Arta gotică
O artă europeană ogivală
autor Melinda Erdei-Vörös, octombrie 2016

Arta gotică a surprins în evoluția sa transformările prin care trecea societatea feudală europeană. Într-o perioadă a invaziilor, arta gotică s-a remarcat prin construcția de lăcașuri religioase pentru refugiu, dar și prin construcții civile. Goticul a introdus pentru prima dată în arte figura umană văzută din perspectivă intelectuală.


Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z

Tehnicile și tendințele asemănătoare care s-au dezvoltat în marile centre europene la sfârșitul secolului al XIV-lea au dat naștere unui nou stil artistic, goticul. Stilul gotic a fost remarcat în secolul al XIX-lea de profesorul Louis Courajod, de la Școala Muzeului Luvru din Paris. Pe plan internațional, dezvoltarea goticului a avut loc într-o perioadă de criză în plan politic, social și cultural. Evoluția artei gotice s-a produs, din punct de vedere teritorial, pe aceeași suprafață ocupată de stilul anterior, cel romanic. Excepție a fost Italia. Stilul gotic internațional s-a dezvoltat între secolele al XII-lea și al XVI-lea.

Istoria artei gotice a început prin construcția abației de la Saint-Denis, în secolul al XII-lea. Abatele Suger a dorit o clădire verticală impunătoare. Denumirea a fost dată de oamenii din secolul al XVII-lea, care vedeau această artă „barbară”. Deși zonal se stabilesc diferite cronologii, o cronologie generală împarte stilul gotic în trei perioade. Prima perioadă cuprinde anii 1140 - 1220 și reprezintă goticul timpuriu. Cea de-a două etapă se întinde de la 1220 până la prima jumătate a secolul al XIV-lea și se numește goticul matur. Ultima perioadă, numită goticul târziu, cuprinde intervalul dintre mijlocul secolului al XIV-lea și secolul al XVI-lea.

Secolele al XIV-lea și al XV-lea au fost marcate de Războiul de 100 de ani dintre Franța și Anglia. Conflictul a fost câștigat de Franța, care a eliberat teritoriile de sub controlul englez. Anglia s-a îndreptat pe drumul unei monarhii absolute, figura centrală a perioadei fiind Henric al VIII-lea. Prin mariajul Isabelei de Castilia cu Ferdinand de Aragon, problemele din Peninsula Iberică s-au rezolvat. Astfel, au fost create condițiile unificării Spaniei. Imperiul german s-a constituit într-o federație de peste 300 de principate teritoriale, ca urmă a disputei dintre papă și împărat.

Goticul timpuriu s-a dezvoltat într-o perioadă de frământări politice, care au dus la declinul Sfântului Imperiu de Națiune Germană. Luptele succesorale au dezbinat familii, iar disputele între stăpânii laici și ecleziastici au fragmentat imperiul. Acest lucru s-a datorat și faptului că, spre deosebire de alte state europene centralizate, regalitatea germană nu dispunea de un nucleu central cu instituții centralizatoare de guvernare. Conflictele de interese politice și economice au conferit un simț al individualității pronunțat. Din acest motiv, nu s-a putut crea nucleul unificator al regatului.

Criza religioasă a vremii a fost provocată de alegerea a doi papi, unul cu reședința la Roma și al doilea cu reședina la Avignon. Ruptura a fost spirjinită de puterile politice care s-au aflat în conflictul cunoscut sub numele de Războiul de 100 de ani. Anglia a sprijinit Roma, iar Franța s-a îndreptat spre Avignon. Celelalte puteri europene și-au ales câte o forță de care s-au ancorat. S-a ajuns până la existența a trei papi, în același timp. Situația a devenit insuportabilă pentru lumea creștină. La inițiativa împăratului Germaniei, au apărut primele mișcări de reconciliare.

Perioadele de foamete s-au repetat la fiecare doi ani. Au urmat, apoi, epidemia de tifos, respectiv marea ciumă. Toate acestea au zguduit omenirea pe plan economic, demografic și psihologic. Urmările dezastruoase au inspirat artiștii pentru a reda, în cele mai impresionante moduri, temerile perioadei și ravagiile molimei. Au apărut fresce redând triumful morții asupra vieții. Exemple sunt „Triumful morții” din Palermo, o frescă a unui artist necunoscut, și tema dansului macabru. Acest dans prezintă schelete dansând pe sicrie.

