Arta bizantină
Arta Imperiului Roman de Răsărit
autor Melinda Erdei-Vörös, octombrie 2016
Arta bizantină a evoluat în cadrul Imperiului Roman de Răsărit în perioada secolelor VI-XV. Aceasta s-a bazat pe combinarea elementelor grecești cu influențe africane și asiatice și s-a remarcat în iconografie, broderie, mozaic și decorația policromă. Caracterul specific artei bizantine este aspectul narativ.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Istoria artei bizantine se desfășoară între secolele al VI-lea - al XV-lea, de la domnia lui Iustinian până la cucerirea Constantinopolului. Reanimarea vieții urbane, progresele economice datorate diverselor rute pe care s-a practicat comerțul, latura profund religioasă impregnată în mentalul colectiv și tendința spre o viață luxoasă a antrenat societatea bizantină în crearea unui stil propriu, caracterizat prin abstractizare și simbolizare.

Arta bizantină cunoaște trei etape: de apogeu, de declin și de înviorare. Societatea bizantină a exercitat influența decisivă asupra dezvoltării artei. Oligarhia puternică a pus stăpânire pe proprietatea funciară și pe posturile cheie ale administrației. Aristocrația a ajuns la o poziție solidă. Viața desfășurată între biserică, hipodrom și palat, între procesiuni religioase, petreceri de lux, banchete și serbări a dus spre o conduită lumească a călugărilor, la scandaluri și discuții citadine. Pornind de la simţuri şi spirite, universul bizantin mergea spre ideea că scopul suprem al artei era să depăşească natura materială supusă greşelii.

Apogeul în domenii ca legislația, politica și doctrina religioasă a determinat o culminare și în domeniul artei bizantine începînd cu secolului al VI-lea. Creștinismul a evoluat rapid și a cerut desființarea prin lege a celorlalte religii, o victorie observabilă în arhitectura și pictura bizantină. Împăratul, alesul și reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, avea o latură divină, aflându-se în centrul reprezentărilor mozaicale. Un rol important revenea Senatului, un organ consultativ care a pierdut prestigiul celui de la Roma, însă împărații își ratificau hotărârile prin intermediul acestuia.

Conflictul dintre Biserica Apuseană și Răsăriteană de la sfârșitul primului mileniu a marcat etapa de declin a artei. Obiectul disputei, icoana, a determinat o reacție împotriva acesteia, numeroase icoane și picturi fiind distruse. Mănăstirile au fost închise și transformate în băi, cazărmi sau alte edificii publice. Călugării au fost evacuați și persecutați, cultul icoanelor și moaștelor fiind interzis. Cei care continuau să adore icoanele erau întemnițați și executați, cei care le fabricau erau pedepsiți și excomunicați, armata fiind instrumentul utilizat în vederea aplicării măsurilor iconoclaste.

Soluționarea disputei iconoclaste a determinat o revigorare a artei și culturii bizantine atât timp cât a existat Imperiul, însă creația nu a mai fost unitară. Au fost întărite porturile și zidurile Constantinopolului, au fost construite numeroase spitale, biserici, străzi, băi, piețe din fonduri financiare adunate de la țărănime. Unele edificii au fost repictate după gusturile păturilor sociale cultivate, un semn clar al revigorării. Mozaicul cedează locul frescei din cauza vistieriei sărace, dar și datorită noilor exigențe estetice. Fărâmițarea culturală a dus la apariția numeroaselor școli regionale.

Arta bizantină a avut rol didactic și de înălțare a sufletului datorită legăturii cu creștinismul. Ilustrarea acestora în toate cele trei domenii - arhitectură, sculptură și pictură - s-a restrâns la redarea figurilor umane și a acțiunilor strict necesare. Lipsește situarea lor în ambianță, dar predomină sinteza și simbolismul.

