
Arta bizantină
Arta Imperiului Roman de Răsărit
Istoria artei bizantine se desfășoară între secolele al VI-lea - al XV-lea, de la domnia lui Iustinian până la cucerirea Constantinopolului. Reanimarea vieții urbane, progresele economice datorate diverselor rute pe care s-a practicat comerțul, latura profund religioasă impregnată în mentalul colectiv și tendința spre o viață luxoasă a antrenat societatea bizantină în crearea unui stil propriu, caracterizat prin abstractizare și simbolizare.




Arta bizantină a avut rol didactic și de înălțare a sufletului datorită legăturii cu creștinismul. Ilustrarea acestora în toate cele trei domenii - arhitectură, sculptură și pictură - s-a restrâns la redarea figurilor umane și a acțiunilor strict necesare. Lipsește situarea lor în ambianță, dar predomină sinteza și simbolismul.





Arhitectura militară și civilă a presupus un urbanism accentuat, caracterizat prin orașe mari, dezvoltate și fortificate. Arhitectura religioasă a căutat să ofere spațialitatea necesară, în funcție de tipul monumentului.





Modelele anterioare de lăcașuri de cult reprezentate de arhitectura creștină veche și noile funcționalități ale monumentului au dus la schimbarea unor elemente constructive în arhitectura bisericilor. Bizantinii foloseau trei tipuri de planimetrii: cea a basilicii forense, cea centrală și cea a crucii.




Sculptura bizantină a avut ca notă definitorie champlevè-ul, tehnica de decorare a suprafețelor incizate cu sticlă sau paste colorate. Ca tehnică, a fost utilizat basorelieful pentru a decora sarcofagele cu motive religioase, dar și profane, moștenite din perioada paleocreștină. Simbolurile au fost folosite cu scop didactic. Latura spirituală era importantă, iar cea fizică era acoperită și mascată.






Pictura bizantină s-a axat pe redarea figurilor umane. Sub influența fenomenului religios, s-au format prototipurile ideale, imaginile fiind în mare parte asemănătoare. Meșterii bizantini au deprins tehnicile folosite în pictura timpului, spiritul lor creator a fost subevaluat din start, motiv pentru care aceștia au fost anonimi.




În iconografia bizantină, persoanele și evenimentele sfinte sunt redate pe suport de lemn, pânză, pe perete sau pe alte materiale potrivite, existând o standardizare a formelor persoanelor sfinte.






Mozaicul este o tehnică decorativă cunoscută încă din mileniul al III-lea î.H., având două variante, pavimentar și parietal, fiind creat prin asamblarea pieselor mici de piatră, gresie sau sticlă colorată. Mozaicul a luat locul picturilor religioase care au fost interzise la Sinodul de la Elvira din secolul al IV-lea. Din acest motiv, producția de picturi bizantine din acea perioadă a fost necunoscută, iar bizantinii și-au însușit mozaicul ca artă decorativă. Noile imagini create aveau rolul de a glorifica împărații și faptele lor militare.





