Renașterea târzie sau Manierismul
O artă a detaliilor
autor Melinda Erdei-Vörös, noiembrie 2016
În perioada târzie a artei renascentiste, artiștii nu s-au concentrat doar pe redarea omului într-un cadru oarecare. S-a pus accentul mai ales pe redarea elementelor înconjurătoare, a stofei, a gesturilor, a luminii și umbrelor.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Fie că vorbim de perioada târzie a Renașterii sau de curentul manierist, ambele fac tranziția spre baroc. Unii consideră această perioadă ca fiind o dezvoltare ulterioară naturală a stilului atins în perioada maturității renascentiste. Alții sunt de părere că manierismul a stricat prin exagerare prototipul eleganței și frumuseții renascentiste. Roma, Florența și Mantua au fost centrele manieriste ale Italiei.

Termenul italienesc „maniera” a existat în literatură înainte de a fi aplicat artelor vizuale și descria săvârșirea unei acțiuni fără efort, cu rafinament, se referea, în special, la comportamentul uman, la grația curtenească. Se cerea „maniera” și în arta secolului XVI, dar a ajuns să fie concepută cu sensul ei negativ, ca o schimbarea de la virtute la viciu. Teoreticianul Bellori consideră că „maniera” a distrus pictura bună a Renașterii. Luigi Lanzi a inventat cuvântul „manierismo” pentru a descrie limbajul artistic ce se depărtează de natural prin cizelare, idealizare, frumusețe nenaturală și tensiune.

Considerat un stil „anticlasic”, „rece” și „distant”, manierismul exagerează plastica structivă și o înlocuiește cu ornamentații bogate. Exagerarea eleganței se face prin atenția sporită ce cade asupra detaliilor. Manierismul evită rigurozitatea stăpânită în Renașterea matură, se îndepărtează de comportamentul și înfățișarea naturală și experimentează fantezii bizare. Imaginea își pierde coerența. Formele alungite, sinuoase, distorsionate nu reușesc să transmită emoții intense. Formele sinuoase sunt denumite de Michelangelo „figuri în serpentină”.

Manierism a existat într-o mică măsură în multe perioade, dar Renașterea matură a constituit câmpul benefic pentru dezvoltarea ei. În deceniul trei al secolului XVI au fost efecutate numeroase călătorii de către un grup de artișit italieni care au lucrat pentru gravori, iar reîntorcându-se la atelierele lor vor disemina aspectele însușite în zona centrală a Italiei și în Valea Padului.

Din perspectivă politică, exemplele susțin că indiferent de evenimente militare, arta nu a suferit de influențe directe. Un rol mai important în apariția și dezvoltarea manierusmului joacă literatura, citirea anticilor și transferul de idei de la personalități literare la artiști. Două concepte noi devin esențiale pentru artiști, opera de artă trainică și absolută, care nu mai este evlavioasă, practică sau ceremonială. Se caută aprobarea din partea publicului a unor lucrări create din propria inițiativă a artistului.

Trecerea la baroc s-a întâmplat prin suprapuneri, nu a fost bruscă, iar noul stil a fost sesizat îndă din timpul Renașterii mature. În arhitectură, depășirea cadrului arhitectural prefigurează barocul. Deja la Michelangelo observăm stilul arhitectural maniersit. În pictură începutul manierismului este marcat de moartea lui Rafael în 1520. Sculptura manieristă a căutat să întreacă geniul lui Michelangelo. Astfel, unul dintre discipolii maestrului, Baccio Bandinelli, a preluat și executat „Hercules și Cacus” considerat începutul sculpturii manieriste.

Palladio este considerat unul dintre cei mai mari arhitecți din nordul Italiei din secolul XVI. Majoritatea lucrărilor sale le-a executat în regiunea Veneto. A fost un teoretician inteligent, a redactat o serie de cărți dintre care cea mai importantă operă este „Quattro libri dell’Archittetura”. A profitat cel mai bine de lecția clasică, proiectele sale urmăreau să atingă utilitatea în cadrul construcției, iar majoritatea edificiilor bisericești puneau în valoare existența a două lumi, cea spirituală și cea lumea, și a conexiunilor dintre acestea.

