Realismul
Prezentarea problemelor reale fără idealizare
autor Melinda Erdei-Vörös, ianuarie 2017
Realismul s-a plasat ca mișcare artistică împotriva reprezentărilor din natură sau de pe front în maniera exagerărilor. Acesta s-a concentrat pe expunerea problemelor existente în societatea secolului al XIX-lea.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Realismul își propune o îndepărtare de principiile neoclasicismului și ale romantismului, astfel arta creată nu se bazează pe evenimentele istorice din trecut, ci pe cele actuale. Pictorii devin vocea politică a diverselor categorii sociale: muncitorii, țăranii. Analiza, observația și redarea realității sunt esențiale pentru pictura realistă. Într-o mică măsură realismul pătrunde și în domeniul sculpturii, dar reprezentanții săi nu vor fi numeroși.

Anul 1848, atât de important pentru națiunile Europei din punct de vedere politic, a avut o mare însemnătate și în domeniul cultural. Referindu-ne la artele plastice, zorii anului 1848 au adus o nouă mișcare artistică numită „Realism”. Acest curent artistic va fi ostilă neoclasicismului și romantismului care se refugiau în istorie, natură, în scene idealizate sau dramatice. Pictorii devin un fel de voce pentru popor, marcând evenimentele istorice contemporane cu aceștia. Pentru a atrage atenția, pictorii vor alege pânze din ce în ce mai mari ca dimensiune.

Pictorii realiști s-au preocupat atât de probleme urbane, cât și de cele rurale. Semnificative pentru primul subiect sunt caricaturile politice și tablourile lui Honoré Daumier. La acestea se adaugă seria de sculpturi Politicianul, Parlamentarul, Bancherul. În ceea ce privește zonele rurale, pictorii redau natura drept elementul principal, nu un simplu fundal. Urmărind să redea cu exactitate natura, pictorii se vor organiza în Școala de la Barbizon lovind în gloria romantismului. Lucrări precum Culegătoarele de spice a lui Jean- Francois Millet sau Topitoria lui Adolph Menzel înfățișează scene din viața categoriei muncitoare.

Gustave Courbet este considerat fondatorul școlii realiste, iar lucrarea Atelierul pictorului poate fi considerată baza picturii realiste. În lucrarea menționată Courbet expune manifestul său politic și artistic, prezentând oameni din toate categoriile sociale adunate la un loc, prietenii și patronul său de altă parte, cele două grupări fiind despărțite de imaginea artistului alături de o muză goală. Atât de importantă era lucrarea pentur marea masă, încât autoritățile vremii s-au opus expunerii tabloului la Salonul de la Paris. Acest lucru l-a determinat pe Courbet să realizeze o expoziție proprie denumită „Le Réalisme”.

Realismul a căutat oglindirea vieții cotidiene în mod nemijlocit, rol esențial având observația și analiza, atât psihologică, cât și morală. Vulnerabilitatea oamenilor este exprimată prin introducerea lor în picturi, dar pe plan secundar, depinzând de puterea naturii. Natura moartă a fost un gen practicat de unii pictori realiști precum Henri Fantin-Latour. Subiect considerat nesemnificativ de Academia de Arte Frumoase este reevaluat de artiștii realiști.

Așa cum revoluția de la 1848 s-a extins și în alte țări decât Franța, realismul ca mișcare artistică îl regăsim și în Belgia, Olanda sau Anglia. Realismul își găsește loc și în Rusia, unde socialismul i-a furnizat motiv de existență. Lucrarea lui Nikolai Kasatkin, Săraci adunând cărbuni dintr-o mină părăsită, vorbește de la sine despre chinurile și neajunsurile săracilor. Nu întotdeauna s-au putut păstra artiștii indiferenți față de cele petrecute la ei în țară. Afirmarea noii categorii, a lucrătorilor, care îmbrățișează idei și atitudini defavorabile conducătorilor vor beneficia de sprijinul numeroșilor artiști.

