Rococo
Un stil vesel și elegant
autor Melinda Erdei-Vörös, noiembrie 2016
Rococo-ul a fost un stil decorativ care a apelat la efecte teatrale pentru a crea compoziții mitologice sau cotidiene și care aveau scopuri anecdotice. Inovația adusă de Rococo s-a materializat în bibelouri, tapiserii, ilustrații de carte cu teme simple.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Stilul decorativ Rococo apare în Franța secolului XVIII, având rădăcini mai adânci în istorie de aceea trebuie privit cu câteva decenii anterioare afirmării stilului propriu-zis. Prin pacea de la Ryswick din 1697 se acordă o șansă artei de a se întoarce la pace și apare un moment favorabil pentru noi lucrări. Regii Franței, dar și elitele politice, vor fi adevărați promotori și patroni ai artelor, în concluzie și al stilului, acordând sprijin financiar și moral tinerilor artiști. Deseori, artiștii sunt pe placul cercurilor sociale înalte, alteori sunt displăcuți de potentați și soarta lor intră în jocul politic.

Perioada Renaşterii nu trebuie pierdută din vedere atunci când se face analiza evoluţiei artistice ulterioare acestei etape. Domnia lui Ludovic XIII a pregătit drumul unei noi „renaşteri” în Franţa căci perioada sa coincide cu un impuls artistic vizibil prin viaţa luxurioasă, ornamentistica variată caracterizată de gravuri de cochilii şi suluri, respectiv se răspândesc scaunele tapiţate, canapelele şi divanele comandate de suveran. Luxul și bogăția decorațiilor, specifice barocului, erau la modă, însă în esență ele aveau la bază motivele clasice promovate anterior de Renaștere.

În teorie apare o reacție antibarocă, dar în practică stilul era deja utilizat și se afla în continuă extindere, lucru evident prin spiritul baroc ce ajunge în în Europa estică abia la sfârșitul secolului XVIII. Era un stil cu care ochii formați ai artiștilor s-au obișnuit și care era prezent peste tot prin sfinxi grotești, fântâni cu dragoni, mascheroane, frize cu decor vegetal sau cupe cu arme. Academia de arhitectură din Franța a încercat instruirea studenților în spirit contrar barocului. Dintre profesorii Academiei, François Blondel publică un curs de arhitectură în 5 părți în care prin teorie exprimă idei antibaroce.

Pe baza răspândirii și uniformizării barocului în spațiul vest-european, legăturile italo-franceze erau puternice în context cultural. Plecat la Roma în 1612 și întors cu numeroși asistenți, pictorul Vouet a fondat o școală de pictură în Franța. În Italia au plecat și artiștii Errard, Poussin sau Lorrain. Stefano della Bella, gravor italian din perioada barocă, a stat în Franța aproape 10 ani. Pictorii Pierre Mignard și Pierre Puget lucrează cu Pietro da Cortona în Italia la decorația Palatului Barberini. Astfel, artiștii francezi erau familiarizați cu elementele barocului pe care le recunoșteau imediat și le utilizau frecvent.

Jean-Baptiste Colbert, principalul ministru al regelui Ludovic XIV a fost peste măsură preocupat de dezvoltarea artistică, iar în acest sens a avut sprijinul total al suveranului. Mulţi tâmplari şi designeri de mobilier au prosperat în această perioadă. André-Charles Boulle a fost unul dintre cei mai importanţi tâmplari, produsele sale fiind distinse prin fabricaţia admirabilă şi ornamentistica generoasă în care a angajat bronzul aurit, incrustaţii de carapace de broască ţestoasă şi alamă. Detaliile pe care le găsim în fabricaţiile lui Boulle sunt sulurile, cochiliile, frunzele de acant şi capetele de berbeci.

Când în 1665 Bernini a fost chemat în vizită în Franța, s-a produs concomitent recunoașterea prestigiului artistic italian și prăbușirea barocului italian. S-au constituit într-o perioadă scurtă: o Academie la Roma în 1666 pentru artiștii francezi, sub conducerea pictorului Errard, Academii de pictură și sculptură în Franța și în 1671 o Academie de arhitectură unde studenții analizau clădiri și comentau tratate de arhitectură din Antichitate și Renaștere. S-a dorit impunerea unei discipline în artă prin reguli clar evitate de baroc, și care să transpară și în politică.

Fiind în esență economist, Colbert a organizat industria producătoare de dantelă, a intrat în posesia fabricii producătoare de tapiserii şi diverse tipuri de mobilier numită Gobelin, în fruntea căreia l-a numit director pe pictorul Le Brun. Datorită lui Colbert a fost organizată producţia de tapiserie la fabrica Beauvais, a doua ca importanţă după Gobelin. Ambele executau produse pline de fast, după moda vremii şi preferinţele pentru subiectele clasice şi militare. Cu sprijinul patronajului regal, au fost proiectate grădinile de la Versailles de către André Le Nôtre.

