Răspândirea artei Renașterii în Franța
Perioada castelelor de pe valea Loarei
autor Melinda Erdei-Vörös, noiembrie 2016
Caracterul italian al artei renascentiste a fost abordat de artiștii francezi într-o manieră clasică. Aceștia au construit castele și palate printr-un joc al volumelor, culorilor și bogăției ornamentale.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
În Franța spiritul umanist se instalează mai târziu decât în Italia. Campaniile franceze din Italia și admirația pentru cultura italiană va facilita împrumutarea sentimentului renascentist. Revenind în țară, francezii aduc spiritul competitiv, un sentiment de admirație față de eleganța italiană, precum și opere de artă, picturi, sculpturi, costume și brocarturi. Apar două direcții dominante în Franța: zona Burgundiei influențată de flamanzi și curtea de la Fontainebleau influențată de renașterea italiană și manierismul italian. Numeroși artiști italieni au fost cooptați să lucreze la curtea regelui Francisc I.

Arhitectura religioasă franceză din secolul XV este tributară goticului flamboyant, au fost preluate prea puține elemente renascentiste și nu erau deloc evidente. Începe, în schimb, o orientare tot mai clară spre arhitectura laică care cunoaște succes în secolul următor. Castelele, edificiile publice, palatele și reședințele regale iau amploare, iar trăsăturile lor comune sunt: amplasarea armonioasă în cadrul naturii, eleganța proporțiilor, claritatea și logica. Deși la baza acestor construcții stau tradițiile gotice, apar o serie de schimbări, adaptări și împrumuturi renascentiste.

Curtea de la Fontainebleau a grupat artiștii italieni chemați în Franța într-o școală, astfel ușurând introducerea elementelor de decor renascentiste. Arhitecții francezi, la rândul lor, au fost trimiși în Italia pentru a studia monumentele antice, între timp se traduce tratatul lui Vitruviu, simbioza italo-franceză dând naștere unei arte puternice. Preluarea umanismului renascentist a fost ușurat politic prin finalizarea Războiului de 100 de ani în urma căruia Franța își revine repede. Dezvoltarea artistică a fost sprijinită prin scutirea breslelor de obligații și angajarea artiștilor drept valeți de cameră.

În domeniul sculpturii s-a simțit influența artei antice. Primaticio a fost trimis la Roma pentru a executa mulaje după statuile antice celebre pe care le duce la curtea de la Fontainebleau. Națiunile nu erau încă cristalizate în secolele XV, de aceea întâlnim artiști flamanzi la centrele artistice de la Avignon, Dijon, Poitiers sau Aix care lucrează în spirit renascentist francez. Ca materiale se folosesc în continuare lemnul colorat și aurit, marmura fină sau cea cu grăunte și calcarul. Statuile sunt majoritatea de inspirație religioasă, dar apar și cele civile decorând clădiri.

Pictura se dezvoltă cel mai puțin în această perioadă. Ceea ce se realizează în domeniul picturii suferă influențe din trei părți: Flandra, Italia și Franța medievală. Centre importante de pictură s-au fixat pe Valea Ronului și la Tours, atelierele de desenatori și pictori au produs opere portabile, de mici dimensiuni. Palatele au fost decorate de artiștii italieni veniți în Franța. Portretistica franceză cunoaște succes fiind echilibrată, sobră și clară, mereu preocupată de sugerarea rangului social. Dezvoltarea continuă în domeniul artistic se datorează faptului că artiștii au circulat și și-au îmbogățit viziunile stilistice.

Începând cu secolul XV, în Franța, s-au clădit din ce în ce mai puține biserici. În Tours au fost realizate turnul unei biserici și turnul de nord al catedralei. Foarte rar se mai gândesc comunitățile la construcții vaste, de genul celor ridicate deceniile trecute. Se încearcă împăcarea scheletului și normelor gotice cu ornamentele clasice, renascentiste. Se bucură de atenție primăriile orașelor și construcțiile patricienilor. Casa unui om reflecta exact statutul și stima de care se bucură stăpânul, de aceea fiecare elemente exterior și interior era tratat cu atenție și eleganță.

