Clasicism și Neoclasicism

Cuvântul „clasic” spre deosebire de derivatele sale este atestat încă din Antichitate, desemnând cetățenii romani din prima clasă, din totalul de cinci clase distinse. Valorile clasicului sunt deosebitele de cele ale barocului care îl precedă și de cele ale romanicului care îl urmează.

Cuvântul „clasic” derivă din latinescul „classicus” care semnifică „aparținând rangului celui mai înalt” cu referire la cetățenii romani din prima clasă. Cuvântul era folosit în Antichitate și la sens figurat, „classicus testis” însemnând „martor vrednic de încredere”. În domeniul literar apare în secolul II, când învățatul Aulus Gellius îl atribuie publicului rafinat și exigent adică unui sector restrâns de oameni artistocratici.

Asocierea clasicului cu greco-latinii în spațiul european este acceptată încă din secolul XVII în grupurile franceze, germane, italiene și chiar române. Odată cu perioada Renașterii, clasicul desemna perfectul, excelentul, supremul, incluzând în discuție și alte categorii de creatori sau scriitori decât cei greco-latinii. Urmează ca fiecare națiune să își creeze elita clasică, spre exemplu în literatură în Germania îi găsim pe Goethe, Schiller, Herder, în Italia pe Boccaccio și în Franța toți contribuitorii Eciclopediei.

Cuvântul „clasic”, împreună cu toate derivațiile sale, are multiple accepțiuni și sensuri, depinzând de context. Pentru a simplifica polemica din jurul acestul cuvânt, menționăm trei categorii de sensuri principale. Din perspectivă evaluativă, „clasic” se referă la „exemplarul de prim rang ce a atins maturitate valorică și se bucură de autoritate incontestabilă”. Din perspectiva temporală, „clasic” înseamnă „predilecția spre vechiul care rezistă uzurii timpului”, marcându-se astfel opoziția cu „modernul”. Din perspectivă estetică, „clasic” reprezintă echilibru, raționalitate, unitate, plasticitate și imitație.

Utilizarea cuvântului „clasic” în sensuri moderne începe în secolul XVI, umanistul Philip Melanchton atribuind titlul de „autor clasic” lui Plutarh, un fapt deosebit de important căci ulterior limbile moderne vor pune semnul egal între „clasic” și „aparținând culturii și civilizației antice greco-latine”. În Anglia, Oxford English Dictionary meționează cuvântul „classical” în 1599 cu sensul de „canonic”. În dicționarele secolelor XVII-XVIII sensurile cuvântului se diversifică. Concomitent, romantismul din Germania va atribui sens peiorativ „clasicului” considerându-l „artificial”.

Spiritul clasic este unul static care se ghidează după filosofia greacă conform căreia existența adevărată este cea rațională, neschimbătoare și imobilă, iar mișcarea lumii este o simplă iluzie. Atât în literatură, cât și în artă găsim fixitatea și repetația viziunii, proiectarea prezentului în etern, rezistența la noutate, puritatea formei, raportarea la elementele tipice, abstracte și geometrice. Armonia „clasică” condamnă entuziasmul, excesivul și agitația. În accepțiunea acesteia, totul trebuie supus rigorii, ordinii, clarității.

Dacă în Antichitate, Platon și Aristotel vorbeau de estetica frumosului, spiritul „clasic” al secolului XVII se raportează în mod exclusiv la frumosul universal. Se caută frumosul calm și spiritual, frumosul care învinge natura și pornirile sălbatice. Monumentalitatea creației trebuie căutată în unitățile simple, liniile grandioase și puternice. Structurile întruchipează sobrietate și claritate. Prin aceste trăsături, spiritul clasic se opune celui baroc și celui romantic.

Confuzia dintre cuvitele „clasic”, „clasicism” și „clasicitate” s-a remarcat timpuriu, în cadrul primelor menționări ale acestore în diverse dicționare franceze sau englezești. O perioadă, cuvintele au fost scoase din uz pentru a se evita folosirea greșită a lor. Pe când clasicitatea este definiția a tot ceea ce întruchipează clasicul adică Antichitatea, clasicismul are mai multe conotații legate de domeniul de interes.