Cea de-a două etapă de dezvoltare a goticului a fost pusă sub semnul prăbușirii în anarhie a întregii Germanii. În spațiul englez, s-a remarcat efortul creării unui organ reprezentativ, numit Parlament. Acesta trebuia să colaboreze cu regalitatea și să rezolve conflictele interne. Tensiunea a crescut în teritoriul francez datorită prezenței elementului englez pe continent. De asemenea, comitatul Flandrei a ridicat semne de întrebare din partea celor două puteri. Comitatul a depins politic de Franța, dar economic de Anglia. Spaniolii se aflau în cadrul Reconquistei, eliberând zona centrală și forțând arabii să se retragă spre sud.

Dezorganizarea vieții economice i-a determinat pe seniorii aflați în criză economică să exploateze țărănimea dependentă. La rândul lor, țăranii s-au avântat în răscoale. Aceste răscoale au fost înfrânte, dar au devenit subiecte pe paginile manuscriselor. Adesea, au apărut pe manuscrisele din secolele al XIV-lea - al XV-lea scene cu țărani care și-au ucis seniorul.

Stilul gotic s-a remarcat printr-o nouă concepție - atectonică, elevată și elansată - profitând de inovațiile tehnice și tehnologice. Sistemul de înjugare a animalelor a permis transportarea blocurilor mari de piatră și a pieselor de lemn pe șantierele de construcție. Tehnica de turnare a sticlei a dus la nașterea rozaselor de dimensiuni, culori și frumuseți impresionante. S-a menținut caracterul defensiv al arhitecturii. Sculptura a intrat într-o perioadă de cercetare a expresivității personajelor, iar pictura a dispărut din uzul obișnuit. Cunoscut și cu secole în urmă, vitraliul s-a afirmat ca o notă definitorie a stilului gotic.

De-a lungul secolelor de instabilitate politică, arhitectura militară și cea civilă au menținut caracterul defensiv. În urma contactelor cu Orientul, s-au perfecționat câteva elemente defensive cum sunt turnurile, zidurile sau porțile. Locuințele s-au organizat pe mai multe etaje, la parter desfâșurându-se activitățile economice. Calitatea ridicată a produselor meșteșugărești și breslele, foarte bine organizate încă din secolul al XII-lea, au permis un trai decent tuturor membrilor unui oraș. Cu toate acestea, orașele încă aveau un aspect semi-rural.

Stilul gotic se deosebește de cel bizantin și romanic prin noile concepții asupra staticii și elementelor portante. În cadrul arhitecturii gotice, toate elementele portante sunt vizibile în exterior. Acestea reflectă desfășurarea spațialității interioare, dar și susțin greutatea preluată de pereții laterali. Spre deosebire de stilul romanic, caracterizat prin tectonism, cel gotic se dinamizează. Astfel, au luat naștere unele edificii atectonice, stabile, cu un sistem de boltire mai bun. Inițial foarte simple, în cele din urmă, toate punctele de articulație și elementele au fost decorate astfel încât să accentueze verticalitatea.

Sculptura gotică a păstrat temele religioase și profane întâlnite cu secole în urmă. A devenit frecventă reprezentarea muncilor, a meșteșugurilor, a științelor ce au alcătuit artele liberale, predate la acea vreme, sau semnele zodiacale. Atunci au apărut primele nuduri și studii asupra fizionomiei și expresivității personajelor. Așadar, sculptura gotică se caracterizează prin desprinderea de cadru.

Ca planimetrie a arhitecturii religioase, stilul gotic a experimentat toate tipurile: biserica sală și hală, cel basilical, respectiv central. Biserica hală a fost întâlnită mai ales în vestul Franței, în Suedia și Germania, biserica sală, în Elveția și tipul central, în Germania. Tipul basilical a fost prezent pe tot continentul european. Pornind de la construcția abației de la Saint-Denis din Franța, s-a răspândit în Spania, având deambulatorii și transept. În Germania a lipsit transeptul. În Italia a persistat influența bizantină prin cupolă, iar în Țările de Jos și în Anglia avea mai multe transepte, dar o elevație mai scundă.