Cu timpul, și în Franța apar elemente laice în domeniul artistic. În sculptură și pictură apare tendința de a încadra scene biblice în peisaje contemporane. Tot mai dese sunt figurile donatorilor incluse în creațiile artiștilor. Figurile și gesturile lor sunt din ce în ce mai expresive și realiste. În arhitectură, accentul cade pe sugerarea vieții fastuoase a nobililor cu integrarea diferitelor munci agricole și a vieții țărănești. Toate acestea îmbrăcate în cromatica potrivită creează un spirit renascentist incipient în Franța.

Cele mai însemnate construcții ale Renașterii franceze sunt castelele. Printre particularitățile castelelor se numără: menținerea turnurilor pe colțurile clădirii, acoperișuri separate pentru fiecare volum al construcției, acoperișuri înalte și înclinate, împărțirea etajelor, uniformitatea fațadei, înfățișarea maiestuoasă, fantezistă și pitorească. Atmosfera care domină asupra acestor castele este una sobră, dar elegantă.

Clădirea cea mai grandioasă, reședință a regelui fracez, a fost Palatul Luvru. Pentru ornarea acesteia s-au cheltuit sume imense și au fost solicitați numeroși artiști francezi pentru realizarea exteriorului și italieni pentru decorarea interioară. Fațada principală reprezintă munca arhitectului Pierre Lescot și sculptorului Jean Goujon. Desfășurată pe orizontală, fațada este echilibrată prin alternanța plinului cu golul. Ferestrele dreptunghiulare dețin rolul principal, deasupra lor au fost plasate frontoane semicirculare și triunghiulare. Alături se află medalioane cu ghirlande, pilaștri și ronde-bosse-uri în nișe

Castelul de la Blois, construit sub domnia lui Francisc I, păstrează concepțiile echilibrului și simetriei. Specific arhitecturii franceze, pe acoperiș au fost ridicate coșuri de sobă monumentale. Spațiile goale reprezentate de ferestre dreptunghiulare sunt urmate de spațiile pline reprezentate de pereții pe care apare armoaria regelui. Accentul edificiului cade pe scara plasată în exterior încorporată fațadei. Scara este aerată prin deschizături, are balustrade duble, iar în partea superioară are coșuri de fum. Acest castel a fost reședința ocazională a regelui.

Conceput pe un plan în forma literei L, Castelul de la Amboise prezintă ziduri groase întărite de turnuri. Acoperișul are o serie de lucarne care par mai mult ornamentale decât funcționale. Castelul a fost renovat din inițiativa lui Carol al VIII-lea și Anne de Bretagne, aceștia aducând doi arhitecți italieni Fra Giocondo și Domenico da Cortona. Pentru realizarea grădănilor, Carol al VIII-lea l-a adus pe Pacello da Mercogliano. Renovările, extinderile și ornamentările în spiritul noului stil vor dura mai multe decenii, regele Francisc I finalizând ultimul turn și reamenajând aripa Ludovic XII.

Jacques Coeur, născut într-o familie de comercianți din Bourges, a întreprins o expediție în Orientul Apropiat, a creeat o flotă de afaceri regelui francez, devine un om influent bogat și cu numeroase afaceri. Și-a construit o locuință pe măsură, mai exact un palat cu un decor bogat în elemente vegetale, simboluri regale și stemă proprie. Fațada dispune de ferestre mari și luminoase, respectiv de două ferestre false unde au fost sculptate figurile lui Jacques și a soției sale. O statuie aflată în fața palatului, reprezentându-l pe Jacques, privește mândru spre clădire.

Tot pe Valea Loarei se află castelele Chenonceau și Azay-le-Rideau. În cazul tuturor castelelor franceze se distinge nevoie de claritate și ordine. Castelul Azay-le-Rideau este relativ mic ca dimensiuni, are trei etaje, accesul spre intrarea monumentală se face pe o scară cu rampe. Decorația este inspirată din mediul italian: coloane, pilaștri, medalioane, scoici. Acoperișul înalt este prevăzut cu lucarne. Castelul Chenonceau se compune din două părți: un turn medieval înalt remodelat și clădirea principală renascentistă. Locuința se compune din două etaje dispuse pe un punte deasupra râului Cher.