Cuvânt „clasicism” este menționat pentru prima dată în documente franceze în 1548, intrând în uz sporadic abia la începutul secolului XIX. Se răspândește la început de secol în zona Italiei și Germaniei, mai apoi spre jumătatea secolului XIX în zona Angliei și Rusiei. Totuși, cuvântul este privit cu reticență și frecvența utilizării este redusă. În mare parte confuzia dintre sensurile cuvintelor „clasic” și „clasicism” a determit evitarea ambelor.

Putem să ne raportăm la clasicism ca la ansamblul culturii greco-latine, legând strâns termenul de ideea de Antichitate. În sensul de perioadă clasică, cronologic distingem trei „secole” de clasicism: a lui Pericle, a lui Augustus și al lui Ludovic al XIV-lea. La acestea s-au adăugat ulterior, secolele XVII-XVIII din Anglia și sfârșitul secolului XVIII din Germania. Momentul maxim de evoluție istorico-literară poate fi etichetat tot prin clasicism adică maturitate și plenitudine. Pe lângă curentul literar, clasicismul mai definește și o formă de conștiință identificată prin erudiție.

Artiștii de la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX nu își spuneau clasici sau neoclasici. Termenul „neoclasicism” are o frecvență redusă în acea perioadă. Acest lucru se datorează, în special, dublei perspective din care era și este privit termenul. Dacă adevărata cultură antică a fost cea clasică, atunci artiștii perioadei de restaurare a vechilor valori erau neoclasici. Însă, dacă redescoperirea valorilor Antichității își impune autoritatea în decursul secolului XVIII atunci aceea este perioada clasicismului, și toate redescoperirile ulterioare aparțin neoclasicismului.

Termenul „clasicitate” este menționat în 1789 de către Schiller în varianta germană „Klassizität”. Până în zilele noastre, dicționarele fie dau o definiție incompletă a cuvântului, fie nu o menționează. Clasicitatea este simbolul clasicului, reprezentând totalitatea trăsăturilor spiritului și doctrinei clasice. Pe de altă parte, clasicitatea poate fi pusă pe aceeași treaptă cu estetica, cu arta frumoasă și perfectă prin rațiunea și precizia sa.

Clasicismul se distinge prin spiritul restaurator căci se raportează mereu la valori orginale. Aceasta protejează și repară structuri având ca model puritatea antică și formele arhaice consacrate. Trăsătura clasicismului este și imitația promovare a acelorași idei deja perimate. În acest fel, clasicismul e privit pentru artă și literatură ca o sumă de tabu-uri, totul fiind clar precizat și respectat ca atare, ajungându-se la conformism.

Prima atestare a cuvântului „neoclasicism” are loc printr-o lucrare a lui William Rushton din 1863. În locul acestui cuvânt se foloseau altele precum: pseudo-clasic, neo-elen, neo-grec, păgân. Abia după 1900, cuvântul intră în vocabularul studiilor de istorie și literatură. Apreciind după majoritatea părerilor critice, fiecare perioadă de revigorare și repunere în valoare a valorilor clasice este o perioadă neoclasică. Până în prezent, putem distinge numeroase astfel de perioade neoclasice. Spre exemplu, dacă Uniunea Sovietică a demarat un proiect de realizare a unor clădiri în stil neoclasic, nu este necesar ca fenomenul să se întâmple concomitent și în alte țări.

Clasicismul constituia o nevoie a societății, care în secolul XVIII a trecut prin mai multe faze de „deșteptare”. Europenii care au călătorit la Roma și au remarcat vechile structuri antice, măreția și rezistența lor, în comparație cu ceea ce se construia atunci, au tras un semnal de alarmă. Mai mulți artiști au redactat documente în care îndemnau spre evitarea liniilor curbe și sinoase, de esență barocă sau rococo. Un alt punct de pornire a fost mulțimea descoperirilor arheologice, în special a orașelor Herculaneum și Pompei. Către 1750, Antichitatea era subiectul principal de discuție.

Fenomenul și spiritul Renașterii, nostalgia pentru cultura și filosofia antică, ideea de restaurare a „paradisului pierdut” au stat la baza artei clasiciste. Totul trebuia raportat la forma sa antică precum statul și organizarea acestuia, în cadrul căruia cetatea antică era superioară, iar șefii de stat trebuiau elogiați și celebrați. Arta sub toate formele sale trebuia să își găsească sursa de inspirație în Antichitate, cel puțin acesta era ordinul dat de profesorii Academiei regale din Franța. Filosofia anticilor trebuia prețuită, iar cei care o blamau erau amendați și declarați eretici.