Busturile lui Honoré Daumier au prefigurat realismul în sculptură. Francezul Auguste Clésinger a expus la Salonul din Paris statuia în marmură Femeie mușcată de un șarpe care deși păstrează elementele romantismului marchează tranziția spre realism prin detaliile anatomice. Cei mai reprezentativi sculptori pentru mișcarea realistă sunt francezul Jules Dalou și belgianul Constantin Meunier. Primul a realizat gisantul jurnalistului Victor Noir, grupul monumental plin de alegorii Triumful Republicii, monumente dedicate diverselor personalități precum Delacroix, Lavoisier, Gambetta și Levassor.

Belgianul Constantin Meunier s-a angajat în sculptură pentru o scurtă perioadă, oferind totuși semnificative opere realiste. Direcția pe care a urmat-o a fost realizarea figurilor și scenelor muncitorești. Avem astfel statui de muncitori precum Ciocănarul, Omul luptând împotriva elementelor, Topitorul în repaus sau Monumentul Muncii din Bruxelles.

Pentru mulți artiști francezi realiști punctul pornire al carierei sau locul unde găseau inspirație este satul Barbizon plasat departe de zgomotul lumii meschine. Pădurile, vegetația, liniștea și cerul care domina acel colț de lume a dat naștere la cele mai frumoase picturi realiste. Unii artiști schițează peisajele pe loc, alții aleg să o memoreze lucrând în atelier.

Gustave Courbet este șeful școlii realiste din Franța. Se remarcă drept peisagist reprezentând un țărm pașnic, o mare zbuciumată sau o pădure înzăpezită. Realizează busturi și portrete, mai ales despre prietenii săi. Autoportretele sale marchează diverse stări: de relaxare, de disperare, de odihnă. Realismul este evident în picturile lui Courbet mai ales în reprezentarea nudurilor. Contemporanii nu au găsit de bun gust nudurile pictorului, ba chiar îl acuzau de vulgaritate. Conform unei anecdote când împărăteasa Eugenia a vizitat expoziția cu femeile ce se scăldau, a tras în ele cu cravașa, considerând pânza o insultă la adresa femeii.

Pe Jean-François Millet îl înțelegem ca pictor realist doar dacă îi studiem originea. Fiu de țăran, crescut printre oamenii maturi ai satului, Millet va fi veșnic atras de înțelepciunea celor bătrâni, de atmosfera familiară oferită de membrii unei comunități restrânse, de pădurie și câmpuri bogate. Orașul i se pare trist și insuportabil. Tablourile sale reprezintă grupuri de țărani sau personaje individuale care muncesc. Alături de acest gen, Millet a executat portrete, desene și gravuri. Dacă repertoriul coloritului e neglijat de pictor, relația dintre natura și oameni o tratează în detalii creând armonie.

Honoré Daumier a activat în domenii precum litografia, pictura și sculptura. Primii 40 de ani din viață i-a dedicat litografiei, marcând ferm atitudinea sa față de burghezia Franței, miniștrii și rege. Subiectele ce nu îl interesau le trata în mod interesant, aruncând ceva vibrant asupra lor. După 1848, Daumier face cunoștință cu pictura, simplificând seria caricaturilor. Sculpturile sale în număr relativ mare reprezintă mai ales parlamentari, dar și persoane. Nu reușește să se bucure pe deplin de acțiunea creatoare căci mâinile încep să îi tremure, iar după puțin timp moare paralizat.

Henri Fantin-Latour traversează un drum de la romantism la realism, perfecționându-se în mod continuu ca litograf și pictor. Și-a manifestat interesul pentru muzică, lucrările sale beneficiind de tema muzicală sau detalii cu instrumente. Alături de aceasta, l-a preocupat portretul, însă s-a limitat în realizarea lor la un cerc restâns. Fiind interesat și de literatură, unele tablouri au substrat literar, spre exemplu ca cele dedicate lui Rimbaud și Verlaine.