Primul stil decorativ utilizat pentru ornamentarea interioarelor și mobilierului se dezvoltă în secolul XVIII, în Franța. Stilul este unul asimetric caracterizat prin întretăierea liniile curbe de diverse dimensiuni în mod complex, prin motivul cochiliei și a elementelor vegetale, creându-se senzație de abundență și supraîncărcare. Rococo-ul ocupă perioada imediat următoare barocului față de care are o atitudine de negare. Valorile promovate de Rococo sunt joviale și fanteziste.

Termenul rococo a fost utilizat pentru prima dată în 1755 de gravorul Cochin pentru a batjocori formele fanteziste ale stilului promovat de Ludovic XV. Istoriografia i-a atribuit un sens peiorativ, dar ca și în cazul barocului, aprecierile din perioada secolului XIX, mai apoi XX, restaurează statutul stilului. Denumirea în sine este considerată rezultatul amestecul a două cuvinte rocaille adică scoică și barocco adică baroc.

Rococo-ul a fost un simbol al bunului gust, al bucuriei de a trăi și al plăcerilor. Vorbim de o perioadă contrară barocului și de o nevoie crescândă de lejeritate și confort. Arta creată de Rococo a fost una ostentativă, exotică și erotică. Luxul și bucuria au generat temele blânde și ușoare. Valorile promovate prin picturi cu tematică pastorală sau indecentă se rup de moravurile barocului spiritual. În picturi găsim melanjul de modele precum florile, frunzele de acant, cochiliile, panglicile, fructele, coșurile, andiva curbată și sulurile fluente. Culorile utilizate erau luminoase: alb, aur, fildeș.

Mult timp Rococo-ul a fost primit ca o fază finală a barocului, însă există argumente care susțin contrariul și anume că stilul Rococo este unul autonom, primul stil decorativ prin esență și dovedit practic prin ornamentarea interioarelor camerelor, a diverselor obiecte, a întregului mobilier. Deși amintim de arhitectură Rococo, aceasta nu reprezintă un domeniu atât de vast ca de exemplu arhitecrura gotică sau cea renascentistă, ci se caracterizează prin fațadele ornamentate cu linii curbe și asimetrice care amintesc de frunziș și spirala cochiliilor.

Artiştii cooperau pentru a crea efectele decorative dorite. De Troy a realizat picturi transformate de Madame de Montespan şi Madame de Maintenon în broderii. Madame de Pompadour a expus picturile realizate de Boucher, încadrate în rame sculptate de Verbruch sub forma unor coroane de flori și ulterior pictate de Dinant şi Le Fort. Preocuparea principală a artiştilor era rezultatul care trebuia să fie unul frumos. Numele lui Watteau este asociat cu stilul, totul fiind à la Watteau în perioada respectivă: coafura, trăsura, saloanele, budoarele, mănuşa, ţinuta, poziţia.

Ruptura de celelalte stiluri se face prin asimetrie și contrast, dar și prin calitatea de a fi un prim stil decorativ interior. Prin mobilier se prezenta statutul social prin utilitate și partea vizuală, obiectul sau mobilierul trebuia sa fie confortabil, adaptabill, ușor de mutat, astfel că în decursul unui secol observăm progrese și inovații rapide. Ceasurile, candelabrele și oglinzile erau proiectate în cel mai extravagant mod. Budoarul a devenit o cameră de recepţie informală în care s-a investit mult mobilier şi s-au realizat decoraţii. Obiectele erau adesea fără utilitate, însă tot stilul era apanajul unei nobilimi și burghezii frivole.

Sticla era foarte apreciată, prin urmare găsim în camere inserții nu doar de tablouri, ci și de oglinzi. Colonii de sticlari veneţieni au fost aduşi în Franţa. Aceştia erau pricepuţi în tratarea sticlei şi decorarea ei. Sticla venețiană se importă în Franța până în 1685. În 1753 se pun bazele unei fabrici de porţelan pentru ca materialul să fie folosit în îmbogăţirea dulapurilor sau meselor de scris. Simon Etienne Martin a pus bazele unei afaceri de familie producând diverse tipuri de lacuri în culori precum roşu, maro, auriu sau negru cu care lăcuiau dulapuri şi lectici.

Putem considera că Rococo-ul continuă tradiția barocă prin atragerea privirii observatorilor. În rest, artiștii au fost încurajați să se dezobișnuiască de măreție și grandoare, respectiv să utilizeze noi forme, mai ludice și luminoase. Acestea forme se aflau în concordanță cu expresia idealurilor iluministe în cadrul cultural. Constituirea unei noi clase de mijloc a generat noi patroni însetați pentru case confortabile și elegante. Apar locuri de expoziție noi astfel că expunerea către public a fost largă. Un lucru notabil este numărul crescând al artiștilor de sex feminin, în ciuda tuturor limitărilor.