Neoclasicismul a excelat în perioada anilor 1780-1820, cu prelungiri până la jumătatea secolului XIX. Stilul a reprezentat dorința burgheziei de a case zidite, simple, lipsite de ornamentația somptuoasă și încărcată. Observând ruinele urbanismului antic roman, burghezia a solicitat construcții civile masive și solide, cu coloane sobre, suprafețe perpendiculare cu pământulși ornamente executate frumos, dar simplu. Nu le era pe plac linia șerpuită, sinuoasă, mascheronul, jocul excesiv cu curbele și contracurbele, respectiv disproporționalitatea barocului.

În ceea ce privește arhitectura religioasă, bisericile erau realizate conform planului în cruce greacă, având brațele egale ca lungime, sau era adoptat planul central. Clasicismul clădirilor religioase era dat de simetria și echilibrul proporțiilor, respectarea dinamicii antice și eliminarea elementelor medievale. Fațada era în mod clar clasică, cu elemente creștine și antice. A fost nevoie de experiența arhitecților de a realiza sinteza formulelor creștine și păgâne pentru a crea locul primitor al credincioșilor la rugăciune.

Arhitectura își forma orientările la curte unde se construiau clădiri solemne, unoeir pompoase, dar rigide, iar în întreaga țară modelul era urmat și imitat. Din acest motiv, arta curților era numită și „clasicism de curte”. În domeniul arhitectural erau respectate proproțiile antice, regulile de aur, dreptunghiul de aur, simetria, echilibrul. Vrând-nevrând, clasicismul va fi influențat de curentul baroc, de la care preia anumite principii, cum ar fi: organizarea spațiului construcțiilor civile și a grădinilor, crearea legăturii dintre urbanism și natură. Programele practicate erau variate: palate, biserici, diverse instituții, spitale, teatre.

Fațadele prezentau unitate și echilibru. Acest lucru s-a datorat inițial utilizării colonadelor, peristilului și frontoanelor. Se evită arcurile sprijinite pe pilaștri, pilaștri în totalitatea lor, fiind înlocuite de rezalite, elemente ieșite în relief. Într-o fază incipientă, la o clădire erau îmbinate toate ordinele grecești: doric, ionic și corintic. Bogăția de forme creată prin combinația acestora va fi înlocuită de coloane dorice, simple, fără caneluri sau baze ornamentate. Urbanismul se ghidează după canoane: străzi drepte, cornișe neîntrerupte, repetiția ferestrelor, piețe simple, case construite aliniate după aceeași înălțime.

Majoritatea picturilor realizate în secolul XVIII nu au adus nimic nou, întâlnim aceleași portrete și aceleași tablouri mitologice. Spre sfârșitul secolului, călătoriile au determinat realizarea unor peisaje ce elogiau Elveția cu munții și lacurile ei sau Italia cu vestigiile și frumusețile sale naturale. Evadarea de prezent s-a făcut și prin abordarea unor peisaje din Orientul Apropiat, Persia, India sau China.

Sculptura urmează aceleași reguli ca și arhitectura. Ca și pictura, sculptura a simplificat temele, atitudinile și agitațiile. Costumul de esență antică era lăsat să alunece în cute drepte sau nu era înfățișat. Nudul era admis de esteticieni și public. Personajele, reprezentate singure sau în grup, nu erau particularizate, ci s-a urmărit realizarea unei siluete armonioase și cât mai apropiate de realitate. Uneori, însă arta nu a rezistat curentului romantic și a introdus elemente specifice ei.

Momentul noilor construcții și investiții în domeniul cultural a venit abia după înfrângerea tuturor inamicilor statului francez și ai generalului Napoleon. Înainte de 1789 s-au realizat desene acuarelate și decorații în lemn sau pânză. În timpul consulatului, dar și în calitate de împărat, Napoleon considera că arta trebuia să fie demnă de el și să îi poarte pecetea personalității.

Mulți consideră că secolul lui Ludovic XIV reprezintă perioada clasicismului, iar ceea ce a urmat în secolul XVIII se încadrează în tiparele neoclasicismului. Dacă acest lucru îl acceptăm, clasicismul francez este reprezentat de Castelul Versailles cu sălile sale grandioase, parcul și grădinile construite de Le Notre cu ajutorul sculptorilor și hidraulicienilor, de cartierul Marais și piețele Vosges, Dauphine, Vendome. La acestea se adaugă podurile peste Sena și porțile monumentale ce delimitau suprafața capitalei. Arhitectura religioasă din perioada Regelui-Soare a rămas influențată de barocul italian.

