Rococo
Un stil vesel și elegant
autor Melinda Erdei-Vörös, noiembrie 2016
Rococo-ul a fost un stil decorativ care a apelat la efecte teatrale pentru a crea compoziții mitologice sau cotidiene și care aveau scopuri anecdotice. Inovația adusă de Rococo s-a materializat în bibelouri, tapiserii, ilustrații de carte cu teme simple.
Stilul decorativ Rococo apare în Franța secolului XVIII, având rădăcini mai adânci în istorie de aceea trebuie privit cu câteva decenii anterioare afirmării stilului propriu-zis. Prin pacea de la Ryswick din 1697 se acordă o șansă artei de a se întoarce la pace și apare un moment favorabil pentru noi lucrări. Regii Franței, dar și elitele politice, vor fi adevărați promotori și patroni ai artelor, în concluzie și al stilului, acordând sprijin financiar și moral tinerilor artiști. Deseori, artiștii sunt pe placul cercurilor sociale înalte, alteori sunt displăcuți de potentați și soarta lor intră în jocul politic.

Perioada Renaşterii nu trebuie pierdută din vedere atunci când se face analiza evoluţiei artistice ulterioare acestei etape. Domnia lui Ludovic XIII a pregătit drumul unei noi „renaşteri” în Franţa căci perioada sa coincide cu un impuls artistic vizibil prin viaţa luxurioasă, ornamentistica variată caracterizată de gravuri de cochilii şi suluri, respectiv se răspândesc scaunele tapiţate, canapelele şi divanele comandate de suveran. Luxul și bogăția decorațiilor, specifice barocului, erau la modă, însă în esență ele aveau la bază motivele clasice promovate anterior de Renaștere.

În teorie apare o reacție antibarocă, dar în practică stilul era deja utilizat și se afla în continuă extindere, lucru evident prin spiritul baroc ce ajunge în în Europa estică abia la sfârșitul secolului XVIII. Era un stil cu care ochii formați ai artiștilor s-au obișnuit și care era prezent peste tot prin sfinxi grotești, fântâni cu dragoni, mascheroane, frize cu decor vegetal sau cupe cu arme. Academia de arhitectură din Franța a încercat instruirea studenților în spirit contrar barocului. Dintre profesorii Academiei, François Blondel publică un curs de arhitectură în 5 părți în care prin teorie exprimă idei antibaroce.

Pe baza răspândirii și uniformizării barocului în spațiul vest-european, legăturile italo-franceze erau puternice în context cultural. Plecat la Roma în 1612 și întors cu numeroși asistenți, pictorul Vouet a fondat o școală de pictură în Franța. În Italia au plecat și artiștii Errard, Poussin sau Lorrain. Stefano della Bella, gravor italian din perioada barocă, a stat în Franța aproape 10 ani. Pictorii Pierre Mignard și Pierre Puget lucrează cu Pietro da Cortona în Italia la decorația Palatului Barberini. Astfel, artiștii francezi erau familiarizați cu elementele barocului pe care le recunoșteau imediat și le utilizau frecvent.

Jean-Baptiste Colbert, principalul ministru al regelui Ludovic XIV a fost peste măsură preocupat de dezvoltarea artistică, iar în acest sens a avut sprijinul total al suveranului. Mulţi tâmplari şi designeri de mobilier au prosperat în această perioadă. André-Charles Boulle a fost unul dintre cei mai importanţi tâmplari, produsele sale fiind distinse prin fabricaţia admirabilă şi ornamentistica generoasă în care a angajat bronzul aurit, incrustaţii de carapace de broască ţestoasă şi alamă. Detaliile pe care le găsim în fabricaţiile lui Boulle sunt sulurile, cochiliile, frunzele de acant şi capetele de berbeci.

Când în 1665 Bernini a fost chemat în vizită în Franța, s-a produs concomitent recunoașterea prestigiului artistic italian și prăbușirea barocului italian. S-au constituit într-o perioadă scurtă: o Academie la Roma în 1666 pentru artiștii francezi, sub conducerea pictorului Errard, Academii de pictură și sculptură în Franța și în 1671 o Academie de arhitectură unde studenții analizau clădiri și comentau tratate de arhitectură din Antichitate și Renaștere. S-a dorit impunerea unei discipline în artă prin reguli clar evitate de baroc, și care să transpară și în politică.

Fiind în esență economist, Colbert a organizat industria producătoare de dantelă, a intrat în posesia fabricii producătoare de tapiserii şi diverse tipuri de mobilier numită Gobelin, în fruntea căreia l-a numit director pe pictorul Le Brun. Datorită lui Colbert a fost organizată producţia de tapiserie la fabrica Beauvais, a doua ca importanţă după Gobelin. Ambele executau produse pline de fast, după moda vremii şi preferinţele pentru subiectele clasice şi militare. Cu sprijinul patronajului regal, au fost proiectate grădinile de la Versailles de către André Le Nôtre.

Articolul mai conține 8 secțiuni ilustrate cu 41 imagini și texte.
Abonați-vă cu doar doar 10 lei/lună pentru a avea acces nelimitat.

Vi se va crea un cont automat unde veți putea gestiona abonamentul. Dacă deja sunteți abonat vă puteți loga. Dacă reprezentați o instituție de învățământ vă rugăm să ne contactați în vederea obținerii unui discount.