Bisericile au fost construite după planurile basilicii forense din Fano, respectiv s-a adoptat planul în cruce greacă, cu brațe egale. Prin legătura dintre coloane și arhitravă, spațiul bisericilor a devenit mai mare, iar cupola, inovația bizantină, a permis bisericii să capete proporții impresionante.

Sculptura a fost compusă din piese mici sau reliefuri înalte. Formele de decor au fost diverse: naturale, florale, animaliere, cu ființe reale sau fantastice.

Din cauza interzicerii icoanelor în biserici, meșterii bizantini s-au specializat în executarea mozaicurilor pavimentare și parietale, punând în valoare imaginea împăraților. Caracteristică mentalului perioadei, glorificarea faptelor basileilor s-a făcut prin redarea portretelor acestora pe pereții bisericilor în diferite ipostaze, în compania gărzii de corp, a urmașilor sau a soțiilor lor. Pe monede apăreau alături de predecesori și urmașii la tron.

Pictura a pus accent pe hieratism, solemnitate și simplitate. Figurile umane prototipizate erau lărgite și plasate în centrul compoziției. Culorile mistice sugerau lumea înaltă, spirituală: albul era folosit pentru lumină și curățenie, iar auriul pentru lumini. Albastrul și roșul erau rezervate lui Hristos și Fecioarei Maria, iar verdele Sfântului Ioan Botezătorul.

Miniaturile, desenele care decorau manuscrisele, au reprezentat adevărata vocație a bizantinilor, care s-a dezvoltat chiar și în perioada târzie. Textele manuscriselor erau încadrate în rame largi, însă compozițiile separate puteau fi ușor reunite. Pentru executarea ramelor se foloseau frunze de acant, măști, flori, animale. Stilul ornamental era elegant, fin și curat caligrafic. În note pitorești, manuscrisele redau obiceiurile și moravurile societății bizantine. Personajele reprezentate în costume de epocă au fost caracterizate de un realism remarcabil.

Arhitectura militară și civilă a presupus un urbanism accentuat, caracterizat prin orașe mari, dezvoltate și fortificate. Arhitectura religioasă a căutat să ofere spațialitatea necesară, în funcție de tipul monumentului.

Manifestările religioase cereau spații corespunzătoare pentru desfășurarea ritualului. Drept model pentru primele biserici au servit templele păgâne care au fost transformate, în parte și pentru a sublinia victoria creștinismului. Diferența principală dintre templele păgâne și bisericile creștine a constat în decorația exterioară, în primul caz și cea interioară, în al doilea caz. În secolele anterioare existenței Imperiului Bizantin, comunitățile de creștini se organizau pe orașe sau pe cartiere. Acestea se întruneau o dată pe săptămână pentru a comemora cina cea de taină. Lăcașurile lor de cult aveau loc redus în interior, pe când noile biserici cereau spații mari.

Locuințele erau de două tipuri: casele oamenilor bogați și cele ale cetățenilor de rând. Primul tip de locuință oferea confort prin spațiile largi și grădini, era decorat cu statui și fântâni, dispunea de toalete și apă curentă. În contrast, locuințele clasei de jos și de mijloc nu dispuneau întotdeauna de apă, toaletă sau încălzire, fiind predispuse la foc și prăbușire. Având un spațiu limitat pentru construcții datorită zidurilor orașului, casele s-au dezvoltat pe verticală, având numeroase etaje și turnuri.

Orașele erau dispuse în jurul unor centre religioase, fiind înzestrate cu piețe centrale în care se afla palatul imperial și străzi radiale care erau orientate spre obiectivele centrale. Noua capitală a Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopolul, a fost construită pe o peninsulă aproximativ triunghiulară, în sudul căreia s-au ridicat piața centrală și palatul imperial, încadrate de clădirea Senatului și hipodromul ce reproduceau modelul roman. Orașele se înconjurau cu ziduri pentru a-și întări capacitatea de apărare împotriva posibilelor atacuri, iar acest lucru a determinat reducerea spațiului de expansiune.

