Romantismul
Un stil al emoțiilor extreme
autor Melinda Erdei-Vörös, ianuarie 2017
Romantismul a reprezentat o reacție împotriva iluminismului și raționalismului. A pus accentul pe psihicul uman, sentimentele extreme și forța naturii.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Interesul pentru Evul Mediu, romanele cavalerești, trubadurii și rezistența la mentalitatea iluministă au condus la constituirea romantismului drept o mișcare opusă Clasicismului. Se căutau pasiunile tulburătoare, iubirile distrugătoare, moralul scăzut, ruinele, grădinile pustii și neîngrijite. Ca perioadă de manifestare, romantismul se întinde de la mijlocul secolului XVIII până la mijlocul secolului XIX.

Originile romantismului trebuie căutate în cursul secolului XVII, atunci când cuvântul a fost folosit pentru prima dată în zona nordică a Europei. În Anglia, cuvântul romanesque se referea la caracterul aventuros al romanelor cavalerești medievale. Literar, cuvântul a fost atestat în spațiul german, când frații August și Karl Schlegel au vorbit despre poezia romantică drept opusă celei clasice. În Franța, introducerea cuvântului s-a făcut prin scierei Doamnei de Staël despre călătoriile sale din Germania. Totuși, cuvântul rămâne în uz cu discreție.

Romantismul, opus Neoclasicismului, oferă rol primordial imaginației, fanteziei și libertății sentimentelor. Se renunță la raționalitate, echilibru și măsură, în schimb se pune accent pe originalitate, variabilitate și imprevizibilitate. În picturile cu tematică istorică se caută eroi, deseori eroine. Acestea pot sfârși în adevărate scene mistice sau care surprind dezastre naturale ale căror victime sunt oameni inocenți.

Prin 1820, poetul englez Byron scria contrariat că în Germania și Italia cuvintele „romantic” și „clasic” se foloseau haotic, ceea ce în Anglia nu se făcea. Au existat concomitent două planuri ale dezvoltării romantismului: unul teoretic, respectiv unul practic. În teorie au fost lansate idei precum: romantismul era o revoltă împotriva a tot ceea ce înseamnă clasic și clasicitate, aceasta se opunea catharsisului și purificării. În același timp, s-a definit romantismul ca o stare colerică și vulcanică pe toate planurile vieții.

Natura exotică și sălbatică, aventura și misterul îi inspiră pe artiștii romantici. Primul gen de tablouri în care se afimă romantismul este peisajul, fie cel cunoscut de europeni cu munți și câmpii din zona centrală a continentului, fie cel mai puțin cunoscut din zona nordică cu fiordurile Norvegiei. Reprezentanți ai acestui gen devin și unii artiști ruși cum este Ivan Aivazovsky.

Perioada manifestărilor romantice în artele vizuale ține de la mijlocul secolului XVIII până la mijlocul secolului XIX. Este important de reținut faptul că în alte domenii, precum literatura, filosofia sau muzica, aceasta cronologie nu este adecvată. Spre exemplu, în muzică romantismul s-a prelungit până în 1910. Se consideră, însă, în general că toate mișcările romantice ating apusul pe la 1850.

Frumusețea nu mai respecta regulile de aur ale Neoclasicimului, ci devenea sălbatică și bizară. Un sentiment de melancolie putea fi atribuit oricărui moment al zilei, în special amurgului sau apusului soarelui. Acestora li se adaugă tensiunea și straniul fie al personajelor, fie al naturii. Mulți dintre artiștii romantici desăvârșiți devin modele artistice pentru impresioniștii de mai târziu. Poate cel mai important de menționat este Joseph Mallord William Turner, specializat în scene marine și peisaje.

Peisajele Italiei din secolul XVII sau cele locale de secol XVIII îi vor inspira pe artiștii timpului care renunță la rigorile și simetria neoclasicistă, abordând o nouă viziune în domeniul picturii. Natura sub forma ei violentă și cu repercursiuni asupra destinelor umane, respectiv inserții de subiecte istorice și politice își fac loc în acest gen de tablouri. Anglia va da numeroși artiști pentru peisaje, în concurență cu Germania, „patria”romantismului.