Precum mulți alți pictori din secolul XIX, Théodore Rousseau își alegea ca loc de excursii satul Barbizon, un loc liniștit, departe de zgomotul orașelor și care oferă inspirație. Din acest motiv se formează o școală de pictură numită Școala de la Barbizon. Chiar și pictorul român Nicolae Grigorescu a petrecut o perioadă acolo. În ceea ce-l privește pe Rousseau, acesta a preferat înfățișarea stejarilor, a pădurilor și a turmelor de animale. În realizarea unor scene se observă influența englezului Constable, în special când vine vorba de redarea luminii soarelui.

Membru al Școlii de la Barbizon, Jules Dupré a avut legături strânse cu Gustave Courbet și François Millet, pictori care îl influențează. Introducerea sa la Barbizon o datorează lui Rousseau cu care colaborează la o vedere din zona Pirineilor, dar legătura aceasta va fi întreruptă de concurență și invidie. Tablourile lui Dupré le recunoaștem după cerul gri și norii învolburați, arborii bogați și verzi depărtați de lumea satului, marea zbuciumată și vederile din zona Angliei.

Pictorii realiști au abordat mai multe teme pentru pânzele lor. Unii au expus viziunea lor despre frumusețea corpului feminin, alții au solidarizat cu categoria muncitoare și au reprezentat țăranii la munci agricole. Fabulele vremii au fost transpuse în picturi realiste. Realismul se observă în tratarea corpului uman, a emoțiilor și a peisajului în sine care devin partea principală a compoziției.

Tabloul Înmormântarea la Ornans de Gustave Courbet prezintă o scenă din viața concetățenilor pictorului, mai exact este vorba despre înmormântarea bunicului lui Courbet. În pânza aceasta sunt îngrămădite aproximativ 50 de personaje, separate pe trei grupulețe: oamenii bisericii, bărbații și femeile. Constatăm și o separare spațială: pământul și cerul. Pasta groasă neagră domină scena, însă observăm inserții de alb, roșu, albastru, auriu în contradicție cu tristețea evenimentului.

O altă pictură realistă de Henri Fantin-Latour este Lectura care prezintă evadarea femeii prin intermediul lecturii. Tabloul o reprezintă pe sora pictorului, Charlotte Dubourg, privind în gol, distanțată de lectură. Cealaltă femeie citește, sprijinindu-se pe masă. Pictura este austeră, singura pată culoare este dată de negrul îmbrăcămintelor și de câteva flori de pe masă.

L'Angelus este o altă lucrare de-a lui Millet în care făcând abstracție de realismul temei, emoția sunetului clopotului străbate întreaga pânză. Poveștile bunicii îl inspiră pe pictor. Cei doi, bărbatul și femeia, înfățișați pe câmp, se opresc din munci pentru a se ruga. Pictura aceasta a creat diverse opinii în rândul criticilor. Unii considera pânza o reprezentare a evlaviei puternice a doi țărani. Alții s-au alăturat ipotezei lui Salvador Dalí care crede că cei doi se roagă pentru sufletului copilului lor mort. Politicienii au considerat tabloul un gest de solidaritate cu clasa muncitoare.

O reprezentare a nudul, dar și a etalonului frumuseții feminine are corespondent în pictura Somnul realizată de Gustave Courbet. Tabloul realizat la cererea unui colecționar turc înfățișează două femei goale unite într-o îmbrățișare erotică. O altă îmbrățișare erotică se observă în colțul picturii, unde vaza unește strâns florile. Ca simbol al decadenței apar bijuteriile împrăștiate. Un alt exemplu al realismului din tablou este ornamentul de sticlă. Deși nu constituie un element central, acestea sunt minuțios reprezentate.

Portretele de grup ale lui Henri Fantin-Latour a realizat patru portrete de grup. Cel analizat, Un colț de masă, plasează în prim plan fața de masă albă, bolul cuf ructe, buchetul de flori, ceașca de cafea, carafa de vin și tacâmurile. În continuarea compoziției apar cinci bărbați șezând și trei stând în picioare, prezentați în diverse ipostaze. Toți poeții și dramaturgii sunt îmbrăcați în negru, excepție face politicianul îmbrăcat în gri. Unul dintre poeții invitați ca model și care a refuzat să apară este simbolizat prin florile din prim-plan.

