Răspândirea artei Renașterii în Țările de Jos

Țările de Jos preiau spiritul renascentist pe filieră italiană, prin intermediul călătoriilor efectuate de artiștii flamanzi la Roma și Veneția. De acolo, se răspândesc spre țările nordice o serie de desene, schițe și compoziții oferite drept model artiștilor. Aceștia le imită, își lărgesc domeniile din care se inspiră și își îmbunătățesc propriile tehnici. Până la sfârșitul secolului XV se formează adevărate categorii de artiști flamanzi: portretiști, peisagiști, pictori de subiecte religioase, interpreți ai moravurilor sau ai naturii moarte.

În Evul Mediu, denumirea „Țările de Jos” se referea la ținutul alcătuit din 17 provincii, din care s-au format ulterior statele Belgia, Olanda și Luxemburg. În timpul Războiului de Optzeci de Ani, Țările de Jos se separă în Țările de Jos sudice și Provinciile Unite. Țările de Jos sudice intră sub stăpânire spaniolă până în anul 1713, după care trec sub dominație habsburgică. Provinciile Unite cuprinzând șapte provincii s-au constituit într-o republică ce își declară independența. Evoluția artei în aceste spații va fi determinată de separația politică, îmbrățișarea Reformei, progresele economice, clima și ambianța.

Sculptura nu a cunoscut o „renaștere” în zona flamandă, ci a rămas un exercițiu gotic. Interiorul bisericilor erau decorate cu sculpturi în lemn uneori policrome, alteori acoperite cu foiță de aur. Sculptorii flamanzi din secolul XV continuă tradiția gotică, numărul acelora care lucrează în manieră renascentistă fiind infim. De menționat ar fi două nume: Pieter de Kempeneer zis și Pedro Campaña care a fost nu doar sculptor, ci și pictor, respectiv Jacques Jonghelinck care a realizat monumente funerare aristocraților, figura în bronz a lui Silen plasată în grădinile din Aranjuez și diverse medalii.

Orașe ca Anvers, Bruges sau Amsterdam devin centre de meditație, de cultură și visare poetică, respectiv centre bancare, comerciale și industriale. Spre Bruges s-au orientat relațiile de afaceri din nordul Europei, marii gânditori precum Erasmus și Thomas Morus au organizat întâlniri culturale și ia ființă Școala de pictură flamandă. Anversul a devenit piața financiară favorită a portughezilor, iar ca centru industrial deținea experți în șlefuirea diamantelor, numeroase ateliere de sticlărie, fabrici de mătase și manufacturi de faianță. Alături de acestea, flamanzii se ocupau cu agricultura și industria textilă.

Din spiritul gotic, cei dintâi desprinși au fost pictorii. Interesul central a fost omul, rolul acestuia în societate și personalitatea sa. Prin portretistică, pictorii flamanzi au pus cel mai bine în valoare chipul uman și psihologia individului. Artiștii învață cu timpul utilizarea pespectivei corecte, sugerarea celei de-a treia dimensiuni, felul în care să se folosească de lumină și suprapunerea culorilor izolate prin straturi de glasiu. Preocupați de fizionomie, pictorii flamanzi redau date biologice reale fără a le exagera.

Secolul XV surprinde arhitectura flamandă sub pecetea concepției medievale. Orașele erau organizate în jurul unui nucleu central format din primărie, piața publică și catedrala gotică. Urmează clădiri și locuințe private cu acoperișuri ascuțite gotice construite din piatră și cărămidă, străzi pietruite, canale și poduri. Ultimul element este zidul ce înconjoară cetatea. Comparativ cu celelalte orașe europene ale perioadei, urbanismul flamand este mai restrâns ca spațiu.

Pătrunderea spiritului renascentist în Țările de este înlesnită prin multiplele călătorii efectuate de artiștii flamanzi în Italia. Numeroși gravori italieni au răspândit înspe nordul continentului compozițiile și tehnicile maeștrilor italieni renascentiști. Fiind puse la îndemână artiștilor flamanzi, aceștia le studiază, le copiază și se inspiră din ele. O altă consecință a contactelor cu italienii este diversificarea subiectelor, compozițiile flamande abordând și teme alegorice, mitologice sau nudul.