Zidurile tot mai zvelte și ferestrele din ce în ce mai largi au restrâns spațiul destinat picturii murale. Pictura nu a dispărut în totalitate, ci a fost folosită pentru sublinierea plasticii decorative și în domeniul miniaturilor. Astfel, a devenit o artă minoră. În contrast, a fost folosită din plin tehnica vitraliului, preluând funcția de edificare a credincioșilor. Gama cromatică adoptată de vitralii a diferit de la o perioadă la alta. În goticul timpuriu, s-au folosit câte două culori complementare, cărora li se adăugau culori secundare.

Fațada bisericii a fost mai amplă decât clădirea. Intrarea înaltă era dominată de o rozasă și de portalurile fațadei vestice încununate de fleșe, acoperișuri foarte înalte piramidale sau conice, ornamentate cu fleuroni, podoabe sculptate în formă de frunză stilizată. În acestă perioadă, chiar și transeptele au fost decorate cu portaluri grandioase. Pe de altă parte, arcul ogival, mai apoi diversificat în funcție de regiune, a permis mai multe tipuri de bolți: cu penetrații, în formă de evantai, stelată, încrucișată, celulară.

La nivelul detaliilor, pe cornișă au existat distribuții sculpturale, mai ales în spațiul german, spire și burlane de scurgere a apei de ploaie. Acestea din urmă poartă denumirea de gargui și au fost stilizate sub forma unor dragoni, monștrii, diverse animale ca leul și câinele, persoane sau acțiuni caracteristice oamenilor. Garguiele prezintă chiar și personaje cu atitudini imorale, obscene, în stare de ebrietate sau în poziții acrobatice. Altele amintesc de scene biblice, prezentând un personaj feminin, Eva, cu un șarpe sau un bărbat, Samson, dominând un leu.

Un simț al primejdiei a determinat dăinuirea caracterului defensiv al arhitecturii militare. În contrast cu acest caracter defensiv s-au afirmat tot mai mult pretenții legate de comoditate și bunăstare. Din punct de vedere religios, s-au construit catedrale grandioase. S-a dezvoltat un dialog eficient între artiștii care călătoreau în diverse centre culturale din Europa.

Arhitectura militară prezintă construcții care au menținut caracterul defensiv și în secolele al XII-lea - al XV-lea. Castele fortificate s-au construit în zona italiană, Castel del Monte, iar în zona franceză la Carcassonne. Acestea au apărut și în restul Europei, prezentând componente similare: ziduri, palisade, barbacană, pod, șanț, metereză, turnuri circulare, creneluri, mai multe curți interioare, capela, parapete, donjonul, intrarea și ieșirea. Cu noile tehnici, arcul ogival și contraforții, pereții s-au îngustat, iar construcțiile s-au înalțat cu două- trei etaje. Arcurile ogivale au permis construirea unor poduri care rezistă până în zilele noastre.

Sistemul defensiv a fost abandonat abia la sfârșitul perioadei, când interesul pentru confort a crescut. S-au construit palate spectaculoase, cum sunt Palatul Jacques Coeur din Bourges, palatul romanic din Praga, reconstruit în stil gotic alături de o biserică gotică, Palatul Loggia din Koper, Palatul Ducal din Veneția sau Palatul Papilor din Avignon. Tot atunci, s-au definit și o serie de edificii publice: spitale, universități, primării.

Locuințele orășenilor s-au înălțat în cadrul zidurilor ce restrângeau spațiul de desfășurare pe plan orizontal. La parter se desfășurau activitățile economice. Acolo se afla prăvălia, bucătăria, atelierul, depozitul, dar și toaleta. La etaj erau încăperile de locuit și o cameră comună. Aceste locuințe încă păstrează acoperișul în șarpantă, fiind dispuse de-a lungul străzilor înguste.

Catedrala, definitorie pentru stilul gotic, s-a ridicat cu ajutorul orășenilor și al episcopilor. Uneori, ridicarea construcției a durat secole la rând, însă aceste catedrale au consolidat un sentiment de identitate comună. Ordinele mănăstirești au împânzit continentul de abații și catedrale. Benedictinii în Anglia, respectiv clunisienii și cistercienii în Franța s-au dovedit a fi superiori în numărul de așezări religioase construite, față de alte ordine. Bernard de Clairvaux, întemeietor al ordinului cistercian, s-a opus vehement principiilor clunisiene promovate în artă, motivând că deși biserica strălucește, săracii se zbat în lipsuri.