Putem considera perioada Regenței una de tranziție culturală între stilul regelui Ludovic XIV și cel al lui Ludovic XV. Locul formelor clasice și a inspirației antice este preluat de formele sinuoase. Perioada Regenței coincide cu îmbogățirea burgheziei pariziene care a investit în propriul confort atât de râvnit după 72 de ani de rigiditate și etichetă. Se caută o viață mai bună și mai lejeră. Mobila din perioada Regenței se recunoaște după omogenitatea elementelor echilibrate și motivele ornamentale sculptate în bronz aurit.

Le Brun, ales pictor al curții în 1661, își potolește tendințele baroce, având o bună colaborare cu Colbert. După moartea pictorului, în 1690, arta nu a fost supusă unui control riguros ceea ce a dus la destinere, libertate de expresie și afirmarea unor noi talente. Primele tendințe fanteziste apar prin panourile grotești ale lui Jean Bérain. Ocupând perioada anilor 1700-1730, stilul din perioada Regenței prezintă tranziția de la liniile drepte la cele curbe. Deși perioada Regenței dureaza opt ani, stilul promovat de ducele regent este înlocuit complet de stilul regelui Ludovic XV în 1730.

Scaunele erau cumpărate în serii de câte șase pentru a mobila o sufragerie. Acele scaune care aveau partea inferioară alcătuită din fâșii sau benzi împletite și se aflau într-o stare bună încă se aflau în uzul cotidian. Scaunele sculptate din lemn de nuc, stejar sau fag sunt decorate cu modele floarele. Spătarul era drept și acoperit cu material textil. Din aceste scaune se dezvoltă fotoliile fără brațe. La nivelul contururilor, ornamentarea este mai puțin opulentă și realizată în bronz sau lemn sculptat care înlocuiește marmura. Cochilia este simetrică și perforată cu găuri concentrice. Frunza de acant are o mărgea centrală și forma alungită.

Fiind o etapă de tranziție, stilul amestecă formele rigide ale stilului anterior cu cele ușoare ale celui viitor. Totuși, volumul rămâne impresionant. Curburile vor deveni bombate spre exterior precum picioarele unei mese. Artiștii adoptă subiecte ușoare precum pescuitul, vânătoarea, dragostea. Volutele grele ale stilului Ludovic XIV sunt înlocuite prin diverse frunze răsucite sau cutate, crengi, rosete, floarea-soarelui, diverse animale precum păsările, liliecii sau delfinii. Se decorează cu măști, flori, rozete, frunze intrările încuietorilor de la ușă, a mânerelor de la mobilă, a picioarelor mobilierului sau a lămpii.

Mobilierul devine mai funcțional și mai ușor, fiind decorat cu carapace, capete zâmbitoare, frunze de acant sau mărgele încă simetrice. Formele sunt elegante, delicate, fără urmă de ostentație sau supraîncărcare. Ordinea și rigoarea reprezentate de Antichitatea clasică și tema războiului vor fi abandonate de ornamentiști. Temele de interes erau cele jucăușe, drăgălașe sau inspirate din capitolul iubirii, astfel întâlnim măști, mascheroane, capete zâmbitoare, fețe feminine cu tiara sub forma frunzelor de palmier, fauna sălbatică, tolba, porumbelul, scoica, coralul.

Dulapul și biblioteca de mici dimensiuni au linii ușor curbate, frize de bronz la ramele ușilor, iar partea superioară ornamenată cu ciubuce. Masa din perioada aceasta este rară. Are o structură mică și e sculptată discret. În saloane apar primele mese de joc. Consolele perioadei sunt considerate azi cele mai vechi capodopere de mici dimensiuni, sculptate în aur. Găsim în această perioadă patul cu noptiere inegale și patul cu baldachinul suspendat pe întreaga lungime. Cererea pentru comodele realizare crește impresionant. Tapiseriile interioare se potrivesc foarte bine cu mobilierele garnisite.

Se preferă în această perioadă saloane mari pentru ceremonii și pentru diverși musafiri. Apartamentele mici servesc ca budoar, birou sau salon de muzică. Mobilierul este ușor, de dimensiunea redusă, cu forme elegante și feminine, lipsită de elemente inutile. Aceste tipuri de mobilier anunță sosiera stilului Ludovic XV și e de subliniat faptul că vor fi produse în diverse provincii până în 1750. Comodele produse în stilul din perioada Regeței sunt foarte frumoase, încă păstrând masivitatea stilului anterior, dar avâd liniile rotunjite. Sunt decorate cu măști și chipuri feminine realizate în bronz, iar contururile sunt din marmură.