Peisajul găsește cel mai repede drumul romantismului. În zona peninsulară a Europei, încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea cele mai calme peisaje au fost transformate în imagini sălbatice cu naufragii și furtuni. Artiștii au fost nevoiți să adapteze Țara Galilor noilor percepții, interesul pentru regiune crescând în urma unor cărți de vizită publicate.

Thomas Jones este unul dintre cei mai importanți artiști romantici din Țara Galilor, redescoperit destul de târziu, în secolul XX, datorită unor lucrări ce au văzut lumina zilei abia atunci. Acesta a realizat inițial o serie de schițe de peisaje în ulei. Călătoria în Italia îi va oferi o serie de oportunități, aici dezvoltând o nouă paletă de culori. A intrat sub patronajul ambasadorului britanic din Napoli, realizând numeroase vederi ale orașului. Întors în țara natală, situația financiară nu îi mai trezește interes în a-și dezvolta opera.

Joseph Mallord William Turner, cunoscut și ca „pictor al luminii”, s-a afirmat din tinerețe în domeniul picturii. Majoritatea lucrărilor sale abordează marea și stările ei tulbure și violente. Acestora li se adaugă lucrări în care ceața, ploaia sau furtuna au rol principal. Lucrările sale din etapa matură de creație îi vor inspira pe impresioniști prin lumina în descompunere, fluența și culorile sclipitoare. Personajele abordate în tablourile lui Turner sunt angajate în diverse munci sau se odihnesc, însă în multe cazuri cad pradă catastrofelor naturii.

Caspar David Friedrich, cel mai important pictor romantic german, a abordat în tablourile sale simboluri ale morții precum crucea, luna plină sau un cer senin de amurg ca promisiune a vieții eterne. Pesimismul și întunericul pun stăpânire pe peisajele realizate de Friedrich tot mai mult cu înaintea în vârstă. Depresia artistului a avut impact puternic asupra operei sale care abundă de sentimentul singurătății. În semn de rezistență la ocupația franceză, Friedrich va recurge la folclorul, simbolurile și peisajele naționale ale Germaniei. Artistul a influențat diverse serii de artiști până la sfârșitul secolului XX.

John Constable, pictor romantic englez, a realizat numeroase schițe în ulei și studii despre nori, ploaie și condiții atmosferice, având o latură științifică. Unele lucrări prezintă chiar și curcubeul. Majoritatea tablourilor sale au fost precedate de schițe foarte detaliate pentru a testa compoziția finală. Cele mai multe peisaje realizate de Constable au ca subiect Valea Dedhamului din apropierea casei sale. De-a lungul carierei, problemele financiare au constituit o problemă, cel puțin până la vârsta de 52 de ani când a devenit membru al Academiei Regale.

Deși istoricii de artă îl încadrează la categoria artiștilor baroci târzii, italianul Salvator Rosa a abordat în tablourile sale elemente romantice. Artistul a făcut criticat adesea cultura romană ceea ce i-a îndepărtat pe unii. Peisajele lui Rosa evită calmul și senzația idilică, invocând fantezii, vise sau ruine.

Tema misticului în pictura romantică a reprezentat un domeniu îngust de interes pentru artiștii secolului XIX. Apar acum primele manifestări artistice organizate sub forma frăției din Anglia, însă fără succes. Misticul ca subiect nu a fost pur, cu combinat cu alte teme istorice sau religioase. În perioada aceasta întâlnim numeroși peisagiști care au reprezentat fie peisaje locale, fie unele imaginare. Dezastrele au reprezentat un subiect major în agenda pictorilor, de exemplu, artistul englez John Martin a reprezentat în tablourile sale figuri umane înghițite de cutremure și furtuni.

Un subiect important care s-a dezvoltat la începutul secolului XIX este misticul. Cei care s-au angajat pe această cale nu au reușit să influențeze puternic artiștii secolului. O primă grupare importantă sunt tinerii artiști englezi, admiratori ai poetului William Blake, care deși au realizat diverse lucrări expuse la expoziții Academiei Regale de Artă, nu au trezit entuziasm din partea publicului. O altă grupare de artiști au fost Nazarineeni, pictori germani ce au încercat reînvierea onestității și creștinismului în artă. Aceștia au ieșit din pragurile romantismului prin abordarea subiectelor preponderent religioase.