Fabula Morarul, fiul și măgarul a fost adesea invocată în gravuri, picturi și arte decorative pentru a scoate în evidență morala: fiecare om are opinia sa și indiferent de ce face o persoană, se va găsi alta nemulțumită de aceasta. Honoré Daumier a realizat o pictură cu tema aceasta. În prim-plan un grup de trei femei care se întorc în chip de batjocură spre morar și fiul acestuia.

Tabloul lui Millet: Culegătoarele de spice, trecând prin filtrul realismului devine aproape biblic. Peisajul idilic este scăldat de lumina apusului. Armonia peisajului contrazice greutatea muncii și figurile împietrite ale personajelor. Femeile ce strâng spicele rămase în urma secerișului poartă basmale roșii și albastre, amintind de culorile drapelului francez. În fundal este reprezentat moșierul care îi supraveghează pe țărani. Deși izolat și neclar, moșierul este pus în contrast cu țăranii ce îndură condițiile grele ale muncii. Portretizarea realistă a categoriei sociale și a muncii a fost văzută progresistă de conservatori.

Pentru Germania, realismul în artă a însemnat pentru unii vulgaritate în artă, pentru alții un moment oportun de exprimare a propriilor credințe. Olanda a beneficiat în trecut de pictori remarcabili care constituiau în secolul XIX un reper. În plus, condițiile climaterice vor constitui în continuare pentru pictorii realiști elemente importante. Și în Belgia s-au găsit pictori care să devină „avocații” poporului dând glas problemelor diverselor categorii sociale.

Fiu de litograf, Adolph Menzel preia afacerea tatălui său, însă își dă seama că aceasta îi furnizează un minimum de subzistență și nicidecum nu va scoate opere de artă. Este un autodidact, studiază singur prin muzee și devine un desenator remarcabil. În domeniul picturii, Menzel alege subiecte diferite de contemporanii săi. Își propune să valorifice camera foală, mahalaua, interiorul unei fabrici. Intră în contat cu mari pictori contemporani, fiind ales dintre toți pictorul curții regale prusace. Ultima parte a vieți și-o dedică lui Frederic al II-lea.

Germania nordică are ca reprezentant în pictura realistă pe Wilhelm Leibl . Acesta s-a simțit un izolat la Academia, aici cerându-i-se pânze de mari dimensiuni cu teme istorice. Leibl rezistă, pe acesta preocupându-l figura țăranului. De-a lungul vieții Liebl învață să dea expresivitatea chipului tânăr și bătrân. Foarte mult l-a ajutat conviețuirea cu țăranii, cunoașterea nevoilor și preocupărilor lor. A lăsat în urmă și gravuri,dar prea puțin semnificative.

Johan Barthold Jongkind este figura cea mai compactă a luminismului olandez. Spre deosebire de predecesorii săi care căutau să reprezinte dunele și porturile olandeze, Jongkind va fi preocupat de locurile în care lumina vibrează, vântul agită și norii se schimbă continuu. Realizează mult, expune rar. Acest lucru îl determină să se retragă în munți până la moarte. A lăsat în urmă și o importantă colecție de gravuri.

Henri de Braekeleer, fiu de artist, a primit o educație profesională bună. I s-a reproșat că nu are imaginație, redând doar ceea ce observa. A fost excelent observator și profesor, având darul de aîmpărtășii cunoștințele sale. A fost preocupat de culori, lumină și de jocul razelor. Influența lui Vermeer este clară în opera lui Braekeleer, acesta preferând compoziția cu un singur personaj ce întreprinde o anume activitatea. Viața sa scurtă și nebunia ce l-a cuprins nu i-a mai permis să picteze.