În urma războiului dintre Franța și Spania, artiștii au recurs la utilizarea unor materiale ieftine. Tâmplarii folosesc stejarul, fagul, nucul, bradul și plopul în structura mobilierului. Utilizarea abanosului și incrustațiile prea costisitoare au fostabandonate. Împletiturile șezutului scaunului se făcea din ratanul importat din Indonezia. Se generalizează adaosul de bronz sculptat sau aurit cu scop funcțional, dar și decorativ. Importurile din India estică determină diversificarea motivelor ornamentale și un gust pentru bunuri orientale. Apar reprezentări de maimuțe, dragoni, pene de păuni.

Domnia lui Ludovic XV durează între 1723-1774, însă stilul care îi poartă numele ocupă o perioadă mai scurtă, cea dintre anii 1730-1760. Este un stil feminin, delicat și omogen deseori numit și stil Pompadour. Artele erau influențate de favoritele regelui precum Madame de Pompadour sau Madame du Barry prin importante comenzi. Vorbim de o perioadă de libertate artistică, liberalizarea valorilor morale și promovarea „luminii” de către iluminiștii secolului invitați în saloane rafinate. Noua aristocrație profită de prosperitatea economică și construiesc hoteluri particulare care trebuiau mobilate.

Motivele decorative se reînnoiesc. Spirala cochiliei, pietrelor, frunzelor încă se preferă. Spirala florilor, coroanelor, frunzelor stilizate ca elemente de sine stătătoare sau buchete erau înconjurate de cartușe curbate sculptate. Din natură, inspirația a condus la reprezentări de păsări, porumbei, liileci, dragoni chinezi și alte himere. Restul animalelor sereprezentau rar. Relațiile cu Orientul au dus la reprezentări de derviși, sultani, pași, dragoni, temple japoneze, pagode, diverși chinezicu pălării. Se generalizează decoruri prin soare, stele, zigzaguri, tablă de șah, cuburi și grilaj.

Dulgherii utilizează stejar și nuc pentru mobilierul masiv. Regional, se folosesc cireș, frasin, castan și diverși pomi fructiferi. Mahonul importat din 1725 se folosea pentru cel mai luxos mobilier. Lemnul aurit e mai puțin în vogă și folosit doar pentru console. Lemnul pictat apare la scaune. Lemnul de fag scoate în evidență valorile ornamentelor de fundal. Sculptura utilizată la început de 1730 acordă loc spre sfârșitul stilului Ludovic XV mulurilor.Lacul policrome încă se importă din Japonia și China. Frații Martin din Franța pun bazele unei afaceri de familie în 1748, producând diverse tipuri de lacuri.

Stilul promovat de regele Ludovic XV se distinge prin bronzul de calitate de două tipuri: cel specific unei anumite piese de mobilier și cel care se produce în masă. Bronzul nu avea doar rol decorativ, ci și de protecție. În ceea ce privește marmura, se foloseau cele mai bune de culoare violetă, cireșie, gri și albă extrasă din Italia, Alpi și zona Flandrei. Mai rare au fost decorațiile din faianță și plăci de porțelan. Se generalizează utilizarea țesuturilor de mătase, satin, damasc și brocart, produse de manufacturile Gobelin, Beauvais și d 'Aubusson.

Asimetria devine o regulă. Curbele și contra-curbele devin libere și fără limite. Ornamentația este inspirată mai mult din mediul natural. Temele pastorale și romantice sunt sugerate prin atribute precum lira, tolba, fructele de mare, vânătoarea sau pescuitul. Decorul exuberant este compus din motive sculptate și aurite, incrustații florale și un bogat lac chinezesc. Se preferă policromia luminoasă și armonioasă precum: albastru, roz, alb, verde, galben, argintiu. Suprafețele se bombează, iar profilurile se galbează. Linia dreaptă și unghiul drept dispar complet din structura și decorul mobilei.

Se nasc corporații de dulgheri și tâmplari ce produceau mobilier de lemn masic precum scaunele și paturile, respectiv cel furniruit și incrustat precum dulapurile, mesele și birourile. Aceștia pelează la sculptori, lăcuitori, bronzieri și aurari. Răspândite erau afacerile de familie ce supraviețuiau de-a lungul mai multor generații și datorită mărcii de pe mobilă, azi îi putem identifica foarte ușor. Tâmplarii produc mobila ușoară, elegantă, confortabilă și foarte valoroasă. Tâmplarii încep să producă mobilierul în liniile cele mai feminine.

Diversele tipuri de mobile produse în perioada lui Ludovic XV erau, în general, de dimensiuni reduse, foarte confortabile și raportate la scara umană. Din 1743 s-a reglementat ștampilarea tuturor pieselor. Comoda este cel mai reprezentativ produs al stilului Ludovic XV, are forme galbate, linii armonioase și decor de bronz. Șifonierul este o invenție a perioadei. La modă era mobila așezată în colțurile camerei, de mici dimensiuni și cu suprafața galbată. Apar o serie de noi scaune confortabile, noi tipuri de fotolii grațioase și ușoare fabricate în număr foarte mare.