În cursul secolului XVI, Provinciile Unite intră în sfera Reformei religioase, îmbrățișând forma calvinistă. Acest lucru a însemnat distrugerea numeroaselor imagini sfinte. Fenomenul se întâlnește în Țările de Jos sudice până la restabilirea catolicismului de spanioli. S-a păstrat un număr prea mic de lucrări religioase pentru a putea stabili valoarea celor pierdute. Au avut de suferit și frescele și statuile din bisericile romano-catolice. Au reușit să supraviețuiască acele compoziții care abordau tematică profană.

Jan van Eyck deschide seria pictorilor flamanzi renascentiști. Picturile sale prezintă personaje grave și serioase care întruchipează idealul etic și valorile morale. În spiritul umanismului renascentist, omul este pus în relație cu mediul înconjurător și societatea în care trăiește fiind prezentat drept un cetățean deschis colectivității sociale și responsabil din punct de vedere civil. În alte compoziții abundă simbolistica religioasă. Eyck este singurul pictor flamand al secolului XV care și-a semnat lucrările printr-un motto personal însemnând:„Cât de bine am putut”.

Compoziția „Fecioara Maria în Biserică” o prezintă pe Fecioara la dimensiuni gigantice, după cum obișnuieșe Eyck să procedeze. Fecioara poartă coroană împodobită cu perle și pietre prețioase, iar pe tivul rochiei apare o inscripție descifrabilă doar parțial. Pruncul din brațele mamei își prinde încheietura mâinii stângi cu mâna dreaptă, semn medieval semnificând suferință. Restul spațiului ni se dezvăluie printr-un joc de lumini și culori. Prin ferestrele ample pătrunde sursa ce luminează corul, transeptul și naosul, iar podeaua reflectă inteligent lumina.

Pe un fundal întunecat, Eyck scoate puternic în evidență protagonistul compoziției „Bărbat cu turban”, probabil un autoportret. Un chip masculin hotărât și puțin agresiv, cu privirea concentrată, poartă turbanul minuțios reprezentat. Umbra și lumina se împletesc în cadrul redării turbanului. Faldurile răsucite, pliate și înnodate prezintă o geometrie impresionantă. Lucrarea datată 1433 și-a păstrat rama originală semnată în partea de sus cu motto-ul: „Cum pot, nu cum aș vrea”.

Din perioada de maturitate a lui Eyck face parte tabloul „Soții Arnolfini” prezentându-i pe Giovanni Arnolfini, un negustor din Lucca care a stat mult timp la Bruges, și pe soția lui, fiica unui alt negustor. Cei doi adoptă poziții de burghezi înstăriți, fiind surprinși în momentul oficierii logodnei sau căsătoriei. Pe peretele din capătul camerei, oglinda reflectă personajele și artistul. Fiecare obiect strălucește într-un mod propriu: saboții simpli de lemn de pe podea, perechea de încălțăminte de lângă bancă, fructele, colțul covorului, animalul de companie.

Identificată drept o comandă regală din partea lui Filip cel Bun, lucrarea „Buna Vestire” îl prezintă pe Arhanghelul Gabriel și Fecioara purtând un dialog, ambii scot cuvinte aurite din guri, iar gesturile lor indică uimirea și acceptarea. Cei doi se află într-o biserică ce pune în evidență pe de o parte stilul romanic prin ferestre, pe de altă parte stilul gotic prin semnele zodiacale de pe podea. Remarcăm și alte amănunte interesante precum două scene din Vechiul Testament care are drept protagoniști pe David, Goliat și Samson, respectiv cartea deschisă care simbolizează înțelepciunea Fecioarei.