În copilărie Palladio a fost ucenic într-un atelier de sculptură. La vârsta de 16 ani s-a înscris în breasla zidarilor și pietrarilor. Educația umanistă a primit-o de la poetul Gian Giorgio Trissino, la vila căruia a lucrat ca pietrar. După moartea lui Trissino, ca patroni i-au servit frații Barbaro care l-au ajutat să devine arhitectul șef al Republicii venețiene. A apărut arhitectura palladiană, cea mai influențată fiind Anglia. Arhitectul Irigo Jones s-a inspirat din opera lui Palladio și a executat mai multe lucrări în specific palladian printre care și Banqueting House. Alte influențe palladiene întâlnim la Potsdam și Berlin.

Primul proiect propriu al lui Palladio a fost Villa Godi, finanțată de frații Girolamo, Pietro și Marcantonio Godi. Clădirea cu aspect auster, dar echilibrat prezintă volume clare, definite de cele trei arcade ale loggiei. Partea centrală, de dimensiuni mici și în retragere, este flancată de părți laterale avansate și mai masive. Planul a prevăzut câte două apartamente, de o parte și alta a părții centrale. Comparativ cu lucrările din perioada de maturitate a artistului, la Villa Godi se observă lipsa decorațiunilor exterioare.

Cea mai cunoscută operă a lui Palladio este Villa La Rotonda, de lângă Vicenza. Clădirea de plan pătrat prezintă patru fațade, fiecare cu portic și intrare proprie ce duce către o sală circulară acoperită cu cupolă. Această sală este cea care a dat numele clădirii. Fiecare portic este flancat de câte o fereastră, iar fiecare froton este susțin de șase coloane ionice. Deasupra fiecărui fronton au fost plasate statui ale unor zeități. Camerele se află la etaj, iar interiorul a fost acoperit de fresce. Simetria clădirii a permis o vedere panoramică asupra peisajului înconjurător.

Palazzo Valmarana a fost clădit pentru patricianul Giovanni AlviseValmarana care l-a susținut pe Palladio în realizarea porticului basilicii palladiene. Fațada palatului îmbină șase pilaștri înalți din ordinul compozit cu pilaștri mai scunzi din ordinul corintic. Deasupra celor doi pilaștri corintici ce marchează începutul și sfârșitul clădirii, se află câte un basorelief ce redă un luptător care ține blazonul familiei Valmarana. Palazzo Valmarana reprezintă cea mai individualizată creație palladiană.

Biserica benedictină San Giorgio Maggiore din Veneția a fost proiectată de Palladio. Fațada adaptează modelul templului clasic la biserica creștină și prezintă o navă centrală supraînălțată față de navele laterale. Soluția lui Palladio a constat în suprapunerea a două fațade: una care se întinde de la un capăt al nave laterale la capătul celeilalte și este susținută de pilaștri, pe când cealaltă, mai îngustă și înălțată deasupra celeilalte, este susținută de coloane angajate. Pe portaluri se găsesc statuile sfinților Ștefan și George cărora a fost dedicată biserica.

Palladio a realizat Teatro Olimpico din Vicenza, teatrul pe care a vrut să îl construiască după planul teatrelor romane. Artistului i-a fost atribuit un arc în Vicenza, care se situează la începutul treptelor ce duc spre sanctuarul Sf. Maria din Monte Berico. Peste râul Brenta, Palladio a realizat un pod acoperit cu pontoane din lemn. Alături de acesta, i-au mai fost atribuite alte două poduri, peste Cismon și Tesina.