Se diversifică mesele produse în funcție de utilizarea lor: mese de scris, de cafea, de muncă, noptiera, de joc. Acestea erau ușoare, se potriveau foarte bine cu salonul, aveau contur rotund, oval sau trilob. Mesele de toaletă cu oglinda în partea centrală. Bernard Van Riesen Burgh este mai mare creator de birouri al stilului Ludovic XV. Foarte puține paturi produse în perioada respectivă s-au păstrat până în zilele noastre. Dimensiunile lor erau reduse, aveau linii sinuoase, unele veneau cu una, altele cu două noptiere. Orologiul de atunci încă păstrează azi bronzuri bogate și incrustații delicate.

În 1984, la Washington, a fost realizată o expoziţie alcătuită din lucrările lui Antoine Watteau. Catalogul expoziţiei menţiona că este foarte rar exemplul unui pictor a cărui viaţă să rămână atât de enigmatică şi obscură ca a lui Watteau. Realizările lui Watteau au trezit interesul sculptorului August Rodin, muzicianului Maurice Ravel, regizorului Jean Renoir, pictorului Eduard Manet, poeţilor Charles Baudelaire şi Paul Verlain, fiind considerat simbol al gustului francez.

Biografiile artistului se contrazic unele pe altele. Rămâne totul la un nivel speculativ când cerectăm dezvoltarea artistică a lui Watteau. Unii biografi susţin că Watteau a avut o primă ocupaţie copierea imaginilor religioase populare la vremea respectivă. La modă era şi colecţionarea lucrărilor flamande şi olandeze. Cel mai probabil a intrat în atelierul pictorului Claude Gillot în perioada 1703-1706 şi a lucrat alături de acesta în jur de 3-5 ani. În jurul anului 1708 pleacă la atelierul lui Claude Audran III, iar în paralel contribuie la asamblarea unor elemente decorative destinate rezidenţei Dauphinului.

Seducţia este o temă majoră a operei lui Watteau. În desenul lui Watteau din 1716 scenele cu nimfe şi satiri sunt în acelaşi timp în interiorul cadrului şi parte din cadru, iar ciocnirile erotice sunt făţişe. În cazul altor lucrări, artistul se foloseşte de simboluri precum cimpoiul pentru a sugera organul genital masculin. În lucrarea sa arhicunoscută, Pilgrimage to the Island of Cythera, călătorii sunt cupluri de îndrăgostiți aflați pe mal, pe insula Cythera, mitologică și sacră aparținând lui Venus. Cuplurile sunt grupate la marginea unei vegetații luxuriante și se îndreaptă spre bărcile împodobite cu panglici și ghirlande.

Tablourile sale cu tematică militară sunt văzute ca proteste împotriva agresiunii din orașul său natal. Campaniile militare prezentate de Watteau se îndepărtează de acelea care îl glorifică pe rege și victoriile sale. Tablourile artistului prezintă, conform tradiției nordice, partea cotidiană a războiului, cea nevăzută sau adesea omisă. În The Halt, artistul prezintă un grup de soldați care se odihnesc sub un copac, de-o parte a compoziției un grup de ofițeri poartă discuții cu niște domnișoare, iar de alta niște soldați discută cu alți membri ai campaniei. Militarii dorm, fumează sau vorbesc, în loc să fie prezentați glorioși pe câmp de luptă.

Două tablouri intitulate Dragostea la Teatrul francez și Dragostea la Teatrul italian prezintă personaje de la Comedia Franceză, respectiv Comedia Artiștilor lui Riccoboni. În ambele cazuri, personajele nu au putut fi identificate, probabil tablourile prezintă adunări ale membrilor. Primul tablou trimite la ideea unei piese mitologice dacă îl privim pe Bacchus și Cupidon care toastează, respectiv bustul zeului nebuniei Momo din centrul scenei. Al doilea tablou poate sugera o nocturnă, o compoziție melancolico-lirică frecventă în secolul XVIII.

În Paris, artistul nu a avut o locuinţă fixă, locuind la diverşi prieteni. Numele lui Watteau apare în însemnările Academiei abia după diverse colaborări cu alți artiști. Primit inițial temporar, prin lucrarea Pilgrimage to the Island of Cythera a devenit un membru cu drepturi depline în 1720. Sănătatea artistului nu a fost puternică și a dezvoltat de-a lungul vieții o neliniște și o predispoziție la iritabilitate. Rupe legăturile cu patronii, pune la încercare legăturile de prietenii, unora le provoacă mâhnirea. Unii consideră că Watteau s-a orientat spre pictura de şevalet pentru că nu a reuşit să intre sub patronajul elitei și a nobililor.