Eyck a realizat portretul cardinalului bolognez Niccolò Albergati în 1435, dar înainte cu patru ani cu ocazia unei escale a cardinalului la Bruges, Eyck a întocmit o schiță cu un ac din argint. Foarte importantă este această schiță ce conține notițe referitoare la stilul de lucru, nuanțele gălbuie, albe și albastre care urmează să fie folosite. Portretul a fost realizat în absența modelului, cardinalul nu poartă pălărie, are un aer distant, puțin expresiv, dar debordează de trăsături nobile. Fundalul este unul plin de obscuritate, iar lumina ce învăluie personajul încearcă să îi pătrundă în suflet.

„Judecata de Apoi” este realizat în spiritul medival al dispunerii compoziției pe trei planuri, cu personaje plasate la anumite înălțimi conform importanței lor. În partea de sus a compoziției se află Hristos alături de îngeri, Fecioară și Sf. Ioan. Mai jos, apostolii îmbrăcați în alb sunt înconjurați de alți îngeri, sfinți și beatificați. Centrul compoziției îl prezintă pe Arhanghelul Mihail în armură, stând deasupra Morții. În stânga și dreapta lui, ies la suprafață morți în așteptarea judecății. Moartea își deschide aripile de liliac cu care îi înconjoară pe păcătoșii sfâșiați de monștrii.

Există doar presupuneri în legătură cu anul și locul nașterii pictorului Jan van Eyck. Nu se știe unde a fost educat, dar prin lucrările sale a demonstrat cunoștințe de limbă latină, greacă și ebraică. Tablourile sale includ atât subiecte profane, cât și religioase. A lucrat ca pictor la curțile conducătorului Olandei și ducelui Burgundiei, a avut propriul atelier cu asistenți și nu a fost niciodată dependent de comisioanele particularilor. A realizat o serie de călătorii în Portugalia pentru a media căsătoria dintre ducele Burgundiei și fiica regelui Portugaliei.

Rogier Van der Weyden se remarcă prin paleta de culori pe care a folosit-o în compozițiile sale, dar și prin portretele realizate. Prin raportul stabilit între tonurile închise și cele deschise, Weyden pătrunde în psihologia indivizilor săi. Subiectele religioase pe care le-a abordat au influențat picturile europene din zona Iberică și Centrală. Hans Memling, un alt pictor flamand, respectiv pictorul și gravorul german Martin Schongauer au fost influențați de Weyden. Este considerat original felul în care combină portretele patronilor, ale oamenilor simpli cu ale personajelor biblice, indiferent de suprafața disponibilă.

Născut în Tournai, Rogier Van der Weyden a intrat în atelierul artistului Robert Campin la vârsta de 27 de ani, dar deținea la momentul respectiv statutul de pictor. Se mută la Bruxelles unde va devenit pictorul oficial al orașului. Contactele cu elitele societății sunt demonstrate prin numeroasele portrele ale ducilor și rudelor acestora. A fost un om înstărit care a ajutat sărăcimea, a administrat un spital și o fundație caritabilă din Bruxelles. Geniul său a fost lăudat de marii umaniști ai perioadei printre care Bartolomeo Facio și Nicolaus Cusanus.

Lucrarea „Coborârea de pe cruce” a fost destinată unei capele din împrejurimile orașului Leuven. Personajele sunt aranjate într-o compoziție echilibrată, chipurile lor exprimă durere și tristețe, senzația de mișcare fiind conferită de înlănțuirea gesturilor și atitudinilor. Veșmintele tuturor personajelor au fost realizate cu o finețe naturală specifică școlii flamande. Pe un spațiu aurit au fost plasate personajele ce au fost analizate psihologic foarte bine. Sentimentele de tulburare, durere sfâșietoare, resemnare și de reculegere sunt expimate prin gesturile și pozițiile personajelor.

Pe baza experiențelor acumulate în atelierul lui Robert Campin, Weyden își crează un stil propriu de redare a personajelor pline de demnitate și realism intens. În tabloul ce îl înfățișează pe Francesco d'Este, fundalul utilizat este unul neobișnuit fiind alb, contrastând astfel cu tonurile închise ale personajului. Tânărul Francesco a fost fiul nelegitim al ducelui de Ferrara, trimis la curtea regelui Filip cel Bun. Protagonistul tabloului are un aer aristocratic, ține în mâna dreaptă un inel și un ciocan, aluzii la societatea și mediul de proveniență. Pe spatele panoului, artistul a pictat stema familiei d'Este.