Ceea ce a apărut nou în arhitectura religioasă bizantină a fost arcul, elementul ce susținea peretele deasupra golului, permițând mărirea spațiului dintre coloane, respectiv sistemul de acoperire prin cupola pe trompe, care transforma careul de bază într-un octogon sau cupola pe pandantivi, care trasforma careul într-un cerc. Cupola centrală putea să fie singură sau acompaniată de alte cupole secundare, acestea sporind dimensiunile edificiului.

Bisericile creștine au adoptat tipul basilicii forense ușor modificat, care poate fi descris astfel: o clădire dreptunghiulară împărțită în trei spații numite nave dintre care cea mijlocie, nava principală, era mai înaltă decât cele două nave laterale, având o încăpere semicirculară, numită absidă, în partea în care se afla altarul. În comunitățile mai mici, nava centrală era rezervată bărbaților, iar cele laterale femeilor. În bisericile mari, femeile stăteau în balcoanele de deasupra navelor laterale numite ginecee. Acoperișul acestor biserici era realizat din șarpantă, iar lungimea grinzilor de lemn nu au permis bisericilor să aibă înălțimi foarte mari. Unele biserici au fost construite conform planului central, având planimetria sub formă de cerc, pătrat, treflă, patruconc sau octogon. Alături de acesta, a devenit caracteristic planul în cruce latină, cu brațele libere, sau în cruce greacă, cu brațele egale.

Modelele anterioare de lăcașuri de cult reprezentate de arhitectura creștină veche și noile funcționalități ale monumentului au dus la schimbarea unor elemente constructive în arhitectura bisericilor. Bizantinii foloseau trei tipuri de planimetrii: cea a basilicii forense, cea centrală și cea a crucii.

Basilica forensă era locul de întâlnire a negustorilor și spațiul rezervat tribunalului. Avea o formă dreptunghiulară, pe cele patru laturi fiind înconjurată de coloane. La capătul opus intrării principale se afla o anexă semicirculară, numită exedră, în care se țineau ședințele tribunalului. Exedra era acoperită cu acoperiș de tip șarpantă. Basilica avea unul sau două deambulatorii, spații libere destinate plimbărilor.

Bisericile care au adoptat planul basilical au eliminat coloanele din spațiul central, compartimentând sala în trei nave, cea mijlocie fiind nava centrală supraînălțată față de navele laterale. S-a creat un spațiu rezervat clerului care s-a dezvoltat transversal, primind denumirea de transept. Basilicile puteau avea și câte trei nave laterale sau două transepte. Arcul compus din bolțari de piatră trapezoidali susțineau peretele deasupra golului. Ca element de mărire a dimensiunilor pe verticală, cupola a înlocuit sistemul de acoperire în șarpantă.

Tipul planimetric central se întâlnește la edificii cum sunt mausoleul sau baptisteriul. Planimetria centrală a presupus existența unei singure săli pentru credincioși care putea fi înconjurată de un deambulatoriu. Acoperirea s-a făcut tot cu ajutorul cupolei. Acest tip planimetric a fost frecvent utilizat din perioada Renașterii.

Planul în cruce greacă, cu brațele egale, a reprezentat o creație proprie bizantinilor. Acest plan a primit o atenție deosebită și a fost utilizat pentru că oferea posibilitatea compartimentării spațiului și sprijinea cupola centrală pe care o și încadra. Mausoleul Galliei Placidia, o construcție bizantină timpurie, a fost executat în cruce greacă, având dimensiuni impresionante pentru timpul și tehnica în care a fost realizat.

Sculptura bizantină a avut ca notă definitorie champlevè-ul, tehnica de decorare a suprafețelor incizate cu sticlă sau paste colorate. Ca tehnică, a fost utilizat basorelieful pentru a decora sarcofagele cu motive religioase, dar și profane, moștenite din perioada paleocreștină. Simbolurile au fost folosite cu scop didactic. Latura spirituală era importantă, iar cea fizică era acoperită și mascată.