Castelul Chambord reprezintă cel mai autentic castel francez renascentist, fiind destinat ca pavilion de vânătoare. Are o scară principală asemenea castelului de la Blois, care se presupune că a fost proiectată de Leonardo da Vinci. Zidurile, turnurile și șanțul servesc drept decorație, nicidecum nu au rol defensiv. Castelul are patru bastioane imense la colțuri. Partea cea mai impresionantă a clădirii este acoperișul prevăzut cu unsprezece tipuri de turnuri și trei tipuri de hornuri. Castelul a servit drept reședință ocazională pentru rege.

Claus Sluter a promovat o artă plină de realism care va influența dezvoltarea artistică din nordul Europei. Artistul a lucrat în domeniul sculpturii exclusiv ducelui de Burgundia, Filip al II-lea, care a fondat mănăstirea cartuziană din Champmol. Întreagă creație a lui Sluter se află adăpostită în mănăstire, cu excepția unor piese dezasamblate pe timpul Marii Revoluții Franceze. Teolog înzestrat cu forță morală și viziune artistică originală, Claus Sluter a realizat figuri pline de umanitate, expresivitate și realism.

Claus Sluter a fost un sculptor de origine olandeză care a lucrat în cadrul școlii burgundo-flamande. Se crede că el este acel Claes de Slutere van Herlam menționat ca membru al breslei pietrarilor din Bruxelles. Sluter a fost asistentul sculptorului Jean de Marville al cărui loc îl preia devenind sculptorul curții ducelui de Burgundia, Filip al II-lea. Dobândește rangul de valet de cameră, dedicându-și întreaga operă mănăstirii din Champmol. Pe fondul unei boli se retrage la o mănăstire din Dijon unde va muri, singurul său urmaș fiind Clause de Werve.

Monumentul hexagonal, „Puțul lui Moise”, a inclus inițial un crucifix de dimensiuni mari în jurul căruia se presupune că se aflau personajele Sf. Ioan Botezătorul, Fecioara și Maria Magdalena. Inclusiv acest grup, alături de profeții sculptați de Sluter și cei șase îngeri care plâng deasupra lor au fost pictați de Jean Malouel, pictorul curții burgundeze. Prin studierea creației lui Sluter se fac pași importanți spre dezvoltarea realismului în nordul Europei. De exemplu, profetul Isaia redat cu ochii stinși și înfundați în orbite transmite forța dramatică specifică oricărui om care pierde un apropiat.

Opera cunoscută sub numele de „Puțul lui Moise” a fost executată ca loc de înmormântare pentru Filip al II-lea al Burgundiei. Lucrarea monumentală este împodobită cu statuile celor șase profeți: Moise, figura centrală a compoziției, David, Ieremia, Zaharia, Daniel și Isaia. Aceștia sunt așezați pe câte o coloană și țin cărți inscipționate cu versetele lor, iar în ciuda faptului că au înfățișări diferite, toți transmit aceeași durere omenească. Deasupra lor au fost sculptați câtiva îngeri. Realismul personajelor a constituit avântul renascentismului francez.

Lui Claus Sluter îi aparține realizarea portalului mănăstirii Champmol. În centru a realizat figura Fecioarei cu Pruncul. Alături de acest grup sculptural s-au aflat îngeri care țineau în mână obiecte ale Patimilor ce azi lipsesc. De o parte și alta au fost sculptați ducele de Burgundia și soția sa, îngenuncheați în fața Fecioarei. Alături de duce se află figura Sf. Ioan Botezătorul, iar ducesa este acompaniată de Sf. Ecaterina. Faldurile veșmintelor au cute adânci, iar personajele prezintă dinamism natural, arta lui Sluter fiind masivă și echilibrată.

Sluter a realizat monumentul funerar al ducelui de Burgundia, opera care i-a inspirat pe urmașii artistului. Patruzeci de figuri de câte 41 cm înălțime susțin mormântul ducelui, dintre acestea s-au pierdut câteva, altele au fost expuse în muzee sau achiziționate de colecționari. Personajele au fost concepute în poziții diverse, fiind îndurerați și înlăcrimați, dar nici unul nu se aseamănă cu altul. Unele figuri își exteriorizează durerea, altele își potolesc jalea și interiorizează mâhnirea ce i-a cuprins. Personajele lui Sluter au fost îmbrăcate în lână groasă cu care își ascund chipul aplecat și doliul.