Giacomo Barozzi da Vignola se numără printre primii artiști care au răspândit manierismul în mediul italian. S-a ridicat la rangul lui Palladio, scriind două cărți despre arhitectură în care a prezentat frumusețea arhitecturii antice, aceste scrieri fiind accesibile și amatorilor. Nu doar că a învățat alături de Michelangelo, dar a și continuat lucrările acestuia la biserica Sf. Petru. L-a influențat pe viitorul arhitect din curent baroc, Carlo Maderno, cu care a lucrat împreună la realizarea fațadei bisericii Sf. Petru. Prin respectarea strictă a formelor antice, operele lui Vignola au reprezentat un contrabalans barocului, mai ales în Roma.

Vignola s-a format ca pictor în Bologna, după care a plecat la cererea papei la Roma. Aici a avut șansa să studieze monumentele antice. A colaborat cu artiști precum Peruzzi și Primaticcio. Ca asistent al lui Primaticcio, Vignola a petrecut în jur de doi ani în Franța, la Fontainebleau, unde a pictat și a supravegheat turnarea în bronz a unor mulaje luate de la Roma. Reîntors la Bologna, a realizat un plan pentru fațada basilicii San Petronio, precum și altarul mare și ciboriul. Se mută definitiv la Roma, unde preia lucrările lui Michelangelo.

Pentru papa Iuliu III a fost clădită Villa Giulia din Roma. La această clădire au lucrat Vignola, Bartolomeo Ammanati, Giorgio Vasari și Michelangelo. Fațada reprezintă munca lui Vingola, acesta realizând două etaje sumbre și rusticizate. În centru apare motivul arcului triumfal, flancat de arcade oarbe. Fațada este flancată la margini de pilaștri dorici. Pentru spatele clădirii, Vignola a proiectat o loggie semisferică care privește spre prima curte interioară.

Servind drept biserica-mamă pentru comunitatea iezuită, Vignola a realizat Chiesa del Gesù din Roma împreună cu Giacomo della Porta care va prelua lucrările. Construcțiile au început conform planurilor lui Vignola care a pregătit o fațadă echilibrată, dar dinamizată mai apoi de perspectiva lui della Porta care tindea spre verticalitate. Rezultatul constă în fațadă ce prezintă în zona inferioară șase perechi de pilaștri cu capitel corintic, iar în cea superioară patru perechi de pilaștri. Cele două părți sunt unite de câte o volută aflată pe o parte și alta a edificiului.

Palazzo dei Banchi din Bologna a fost realizat din dorința familiilor ce dețineau bodegi în Piazza Maggiore cu scopul de a oferi locului un aspect arhitectural plăcut. Planul lui Vignola a constat în realizarea unei fațade asimetrice contituite din cincisprezece arcade dintre care două mari largi conducând spre diferite alei, iar celelalte de dimensiuni mai reduse. Toate arcadele sunt flancate de pilaștri corintici. Etajele sunt prevăzute cu diverse tipuri de ferestre care dau tonul manierist al clădirii, dar oferă iluzie unei compoziții nedivizate.

Vignola a lucrat alături de Galeazzo Alessi la basilica Santa Maria degli Angeli din Assisi. Construcția a decurs lent fiind finanțată prin donații. Edificiul de plan rectangular prezintă o navă centrală supraînălțată față de cei doi colaterali. Flancat de zece capele, planul situează în capăt un transept și un cor într-o absidă semicirculară.

Datorită autobiografiei sale detaliate, în care vorbește pe un ton mulțumit de sine, viața lui Cellini se dovedește a fi mai palpitantă decât a altor artiști. A lucrat ca aurar, sculptor, soldat, muzician și proiectant, furnizând o autobiografie vastă și tratate pe teme sculpturale sau privitoare la aurărie. Cellini se numără printre cei mai importanți artiști manieriști, realizând statui, portrete, medalioane, crucifixe și diverse alte piese decorative.

Născut în familia unui muzician, Cellini a fost angajat pe calea muzicii din copilărie, de către tatăl său. După o scurtă perioadă, Cellini devine ucenicul unui aurar. Din cauza unui scandal a fost alungat șase luni la Siena unde a continuat să lucreze ca ucenic. Urmează un popas la Bologna, aici se perfecționează în domeniu și învață să cânte la flaut. În 1527, Cellini a participat la apărarea Romei. A vizitat de mai multe ori curtea de la Fontainebleau, unde a lucrat pentru regele Franței. De-a lungul vieții sale a fost implicat în nenumărate scandaluri, a comis crime și a rănit fizic persoane mai multe persoane.