Frații Joseph și Alfred Stevens au locuit la Paris și Bruxelles, căutând mereu oportunitatea de a expune. Joseph a realizat tablouri de mici dimenisuni, era priceput în a reda psihologia personajului. Un loc aparte ocupă în tablourile sale figura câinelui și figura pisicii, respectiv a legăturii dintre cele două animale. Alfred, urmând linia analizei psihologice, se simte mai atras de redarea personajelor burgheze. Decorul constituia pentru acesta un element important, redând cu precizie lacul chinezesc, mobilierul unui salon sau stofele din Orient.

Charles de Groux datorează formarea sa ca artist Academiei din Bruxelles. Groux are o gamă redusă de culori, preferând mai ales cromatica rece. Își alege ca subiecte pentru pânze locurile precare, condițiile jalnice de trai, oamenii defavorizați. Strada în sine i-a furnizat destule astfel de exemple. Va fi mentorul pictorului și sculptorului Constantin Meunier.

În funcție de starea în care se află diferitele țări ale Europei după momentul 1848, pictorii realiști își aleg temele preferate la care nu renunță până la sfârșitul vieții. Unii se proiectează în continuare în mijlocul clasei muncitoare care îi inspiră, alții preferă zona urbană, balurile, distracția și momentele incitante ale nobilimii.

Belgianul Alfred Stevens a pictat tabloul După bal, cunoscut și sub denumirea de Încrederea. Evidentă este în cazul acestei pânze tema consolării. Într-un colț de cameră, două femei elegante pariziene sunt înfățișate într-o îmbrățișare tristă. Anecdotică, pânză prezintă starea de tristețe ce cuprinde parizianca după citirea unei scrisori compromițătoarea. Scena este reprezentativă pentru viața femeilor de la Paris din secolul XIX. Stevens tratează cu meticulozitatea îmbrăcămintea femeielor, bijuteriile purtate și interiorul elegant.

Johan Bathold Jongkind a realizat numeroase vederi asupra bulevardului nou construit Port Royal din Paris. Acest bulevard ducea către atelierul pictorului. Lucrarea aceasta târzie este cu atât mai importantă cu cât detaliile, suprafața paleta cromatică vor servi drept inspirație viitoarei generații de impresioniști.

Tabloul Masa de Henri de Brakeleer prezintă un interior de secol XIX combinat cu scene de natură moartă. Pictorul s-a simțit confortabil să redea mobilierul, bunurile gospodărești, decorul, tablourile de pe perete. Formele, texturile, materialele nu au reprezentat probleme pentru mâna pictorului, acesta combinându-le armonios. Culorile calde și aspectul luminos sunt oarecum surprinzătoare în compoziție, aproape lirice. Femeie așezată la masă este sora pictorului, Elisabeth, surprinsă în timp ce mănâncă o portocală.

Cea mai cunoscută pictură a lui Charles de Groux este Râșnița de cafea, o compoziție clară, concisă și simplă în ceea ce privește paleta cromatică. Destinul trist al oamenilor nefericiți este tema cea mai des abordată de Groux. În acest tablou au fost grupați în centrul compoziției un grup de cinci personaje. Acestea se adună în jurul râșniței de cafea. De aceștia se mai apropie greoi două personaje. Lumina slabă a unei zile de iarnă pătrunde pe strada îngustă.

Conversația țăranilor este un tablou ce aparține lui Wilhelm Leibl. Într-o cameră mică, cinci țărani stau foarte apropiați unul de celălalt și aparent discută cele mai importante lucruri din sat. Acestea pot avea legătura și cu politica deoarece unul dintre ei ține în mâini un fel de registru. Esența rurală a picturii se datorează vizitei lui Leibl în zonele Bavariei.

Reprezentativă pentru arta realistă germană este Fabrica de călcat a lui Adolph Menzel. Compoziția este structură pe trei părți. În centru bărbații muncesc cu materia primă, în stânga muncitorii spală pe jos, iar în dreapta unii mănâncă pâinea aducă de o fată. Pânză prezintă fumul, transpirația și truda muncitorilor. Pentru o redare cât mai exactă, Menzel a vizitat o fabrică din Silezia. Ceea ce a vrut să surprindă Menzel este o nouă față a Germaniei: creșterea numărului de manufacturi și crearea numeroaselor locuri de muncă.