Jean Goujon se înscrie printre sculptorii francezi renascentiști, fiind o figură proeminentă a generației sale. El a introdus idealul de frumusețe feminină în sculptura franceză și a stârnit admirația contemporanilor pentru viziunea nouă și tehnica de lucru, ambele influențate de sculptura antică grecească, dar și cea florentină renascentistă. În lucrările sale a demonstrat virtuozitatea și grația cu care redă nudurile feminine. A fost mare admirator al lui Vitruviu, ilustrând o traducere a cărții sale.

Despre viața sculptorului Joan Goujon se cunosc puține lucruri. De origine normandă, artistul a lucrat inițial la biserica Saint-Maclou din Rouen. L-a cunoscut și a lucrat cu arhitectul Pierre Lescot la biserica Saint-Germain l'Auxerrois. A fost ocupat o perioadă cu diverse lucrări la Castelul din Écouen pentru familia Montmorency. Devine sculptorul regelui Henric al II-lea, dar nu pentru mult timp căci se autoexilează din motive religioase. Fiind hughenot, pleacă în Italia alături de un grup de refugiați și moare la Bologna, lăsând artiștilor francezi o viziune ce alimentează domeniul sculptural până în secolul XIX.

„Cariatidele” au fost sculptate pentru a decora o sală a Luvrului. Cele patru statui din marmură au fost inspirate din descrierea făcută de Vitruviu asupra cariatidelor Erehteionului din Atena. Figurile lui Goujon se deosebesc de cele din Antichitate prin senzualitatea și blândețea ce le emană. Corpurile ușor răsucite sunt îmbrăcate în tunici de lână clasice care se mulează pe modeleul trupurilor. Formele sinouase și perspectiva senzuală abordată pentru tema clasică se înscriu în spiritul manierist.

Pentru fațada curții hotelului lui Jacques de Ligeris, Goujon a realizat patru basoreliefuri reprezentând cele patru anotimpuri cu câte un semn zodiacal. Primăvara sugerată de un bărbat tânăr are ca semn zodiacal un berbec. Vara reprezentată de Ceres, zeița recoltei, are alături racul. Toamna este asemănată zeului vinului, Bacchus, și are ca semn zodiacal balanța. Iarna, o femeie învârstă, are alături un capricorn. Fiecare basorelief a fost plasat între ferestrele de la etajul clădirii. Faldurile complexe ale veșmintelor reprezintă nota stilistică a lui Goujon.

Fântâna Inocenților din Paris cuprinde reliefurile grațioase ale lui Goujon. Nimfele cu trupuri suple și alungite se înscriu în spiritul manierist, iar dinamica figurilor dansante acoperite de draperii umede și mulate denotă originalitatea viziunii artistice și influențele antichității romane. Trăsăturile nimfelor sunt clasice, au părul pieptănat, țin strâns de corpul lor amfore, iar siluetele lor vibrează sub drapajul fluent. Tinerele mlădioase simbolizează căderea apelor, răcoarea pădurilor și au fost grupate în jurul fântânii ridicate pentru primirea regelui Henric al II-lea cu ocazia unei vizite la Paris.

Statuia Dianei a fost realizată cu scopul de a decora una din porțile castelului Dianei de Poitiers, iubita regelui Henric al II-lea. Alături de doi câini apare zeița Diana care îmbrățișează un cerb măreț, episodul fiind plasat pe o fântână.Mai nou este discutabilă atribuirea făcută lui Jean Goujon. Majoritatea istoricilor de artă consideră că opera nu îi aparține lui Goujon din cauză că acesta era încărcat de responsabilități la Paris pe vremea când a fost realizat castelul, iar sculptura îi aparține unui francez instruit de italieni sau unui italian căci modeleul moale, dar încântător amintește de manierismul italian.

Lui Jean Goujon i-au fost atribuite o serie de alegorii. O astfel de alegorie o reprezintă pe Afrodita deasupra apelor alături de mici amorași. Goujon a executat decorații diverse pentru Castelul din Ecouen, mai exact pentru curtea castelului ramuri de laur, pentru terasă zeița Victoria marșând pe globul pământesc, șeminuel din Sala Gărzilor a fost decorat cu basoreliefuri, iar pentru altarul capelei a realizat figurile sfinților Ioan, Marcu, Matei, Luca și scena sacrificiului lui Avraam.

