Realismul
Prezentarea problemelor reale fără idealizare
autor Melinda Erdei-Vörös, 2017
Realismul s-a plasat ca mișcare artistică împotriva reprezentărilor din natură sau de pe front în maniera exagerărilor. Acesta s-a concentrat pe expunerea problemelor existente în societatea secolului al XIX-lea.
Realismul își propune o îndepărtare de principiile neoclasicismului și ale romantismului, astfel arta creată nu se bazează pe evenimentele istorice din trecut, ci pe cele actuale. Pictorii devin vocea politică a diverselor categorii sociale: muncitorii, țăranii. Analiza, observația și redarea realității sunt esențiale pentru pictura realistă. Într-o mică măsură realismul pătrunde și în domeniul sculpturii, dar reprezentanții săi nu vor fi numeroși.

Anul 1848, atât de important pentru națiunile Europei din punct de vedere politic, a avut o mare însemnătate și în domeniul cultural. Referindu-ne la artele plastice, zorii anului 1848 au adus o nouă mișcare artistică numită „Realism”. Acest curent artistic va fi ostilă neoclasicismului și romantismului care se refugiau în istorie, natură, în scene idealizate sau dramatice. Pictorii devin un fel de voce pentru popor, marcând evenimentele istorice contemporane cu aceștia. Pentru a atrage atenția, pictorii vor alege pânze din ce în ce mai mari ca dimensiune.

Pictorii realiști s-au preocupat atât de probleme urbane, cât și de cele rurale. Semnificative pentru primul subiect sunt caricaturile politice și tablourile lui Honoré Daumier. La acestea se adaugă seria de sculpturi Politicianul, Parlamentarul, Bancherul. În ceea ce privește zonele rurale, pictorii redau natura drept elementul principal, nu un simplu fundal. Urmărind să redea cu exactitate natura, pictorii se vor organiza în Școala de la Barbizon lovind în gloria romantismului. Lucrări precum Culegătoarele de spice a lui Jean- Francois Millet sau Topitoria lui Adolph Menzel înfățișează scene din viața categoriei muncitoare.

Gustave Courbet este considerat fondatorul școlii realiste, iar lucrarea Atelierul pictorului poate fi considerată baza picturii realiste. În lucrarea menționată Courbet expune manifestul său politic și artistic, prezentând oameni din toate categoriile sociale adunate la un loc, prietenii și patronul său de altă parte, cele două grupări fiind despărțite de imaginea artistului alături de o muză goală. Atât de importantă era lucrarea pentur marea masă, încât autoritățile vremii s-au opus expunerii tabloului la Salonul de la Paris. Acest lucru l-a determinat pe Courbet să realizeze o expoziție proprie denumită „Le Réalisme”.

Realismul a căutat oglindirea vieții cotidiene în mod nemijlocit, rol esențial având observația și analiza, atât psihologică, cât și morală. Vulnerabilitatea oamenilor este exprimată prin introducerea lor în picturi, dar pe plan secundar, depinzând de puterea naturii. Natura moartă a fost un gen practicat de unii pictori realiști precum Henri Fantin-Latour. Subiect considerat nesemnificativ de Academia de Arte Frumoase este reevaluat de artiștii realiști.

Așa cum revoluția de la 1848 s-a extins și în alte țări decât Franța, realismul ca mișcare artistică îl regăsim și în Belgia, Olanda sau Anglia. Realismul își găsește loc și în Rusia, unde socialismul i-a furnizat motiv de existență. Lucrarea lui Nikolai Kasatkin, Săraci adunând cărbuni dintr-o mină părăsită, vorbește de la sine despre chinurile și neajunsurile săracilor. Nu întotdeauna s-au putut păstra artiștii indiferenți față de cele petrecute la ei în țară. Afirmarea noii categorii, a lucrătorilor, care îmbrățișează idei și atitudini defavorabile conducătorilor vor beneficia de sprijinul numeroșilor artiști.

Busturile lui Honoré Daumier au prefigurat realismul în sculptură. Francezul Auguste Clésinger a expus la Salonul din Paris statuia în marmură Femeie mușcată de un șarpe care deși păstrează elementele romantismului marchează tranziția spre realism prin detaliile anatomice. Cei mai reprezentativi sculptori pentru mișcarea realistă sunt francezul Jules Dalou și belgianul Constantin Meunier. Primul a realizat gisantul jurnalistului Victor Noir, grupul monumental plin de alegorii Triumful Republicii, monumente dedicate diverselor personalități precum Delacroix, Lavoisier, Gambetta și Levassor.

Belgianul Constantin Meunier s-a angajat în sculptură pentru o scurtă perioadă, oferind totuși semnificative opere realiste. Direcția pe care a urmat-o a fost realizarea figurilor și scenelor muncitorești. Avem astfel statui de muncitori precum Ciocănarul, Omul luptând împotriva elementelor, Topitorul în repaus sau Monumentul Muncii din Bruxelles.

Pentru a accesa întrega lecție trebuie să vă faceți abonament.
Prețul abonamentului este de doar 3 lei/lună și vă oferă acces nelimitat la întreaga platformă.


Vreau abonament

History Lapse oferă material istoric original și de calitate. Sursele noastre sunt cărțile bune, sintetizate de specialiști în istorie. Nu copiem alte articole de pe Internet.
Dacă deja sunteți abonat vă puteți loga