Renașterea târzie sau Manierismul
O artă a detaliilor
autor Melinda Erdei-Vörös, noiembrie 2016
În perioada târzie a artei renascentiste, artiștii nu s-au concentrat doar pe redarea omului într-un cadru oarecare. S-a pus accentul mai ales pe redarea elementelor înconjurătoare, a stofei, a gesturilor, a luminii și umbrelor.
Fie că vorbim de perioada târzie a Renașterii sau de curentul manierist, ambele fac tranziția spre baroc. Unii consideră această perioadă ca fiind o dezvoltare ulterioară naturală a stilului atins în perioada maturității renascentiste. Alții sunt de părere că manierismul a stricat prin exagerare prototipul eleganței și frumuseții renascentiste. Roma, Florența și Mantua au fost centrele manieriste ale Italiei.

Termenul italienesc „maniera” a existat în literatură înainte de a fi aplicat artelor vizuale și descria săvârșirea unei acțiuni fără efort, cu rafinament, se referea, în special, la comportamentul uman, la grația curtenească. Se cerea „maniera” și în arta secolului XVI, dar a ajuns să fie concepută cu sensul ei negativ, ca o schimbarea de la virtute la viciu. Teoreticianul Bellori consideră că „maniera” a distrus pictura bună a Renașterii. Luigi Lanzi a inventat cuvântul „manierismo” pentru a descrie limbajul artistic ce se depărtează de natural prin cizelare, idealizare, frumusețe nenaturală și tensiune.

Considerat un stil „anticlasic”, „rece” și „distant”, manierismul exagerează plastica structivă și o înlocuiește cu ornamentații bogate. Exagerarea eleganței se face prin atenția sporită ce cade asupra detaliilor. Manierismul evită rigurozitatea stăpânită în Renașterea matură, se îndepărtează de comportamentul și înfățișarea naturală și experimentează fantezii bizare. Imaginea își pierde coerența. Formele alungite, sinuoase, distorsionate nu reușesc să transmită emoții intense. Formele sinuoase sunt denumite de Michelangelo „figuri în serpentină”.

Manierism a existat într-o mică măsură în multe perioade, dar Renașterea matură a constituit câmpul benefic pentru dezvoltarea ei. În deceniul trei al secolului XVI au fost efecutate numeroase călătorii de către un grup de artișit italieni care au lucrat pentru gravori, iar reîntorcându-se la atelierele lor vor disemina aspectele însușite în zona centrală a Italiei și în Valea Padului.

Din perspectivă politică, exemplele susțin că indiferent de evenimente militare, arta nu a suferit de influențe directe. Un rol mai important în apariția și dezvoltarea manierusmului joacă literatura, citirea anticilor și transferul de idei de la personalități literare la artiști. Două concepte noi devin esențiale pentru artiști, opera de artă trainică și absolută, care nu mai este evlavioasă, practică sau ceremonială. Se caută aprobarea din partea publicului a unor lucrări create din propria inițiativă a artistului.

Trecerea la baroc s-a întâmplat prin suprapuneri, nu a fost bruscă, iar noul stil a fost sesizat îndă din timpul Renașterii mature. În arhitectură, depășirea cadrului arhitectural prefigurează barocul. Deja la Michelangelo observăm stilul arhitectural maniersit. În pictură începutul manierismului este marcat de moartea lui Rafael în 1520. Sculptura manieristă a căutat să întreacă geniul lui Michelangelo. Astfel, unul dintre discipolii maestrului, Baccio Bandinelli, a preluat și executat „Hercules și Cacus” considerat începutul sculpturii manieriste.

Articolul mai conține 6 secțiuni ilustrate cu 25 imagini și texte.
Abonați-vă cu doar doar 10 lei/lună pentru a avea acces nelimitat.

Vi se va crea un cont automat unde veți putea gestiona abonamentul. Dacă deja sunteți abonat vă puteți loga. Dacă reprezentați o instituție de învățământ vă rugăm să ne contactați în vederea obținerii unui discount.