Alături de Jean Goujon, Germain Pilon a fost reprezentantul stilului Renașterii în Franța în domeniul scuplturii. Deși mai tânăr decât Goujon, Germain Pilon a realizat o operă plină de realism, naturalețe și precizie psihologică. A fost un mare portretist, numele său fiind legat mai ales de monumentele funerare aristocratice. Opera sa a fost influențată de spiritul antic grec și cel italian renascentist.

Germain Pilon s-a născut la Paris și a fost instruit de tatăl său, împreună cu care a executat diverse statui religioase și efigii funerare. Pilon a lucrat alături de sculptorul Pierre Bontemps, un artist preocupat cu monumente funerare. Foarte priceput la desen, la cizelarea bronzului și la execuții incluzând marmura și lemnul, Pilon a oferit modele numeroșilor aurari parizieni. În atelierul său îi va antrena și pe fii săi. Realismul, emoția teatrală, formele alungite și sinuoase îl înscriu pe Germain Pilon în categoria artiștilor manieriști.

Opera lui Pilon, „Cele trei grații” prezintă trei femei inspirate din antichitatea clasică, fiind sculptate dintr-o singură bucată de marmură. Acestea stau cu spatele una la alta, corpurile lor sunt asemănate cu turnuri înflăcărate, trupurile lor sunt alungite și zvelte, sânii mari, mâini și picioare de formă conică. Ele creează impresia că dansează, au gesturi elegante, exprimă liniște și pace, întreaga compoziție fiind ritmată de faldurile veșmintelor ce captează lumina și oferă senzația de legănare ușoară a corpurilor. Expresiile faciale amintesc de arta statură antică.

Opera capitală a lui Germain Pilon este grupul „Celor trei grații” care poartă urna în care se află inima regelui Henric al II-lea. Monumentul a fost solicitat de Caterina de' Medici pentru soțul ei decedat. Simbolistica celor trei grații în Antichitate era fidelitatea conjugală, totuși plasarea lor într-o mănăstire a șocat călugării celestini. Lucrarea a fost executată în marmură și bronz aurit. Sentimentele de grație și idealurile italiene privind frumusețea feminină se împletesc în această operă. Trăsăturile ce pot fi atribuite personajelor înscriu lucrarea lui Pilon în curentul manierist francez.

La biserica abațială din Saint Denis se află monumentle funerare ale regelui Henric al II-lea și reginei Caterina de' Medici executate de Germain Pilon. Cei doi suverani sunt înfățișați sub formă de gisant în hainele lor de încoronare, cu mâinile împreunate pentru rugăciune. Pe acoperișul monumentului funerar se află din nou figurile celor doi suverani reaizate în bronz, de data aceasta vii și îngenuncheați. Regele își acoperă pieptul cu mâna dreată, pe cea stângă întinzând-o. La colțurile monumentului funerar au fost realizate în bronz figurile Virtuților.

O lucrare cu tema „Învierii lui Hristos” îl prezintă pe Hristos aplecat spre privitor într-un gest de mântuire a omenirii, având bustul împins înainte, capul plecat și privirea coborâtă. Picioarele zvelte și suple, unul împins în față și celălalt abia atingând pământul, par prea fragile să susțină trunchiul musculat. Întregul corp pare fără greutatea marcând glorioasa ascendență a lui Hristos în Rai. Proiecția compoziției nu îi aparține lui Pilon, acesta răspunde doar de execuția în sine a operei căreia îi conferă frumusețe și grație.

Pictorul curții regelui francez, Jean Fouquet întemeiază Școala franceză în spirit aristocratic, centrul artistic depășind viziunea mediavală și trecând la cea renascentistă prin integrarea elementelor Quattrocentoului și inovațiilor școlii flamande. Operele lui Fouquet se bucură de o coloristică fantezistă și curajoasă care întrecerea la vremea respectivă chiar și unele producții italienești. Ca portretist a surprins caracterul fizionomic al personajelor sale, dar și cel psihologic folosindu-se de câteva linii precise și sensibile.