Sculptura nu mai avea drept scop principal delectarea prin estetică, ci educația cetățenilor. Poporul era supus unor programe ce elogiau libertatea, datoria față de stat și neamul omenesc. Era condamnat patosul, exuberanța, senzualitatea. S-a dorit reîntoarcerea la temele eroice și moralizatoare. Vorbim despre o perioadă în care se execută lucrări sculpturale, dar se distrug altele în cadrul evenimentelor din 1789: sunt distruse statui de regi și regine, de membri ale unor familii vechi, portaluri și altare, în fond tot ce ținea de vechiul regim.

În domeniul picturii se aștepta reacția din partea pictorilor. Joseph Vernet, originar din Avignon, călătorește în întreaga Italia, realizând vederi din Roma. În Franța pictează porturile, beneficiind de susținerea lumii oficiale. Deși publicul gusta lucrările sale, avea nevoie și de ce patetic în pictură. Astfel, Vernet va realiza multe tablouri cu naufragii în care inevitabil a introdus elemente preromantice prin mimici exagerate. Contemporan cu el a fost Hubert Robert, iubitor al naturii, care a lăsat moștenire numeroase scene cu italieni făcând munci cotidiene sau clădiri franceze imaginate în ruine.

Nu doar la Paris, ci și în provincii se construiesc biserici, tearte, localuri de bursă, hoteluri particulare. Printre lucrările impunătoare care au fost realizate se numără l’arc du Carrousel, de dimensiuni mici și elegante, realizat de Percier și Fontaine, respectiv l’arc de l’Etoile, mult mai impunător, realizat de Chalgrin. Florile de lotus de pe capitelurile ce împodopesc Hotel de Beauharnais amintesc de spațiul egiptean. Interioarele de la Malmaison sunt realizate în bronzuri cizelate, stofe scumpe, medalioane pictate, lemn de mahon sau lemn vopsit și marmură.

Arta dezvoltată în perioada domniei lui Napoleon poate fi etichetată perioadă clasică drept răspuns la adresa Rococo-ului, neoclasică ca prelungire a clasicismului lui Ludovic al XIV-lea sau style Empire. Stilul imperial a fost dictat de arhitecții Charles Percier și Pierre Fontaine, școliți între ruinele romane și vilele italianului Palladio. Cei doi au realizat construcții, săli, fațade, mobile. În întreaga Franță apar șosele, străzi, piețe cu fântâni, arcuri de triumf, arcade. La acestea se adaugă elemente orientale descoperite în campania din Egipt.

Artist și revoluționar, Louis David este figura reprezentativă pentru stilul imperial. În comparație cu pictorii rococo ce realizau picturi delectante pentru privitori, David promova libertatea, egalitatea și fraternitatea prin tablourile sale. Operele sale se lipsesc de detalii inutile și cu grijă pictorul introduce nuditatea. Realizează numeroase portrete, dar acest gen nu îl mulțumește. Un portret reușit este cel reprezentând-o pe doamna Recamier. Într-un timp relativ scurt ajunge prim-pictorul lui Napoleon și este decorat și însărcinat cu numeroase comenzi.

Unele monumente au fost salvate de furia mulțimii revoluționare prin eforturile sculptorului Alexandre Lenoir care a transportat în curtea unei mănăstiri din Paris ce a mai rămas întreg din monumente. Joseph Chinard a realizat mai multe busturi ale domanei Recamier, dar și ale împărătesei Josephine. Antoine Chaudet a realizat primul fronton al Phanteonului și statuia lui Napoleon ce încorona coloana Vendome. Pierre Cartellier a realizat statui de mărime supranaturală pentru curtea palatului Versailles, precum și un basorelief al Victoriei pe o cvadrigă împărțind coroane.

Principiile neoclasicismului în Italia au fost aduse de esteticienii germani, stabiliți la Roma. În special nordul Italiei a preluat arta clasică, zona Roma-Napoli fiind încă supusă artei baroce târzii. Cu toate acestea au fost realizate clădiri civile și religioase în spirit neoclasic, precum și domeniul sculpturii este remarcat prin activitatea lui Antonio Canova.