Rogier Van der Weyden a pus bazele unei iconografii originale. El a realizat un triptic ce abordează tema răstignirii lui Hristos, lucrarea fiind comandată de Willem de Masenzeele ca epitaf. Partea centrală a tripticului o prezintă pe Fecioară îmbrățișând crucea în mod dramatic, alături de comanditar și soția sa, ambii îngenuncheați lângă cruce. În partea dreaptă apare Sf. Veronica cu bucata de pânză ce urmează să o dea lui Hristos. În partea stângă Maria Magdalena ține în mână un vas cu alifie. Cerul este limpede, apar doar câțiva nori, lumina lină fiind în opoziție cu gravitatea momentului. La orizont se vede Ierusalimul.

În „Portretul unei femei”, Weyden se rezumă la accentuarea a patru detalii: chipul, mâinile, rochia și voalul personajului feminin. Pe un fundal închis, lumina rece descoperă personajul reprezentat în semi-profil și într-o manieră geometrizată. Degetele subțiri se încrucișează în semn de rugăciunea, iar privirea coborâtă și umilă contrastează cu îmbrăcămintea elegantă. Conform modei acelei perioade, femeia și-a ras părul de pe frunte, făcând loc acoperământului și voalului de Flandra. Personajul nu a putut fi identificat cu certitudine, iar lucrarea face parte din perioada târzie a artistului.

„Pietà” este lucrarea lui Weyden care a cunoscut alte trei variante, toate punând în valoarea succesul și priceperea artistului de a îmbina subiectul religios cu portretul comanditarului. Compoziția o prezintă pe Fecioară care strânge la piept corpul Fiului cu disperarea, scena fiind intensă și deosebit de umană. La spatele lor se află Sf. Ioan care completează cadrul cu emoții și implicare sobră. Donatorul este îngenuncheat și izolat de restul personajelor printr-o piatră. Corpul inert al lui Hristos contrastează cu faldurile veșmintelor. Fundalul este unul luminos prezentând cerul, norii și peisajul îndepărtat.

Compoziția cu titlul „Portret de femeie cu acoperământ alb” demonstrează ce a învățat Weyden de la artiștii precedenți: de la van Eyck a preluat luminozitatea interioară, iar de la Robert Campin a deprins redarea emoțiilor și trăsăturilor umane. Această lucrare prezintă o femeie ce poartă o rochie cu talie înaltă, marginile sunt tivite cu blană, iar acoperământul alb ce contrastează cu fundalul întunecat este unit prin ace. Privirea profundă a personajului stabilește o legătură intimă cu privitorul. Din acest motiv au apărut zvonurile ce susțin că personajul se identifică cu soția artistului.

Hans Memling a studiat și s-a format sub aripa lui Rogier Van der Weyden, devenind pictorul orașului Bruges. Specialitatea sa au fost portretele și detalierea lor. Profunzimea lucrărilor sale este dată de sugerarea celor mai mici detalii precum fila unui manuscris, vibrația unei frunze sau oboseala chipului uman. Tonurile utilizate par proaspete chiar și în zilele noastre, fiind curajoase, diferențiate mai ales sub acțiunea luminii interioare. Operele sale includ portrete, lucrări cu tematică religioasă, diptice și triptice

Născut în Germania, Hans Memling a fost ucenic într-un atelier din Mainz sau Cologne, după care îl găsim în atelierul lui Rogier Van der Weyden în Bruxelles. După Bătălia de la Nancy, se mută la Bruges. Reputația sa este dovedită prin cumpărarea lucrărilor sale de familia de Medici și de diverși cardinali din Veneția. Portrele sale s-au bucurat de aprecieri în mediul italian datorită utilizării fundalurilor de peisaj. Memling a fost înscris pe lista celor mai bogați cetățeni ai orașului Bruges fiind astfel obligat să finanțeze ostilitățile franceze.