În anul 1386, a început construirea Catedralei din Milano în stilul gotic internațional, în specific francez. Cinci nave separate de stâlpi de piatră sculptați, fiecare având asociată o fereastră cu vitraliu, absida cu trei ferestre în formă de roză, peste 100 de turle și peste 2000 de statui, cu un interior frapant reflectă somptuozitatea unui stil aparte.

Dispoziția planimetrică de tip basilical a pornit de la biserica abațială de la Saint-Denis. Acesta era un edificiu cu trei nave, narthex, transept, un cor amplu, deambulatoriu, șapte capele și o criptă, fațada vestică fiind flancată de două turnuri. Timpanul portalului central prezintă scena Judecății de Apoi, cel al portalului transeptului nordic prezintă martiriul Sfântului Denis. Aceste teme se regăsesc și pe portalurile catedralelor din Paris și Chartres. Un strămoș al rozasei numit „oculus”, fereastră rotundă, a mai fost folosit pe fațade vestice în cadrul stilului romanic italian, însă rozasa de la Saint-Denis a devenit marca stilului gotic.

Sculptura gotică a evoluat prin desprinderea de cadrul strâmt al arhitecturii romanice, prin sporirea rolului decorativ și didactic. Formele s-au simplificat, fiind armonioase și clare. Temele abordate s-au diversificat, în repertoriul iconografic fiind integrate persoanaje reale și fantastice, animale. S-a simțit prezența realismului în tratarea figurilor și proporțiilor. Exemple reușite au fost portretele lui Ekkehard și Uta din Naumburg, grupul fecioarelor de la Magdeburg, călărețul din Bamberg.

Călărețul din Bamberg reprezintă prima statuie ecvestră a Evului Mediu, după cea din Antichitate, a lui Marcus Aurelius. Statuia a fost realizată prin cioplirea blocurilor de piatră cu dalta și cizelarea detaliilor cu sfredelul. Calul este schematizat, doar coama este sugerată prin incizii ale șuvițelor. În rest, atitudinea este statică. Personajul necunoscut, posibil suveran al acelor vremuri, prezintă o psihologie puternică și un surâs, însă îi lipsește dinamismul. Lipsa brațului stâng sugerează că opera, formată din cele șapte blocuri de piatră, a fost concepută ca un relief, și nu un ronde-bosse, fiind adosată peretelui și pictată.

La Catedrala din Naumburg au fost realizate cele 12 statui ale donatorilor. Printre acestea se numără cea a Utei von Ballenstedt și a soțului ei, margraful Ekkehard, cea a Regelindei, soția poloneză a margrafului Hermann I. Cele două cupluri sculptate reprezintă cele mai fascinante și discutate sculpturi gotice germane. Atitudinea serioasă a Utei, femeia autentică germană prezentată cu o parte a gulerului răsucită, contrastează cu portretul Regelindei, femeia surâzătoare. Toate statuile au fost realizate în secolul al XIII-lea. Se caracterizează prin realism, atât la nivelul expresivității statuturilor și atitudinilor, cât și la cel al îmbrăcăminții.

Sculptura gotică s-a îndepărtat de canoanele bisericești prin apariția primelor nuduri. Poarta lui Adam de la Catedrala din Bamberg prezintă șase personaje- împăratul Henric al II-lea și soția sa Kunigunde, Sf. Ștefan, Sf. Petru, Adam și Eva. Toate au fost portretizate sub forma unor nuduri. Într-un gotic târziu, se remarcă pictura lui Giovanni di Paolo care prezintă crearea lumii și alungarea din Paradis. În opera lui di Paolo apare un înger gol care îl împinge pe Adam în afara scenei. De asemenea, Adam și Eva au fost prezentați fără niciun veșmânt, corpurile lor fiind alungite și sinuoase.

Evoluția sculpturii a fost marcată de apariția contrapostului. Aceasta este poziția corpului omenesc ce conferă volum, dă senzația de mișcare, denotă o atitudine mai relaxată a personajului care se sprijină pe un picior, pe când celălalt este ușor îndoit. Umerii și brațele ies din axa șoldurilor și a picioarelor. Sculptura gotică a utilizat contrapostul în așa manieră încât personajele păreau că se ridică de pe pământ. Rolul poziției a fost mai mult pentru relaxare și cât mai puțină rigiditate.