Sculpturile aveau drept scop evidențierea frumuseții spirituale și punerea în prim-plan a caracterului didactic al artei. Erau reprezentați în medalioane cei patru evangheliști sau mielul, magii, actul botezului, apostolii Petru și Pavel, arhanghelii Mihail și Rafail. În cazul bărbaților, himationul, iar în cazul femeilor, tunica lungă și largă mascau formele corpului omenesc și acopereau goliciunea, arta fiind duhovnicească.

Motivele și simbolurile creștine au suferit influențe păgâne, antice, cum sunt peștele, păunul, ancora, farul, în compozițiile timpurii semnificând nemurirea și corabia vieții. De asemenea, au existat influențe siriene și egiptene prin pasărea Phoenix, simbol al reînvierii, și influențe orientale prin care au pătruns arabescurile, utilizate des după interzicerea reprezentărilor religioase.

Altorelieful sau tehnica reliefului înalt, precum și basorelieful sau relieful adânc au fost caracteristice sculpturii bizantine datorită faptului că a dispărut din uz ronde-bosse-ul. Cele două tehnici au fost utilizate în cazul sculpturii funerare, sarcofagele fiind îmbogățite cu decor paleocreștin, reprezentând grupuri de oi, cruci, rozete, pești, coșuri cu fructe care simbolizează apostolii, împărtășania, mântuirea, raiul. În cazul sculpturii religioase, aceleaşi tehnici au înfrumuseţat diverse elemente constructive cum ar fi capitelul unor coloane, ancadramentul unor porți, portalurile bisericilor prin vrejuri de viță cu frunze mari, figuri omenești, diverse animale.

S-a utilizat perspectiva inversă care consta în adâncirea spațială și redarea unei dimensiuni ireale, spirituale, aflate în afara spațiului. Astfel, privitorul avea senzația de confuzie și imaginile îi păreau neobișnuite prin alternarea planurilor mari și mici, îndepărtate și apropiate în cadrul aceleiași lucrări.

Destul de frecventă a fost și decorarea sarcofagelor și capacelor acestora în tehnica basoreliefului sau a reliefului adânc. Materialul preferat pentru sarcofage a fost marmura albă. Temele abordate au fost variate: păcatul strămoșesc, Isus în poziția de taumaturg, Sfânta Treime, Dumnezeu-Tatăl pe tron, Isus ca un tânăr imberb sau ca învățător cu barbă, minunile. Deseori scenele au fost puse în relație cu evenimentele din viețile defuncților, ale căror potrete sunt schematizate. Existau și cazuri în care temele abordate erau de inspirație profană: luptele și victoriile oastei romane, situația prizonierilor.

În cadrul artei bizantine, sculptura a fost ramura care a intrat prima în declin, existând zone largi unde a fost abandonată complet, respectiv zone în care s-a menținut o sculptură ornamentală. Ultimele cercetări arheologice din sudul Greciei au scos la iveală sculpturi de inspirație bizantină târzie, care reproduceau motive geometrice, elemente de decor natural, patrupezi de talie mică și păsări, ca dovadă a circulației echipelor de meșteșugari.

Pictura bizantină s-a axat pe redarea figurilor umane. Sub influența fenomenului religios, s-au format prototipurile ideale, imaginile fiind în mare parte asemănătoare. Meșterii bizantini au deprins tehnicile folosite în pictura timpului, spiritul lor creator a fost subevaluat din start, motiv pentru care aceștia au fost anonimi.

Limbajul artistic a fost simplu şi accesibil credincioșilor. Majoritatea picturilor au evidențiat teme ca întruparea, pătimirea și învierea fiului lui Dumnezeu, obsesia păcatului și teama de moarte. În ultimele decenii ale artei bizantine au apărut și episoade dramatice, cu detalii semnificative: corpuri frânte, capul care cade pe umăr, îngeri care zboară plângând.