Tripticul cu tematica „Adorația magilor” prezintă în partea centrală o colibă ridicată din ruinele unui edificiu circular care adăpostește figuri solemne și senine. Atmosfera suspendată care domină peste personajele hieratice este dinamizată de apariția regelui maur Baltazar care aduce o cupă de cristal. În partea stângă a tripticului este redată scena nașterii Domnului alături de Sf. Ioan care intră în grabă în staul cu o lumânare, iar în partea dreaptă apare scena prezentării lui Hristos la Templu. Cromatica fastuoasă scoate în evidență catifelele și blănurile personajelor.

O lucrare de mari dimensiuni este „Tripticul Donne” care plasează scenele într-o logie străbătută de lumină. Panoul central o prezintă pe Fecioara stând pe tron cu Pruncul în mâna dreaptă și o carte deschisă în cea stângă. În dreapta ei îngenunchează nobilul Sir John Donne, comanditarul, în spatele căruia se află Sf. Ecaterina cu sabia. În partea stângă a Fecioarei îngenunchează soția comanditarului, respectiv fiica lor Barbara cu turnul în brațe, simbol al locului în care a fost închis tatăl ei. Panourile laterale îi prezintă pe Sf. Ioan Evanghelistul și Sf. Ioan Botezătorul.

Tripticul cu numele „Altarul Sfântului Ioan” o prezintă în partea centrală pe Fecioara stând pe tron cu Pruncul în brațe, de o parte un înger îi oferă copilului un fruct, iar pe cealaltă parte apare un binefăcător. Arcada panoului central este sculptat cu îngerași ce stau deasupra unei ghirlande cu fructe. În panourile laterale apar Sf. Ioan Botezătorul, în stânga, respectiv Sf. Ioan Evanghelistul, în dreapta. Pe partea exterioară a panourilor exterioare sunt reprezentați Adam și Eva. Detaliile impresionează la nivelul hainelor purtate de personaje și la nivelul peisajului din spatele scenelor.

Dintr-un triptic au făcut parte portretele lui Tomasso Portinari și a soției lui, partea centrală reprezentând-o probabil pe Fecioară cu Pruncul. Tomasso Portinari a fost șeful unei filiale ale Băncii Medici din Bruges. Portretul său a fost realizat pe un fundal întunecat. Chipul bărbatului este accentuat de un nas lung și subțire, ochii mici și foarte apropiați și niște sprâncene fine. Privirea sa denotă un sentimente de nerăbdarea reținută.

Portretul soției lui Tomasso Portinari, a Mariei Baroncelli, prezintă o femeie sigură pe sine, deși aceasta s-a căsătorit la vârsta de 14 ani. Personajul poartă un coliert prețios format din flori cu câte cinci petale în mijlocul lor aflându-se câte o piatră de mari dimensiuni, elementele fiind legate între ele printr-un lanț de aur. Mâinile apropiate în semn de rugăciune dezvăluie și un inel cu două pietricele, una neagră și alta roșie. Și de data aceasta, figura este plasată pe un fundal întunecat. Tânăra schițează un ușor surâs și pare mai destinsă decât soțul ei.

Hugo Van der Goes se numără printre cei mai importanți artiști flamanzi ai secolului XV și este autorul mai multor picturi de altar. O astfel de lucrare a ajuns în Florența și a influențat dezvoltarea realismului în arta renascentistă italiană. Majoritatea lucrărilor sale au supraviețuit doar prin copii. Acesta este și modul prin care spiritul renascentist pătrunde în Germania, mai exact prin intermediul copiilor realizate de gravorul Martin Schongauer. Hugo a fost un mare portretist și desenator, lăsând în urmă un număr mare de desene care s-au pierdut.