Numeroși artiști francezi, promotori ai neoclasicismului, călătoresc și promovează idealuri lumii antice în diverse țări. Procesul atinge într-o primă fază lumea mediteraneană și cea central-europeană. În cazul Italiei, țară unde barocul a persistat o vreme îndelungată, la început de secol XVIII încă existau destui artiști ai stilului baroc, dar care erau lipsiți de personalitate și creativitate. Prin înlăturarea acestora, clasicismul își face loc la Roma, dar și în alte centre. Au fost publicate tratate, planșe gravate, studii cu primele săpături de la Pompei și Herculaneum, opere tematice, toate cu efectul propagării clasicismului.

Esteticienii germani își fac cunoscute principiile în domeniul sculpturii chiar și peste munți, călătorind în zonele italiene și promovând Antichitatea ca sursă de inspirație. Cea mai importantă personalitate a acestei perioade este Antonio Canova, promotor al neoclasicismului în sculptură. În cincizeci de ani de experiență a etalat numeroase opere, marea parte constituind-o statuile mitologice. La Veneția a realizat monumentul funerar al papei Clement XIII, statuia victoriosului Tezeu stând deasupra Minotaurului, completând seria cu personaje precum Hercule, Amor, Psyche, zeița Hebe.

Adevărul este, că deși clasicismul era privit cu curiozitate de către publicul italian, Roma și Napoli erau împăcate cu exuberanța barocului, motiv pentru care aici găsim prea puține exemplare de artă clasică. La Napoli, cea mai reprezentativă construcția a perioadei a fost Basilica San Fancesco di Paola, finalizat în 1816 conform planurilor regelui Joachim, cumnatul lui Napoleon Bonaparte. Porticul bisericii se sprijină pe șase coloane și doi pilaștri ionici. Tot în Napoli se află Teatrul San Carlo, neoclasic prin robustețea arcadelor, a echilibrul colonadei și reliefarea frontonului.

Pictura neoclasică din spațiul italia s-a bucurat de mai puțină atenție. Artiștii s-au preocupat mai mult de arhitectură. Francesco Alberi a activat la Roma, Padova și Bologna, realizând numeroase picturi ce îl aveau ca subiect pe Napoleon sau tablouri ce aveau drept sursă de inspirație Antichitatea. Luigi Sabatelli a activat la Florența, Roma și Milano, fiind renumit pentru frescele cu tematică clasică. Antonio Zucchi este autorul mai multor vedute reprezentând clădiri sau ruine ale Antichității.

După 1800, sculptorul Antonio Canova devine faimos în întreaga Europă. Lucrările sale le-a prezentat și sub forma unor gravuri sau versiuni în marmurmă, toate realizată în atelierul său. Au devenit patronii sculptorului Napoleon și familia sa, diverși membri înstăriți din Franța, Anglia, Rusia, Polonia, Olanda. O reprezentare a Paulinei Bonaparte drept Venus a fost realizată în marmură albă sub forma unui personaj feminin seminud, întins pe pat cu un măr în mână. Pe Napoleon l-a reprezentat drept Marte printr-o statuie nudă de marmură, cu zeița Victoria aurită stând pe o sferă în mâna dreaptă a împăratului.

În zona lombardă, există trei exemplare importante ale stilului neoclasic. Villa Olmo, lucrarea elvețianului Simone Cantoni, prezintă o fațadă cu arcade la nivelul inferior, pilaștri cu coloane alternând la nivelul superior, printre care regăsim frontoane triunghiulare și dreptunghiulare deasupra ferestrelor, respectiv cornișe puternic profilate. Villa Melzi, proiectată de arhitectul Giocondo Albertolli, prezintă o fațadă simplă, ritmată, întreruptă în zona mediană de o scară cu două căi de acces. La acestea se adaugă Academia Carrara din Bérgamo, edificiu realizat în stil neoclasic de Simone Elia.

Pentru ducele de Bedford, Canova a realizat o reprezentare a celor trei grații, instalarea operei în rezidența din Woburn Abbey fiind supravegheată de sculptorul însuși. Cele trei zeițe sunt înfățișate nude, într-o îmbrățișare strânsă, aproape erotică. Liniile sunt rafinate, elegante, poate puțin îndepărtate de ceea ce însemna principiul neoclasic, însă nici măcar Canova, un clasic convins, nu a putut rezista acestor detalii. Personajele sunt legate între ele printr-o eșerfă, frumusețea lor este delicată, iar coafura împletită culminând cu un nod în partea de sus a capului.