Figurile umane fără volum erau așezate pe un fond auriu, pupilele dilatate erau fixate departe, ochii mari reflectau spiritualitatea și contrastul cu interiorul, veșmintele aveau cute rigide, clădirile păreau ușoare, aeriene, imateriale. Chipul întunecat și sufletul tindeau să iasă din conflictul chinuitor cu corpul și urmăreau eliberarea de sub tensiune.

În urma crizei iconoclaste, picturile bizantine s-au specializat în funcție de fiecare parte componentă a bisericii. Centrul cupolei îl prezenta pe Hristos, conca absidei o reda pe Fecioara Maria, altarul a fost supus unei ordini iconografice stricte. Hristos a fost redat deasupra intrării principale în întregime, așezat pe tron sau ca bust, binecuvântând cu mâna dreaptă și ținând Evanghelia deschisă în mâna stângă. Când Hristos a fost redat în cupola navei principale, a fost înscris într-un medalion color binecuvântând cu Evanghelia închisă, capul fiind înconjurat de o aureolă mare, iar expresia chipului fiind de Judecător milostiv.

Pictorii bizantini erau familiari cu trei tehnici: encaustica, tempera și fresca. Encaustica presupune folosirea cerii ca solvent al culorii. În cazul temperei, solventul culorii era o materie organică de genul albușului de ou. Fresca a fost tehnica cea mai rezistentă la intemperii, culorile dizolvate cu apă fiind aplicate pe tencuiala de var umed.

În iconografia bizantină, persoanele și evenimentele sfinte sunt redate pe suport de lemn, pânză, pe perete sau pe alte materiale potrivite, existând o standardizare a formelor persoanelor sfinte.

Fundalul icoanelor era de regulă auriu, însă s-au văzut şi cazuri în care s-a utilizat albastrul închis, în special în cazul frescelor, și verdele în cazul lemnului.

Prezentate în întregime sau ca bust, chipul persoanelor era pus în relație directă cu privitorul pentru a oferi expresivitate feței. Aureola din jurul chipului era circulară, foarte clar trasată, realizată cu aur sau ocru, semnificând sfințenia.

Spiritualitatea era evidențiată prin ochii disproporționat de mari, făcând aluzie la omul lăuntric. Nasul prelung și subțire, buzele reduse, mâinile și picioarele ferite de naturalism și mai mari decât dimensiunea firească, degetele lungi și subțiri în gest de rugăciune compun hieratismul specific iconografiei bizantine.

Veșmintele tindeau să acopere în întregime corpul, faldurile nu luau forma corpului, nu aveau naturalețe, ci erau prezentate geometric, lăsând loc frumuseții spirituale. Culorile veșmintelor erau stinse, exprimând sobrietate și stăpânire interioară. Fecioara Maria apărea cu tunica albastră și omoforul roșu, iar Hristos cu himation albastru și tunică roșie.

Pentru a face economie, pictorii bizantini au redat pe aceeași icoană mai multe evenimente care s-au petrecut în momente diferite. Obiectele erau schematice, simple, cu rol de decor sau de despărțire a scenelor, întreaga imagine sacră creștină fiind caracterizată de claritate, rezervă, echilibru și grație.

Cei patru evangheliști Matei, Marcu, Luca și Ioan erau redați sub forma unor personaje care priveau Evanghelia sau o scriau. Ioan era singurul care privea în dreapta sa, ascultând glasul unui înger. Evangheliștii erau zugrăviți în zona centrală a navei principale sau figurile lor apăreau izolate în pandantive. Aceștia pot fi întâlniți în iconografie și sub forma unor simboluri, Matei având simbolul unui om, Marcu, al unui leu, Luca, al unui vițel, iar Ioan, al unui vultur.

Mozaicul este o tehnică decorativă cunoscută încă din mileniul al III-lea î.H., având două variante, pavimentar și parietal, fiind creat prin asamblarea pieselor mici de piatră, gresie sau sticlă colorată. Mozaicul a luat locul picturilor religioase care au fost interzise la Sinodul de la Elvira din secolul al IV-lea. Din acest motiv, producția de picturi bizantine din acea perioadă a fost necunoscută, iar bizantinii și-au însușit mozaicul ca artă decorativă. Noile imagini create aveau rolul de a glorifica împărații și faptele lor militare.