O lucrare din perioada de maturitate a lui Wilhelm Leibl este Trei femei în biserică. Pânza prezintă trei personaje în trei perioade diferite din viață: tinerețe, maturitate, bătrânețe. Fiecare femeie înfățișează în alt mod pietatea. Detaliile sunt foarte importante pentru artist. Acesta individualizează personajele sale, iar în tratarea expresiilor faciale folosește atent lumina.

Prerafaeliții reprezintă numele unei frății englezești, formate în 1848. Formată din câțiva pictori și puțini sculptori, prerafaeliții din Anglia au încercat să transmită la nivel artistic același lucru ca și omonimii lor realiști de pe continentul european. Aceștia au remarcat evoluția prea rapidă a societății englezești și care nu a putut fi înțeleasă deplin de aceasta, lucru care a dus la un declin cultural.

Arta engleză din secolul XIX cunoaște un debut extraordinar prin artiști precum John Constable sau poetul Blake. Se constată înspre anul 1840 un ușor declin în domeniul artistic. Perioada de nesiguranță a determinat o nevoie de a realiza arta ideală care să reprezinte nevoile anglo-saxonilor, să îi consoleze pe aceștia și care să transfigureze realitatea. Transformările sociale rapide printre care apariția mașinilor și dezvoltarea marilor industrii, i-a prins pe englezi poate nepregătiți. Cei care și-au oferit brațele la muncă duceau o viață mizeră și monotonă.

Transformările social-economice au avut efect considerabil asupra dezvoltării artei. Toxicitatea din aer, fumul, produsele nocive înnegresc aerul, apa și sufletul oamenilor. Acest aspect este deosebit de semnificativ pentru englezul care inițial era iubitor de natură. Pictorii devin scandalizați. Pe când continentul european era cuprins de mișcarea realistă, în Anglia se formează școala prerafaeliților, în engleză cunoscută sub denumirea de Prae-Raphaelite Brotherhood. Confraternitatea aproape religioasă este sugerată chiar de numele școlii.

Frăția pictorilor prerafaeliți a cuprins un număr restrâns de pictori, dar care prin unire au dat „glas” picturii prerafaelite în Anglia timp de 50 de ani. Temele tratate de acești pictori sunt adesea inspirate de literatură, iar înțelegerea unor picturi fără cunoștințe literare este adesea imposibilă. Numeroase simboluri introduse în compoziții vor influența simboliștii europeni. Coloritul ales de pictorii prerafaeliți pune accent pe latura decorativă a compoziției adică se adresează exclusiv ochiului, nu și imaginației. Prerafaeliții consideră că societatea trebuie să se întoarcă la stadiul în care fabricau totul manual.

Teoreticienii John Ruskin și William Morris expun în lucrările lor ce doresc să atingă acei câțiva pictori și sculptori ai fraternități prerafaelitene. Ei se declară dușmanii vieții mecanizate și monotone. Susțin întoarcerea neltelugarului la statutul de artist. Un reprezentant al Prerafaeliților a fost poetul și pictorul Dante Gabriel Rossetti. Având origini italiene, se va inspira din țara sa deorigine, în special din literatură. Reprezentările sale picturale se referă mai ales la „Divina comedie” și ”Vita nuova”.

Considerat cel mai talentat dintre prerafaeliți, John Everett-Millais a fost membru al frăției timp de zece ani. A executat portretele celor mai cunoscuți oameni ai timpului său. Tehnica sa se baza pe culori bogate și luminoase obținute prin așternerea culorilor pe fondul umed. Alături de portrete, peisajele britanice constituie o parte importantă a operei sale. Hristos în casa părintească este un exemplu de subiect religios abordat de Millais.