Nu se cunosc date precise despre copilăria și tinerețea pictorului. Există mai multe variante propuse ca atelier unde ar fi putut servit ca ucenic, însă cele aflate în apropiere de posibilul loc de naștere se îndepărtează de stilul afișat mai târziu de artist. Cu certitudine știm că a călătorit în Italia, la Roma, unde a pictat portretul Papei Eugeniu al IV-lea. Întors la Paris, a pictat un baldachin pentru sosirea regelui Portugaliei, Alfonso al V-lea. A realizat cărți liturgice pentru elitele societății, a lucat pentru ordinul Saint-Michel și a executat lucrări pentru funcționari regali. A fost pictorul curții regelui Ludovic al XI-lea.

O lucrarea purtând denumirea de „Pietà din Nouans” a fost atribuită lui Jean Fouquet. Episodul pictat de Fouquet este original prin compozițiea ce îl prezintă pe Hristos, susținat la nivelul genunchilor de Fecioară, alături de Sf. Nicodim și Iosif din Arimateea. Evanghelistul Ioan stă la spatele Fecioarei și îi ține voalul. La picioarele lui Hristos apar coroana de spini, ciocanul și cuiele. Alte personaje din compoziție sun bărbați învârstă și femei sfinte. În cadrul tabloului apare figura comanditarului. Îmbrăcat în haine canonice, acesta se prezintă în fața lui Hristos având înfățișarea solemnă.

Fouquet a fost priceput în ceea ce privește captarea atenției spectatorului prin diverse mijloace tehnice cum ar fi compozițiile circulare, poligonale sau perspectiva aeriană. Astfel, în majoritatea compozițiilor întâlnim un cerc principal care captează atenția și conduce spre cercul secundar, două cercuri verticale care concentrează atenția în partea stângă și cea dreaptă sau două cercuri suprapuse în partea superioară a lucrării. Perspectiva aeriană a obținut-o prin gradația culorilor pentru obiectele îndepărtate. Pictorul s-a folosit și de eclerajul abordat în două moduri: suprafețe cu umbre puternice și altele cu finisaj neted.

„Portretul regelui Carol al VII-lea” realizat de Fouquet îl prezintă pe eliberator îmbrăcat într-o haină roșie cu guler de blană, purtând o pălărie albastră împodobită cu fire de aur. Suveranul ține mâinile încrucișate deasupra unei perne bogat brodate. Figura frontală a regelui a fost plasată pe un fundal neutru de culoare verde, iar de o parte și alta încadrată de două perdele albe. Umerii impozanți ai regelui oferă senzația de autoritate și putere. Chipul caracterizat de ochii mici, cearcăne, nasul lung lăsat și bărbia rotundă exprimă oboseală. Lucrarea lui Fouquet devine cunoscută și o sursă de inspirație pentru Jean Clouet.

Lui Jean Fouquet i-a fost atribuit portretul bufonului italian Pietro Gonnella care a servit la curtea din Ferrara a lui Niccolo d'Este. Portretul îl înfățișează pe bufon îmbrăcat în veșminte de culoare roșie, verde și galbenă, purtând o căciulă roșie. Personajul este prezentat într-o manieră sufocantă, abia având spațiu în jurul său. Cerectările ulterioare au scos la iveală și detalii la nivelul ochilor, urechilor și bărbiei, respectiv urme de culoare pe spatele lemnului care înscriu opera sub numele lui van Eyck. Istoricul de arte Otto Pächt îi atribuie lucrarea lui Fouquet bazându-se pe similarități cu portretul lui Carol al VII-lea.

Jean Fouquet a realizat „Dipticul de la Melun” pentru mormântul contelui Étienne Chevalier. Partea stângă a dipticului îl prezintă pe comanditar sub formă de bust, cu mâinile împreunate, alături de Sf. Ștefan la spatele său. Sfântul poartă haine de diacon și ține în mână o carte și o piatră, simboluri ale martiriului prin lapidare. Arhitectura din spatele personajelor este renascentistă prin pilaștri decorați și marmura strălucitoare. Fouquet utilizează culori pure și sublime, înscriindu-se prin această lucrare în rândul artiștilor renascentiști. Albul arhitecturii contrastează cu cromatica vie a veșmintelor.

Partea dreaptă a „Dipticului de la Melun” o prezintă pe Fecioara sub chipul lui Agnes Sorel, amanta regelui Carol al VII-lea, alături de Hristos și o serie de îngeri roșii, serafimi, și albaștrii, heruvimi. Fecioara și Pruncul se disting de mulțimea de îngeri prin culoarea carnației foarte albă. Personajele ocupă loc pe un tron bogat decorat cu plăci de onix. Privirea și degetul Pruncului îl indică pe comanditar situat în partea stângă a dipticului. Cele două personaje sunt modelate într-un mod realist sugerând partea umană a compoziției, dar în același timp culorile sugerează o dimensiune nelumească.