Pictorul rus Ivan Aivazovsky a realizat peste 6 000 de peisaje abordând satele crimeene, peisaje marine, scene de coastă. Cerul luminat, luna plină în ceață, tremurul și luciul apelor, efectele cu care se joacă pictorul i-au adus o mare reputație, acesta fondând chiar și o școală de pictură și o galerie. Printre lucrările sale târzii își face apariția subiectul soldaților pe câmpul de luptă sau pierduți pe mare.

William Blake, deși a fost cunoscut pentru latura sa poetică, a realizat cărți cu gravuri prin care a acompaniat poeziile sale. Gravurile le-a realizat fie în relief, fie printr-o metodă ce necesita luni și ani de muncă, anume gravura cu acizi. Blake s-a angajat și în a grava o carte cu poezii a poetului William Hayley. O comandă importantă a fost solicitată lui Blake cu un an înaintea morții sale ceea ce i-a întrerupt munca. Este vorba despre seria de gravuri pentru a acompania „Divina comedie” a lui Dante. Doar 7 gravuri au fost fost finalizate.

Samuel Palmer a fost influențat de lucrările lui William Blake. Tablourile înfățișând satul Shoreham s-au dovedit a fi cele mai bune din întreaga sa operă. Locația a cunoscut diverse faze în picturile artistului: fie a fost una paradisiacă, fie una misterioasă și fantastică. Mutarea în zona Londrei a schimbat perspectivele artistului, acesta realizând lucrări mai convenționale în acuarelă ceea ce era la modă în Anglia. Fiul pictorului, Alfred, va arde majoritatea lucrărilor lui Samuel realizate în etapa timpurie de creație.

Artistul german Philipp Otto Runge a dezvoltat interes în culori și și-a dorit stabilirea tuturor nuanțelor posibile prin combinarea galbenului cu roșu și albastru. Din acest considerent, peisajele sale includ și conceptul de armonie evidențiat prin culori, forme și numere. A realizat și numeroase portrete, ce e drept rigide și prea naive.

Johan Christian Dahl, fondatorul „epocii de aur” norvegiene, este primul peisagist remarcabil din Norvegia. A realizat studii de natură în țara sa, apoi vizita în Italia i-a oferit orizonturi noi. Cel mai important loc în picturile sale îl ocupă cerul sub variatele sale forme. Răsăritul, amurgul, luna plină, lumina lunii sau razele lucioase ale soarelui scaldă munții și coastele Norvegiei, Copenhaga, porturi și păduri, zona Bergenului sau locații italienești. Alături de acesta, Hans Gude a realizat picturi cu peisaje idilice scăldate de soare, peisaje marine, golfuri și fiorduri norvegiene.

Anne-Louis Girodet se numără printre primii pictori francezi care au urmat drumul romantismului. A lucrat atât pentru Napoleon, realizând portrete familiei Bonaparte, cât și pentru regele Spaniei. Tablourile lui Girodet combină subiectele clasice cu cele moderne sub culori intense și variate, lumini puternice și armonioase. Subiecte abordate de Girodet sunt: legendele nordice ale lui Ossian, povestea tragică a Atalei și rebeliunea mamelucilor din timpul campaniei lui Napoleon în Egipt.

În special în Franța, romantismul a dezvoltat în pictură tendința către subiectele ce țin de trecutul îndepărtat sau apropiat, de istorie și de politică. Aceste opere erau privite ca răspunsuri la faptele dezagreabile ale unor clase sociale și conducători sau reprezentau triumful acestora.

Théodore Géricault a avut o contribuție semnificativă în introducerea romantismului în pictura franceză. Un artist autodidact, a efectuat călătorii în Italia, intrând în contact cu arta barocă și creând sub impulsul acesteia. O lucrare timpurie de-a sa înfățișează un ofițet călărind un cap pe un câmp de luptă. Cea mai cunoscută și controversată lucrare, cu implicări politice, reprezintă un naufragiu francez ai cărui supraviețuitori mor pe mare, înainte să poată fi salvați. Compozițiile includ ideea de moarte și macabru într-un mod realist.