Încercând să își refacă sănătatea, Watteau întreprinde o călătorie în Anglia. Acolo îl întâlnește pe Mead, medic vestit și cunoscut chiar și în Franța. Acestuia îi realizează două tablouri: Comedianți italieni și Iubirea pașnică. Comedianți italieni este considerat ultima capodoperă a pictorului, dar biografii menționează că întors în Franța, pictează scene de familie și subiecte amuzante. Tabloul prezintă mediul plin de viață al teatrului, tematica este vioaie și sentimentală. În centru, Pierrot înaintează cu brațele lângă corp, lângă el aflându-se Flaminia care îi refuză dragostea.

Compozițiile lui Watteau descriu noua societate franceză în plin rococo: muzică, petreceri, comportamente galante. Aceeași atmosferă o regăsim în pânzele dedicate măștilor sau teatrului. Lucrarea denumită Mezzettino îl prezintă pe personajul din Comedia italiană, un confident și servitor, victimă a iubirii neîmpărtășite. Poziția și instrumentul muzical sugerează că tânărul se uită spre domnișoara căreia îi cântă o serenadă. Prin frunzișul grădinii luxuriante se ivește statuia feminiă ca aluzia la femeia iubită ce rămâne insensibilă la vorbele bărbatului.

Unul dintre cei mai apreciați artiști rococo este François Boucher, cunoscut pentru latura sa decorativă. În decurs de trei ani, după o scurtă ucenicie sub îndrumarea tatălui și a gravorului Jean- François Cars, Boucher câștigă marele premiu în urma unui concurs destinat pictorilor și drept răsplată pleacă într-o călătorie în Italia. Devenit membru al Academiei Regale de Pictură și Sculptură, cariera sa străbate rapid drumul de la funcția de profesor la cel de rector, mai apoi director al fabricii Gobelin și cel important statut va fi acela de prim-pictor al regelui.

Subiectele frivole și erotice, pe placul curții regelui Ludovic XV, erau abordate de Boucher în tablourile sale. Lucrarea denumită Găteala lui Venus a fost realizată pentru Madame de Pompadour, favorita regelui, și a servit la decorarea sălii de baie din Castelul Bellevue. Venus este înconjurată de simbolurile sale: porumbelul, perlele, trandafirii, scoica. Este un bun exemplu de rococo acest tablou prin lipsa vulgarității, deși detaliile sunt numeroase.

Nu întotdeauna se supune Boucher rigorii tematicilor sau tehnicilor, dar el întruchipează artistul-geniu al rococo-ului prin inventivitatea sa. Evocă mitul iubirii prin prezentarea zeiței Venus în tabloul Venus și Cupidon. Trupul dezgolit al zeiței este înconjurat de o vegetație luxuriantă. Fântâna în formă de cochilie și perlele, respectiv abundența detaliilor decorative delicate amintesc de caracteristicile stilului. Boucher se remarcă drept promotorul tipului de femeie candidă, provocatoare și elegantă

Iluminismul promova ideea că în natură totul este pozitiv, iar plăcerea și dorința devin subiectele preferate ale artiștilor rococo. Zeul viril Hercule este prezentat sărutând-o pe regina Omphale. Acțiunea are loc într-un dormitor răvășit, în timp ce doi armorași stau pe blana de leu cu care era îmbrăcat inițial Hercule. Erotismul și sexualitatea se celebrează în perioada aceasta, presiunea didacticismului este abandonată. Mitologia este regândită și prezentată în noua viziune.

Numeroși gravori s-au inspirat din desenele și picturile lui Boucher și le-au reprodus cu seninătate. Azi se cunosc în jur de 1500 gravuri bazate pe operele artistului. Personajele redate în picturi au fost transformare în diverse figuri de porțelan policromate și destinate ca piese decorative. Numeroase personaje din țărâmul chinezesc au fost desenate de Boucher și reproduse în porțelan. Picturile sale au servit și ca subiect abordabil pentru tapiserii. Cele mai multe au fost realizate de fabrica Beauvais, dar și de Gobelin, fabrică a cărei director va deveni în 1755.

Boucher a fost un foarte bun desenator, pregătind lucrările majore inițial prin niște schițe. În cele din urmă, a realizat desene și ca opere în sine, fără să fie tranpuse în tablouri. Fie desena un singur personaj precum sunt figurile feminine dezgolite sau dansând, fie realiza un desen cuun grup de personaje. Artistul se remarcă și ca un foarte bun gravor, executând în jur de 180 de gravuri, unele după Watteau. Picturile și gravurile sale ulterioare promovau mai ales figurile chinezești întâlnite și în Grădina chinezească.

Un alt mare reprezentant al picturii franceze din secolul XVIII este Jean-Honoré Fragonard, cel care sintetizează lecțiile lui Watteau și Boucher. Artistul a creat o operă variată, fiind promotorul naturii, dragostei, copilăriei și familiei în tablourile sale. Acceptat ca membru al Academiei, Fragonard va răspunde cererilor iubitorilor de artă, patronii din elita regelui Ludovic XV care erau incitați de teme licențioase și senzuale. Un timp, artistul va ezita între tematica religioasă și mitologică.