Toate elementele constructive au fost subliniate plastic: de la stâlpii ce au înlocuit coloanele, portalurile, cheile de boltă, capitelurile cu croșete sau frunze stilizate, ferestrele cu menouri și muluri, arcurile și bolțile alături de nervurile ce intră în componența lor numite lierne și tierseroane, canalele de scurgere a apelor decorate. Arcele butante și contraforții, susținătorii greutății exercitate de împingeri, au evoluat de la forme simple la cele mai ornamentate.

Prin restrângerea spațiului, în cadrul artei gotice, pictura a primit rolul de artă minoră. În continuare, aceasta a fost utilizată la sublinierea unor detalii, la obiecte transportabile sau în cazul manuscriselor. Pictura nu a dispărut, ci a predat funcțiile de instruire și decor vitraliilor. Lucrările denotă fluiditate, sublitate și intensitate emoțională.

Picturile goticului internațional fac referire la trecut, prezintă multe detalii și provoacă pe cei care le privesc la meditație. Alături de glorificarea trecutului, artiștii stilului gotic au adus un plus de realism operelor. Narațiunea, detalierea extravagantă și calitatea descriptivă, realizată prin culori, lumini și spațiul ce le înconjoară, au pus în valoare caracterul goticului. Majoritatea picturilor au fost portabile și de dimensiuni mici, pentru a putea fi folosite la meditații.

La Castello della Manta, Italia, un artist cunoscut sub numele de „Maestrul din Manta” a pictat fresce pe pereții sălii baronilor. Una dintre scene este numită „Fântâna tinereții” și înfățișează bătrâni care intră în apa făcătoare de minuni cu scopul de a întineri. Corpurile tind să fie alungite și sinoase, unele dezgolite, iar altele îmbrăcate. Culorile sunt puternice și ajută la sublinierea detaliilor.

„Dipticul Wilton” reprezintă o lucrare comandată de regele englez Richard II. Experții nu au reușit să stabilească autorul. Realizată cu tempera pe lemn de stejar, lucrarea are balamale pentru a putea fi transportată și folosită la rugăciune. Exteriorul prezintă emblemele regelui, blazonul și cerbul alb, iar interiorul oferă, în partea dreaptă, imaginea Fecioarei cu nou-născutul, înconjurați de 11 îngeri. În partea stângă, este regele îngenuncheat, alături de Ioan Botezătorul, Eduard Confesorul și Eduard Martirul. Dipticul a fost creat în ultimul deceniu al secolului al XIV-lea și a fost numit după Wilton House din Wiltshire.

„Madona cu prepelița” reprezintă lucrarea lui Pisanello, realizată prin tehnica uleiului pe lemn. Fecioara, în timp ce este încoronată de doi îngeri, protejează cu mâinile corpul dezvelit al lui Isus. Acțiunea se petrece într-o grădină cu flori și păsări, prepelița de la picioarele Fecioarei dând numele lucrării. Pisanello a alcătuit mai multe cărți în care a analizat flora și fauna, fiind renumit pentru redarea detaliată și armonioasă a trăsăturilor animalelor, legumelor și obiectelor, precum și ale oamenilor. De asemenea, a realizat numeroase medalii, printre care și cea a împăratului bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul.

Vitraliul constă în cadre de plumb sub forma literelor „U” sau „H”. În aceste cadre s-au montat, simetric sau asimetric, piese colorate de sticlă. Pentru sublinierea unor detalii s-au pictat bucățile înainte de montare cu oxizi metalici, apoi se ardeau pentru fixare. Se consideră că biserica abațială de la Saint-Denis este primul exemplar gotic în care vitraliul are rol principal. Vitraliul transeptului nordic prezintă Arborele lui Iesei, redarea simbolică a genealogiei lui Isus. Această tematică a fost reluată la construirea Catedralei Notre Dame din Chartres, în secolul al XIII-lea.

La abația din Klosterneuburg, Maestrul ce s-a intitulat cu numele orașului a creat un vitraliu numit „Fecioara și copilul”. Acesta denotă vârful atins de vitraliile Evului Mediu. Chiar și de la distanță se observă liniile subțiri care transmit delicatețe și sensibilitate. Expresiile feței și cârlionții părului sunt evidențiați prin culoarea neagră. Un exemplar de început de secol al XV-lea, din sudul Germaniei, prezintă un sfânt răvășit de durere, cu părul vâlvoi, care sugerează mișcarea. Acesta este un vitraliu de excepție al unui autor necunoscut.