Hugo Van der Goes și-a făcut ucenicia în Ghent unde devine cunoscut, îndrăgit și finanțat de curtea Burgundiei, instituțiile bisericești, burghezi flamanzi înstăriți și asociații de afaceri italienești. Și-a închis atelierul din Ghent pentru a se retrage la o mănăstire din Auderghem. Acolo a continuat să picteze, a primit sarcina de a termina lucrările artistului Dieric Bouts pentru primăria din Leuven și a fost invitat într-o călătorie în Cologne. La întoarcere din călătorie, Hugo a fost cuprins de depresie, a încercat să se sinucidă fără succes, dar a murit la puțin timp după acest episod.

Ca portretist, Hugo obișnuia să își redea personajul absorbit de rugăciune, adesea având viziuni cu Fecioara. La fel se întâmplă în cazul portretului unui donator neidentificat, redat în timpul unei rugăciuni. În spatele personajului este redat Sf. Ioan Botezătorul care îi indică direcția în care să se închine. Concentrarea maximă a donatorului este subliniată prin sprâncene ridicat și mușchii faciali contractați.

Cea mai cunoscută lucrare a lui Hugo Van der Goes este „Tripticul Portinari” comandat de Tomasso Portinari, bancher și reprezentant al familiei de Medici la Bruges. În panoul central este prezentată Adorația păstorilor, precum și o scenă de natură moartă prin cele două vaze cu iriși, căldărușe și lăcrămioare, simboluri ale Fecioarei. În panoul din stângă apare Tomasso Portinari cu fii săi și doi sfinți protectori. În panoul din dreapta sunt redate soția comanditarului, fiica lor și sfintele protectoare. Peste cele trei episoade veghează lumina lunară.

„Altarul Magilor” reprezintă o lucrare monumentală care inițial a fost însoțită de panouri cu subiectele „Nașterea Domnului” și „Tăierea împrejur”. Opera a reprezentat sursă de inspirație pentru mai mulți artiști. Lucrarea pornește de la povestirea Sf. Matei care spune că trei magi de la Răsărit recunosc steaua ca semn al nașterii lui Hristos. Lucrarea abundă în simboluri care nu se găsesc în povestire precum coroana de blană din prim-plan, irișii, vasele din nișa casei prăbușite.

Dipticul cu „Păcatul Originar” și „Mântuirea” constituie o reprezentare și abordare personală a subiectelor religioase din partea artistului. În tabloul ce prezintă Păcatul originar, Adam și Eva sunt ilustrați în Grădina Eden. Nudurile personajelor sunt redate cu naturalețe, iar bestia apare sub forma unei creaturi de soiul unei reptile cu membre feminine. Creatura se apropie cu o eleganță perversă de Eva îndemnând-o să mănânce fructul interzis. Vegetația care înconjoară personajele este luxuriantă. A doua parte a dipticului pune mare accent pe tragedia spirituală, artistul renunțând la peisaj.

Bruegel a fost considerat un inovator, un artist îndrăzneț care a creat compoziții pline de viață, veselie și dinamică, apropiind omul de natură. Artistul a pictat tot ce a văzut cu ochii săi, având un deosebit simț civic ce l-a pus în practică în tablourile care au redat ororile invaziei spaniole. Doar câteva opere ale artistului pun în umbră viziunea artistică optimistă, de exemplu tablourile „Orbii” și „Schilozii” care ilustrează latura tristă a creatorului. Bruegel a fost cunoscut pentru tablourile sale cu tematică rurală, fiind numit și Bruegel al Țăranilor.

Pieter Brugel cel Bătrân și-a făcut ucenicia în atelierul lui Pieter Coecke van Aalst, a acumulat cunoștințe umaniste, i-a citit pe antici și s-a înscris într-un club al scriitorilor. A călătorit la Roma și la Napoli unde a realizat un număr mare de desene. Întors la Antwerpen se infiltrează la petrecerile sătești și își creează din acestea o sursă de inspirație pentru lucrări. Din motive politice se mută la Bruxelles, se căsătorește și începe o nouă etapă de creație. Pe patul de moarte, sub teroarea Inchiziției, va arde câteva opere pentru a-și proteja familia.

