor, de ordinul milimetrilor. Cel mai adesea, aceste reliefuri se realizează în marmură și piatră, însă există și exemple de lemn. În cazul sculpturii funerare, pe capacele sarcofagelor sunt redate în continuarea figurile defuncților, cu motivele clasice pe laturi: flori, fructe și putti înaripați.

În pictură s-au păstrat elemente din perioada gotică, dar au existat preocupări de redare a spațiului tridimensional. Se trece la forma piramidală a compoziției prin care se conferă spațialitate și adâncime. S-au pictat portrete și peisaje, au apărut domenii noi de interes, temele religioase fiind laicizate și interpretate în specificul perioadei. Genurile noi– portretul, autoportretul, peisajul, veduta- au decorat pereții celor bogați. Se utilizează mijloace iluzioniste pentru redarea raporturilor spațiale din interiorul compoziției și tehnici noi pentru surprinderea perspectivei, culorilor și tridimensionalității.

Spre sfârșitul perioadei timpurii, apar două grupări de pictori. Prima era ocupată de redarea luminii reale și a anatomiei corecte. Cea de-a doua, cuprinzând pictorii poeți, a creat peisaje feerice folosindu-se de imaginație, iar temele predominante ale realizărilor acestora sunt de natură religioasă. Spre sfârșitul secolului XV Florența decade din poziția de lider în domeniul artistic, centrul se mută la Roma vestindu-se o nouă perioadă în istoria artei. Alături de Roma, centre importante erau Umbria, Padova, Veneția și Ferrara.