Eugène Delacroix este principalul promotor al picturii romantice din Franța. Felul în care a utilizat culorile în picturile sale a influențat pictura impresionistă și postimpresionistă. Subiectele abordate pentru pânze erau inspirate din istorie, evenimente contemporane sau vizita sa din anul 1832 în Maroc, loc ce i-a oferit subiecte exotice. Prima sa lucrare expusă la Salonul din Paris a fost Dante și Virgil în iad, inspirată din „Divina comedie” a lui Dante. În modelarea figurilor se observă influența lui Michelangelo, iar coloristica îi este specifică lui Rubens.

În spiritul romantismului, Eugène Delacroix s-a inspirat din Evul Mediu și din operele lui Shakespeare. Alături de acestea, evenimentele contemporane i-au oferit tematica pentru tabloul Măcelul din Chios care face referire la masacrarea populației grecești din Insula Chios de către armata turcă din anul 1822. Pânză prezintă câteva persoane resemnate de cele întâmplate, femei disperate, privirea bătrânei ce concentrează tragismul evenimentelui, precum și turcul nemilos stând pe cal.

Pentru comemorarea evenimentelor din iulie 1830, pictorul francez Eugène Delacroix a realizat pânza intitulată Libertatea conducând poporul. Libertatea, întruchipată de o femeie dezgolită la sâni, ține în mână tricolorul ce simbolizează libertatea, egalitatea și fraternitatea, în timp ce conduce luptători din toate categoriile sociale. După călătoria în Spania, Algeria și Maroc, Delacroix a prezentat în lucrările sale o gamă mai variată de culori, naturi și animale exuberante, arabi în costumația specifică.

Richard Parkes Bonington a fost un artist englez specializat în peisaje și scene istorice. Stilul abordat de Bonington i-a adus numeroși urmăritori și copiști în Anglia și Franța, țară în care a fost școlit. Folosindu-se de tehnici flamande și venețiene, respectiv de o gamă largă de culori, a creat și portrele regelui Francisc I și a surorii sale, Marguerite.

Francesco Hayez este reprezentantul cel mai de seamă al romantismului din Italia în domeniul artelor vizuale. Tabloul său intitulat Sărutul a devenit imaginea romantismului italian. Compoziția surprinde în partea centrală un cuplu din Evul Mediu, cu identitea necunoscută, în timp ce se sărută pasional, umbrele sugerând pericolul și un sentiment de conspirație. Este accentuat astfel tonul nostalgic față de trecut.

Francisco Goya este considerat cel mai imporant pictor spaniol de la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX. Acesta a realizat picturi, gravuri și fresce în spiritul Renașterii spaniole. Picturile sale evoluează de la un ton jucăuș și luminos, în etapa timpurie, spre pesimismul profund observabil în lucrările târzii. Cu ajutorul pensulelor largi a redat strălucirea îmbrăcămintelor prețioase și fine, a surprins sensibilitatea și emoțiile copilăriei.

Prima sa lucrare regală a presupus alcătuirea a 63 de picturi pentru o tapiserie ce urma să fie expusă la San Lorenzo de El Escorial. Scenele reprezentau activități și momente de relaxare ale celor bogați, săraci, tineri și bătrâni. Țesătorii de la Fabrica regală de tapiserie din Santa Bárbara au fost atât de șocați și frustrați de complexitatea lucrării lui Goya încât i-au refuzat lucrările. În ciuda acestui fapt, Goya a intrat în cercurile aristocraților și a primit numeroase comenzi de la aceștia.

Goya a fost numit pictorul curții regale sub regii Carol al III-lea și Carol al IV-lea. Sub domnia ultimului menționat Franța a declarat război Spaniei, moment ce l-a surprins pe Goya în Andaluzia unde a călătorit cu colecționarul Sebastián Martínez y Pérez. Acestuia i-a realizat un portret în care este surprinsă intensitatea expresiilor faciale ale personajului, cât și rolul și statutul său social. Referitor la conflictul armat dintre cele două țări este semnificativ portretul unui copil pe numite Pepito.