Sursa de inspirație a lucrării „Turnul Babel” este un pasaj din Biblie conform căruia oamenii au dorit să construiască un turn până la cer, dar au fost pedepsiți pentru trufia lor și împrăștiați pe pământ, Dumnezeu „încurcându-le limbile”. Turnul a fost asemănător Colosseumului, amintind de lumea clasică. Nefiind finalizat, în aparență turnul atinge cu vârful cerul, dar nu are structură de rezistență. Acest tablou este definiția pierderii rațiunii umane, una ilustrată perfect de Bruegel. Compoziția abundă de detalii precum lenjeriile din casele oamenilor, oamenii pe apă, împăratul care dirijează muncitorii.

Opera cea mai impunătoare a lui Bruegel este seria „Anotimpurilor” împărțită în șase tablouri. Dintre acestea dacă analizăm „Vânătorii în zăpadă”, primul tablou finalizat ilustrând iarna în luna ianuarie, observăm efectul călătoriei în Italia asupra artistului. Peisajul înalt format din vale și munți, este presărat de personaje în mișcare. Vânătorii împart câmpul vizual cu privitorul, ambii fiind cuprinși de o atmosferă rece. Grupurile de personajel plasate în diferite locuri execută activități specifice perioadei. Lirismul picturii este accentuat prin zborul păsării din centrul scenei.

Din seria lucrărilor dedicate anotimpurilor sau lunilor face parte tabloul numit „Secerătorii”. Bruegel este profund legat de viața și tradițiile poporului său, implicându-se în realitatea ce îl înconjoară. Pictura de care am amintit înfățișează țărani cosind pe căldura unei zile de vară. Mișcările lor sunt lente, energia personajelor scade pe moment de crește căldura soarelui. Figurile ostenite se deplasează încet debordând de oboseală. Peisajul aflat în spatele activității întreprinse este nemărginit și clar.

Lucrarea „Două maimuțe înlănțuite” poate fi interpretată atât personal, plecarea artistului la Bruxelles, cât și politic, cotropirea orașului de spanioli. Cele două maimuțe, redate pe baza scierilor lui Plinius cel Bătrân și potrivit unor descrieri din compendii medievale, stau pe pervazul unei ferestre fiind legate cu lanțuri. Cojile de nuci de lângă animale simbolizează avantajele primite în viață. Fereastre se deschise spre estuarul fluviului Scheldt și Anvers. Lucrarea este semnată și datată în partea de jos.

„Nunta țărănească” pictată de Bruegel se desfășoară într-un hambar decorat cu snopi fixați pe pereți, simboluri ale fertilității și recoltei. De-a lungul mesei amplasate diagonal s-au strâns personajele vesele: mireasa poartă o coroană de hârtie, pe scaunul cu spătar înalt stă notarul, omul cu spada în mână este însuși artistul, stolnicii servesc bucate gustoase, curioșii năvălesc la intrare în hambar. Toți nuntașii se grăbesc să întrețină atmosfera buna: muzicanții cântă la cimpoi, un bărbat toarnă bere, restul mânăncă, beau și discută. Un copil așezat pe pământ mănâncă din castron și are pe beretă fixată o pană de păun.

Bruegel se insiră din Apocalipsă și Ecleziast pentru a realiza lucrarea denumită „Triumful morții”. Peisajul fumegând de incendii este presărat cu oameni de toate vârstele și din toate categoriile sociale care au fost torturați. Oamenii cad în capcana Morții, nimeni nu se poate salva, nici măcar regele care oferă comoara sa. Atmosfera este terifiantă și macabră, casele sunt devastate, iar scheletele apar din toate părțile. Lipsa speranței pune stăpânire pe tablou, amanții din colțul stâng al compoziției cântă simțind cum se apropie fiorul Morții.

Viziunea lui Hieronymus Bosch ne uimește prin faptul că plecând de la elemente reale și scene biblice, a creat o lume cu totul nouă, fantastică și plină de pilde și scene moralizatoare cu care atacă ipocrizia societății în care trăiește. Operele sale capătă expresivitate prin tonuri clare utilizate. Nu întâlnim în opera lui Bosch armonia legăturii omului cu natura sau liniștea existenței omului în societate. Totul este presărat cu simboluri și opera sa devine un rebus.