Pentru regele Franței a realizat o solniță de aur parțial emailată. Lucrarea prezintă două personaje situate față în față, având picioarele încolăcite. Este vorba de un zeu al mării și o figură feminină reprezentând pământul. Alături de zeu apare o navă ce servește drept solniță, iar de partea figurii feminine se află pipernița, sub forma unui templu. Pe desfășurarea bazei care susține cele două personaje, au fost reprezentate anotimpurile și diverse activități umane. Opera se clasifică drept manieristă prin tematică, tehnică și forme complexe.

Cellini a realizat un crucifix din marmură albă de Carrara. Anatomia lui Hristos este corectă, acesta fiind redat nud, doar părțile genitale sunt acoperite de perizomă. Capul este ușor înclinat pe umărul drept și nu poartă coroana de spini. Buzele și ochii reflectă un ultim suspin. Corpul lucios și alb al lui Hristos contrastează cu marmura neagră din care a fost realizată crucea. Cellini a executat această lucrare în urma unui vis pe care l-a avut.

Cellini a executat medalii de argint, bronz, aur și lapislazuli reprezentându-i pe Clement al VII-lea, Francisc I al Franței, Alessandro de' Medici, Pietro Bembo și pe Leda cu lebăda. În bronz și marmură a realizat busturi înfățișându-i pe Cosimo de' Medici și bancherul Bindo Altoviti. Printre operele sale se găsesc și cele inspirate din mitologie cu personajele precum Perseu, Apollo, Ganimede, Giacinto, Narcis sau Neptun.

Cea mai cunoscută operă a lui Cellini este statuia în bronz reprezentându-l pe Perseu cu capul Medusei. Statuia a fost realizată în tehnica cerii pierdute. Este prima lucrare, după o lungă perioadă, a cărei bază este reprezentată de o sculptură figurativă, și anume corpul neînsuflețit al Medusei, iar baza face parte din întreaga compoziție. Perseu, nud și cu o cască cu aripi pe cap, ține în mâna dreaptă spada, iar cu cea stângă ridică triumfător capul Medusei. Manierismul se prezintă prin inspirația din mitologie, contorsionarea corpului nud și atenția sporită acordată unor detalii precum vene, musculatură, expresii faciale.

Pe Ammanati îl întâlnim atât în domeniul arhitecturii, cât și în cel al sculpturii. Educat în cadrul școlii florentine, a fost un inovator în arhitectură, prezentând idei spectaculoase și îndrăznețe. După o criză spirituală, ajunge să își condamne propriile lucrări cu tematică profană. Operele sale sculpturale au fost criticate de contemporani, frumusețea acestora fiind descoperită abia în secolul XIX.

Ammanati a studiat sub conducerea sculptorului Baccio Bandinelli, autorul operei „Hercule și Cacus”, și cea a sculptorului și arhitectului Sansovino. A preluat câteva din proiectele lui Michelangelo, stilul căruia l-a imitat prea puternic. A avut contacte timpurii cu comunitatea iezuită pentru care a realizat diverse lucrări de extindere și renovare ale unor clădiri. În ultima perioadă a vieții sale a repudiat propriile creații. Într-o scrisoare adresată marelui duce Ferdinando I de' Medici îi cere acestuia să nu îl oblige să execute lucrări nud.

Pentru mormântul poetului Jacopo Sannazzaro, Ammanati a contribuit cu două statui ilustrând pe Apollo și pe Minerva. Acestea au fost realizate din marmură de Carrara. Apollo este redat șezând cu o violă între picioare pe care o ține cu mâna stângă. Minerva apare tot șezând, înarmată, ținând în mâna stângă un scut mare. Între spațiul dintre cele două personaje a fost plasat urna funerară. Pe timpul Contrareformei, pentru a nu fi distruse, dedesubtul personajelor au fost inscripționate numele biblice David și Iudita.