Tabloul denumit Scrisoarea de dragoste prezintă o tânără surprinsă în intimitatea camerei sale. Așezată la pupitru, citește o scrisoarea atașată unui buchet de flori. Obrajii domnișoarei sunt înroșiți, iar zâmbetul ei este șăgalnic, acestea sugerează sentimentele sale față de expeditor. Nu se cunoaște identitatea personajului, dar s-a presupus că e fiica lui Boucher. Lumina care pătrunde în încăpere determină o atmosferă vibrantă, iar compoziția rafinată pare improvizată pe moment.

Sărutul furat este tabloul lui Fragonard care prezintă o legătură romantică secretă prin sărutul pasional a doi îndrăgostiți întâlniți în secret. Compoziția diagonală este realizată prin corpul înclinat al personajului feminin, voalul și masa. Tematica este îndrăgită de patronii curții regale, subiectul unei romanțe secrete a fost prezentă în societatea franceză până la Marea Revoluție. Texturile din pictură sunt complexe și redate în detalii bogate. Interiorul este organizat de Fragonard astfel încât obținerea unui sărut generos să fie îngreunat.

Tabloul Leagănul repezintă o pictură frivolă în care o tânără elegantă este legănată de către un domn învârstă aproape ascuns în tufișuri. Acesta se pare că nu îl vede pe tânărul din fața leagănului care stă culcat și poate să privească sub rochia domnișoarei. Tânăra amuzată își ridică piciorul drept în aer, iar pantoful dantelat îi cade din picior. Statuia unui putto veghează asupra celor întâmplate din colțul picturiiși își duce un deget la buze în semn de tăcere. Alți doi putti privesc aceeași scenă, însă din perspetiva domnului care manevrează leagănul.

Cu o prospețime deosebită, Fragonard prezintă subiectul adâncirii în lectură în pânza Fată citind. Stilul rococo se remarcă prin redarea luminii armonioase și a culorilor așternute cu libertare. Personajul este prezentat din profil și așezat în apropierea unei ferestre. Fata stă pe perne moi și este captivată de cartea ce o ține în mâna dreaptă. Lumina proiectează o umbră slabă pe perete. Artistul surprinde un moment special și intim al existenței cotidiene.

Tabloul Încuietoarea prezintă scena în care doi îndrăgostiți se închid într-un dormitor și se subliniază astfel modul de gândire și spiritul libertin al secolului XVIII din Franța. Pictura erotică a fost realizată într-o cromatică luminoase, dar care evidențiază ambiția clară și reală a personajelor. Tablourile lui Fragonard care abordează subiecte galante, jucăușe și reprezentative pentru spiritul iluminist vor găsi numeroși patroni atrași și dispuși să plătească pentru ele.

Giovanni Battista Tiepolo cunoscut sub numele Giambattista Tiepolo a fost cel mai priceput pictor al secolului XVIII prin transpunerea scenelor religioase, mitologice sau legendare în adevărate reprezentații teatrale. Cele mai importante opere ale artistului sunt tavanele pictate din bisericile venețiene și vilele și palatele din Italia, Spania și Germania. Cea mai fascinantă realizare este cea de la Würzburg, tavanul decorat de Tiepolo prezentându-l pe Apollo și continentele.

Pentru arhiepiscopul Clement Augustus, artistul a realizat pânza Sfânta Treime arătându-i-se Sfântului Clement. În tablou îl putem identifica pe comanditar în figura sfântului îngenuncheat și lipsit de atributele sale, căruia îi apare viziunea cerească. Din arhitectura prezentată se întrevede specificul rococo-ului nordic. Compoziția excelează prin cromatică și monumentalitate. Tiepolo creează senzația mișcării de rotație prin grupul Sfintei treimi și cel al îngerilor. Îngerașul așezat pe trepte este păzitorul mitrei și a crucii triple.

Pentru venețianul Dionisio Dolfin, Tiepolo a realizat o serie de fresce. Pictura Ridicarea statuii unui împărat a fost repartizată în Palatul Arhiepiscopal din Udine și atribuită inițial lui Menescardi, elevul lui Tiepolo. În partea superioară a compoziției se află îngerul Faimei, pe când în cea inferioară personajul așezat pe trepte este înconjurat de o cromatică îndrăzneață. Această perfecțiunea tehnică ca deveni caracteristică pentru Tiepolo și datorită ei va fi solicitat la marile curți europene.

Tiepolo a realizat un ciclu decorativ de zece tablorui pentru salonul principal al Palatului Dolfin din Veneția, artistul beneficiind de patronajul familiei Dolfin. Din acele tablorui care trebuiau să înfățișeze virtuți morale, civice și eroice face parte și Moartea consulului Lucius Iunius Brutus. Așa cum sugerează denumirea tabloului acesta prezintă moartea consului Brutus șia etruscului Arunte. Pe cel din urmă îl vedem întins pe pământ și rănit de Brutus. Prin tehnica clarobscurului, Tiepolo a urmărit să îl detașeze pe observator prezentând nu o realitate dramatică, ci o ficțiune spectaculoasă.