Hieronymus Bosch s-a născut și a trăit toată viața la 's-Hertogenbosch, unul dintre cele mai mari orașe ale Brabantului la vremea respectivă, dar centru artistic mai puțin activ. Se cunosc foarte puține despre viața artistului. Bosch va intra în breasla Notre Dame în care tatăl lui a fost consilier artistic, astfel presupunem că el continuă tradiția familiei. Breasla îi va cere lui Bosch să execute retabluri și tablouri de altar. Se presupună că a făcut parte dintr-o sectă a cărei membri tindeau spre atingerea inocenței cerești prin libertinaj și emancipare mistică.

Forma obișnuită de creație a lui Bosch a fost tripticul deoarece astfel putea dezvolta narațiunea în timp și spațiu. „Carul cu fân” are ca sursă un proverb flamand, fiind o alegorie a lăcomiei umane. Pe panoul central apare carul cu fân tras de niște creaturi demonice hibride spre Infern. Personajele din jur se grăbesc să smulgă din fân, îmbrâncind, lovind și înjunghiind pe cei din jur. În vârful carului doi țărani desfrânați se sărută în tufișuri. Panourile laterale prezintă în stânga patru episoade legate de pierzania omului, iar în dreapta scena construirii unor turnuri pentru păcătoși în Infern.

Singura parte care a supraviețuit dintr-un triptic realizat între 1485-1490 poartă denumirea „Moartea avarului” și se inspiră dintr-un text medieval intitulat „Arta de a muri”. Lucrarea prezintă decesul unui avar și constituie o meditație asupra modului în care trebuie trăită viața. Muribundul, chiar și în ultimele clipe ale vieții, întinde mâna spre sacul cu bani ce îi este oferit de un demon. Demonii încep să apară peste tot, Moartea intră pe ușă, iar îngerul din spatele avarului încearcă fără succes să ducă sufletul bărbatului spre Dumnezeu. Lucrarea este moralizatoare, deosebit de luminoasă și are un interior rafinat.

Cea mai misterioasă lucrare a lui Bosch, fără sursă de inspirație cunoscută, este „Grădina deliciilor”, un triptic ce prezintă căderea umanității în păcat și pedepsirea acesteia. Narațiunea începe pe panoul stâng care prezintă crearea Evei în Paradisul terestru. Panoul central prezintă exemplificări ale poftelor trupești printr-o serie de episoade fantastice: amanți acoperiți de o floare acvatică sunt surprinși într-o atitudine lascivă. Ultimul panou prezintă torturile pregătite pentru fiecare om în parte, în funcție de gravitatea faptelor sale, întreaga pedeapsă având loc pe un fundal muzical

Bosch este cunoscut pentru creativitatea sa legată de peisajele fanteziste. În același timp, puține opere de mari dimensiuni îl prezintă pe Hristos prin prisma Patimilor. „Hristos batjocorit” prezintă personaje împinse în prim-plan, redate pe jumătate, cu psihologii clare. Figura sacră a lui Hristos este pus în contrast cu caricaturile și figurile grotești din jurul lui. Hristos îmbrăcat în culoarea inocenței privește spre exterior cu câteva momente înaintea împingerii coroanei de spini. Cele patru personaje, trepte ale răului și călăi diabolici, au fost interpretate și sub forma celor patru temperamente.

Lucrările lui Bosch abundă în simboluri și creaturi fantastice. Aceste creaturi monstruoase au corpuri umane, dar capete de pește, pasăre, porc sau alte prădătoare. Scopul acestor animale era atragerea celor fără apărare în brațele păcatului. Reprezentarea creaturilor nu este nouă, ele apar în bestiarele perioadei aduse din Alexandria și Egipt, traducerea lor fiind utilă pentru cunoașterea faunei celorlalte continente. Simbolistica are conotații negative și include următoarele: ursul semnificând păcatul, bufnița- viclenia, peștele- răutatea demonică, urciorul, cimpoiul și lira- desfrânare, barca scufundată- comunitate decăzută.