Pentru Piazza della Signoria, Ammanati a realizat Fântâna lui Neptun pentru a simboliza puterea navală a Florenței. Cu ajutorul celor mai buni sculptori și turnători, de-a lungul bazinului au fost realizate figuri de satiri, cai de mare ivindu-se din apă, zei ai mărilor, îmbrăcând forme culcate și contorsionate, sprijinite pe perimetrul bazinului. Neptun, realizat din marmură de Carrara, este redat triumfător pe un piedestal, în mijlocul fântânii de plan octogonal.

Pentru Villa medicea di Castello, Ammaneti a contribuit cu diverse statui pentru grădinile vilei. Pentru prima terasă a realizat două statui înfățișând zeii Hercule și Anteu. Corpurile lor răsucite sunt surprinse în momentul luptei inspirate din mitologia greacă. Pentru o fântână dreptunghiulară Ammaneti a realizat o statuie de bronz așezată pe o stângă spongioasă. Figura masculină încearcă să se adăpostască de frig apropiindu-și brațele de corp în semn de îmbrățișare.

Artiștii din mediul venețian au ținut piept curentului manierist într-o mai mare măsură decât artiștii strânși în jurul Romei. Tintoretto aparține curentului ce face trecerea spre baroc și aparține triumvuratului de artiști venețieni alături de Tizian și Veronese. Opera sa se caracterizează prin folosirea dramatică a luminii și a perspectivei cu ajutorul cărore scoate în evidență un stil dinamic și ferm.

Jacopo Robusti cunoscut sub numele de Tintoretto a fost educat în spiritul școlii venețiene. A fost denumit și „Il Furioso” datorită tușelor energice pe care le-a folosit în diverse opere. Nu se cunoaște unde și-a făcut ucenicia, dar lucrările sale timpurii seamănă cu cele ale lui Parmigianino. Din documente reiese că la vârsta de 20 de ani a fost pictor independent. A pus bazele unui atelier de creație în cadrul căruia a instruit diverși ucenici. a reușit să întreprindă o deplasare la Mantua, probabil singura călătorie în afara Veneției. Subiectele abordate de artist sunt atât laice, cât și religioase.

Din ciclul realizat pentru Scuola Grande di San Marco face parte tabloul „Descoperirea cadavrului Sfântului Marcu”. Lucrarea prezintă căutarea relicvelor Sf. Marcu pe timpul nopții printre cadavrele îngropate într-o biserică. Fantoma sfântului își face apariția și cu mâna stângă ridicată ferm le cere să întrerupă căutările. La picioarele sale se află un cadavru vinețiu nud. În partea dreaptă un grup de personaje încearcă să imobilizeze un bărbat posedat. Efectul luminilor din plină noapte dezvăluie în spațiul asimetric personaje grandioase.

Din perioada de maturitate a lui Tintoretto datează lucrarea „Leda și lebăda”. Opera o prezintă pe Leda care conform mitului a fost sedusă de Zeus, transformat în lebădă. Draperiile trase dezvăluie frumusețea și senzualitatea Ledei împodobită de un șirag de perle și o brățară de aur. Leda, întinsă pe diagonală, privește spre slujnică. În încăpere, lumina zilei scoate la iveală un papagal într-o colivie, un cățeluș, o pisică și o gâscă.

Protagonista tabloului „Suzana și bătrânii” este soția unui evreu bogat râvnită de doi bătrâni din comunitatea aflată în Babilonia, scenă preluată din Biblie. Episodul se desfășoară în grădina în care se îmbăia Suzana, cu puțin înainte de a fi surprinsă de cei doi care încearcă să o posede. Compoziția este dinamică, drama Suzanei desfășurându-se între pomi și gardul viu. Foarte atent la detalii, scena îmbăierii este completă prin prezența unui pieptene, a unei agrafe pentru păr, a vasului cu cremă, a șiragului de perle și a inelelor.