Vitraliile s-au vândut la un preț foarte ridicat, în perioada lor de grație. Abia la sfârșitul secolului al XV-lea au devenit mai larg răspândite, astfel că oamenii bogați și clasa de mijloc și-au permis să le dețină în casele proprii. Unii chiar și-au făcut panouri mai mici cu povești instructive, amuzante sau istorice.

Costurile războaielor au influențat peisajul politic și social al Europei și, implicit, dezvoltarea artelor. Pictura gotică s-a realizat, adesea, pe manuscrisele perioadei. Tapiseria a devenit o expresie indirectă a luptei pentru putere dintre aristocrați și negustori. Acestea au prezentat cu nostalgie vechile valori feudale, cavalerismul demodat, extravaganța și splendoarea curților seniorilor. Burghezia a dobândit o influență semnificativă și s-a simțit tot mai atrasă de excesele și de corupția clasei cârmuitoare.

În cazul manuscriselor, s-a continuat ornamentarea inițialelor, uneori acestea fiind elementele cele mai bogate. Textele au fost încadrate în chenare decorate. În ultima perioadă a Evului Mediu, s-a încercat reprezentarea realistă a figurii umane. La începutul secolului al XIII-lea, a început producția de cărți de rugăciune pentru mirenii bogați. Un secol mai târziu, acestea devin accesibile clasei de mijloc. Abia din secolul al XV-lea, țăranii și-au permis să dețină în casele lor imagini religioase și texte de rugăciune.

„Ofranda inimii” este titlul unei tapiserii de lână și mătase, a cărei origine este necunoscută. Se presupune că a fost realizată în Flanda, un important centru, însă nici Parisul nu este exclus. Tapiseria prezintă o femeie șezând, cu un uliu pe mâna stângă, îmbrăcată într-o rochie largă, cu talie înaltă. Un bărbat îmbrăcat în moda secolului îi oferă o inimă femeii, simbol al declarației de dragoste. Prin costumație și elemente decorative se sugerează apartenența ambelor personaje la clasa aristocratică. Compoziția echilibrată așezată pe un fundal albastru este completată cu arbori, tufișuri, flori, animale.

„Preafericitele ore ale ducelui de Berry” este considerat cel mai frumos manuscris cu anluminuri. A fost comandat de ducele de Berry. Frații Limbourg au început să lucreze la acest manuscris în anul 1414, dar au murit doi ani mai târziu. Manuscrisul a fost terminat în anul 1489, de către miniaturistul Jean Colombe. Lucrarea cuprinde texte de rugăciune, psalmi, liturghii și un calendar. Au fost reproduse: imaginea Luvrului din vremea lui Carol V, carul soarelui, fâcăndu-se aluzie la zeul Phaeton, țărani care lucrează la câmp, nobili care se plimbă și discută sau elemente ce contrastează în culori strălucite.

Tema vânatului de unicorni s-a dezvoltat în perioada târzie a goticului. O serie de șapte tapiserii, produsă la Liege sau Bruxelles, la sfârșitul secolului al XV-lea, prezintă această temă în culori vii, ce rezistă până în zilele noastre. Fundalul este bogat în decor floral, dar și animalier. Tapiseriile au fost interpretate atât în sens strict religios, cât și laic. Îmblânzirea unicornului s-a făcut, conform unui mit doar de o virgină. Pe de altă parte, vânătoarea poate fi alegoria unei povești de dragoste.

Stilul gotic francez a fost împărțit în mai multe perioade, în funcție de modenatura și dimensiunea ferestrelor. Acestea au evoluat de la forme simple până cele mai sofisticate. Sculptura a cunoscut un avânt remarcabil, plecând de la redarea figurilor greoaie, fără asemănare cu anatomia reală, până la o stilizare apropiată de realitate.

Goticul timpuriu sau lanceolat și-a luat numele după Catedrala din Laon. Acest stil s-a desfășurat între secolele al XII-lea și al XIII-lea. Bisericile erau împărțite pe patru niveluri, în timp, acestea fiind reduse la trei: arcadele, triforiile, lucarnele. Lucarnele, două ferestre mici unite de o rozasă, au format ultimul nivel. Bolțile sexpartite au fost reduse la patru nervuri. Portalurile au integrat temele literare ale perioadei, prezentându-l pe Hercule sau diverse creaturi fantastice. La începutul construcțiilor catedralelor din Paris și Chartres, au fost integrate toate aceste elemente de construcție.