Din seria celor zece picturi realizate pentru Palatul Dolfin face parte Triumful lui Marius. Pânza prezintă un episod din istoria Romei antice. Personajul dus în lanțuri este regele Numidiei, Iugurtha. Acesta își merită soarta după un război de șase ani cu Caius Marius. Lumina creează armonie între personaje, iar compoziția are efecte de trompe l’oeil. Tabloul respectă ceremonialul antic roman: defilarea victorioasă a generalului cu însemnele militare și prada de război. În fața personajului care poartă făclia se află autoportretul artistului.

În Imaculata Concepție, Tiepolo o prezintă pe Fecioara Maria ca „noua Eva” încoronată de 12 stele și învingătoare a răului. Demonul ispititor are figura unui șarpe cu coadă de focși cu mărul între dinți. Deasupra ei se află porumbelul, simbol al Grației divine. Doi îngerași se joacă și se ascund în faldurile ample ale mantiei. Un alt îngeraș încearcă să-și mențină echilibrul în vârtejul de nori. Atât de îndrăgit și respectat a fost Tiepolo ca artist că la momentul morții sale, regele Carol III al Spaniei îi expune toate tablourile în biserică ca omagiu.

Centralizarea Franței a cunoscut atât de mare succes încât la nivelul artelor s-a uniformizat întregul teritoriu francez. Desigur, au existat inițiative locale, dar foarte puține și chiar acelea aveau ca sursă de inspirație sau model de urmat producția pariziană rococo. Artiștii francezi au călătorit mult și au promovat stilul decorativ. Studiile efectuate au concluzionat că în Italia și Germania stilul s-a răspândit mai rapid și mai larg, pe când în țări precum Spania, Marea Britanie sau statele est-europene cunosc foarte puțin definiția și contextul rococo-ului.

În Austria, Rococo-ul pătrunde pe filieră italiană, prin Antonio Carlone care construiește mănăstirea Sf. Florian. Clădirea dispune de perechi de coloane corintice, antamblament sculptat, taval boltit sub formă de pânze, pictat și ornamentat. Jakob Prandtauer a proiectat nava și cupola abației din Melk, utilizând pilaștri corintici, pereți curbați, arce libere, elemente florale. Pentru biblioteca abației, artistul a condus pilaștri corintici spre tavanul boltit și acoperit în maniera di sotto in su care presupune scurtarea figurilor pictate astfel încât dau senzația că ar fi suspendate în aer deasupra observatorului.

În Germania, Domenikus Zimmerman se afirmă în promovarea Rococo-ului prin planul oval și elementele simple ale bisericii de pelerinaj din Bavaria. Tavanul boltit este pictat în bine-cunoscuta manieră di sotto in su specifică stilului deocrativ. Johann Balthasar Neumann a proiectat tavanul Palatului din Würzburg, Antonio Bossi a decorat cu stuc alb Sala Albă, iar Sala Împăratului a fost decorată cu stuc roșu, alb și galben și acoperită cu frescă de pictorul italian Tiepolo.

În Anglia, Rococo-ul s-a răspândit mai greu, fiind considerat „gustul francezilor”. Nu a fost adoptat ca stil arhitectural, însă elmente rococo s-au utilizat în lucrul cu mătasea, porțelanul și argintul. Mobilierul își schimbă pe alocuri design-ul. În teorie, s-a lansat apelul către liniile curbate și ondulate ale rococo-ului ce reprezentau bazele frumuseții în artă și natură. John Michael Rysbrack a încercat să introducă motive rococo în opere sale sculpturale, dar majoritatea păstrar limbajul clasic al solemnității.

În Italia, s-a preferat pentru mult timp barocul târziu. Astfel, pătrunderea unui nou stil a fost mult îngreunată. Unele zone se alătură rococo-ului prin munca de calitate deseori individuală, alteori executată în grup. Giacomo Serpotta a fost unul dintre artiștii care lucrau cu stuc. Îl găsim în Sicilia, la începutul secolului XVIII realizând decorații exuberante și creative la oratoriul San Lorenzo din Palermo.

În cazul Spaniei nu putem să vorbim de un rococo pur, ci de un baroc târziu încărcat cu elemente rococo. În plus, un stil secular ca rococo-ul nu se potrivea cu societatea și arta religioasă a Spaniei. Stilul decorativ se infiltrează prin cărți, mobilier importat și artiști străini. În țara vecină, și anume Portugalia, rococo-ul pătrunde în partea nordică, Lisabona rămânând fidelă barocului. Curtea regală și cutremurul din 1755 au determinat în sudul țării o densitate scăzută a populației și construcții mai puține în stil rococo.