Pentru mozaicul pavimentar s-au folosit roci dure ca marmura, dioritul și porfirul, de diferite culori, acestea fiind tăiate diferit și de dimensiuni mici, având una din suprafețe șlefuită. Pentru mozaicul parietal s-au preferat sticla colorată, cuburile de aur și argint sparte și fixate în mortarul de pe perete cu spărtura spre exterior, fiind protejate cu o pojghiță de sticlă incoloră, creând efecte optice fascinante în jocul de lumini pe care îl realizau.

Mozaicurile mai târzii, din secolul al VI-lea, descoperite în porticurile Marelui Palat din Constantinopol, înfățișau, pe un fond alb, diverse scene cu oameni și animale: vânători de iepuri și mistreți, o mamă tânără șezând cu copilul pe genunchi, un pescar cu undița, jocuri de circ, copii călărind o cămilă și un măgar, o femeie ce duce o cană, episoadele fiind despărțite prin copaci, clădiri, stânci, figuri alegorice. Mozaicul avea o margine lată ornamentată cu frunze de acant, dar apăreau și măști, animale diverse, fructe și flori. Pentru crearea mozaicului s-au folosit calcar, marmură și smalț, iar culorile predominante erau roșu, albastru, galben, negru, alb, maro.

Din secolul al IX-lea cultul icoanelor a fost restaurat, iar mozaicul a fost folosit pentru a clarifica dogmele fundamentale, reprezentând apostoli, profeți, mesageri, heralzi, îngeri, natura umană a lui Hristos și alocând Maicii Domnului un loc excepțional. Imaginile în mozaic au început să fie așezate pe suprafețe curbate, dimensiunile figurilor depinzând de distanța dintre reprezentare și spectator. Mozaicurile din secolele al XII-lea şi al XIII-lea au devenit diferite prin compozițiile deschise, nedespărțite, afișând chipuri inexpresive și mișcări încordate, pe fonduri posomorâte de verde închis, gri întunecat și maro.

Datorită influențelor popoarelor migratoare, se observă diferențe între mozaicul bizantin creat în Apus și mozaicul bizantin din Răsărit. S-a răspândit și influența din Bagdad și Damasc, cu motive specifice Islamului, pe pereți fiind reprezentate diferite animale, plante, ghirlande, arme, grădini sau forme geometrice. Mozaicarii s-au constituit în școli locale încă din secolul al IV-lea. Tehnica pe care au învățat-o și arta promovată i-a inspiat chiar și pe poeți.

Orașul Ravenna, deși aflat în partea apuseană și supus influențelor ostrogoților, a fost mult mai atras de Orient, fapt vizibil în cele mai vechi mozaicuri ravennate din mausoleul Galliei Placidia. Ele înfățișau figuri cu veșminte albe pe un fond albastru intens, pe care străluceau stele aurii și o cruce de aur. Bolțile aveau diferite motive ornamentale, cruci, rozete, steluțe albe, frunze aurii de acant, iar carnația figurilor era executată în culori lăpoase și roze. Calitatea acestor mozaicuri era excepțională și superioară celor păstrate în alte orașe italiene.

S-au realizat portretele împăraților bizantini și ale soțiilor acestora sub forma mozaicurilor. Basilica San Vitale din Ravenna, de inspirație bizantină, a fost finanțată de bancherul Iulianus Argentarius, mozaicul fiind valorificat pe suprafețe plane întinse. Aceasta găzduia portretul împăratului Iustinian și al împărătesei Teodora situate lângă fereastră, pe laturile absidei. Iustinian era reprezentat în actul dăruirii unui vas mare cu aur, alături de suita sa redată frontal, cu o atitudine severă, iar Teodora era încărcată cu podoabe care mascau proveniența ei din clasa de jos.