Artistul a publicat în 1799 o serie alcătuită din 80 de gravuri ce abordează lumea vrăjitoarelor, a fantomelor, a creaturilor fantastice ce apar fie în visele personajelor, fie sub forma unor viziuni. Concomitent, artistul a lucrat la realizarea unui portret de dimensiuni mari a familiei regelui Carol al IV-lea. Compoziția suprinde o familie unită și puternică, o reprezentare reală a familiei regale. În fundal, lângă șevalet se află figura pictorului însuși.

În timpul regimului de ocupație franceză din Spania, Goya a realizat mai multe picturi cu figurile francezilor conducători. Odată cu restaurarea, noul rege Ferdinand al VII-lea a inițiat o politică inchiziționistă, verificând loialitatea tuturor și menținând un regim politic terorizant. Goya și-a demonstrat loialitatea prin două tablourile. Unul intitulat 2 mai 1808 prezintă lupta dintre soldații spanioli și francezi în mijlocul Madridului. Al doilea intitulat 3 mai 1808 ilustrează execuția spaniolilor capturați pe un deal. În urma acestor două picturi, Goya nu a mai primit comenzi regale.

Atrocitățile războiului franco-spaniol au fost curpinse și sub forma a 85 de tipărituri intitulate Dezastrele războiului, dar care nu au fost publicate din cauza conținutului ce îl punea pune sub acuzare pe artist. Unele scene au fost regândite pe baza tabloului 3 mai 1808 și amplifică impactul emoțial. Fără solicitări regale, Goya a realizat fresce într-o reședință de țară. Scenele sunt cunoscute azi sub denumirea de „picturi negre” din cauza tonurilor închise și sinistre.

Romantismul ca mișcare culturală și artistică a avut un echivalent în America. Se constituie ca mișcare artistică la mijlocul secolului XIX Școala Hudson, ce și-a luat numele de râul Hudson. Școala a fost fondată de Thomas Cole și a propus abordarea subiectelor din natură pentru pânzele artiștilor.

Thomas Cole a studiat la Academia din Pennsylvania, iar cariera sa a luat a avânt datorită colonelului John Trumbull și pictorului Asher Durand care i-au cumpărat primele pânze expuse în New York și i-au găsit patroni artistului. Cutreierând zona râului și văii Hudson, Cole a efectuat schițe și studii pe baza cărora realiza pe timpul iernii picturi. Artistul a fost un adevărat talent fiind capabil să realizeze pictura pe loc, să reproducă imagini grandioase sau chiar să imagineze peisaje dramatice. Efectele utilizate de acesta prepoderent erau jocurile cu lumina și clarobscurul.

Călătoria în Italia a pictorului Thomas Cole a servit drept subiect pentru noi lucrări. Aici a conceput seria intitulată Creșterea și declinul unui imperiu. În plus, vizita în Sicilia a avut ca roade picturi ale Munții Etna. Alături de tema naturii, pictorul a abordat și subiecte alegorice pentru lucrările sale. Acestea făceau referire la progresul umanității, la cursul vieții din copilărie până la bătrânețe și la religie.

Frederic Edwin Church, membru al Școlii Hudson, a devenit foarte rapid cunoscut pentru picturile sale ce prezintă scene din New York și Anglia. Printre lucrările sale cele mai apreciate la timpul respectiv a fost Niagara, o pânză largă de 214 cm în lungime. Pe baza călătoriilor în Columbia și Ecuador, Church a realizat pânza Inima Anzilor. În urma pierderii copiilor, Church cu soția efectuează o călătorie internațională, în urma căreia artistul a executat picturi precum Parthenonul sau Marea Egee.

Albert Bierstadt, membru de a doua generație al Școlii Hudson, a fost un peisagist american, adept al vederilor panoramice ale unor munți și cascade. Școala ce promova valori ale romantismului în pictură și-a pierdut influența odată cu influențele impresioniste ce veneau din Europa. Peisajele realizate erau adesea acoperite de ceață sau de nori. A fost acuzat de mulți de faptul că gama de culori ce o utiliza nu prezenta imaginea reală, însă artistul a folosit culorile în felul în care a considerat că trebuiau să fie lucrurile, uneori imaginile fiind prea ideale.