Goticul matur sau reionant s-a desfășurat de la jumătatea secolului al XIII-lea până la jumătatea secolului al XIV-lea. Catedrala Notre-Dame din Paris reflectă imaginea acestei etape. A crescut numărul deschiderilor pentru ferestre, precum și dimensiunea acestora. S-a lucrat la aspectul ferestrelor. Acestea nu mai păreau a fi decupate din plăcile de piatră, ci au devenit elemente sculptate și înguste ce separau panourile, dându-le o formă mai delicată. Triforiile, care până atunci erau spații întunecate, au fost transformate în spații emailate. O astfel de inovație a fost remarcată și la biserica abațială de la Saint-Denis.

Goticul târziu sau flamboaiant a început la jumătatea secolului al XIV-lea și a fost înlocuit la începutul secolului al XVI-lea de către stilul renascentist. Goticul târziu este întâlnit la catedralele din Amiens, Rouen, Beauvais, Évreux, la Notre-Dame din Louviers. Numele stilului provine de la formele șerpuite, sinuoase ale ornamentelor, asemenea unor flăcări. Frontoanele și vârfurile arcurilor au devenit alungite într-un mod dramatic.

Sculptura a decorat atât exteriorul, cât și interiorul bisericilor. Pe fațade au apărut figurile regilor, pe portaluri și pe glafuri au fost redate figurile apostolilor, îngerilor și sfinților. Toate acestea s-au eliberat de greutatea figurilor din arta romanică. Tinzând spre libertate, figurile sculptate au devenit aproape statui indepedente. Deși personajele au păstrat aerul de demnitate specific predecesorilor, gesturile, expresiile și trăirile lor au fost individualizate, naturale și relaxate.

Goticul englez este periodizat atât în funcție de modenatura ferestrelor, cât și de tipul de boltire utilizat. Au existat două curente în ceea ce privește modenatura ferestrelor, unul geometric și unul curbiliniu. Boltirea ogivală a permis înălțarea construcțiilor. Sculpturile și picturile au abordat teme variate, predominante fiind cele religioase. Compozițiile au devenit complexe, deoarece una dintre preocupările pictorilor a fost redarea cât mai potrivită a adâncimii.

Secolele al XII-lea și al XIII-lea au alcătuit etapa „Early English”. Această etapă s-a remarcat, pentru început, la Catedrala din Durham, o combinație de elemente romanice și gotice timpurii. La Catedrala din Canterbury, goticul englez s-a stabilit cu fermitate. Caracteristica principală a stilului este utilizarea ogivei la arcadele navelor, la cadrele ușilor și ale ferestrelor. Ferestrele erau grupate câte două sau cîte trei. Ornamentele circulare, sub formă de trifoi sau pătrat au decorat pereții interiori și arcadele, apoi s-au extins la pereții exteriori și la butonii nervurilor. Această etapă a fost îmbrățișată și de mănăstirile cisterciene din Yorkshire, Salisbury și Ely.

Goticul englez târziu, numit „Perpendicular Style” sau stil „Tudor” a durat până în primul deceniu al secolului al XVI-lea. Această etapă s-a aflat sub semnul morbidității și pesimismului cauzat de ciuma neagră, care a ucis în mai puțin de doi ani o treime din populația Angliei. Stilul a fost afectat de moralul populației și de forța de muncă redusă. Au dispărut liniile sinuoase din arhitectura engleză, mulurile au devenit rectilinii, iar ferestrele, de dimensiuni imense și compartimentate rectangular. De asemenea, bolțile au fost împărțite cu ajutorul liernelor, culminând în formă de evantai.

Secolele al XIII-lea și al XIV-lea cuprind construcțiile din a doua etapă a goticului englez, numită „Decorated Style”. Ferestrele au fost împărțite de muluri, elemente verticale, care se ramifică și se intersectează. Inițial, nervurile acestea erau rectilinii, apoi au devenit curbilinii. Ele au crescut în număr atât pentru a consolida structura bolții, cât și din motive decorative. În această etapă au fost construite catedralele Lincoln, Carlisle, Lichfield și Exeter.