Jean Clouet a fost miniaturist și pictor, executând celebul portret al regelui Francisc I, respectiv tatăl lui François Clouet, continuatorul lucrărilor tatălui său. Cei doi Clouet, de origine flamandă, au răspuns la solicitările nobilimii franceze care a solicitat din ce în ce mai multe portrete cu care să își decoreze interioarele. La sfârșitul secolului XVI, moda portretelor ia avânt, familia Clouet fiind întemeietoarea Școlii franceze de portret în perioada Renașterii. Picturile lui François sunt mai libere în execuție decât cele ale tatălui său, suferă influențe din partea manieriștilor florentini, Hans Holbein și Primaticcio.

Jean Clouet, născut în Țările de Jos, probabil la Bruxelles, s-a căsătorit cu fiica unui bijutier din Tours, localitate în care s-a stabilit o perioadă. Fratele lui Jean, Clouet de Navarre, s-a aflat în serviciul surorii regelui francez. Jean se mută la Paris și devine valetul de cameră al regelui, primește o anumită sumă a cărei valoarea crește în timp. Artistul a fost foarte priceput ca portretist, lui i-au fost atribuite șase portrete miniate dintr-un manuscris ce prezintă războiul galic și a realizat 130 de desene despre diverse personalități precum mareșalul francez Anne de Montmorency sau fiica lui Ludovic al XII-lea, Renée.

François Clouet a continuat profesia tatălui său. A deținut și el funcția de valet de cameră. În cazul ambilor artiști, nu exista documente care să ateste că lucrările atribuite lor le aparțin cu adevărat, despre întreaga operă a lor se vorbește ipotetic. François a primit suma de bani similară tatălui său, a avut două fiice ilegitime care au devenit măicuțe, respectiv o soră a cărei băiat va continua lucrările familiei Clouet. François se aseamănă mult în maniera de lucru cu Jean prin sobrietate și evitarea superfluului. Nota sa proprie constă în subiectele satirice, galante și luminozitatea compozițiilor.

Lui Jean Clouet i-a fost atibuit portretul Margueritei de Angoulême, sora regelui francez Francisc I. Personajul este prezentat pe un fundal roșu, poartă o pălărie plină cu margarete, floarea a cărei nume o poartă, respectiv o îmbrăcăminte specifică perioadei. Mâna stângă este așezată pe o bordură verde și lasă la vedere un inel. Pe mâna dreaptă ține un papagal verde, fie simbolizând favoritul familiei, fie un simbol al iubirii, elocvenței și pasiunii. Broșa și inelul pot sugera că portretul a fost realizat cu ocazia unei logodne, deși acest aspect nu este sigur.

Portretul regelui Francisc I îl înfățișează pe suveran îmbrăcat pompos, dar fără embleme sale, sceptrul și coroana. Chipul a fost realizat pe baza unui desen de-a lui Jean Clouet, este ușor stilizat, dar are numeroase detalii: sprâncene subțiri, ochii mici, nasul lung și ascuțit, barba rotunjită la margini. Influențele renașterii italiene se resimt în lumina subtilă ce cade pe chipul regelui, umbrele la nivelul chipului și mâinilor, faldurile veșmintelor și sclipirea bijuteriilor. Istoricii de artă consideră că François l-a ajutat pe tatăl său în realizarea acestui portret.

François Clouet a realizat lucrarea intitulată „Diane de Poitiers” reprezentând o figură feminină în intimitatea scenei de baie. Personajul a fost identificat de specialiști cu favorita regelui francez, Diane de Poitiers, deși poate face referie la mitul clasic al lui Venus. Garoafa din mâna femeii poate fi simbolul unei legături amoroase. Aceasta nu privește spre observator, atitudine tipică femeilor idealizate ca frumusețe. Copilul ce întinde mâna după fructe și doica pot sugera belșugul și fecunditatea. În planul îndepărtat, o femeie încălzește apa pentru baia femeii, iar unicornul simbolizează castitatea.