În tabloul „Iosif și soția lui Putifar” tensiunea dramatică este sugerată prin gesturi reduse, decorul somptuos, bogăția de culori și compoziția asimetrică. Scena o prezintă pe soția lui Putifar încearcând să îl seducă pe sclavul Iosif și să îi fure haina cu care îl poate acuza de viol. Liniile sinuoase ale corpului femeii, luminată intens, redau starea ei de frenezie. Iosif dinamizează scena prin poziția sa și gestul de retragere, încercând să își recupereze haina.

Una din operele cu tematică religioasă este „Hristos mergând pe ape”. Lumina rece îl prezintă pe Hristos înaintând pe apă spre apostoli, cu brațul drept ridicat și un gest de invitație adresat unuia dintre apostoli. Forța mării este prezentată prin fragilitatea bărcii, lovită de valuri, respectiv aflată în bătaia vântului. Se păstrează descrierea din Evanghelie, tabloul redă noaptea spre sfârșite, lumina subliniind copacii din partea dreaptă și sclipirile apei.

Bronzino a fost reprezentantul picturii manieriste din mediul florentin. Și-a trăit întreaga viață în Florența unde a executat portrete și picturi pe teme religioase și alegorice. A realizat și fresce pentru capela Eleonorei di Toledo. Bronzino a fost pictorul curții lui Cosimo de' Medici pentru care a realizat majoritatea portretelor sale.

Bronzino a fost fiul unui măcelar. A devenit ucenicul lui Raffaelino del Garbo și Pontormo. Devine membru fondator al Academiei din Florența. A instruit diverși pictori printre care și Alessandro Allori, în casa căruia a locuit în ultima parte a vieții sale. Bronzino a fost și poet, legând o prietenie strânsă cu poeta Laura Battiferri.

Portretul Lucreziei Panciatichi și al lui Bartolomeo Panciatichi denotă eleganță și rafinament. Lucrezia are o privire melancolică, aceasta urmându-și soțul la bine și la rău. Aceasta poartă țesături somputoase și bijuterii care îi scot în evidență rafinamentul. Bartolomeo are o poziție solemnă, trăsăturile lui fiind subliniate prin cromatică. Câinele negru, alături de stăpân, are blana lucioasă și privirea blândă.

Cosimo de' Medici a comandat opera „Alegoria lui Venus și a lui Cupidon”. Lucrarea are ca temă dragostea senzuală inspirată din mitologie. Compoziția este complexă și detaliată, ce adoptă o cromatică completă, fiind considerată triumful tehnicii manierismului. Dragostea înșelătoarea se observă în gestul lui Cupidon de a prinde diadema lui Venus în timp ce o sărută, simultan Venus îi fură săgețile. La picioarele lor apar măștile tinereții și bătrâneții și un porumbel. În partea stângă, amanții urlă de disperare, iar în cea dreaptă un amoraș este pregătit să arunce cu petale de trandafiri.

Portretele lui Bronzino sunt adesea tensionate îmbinate cu forme geometrice fixate prin culori lucioase. În „Portret de tânăr”, Bronzino prezintă un intelectual ce ține cu mâna dreaptă o carte întredeschisă, într-o postură elegantă, și cu mâna stângă în șold exprimă orgoliul unui om de litere mândru. Figura prelungă a intelectualului este încadrată de o masă și un scaun decorate cu elemente grotești. Se consideră că tânărul a frecventat cercul de prieteni ai artistului.

Bronzino a realizat portretul episcopului de Grandèves , Ugolino Martelli, pe care l-a prezentat în tinerețe. În mâna stângă ține cartea contemporanului Pietro Bembo, iar cu cea dreaptă stă pe pagina deschisă din cartea lui Homer. Tânărul episcop este înfățișat în curtea Palatului Martelli, în fundalul plin de elemente culturale apare statuia lui David Martelli. Prin totalitatea lucrărilor sale de acest gen, Bronzino a devenit cel mai mare creator de portrete din perioada manierismului.