Sculptura s-a pliat pe stilul arhitectural. Inițial, a păstrat simplitatea și liniaritatea romanicului. Din secolul al XII-lea a devenit mai relaxată, mai naturală. Sculptura a atins forme și mai rafinate în momentul în care goticul cunoștea apogeul. În același timp, ca reacție, în Franța s-a intensificat realismul, vitalitatea și dramatismul sculptural. În Anglia, motivele religioase au fost numeroase: îngerii au invadat Catedrala din Westminster, la nivelul triforiumului a fost prezentată Buna Vestire, iar la Catedrala din Lincoln a fost reprezentată Judecata de Apoi. Utilizarea marmurii din Purbeck a produs o strălucire asemănătoare bronzului.

Goticul german a durat cel mai mult, extinzându-se până la jumătatea secolului al XVI-lea. Stilul a pătruns pe filieră franceză, dar nu a reușit să atingă înălțimile produse de construcțiile franceze. S-au experimentat diverse planimetrii ale bisericilor, dar și construcțiile din lemn. Sculptorii germani au reușit să producă cele mai frumoase exemplare ale sculpturii gotice de pe întreg continentul european.

Catedrala din Freiburg ilustrează foarte bine specificul stilului gotic în spațiul german. Construcția a început în anul 1200 sub semnul romanicului, fiind terminate doar altarul și transeptul. În stil gotic au fost adăugate: o navă mult mai înaltă decât transeptul, dar, ca înălțime, mai redusă decât navele gotice din Franța, lucarne relativ mici, arce butante și contraforți care nu ascundeau rigiditatea structurii. În secolul al XIV-lea a fost construit un turn deasupra navei vestice. Turnul, la bază, era pătrat, corpul reprezenta un dodecagon, iar spre vârf un octogon. Turnul se îngusta și culmina într-o fleșă.

Sub influență franceză, s-a dezvoltat în Germania biserica hală, într-o perioadă în care francezii abandonau acest tip. În cazul acestei planimetrii, bisericile au navele egale ca înălțime, iar două rânduri de arcade împart interiorul în culoare. Prima biserica hală din Germania se află la Marburg. Două turnuri zvelte și rânduri de ferestre alcătuiesc fațada vestică. Contaforții nu reușesc să se dezvolte în arce butante, ci rămân solid lipite de pereți.

Goticul timpuriu sau franc a ocupat prima jumătate a secolului al XIV-lea. Catedrala din Trier, primul exemplar al acestei perioade, a fost construită sub influența goticului francez. Au urmat catedralele din Freiburg, Cologne, Lübeck și Wismar. Goticul dezvoltat sau înalt a ocupat o perioadă îndelungată, cuprinsă între anii 1350-1500. Atunci au apărut construcții publice: primăriile din Bremen, Stralsund și Munster. Goticul târziu, între anii 1500-1550, s-a suprapus Renașterii. A fost o perioadă în care s-a construit mult cu ajutorul lemnului, unele clădiri păstrându-se până în zilele noastre, în Quedlinburg și Goslar.

În spațiul german, la biserica din Trier, se întîlnește planimetria de tip central. Planului cruciform i s-au adăugat opt nișe de altar, obținându-se o formă circulară. Acesta a fost un plan asemănător trandafirului cu douăsprezece petale, simbol al Fecioarei Maria, în cinstea căreia a fost ridicată biserica. Mai multe reprezentări ale Fecioarei pe tron se găsesc pe luneta portalului, respectiv în interior. Excavațiile recente au scos la iveală faptul că pilaștrii gotici se sprijină pe coloane romane.

În cazul sculpturii, influența franceză a apropiat idealul sculptural german de armonia și frumusețea specifică produselor franțuzești. Călărețul din Bamberg este primul exemplar care se îndepărtează de concepția romanică și pune în valoare fermitatea și solemnitatea compoziție, la fel și talentul sculptorului. Portrele realizate la Catedrala din Naumburg ating apogeul sculpturii gotice din Germania. Cele douăsprezece personaje nu sunt de factură religioasă, neavând aureolă deasupra capului. Aceste personaje sunt femei și bărbați îmbrăcați potivit perioadei, care poartă povara vieții lor cu demnitate, mândrie și putere.