În secolul XVIII, găsim Germania împărțită în state numeroase, având raporturi slabe între ele. Joann Winckelmann este principalul promotor al lumii și principiilor clasice greco-romane. Călătoriile și contactele cu lumea italiană au favorizat pătrunderea rapid a neoclasicismului în Germania, deși aceasta a avut în vedere mai mult lumea elenă decât ruinele romane.

Pentru curtea de la Berlin au lucrat doi sculptori importanți. Gottfried Schadow a ezitat la începutul carierei sale între stilul baroc și cel clasic. Cea mai cunoscută operă a sa este reprezentarea reginei Luiza și a surorii acesteia în grupul statuar denumit „Cele două surori”. Christian Rauch, rivalul lui Schadow, a realizat statuia lui Frederic cel Mare, regele fiind reprezentat călare, și monumentul funerar al reginei Luiza, simplă și de esență antică.

Destul de rapid, clasicismul se răspândește în arhitectura Germaniei. Printre factorii care au favorizat acest fenomen se numără lucrările arheologului Winckelmann care au atras atenția asupra lumii clasice în cercurile cultivate, simpatia germanilor pentru ruinele romane și templele grecești, concurența în domeniul artelor dintr curțile princiare și statele europene. Deseori, arta neoclasică prin filtrul Franței sau Angliei până la punere ei în practică în Germania. Friedrich Wilhelm von Erdmannsdorff a realizat sub influența Angliei Castelul de la Worlitz, pregătind drumul clasicismului.

Johann Joachim Winckelmann, teoretician, estetician și arheolog, și-a format un bagaj de cunoștințe formidale prin studii de bibliografie și călătorii la Roma. Va deveni bibliotecarul papei, intrând în cercurile Vaticanului. Winckelmann a descris în cartea „Istoria Artei la cei Vechi” arta grecească și lumea romană, atât de asemănătoare, dar totuși deosebite una de alta. Tonul filosofic străbate cărțile sale bine cunoscute în Europa la acea vreme. Lucrările lui Winckelmann promovează valoarea absolută a artei greco-romane.

Karl Gotthard Langhans a realizat poarta triumfală Brandenburger Tor din Berlin, inspirată din lumea clasică greacă. Șase coloane dorice, canelate susțin o atică încoronată cu o cvadrigă. Studiile asupra arhitecturii elene se înmulțesc, iar exemplele neoclasice din Germania întrebuințează aceleași procedee. Din zona Egiptului au fost împrumutați sfinxii și obeliscul, având scopul închiderii spațiului din jur. Era rar arcul în plin cintru și erau evitate deschizăturile frecvente.

Rafael Mengs este un pictor reprezentativ pentru curentul neoclasicist din Germania. Firea sa arongantă nu îi permite crearea numeroaselor legături și a patronajelor, doar câțiva prieteni germani îl ajută pe Mengs să ajungă la Madrid. A încercat domeniul teoretizării, dar rămâne înferior lui Winckelmann. Mengs a realizat portrete, influențând de la început pictori precum Goya. Gottlieb Schick a devenit un pictor neoclasic prin formarea sa în atelierul lui Louis David.

Cel mai important arhitect clasic al Germaniei este Karl Friedrich Schinkel. Deși inițial a pornit pe drumul construcțiilor cu tendințe romantice, a renunțat rapid la acestea. A lăsat moștenire Teatrul de dramă din Berlin și Muzeul de Antichități, ambele cu o înfățișare exterioară monumentală. Leo von Klenze a realizat în München Gliptoteca, Pinacoteca, Castelul Ismaning și poarta de vest a orașului, în apropierea Regensburgului templul Walhalla și planul unei basilici din Atena.

La sfârșitul secolului XVIII apar tendințele neoclasice în Anglia. Ideile estetice ale Antichității erau învățate la universități precum Oxford sau Cambridge. Prin genetica englezilor constatăm fiecare curent trecut prin filtrul personal sau național, astfel chiar și neoclasicismul are o notă particulară în Anglia. Tendințele neoclasice constatate în această perioadă se apropie mult de tonalitățile romantismului, spre deosebire de restul Europei.

Sculptura neoclasică din Anglia a avut la dispoziția un număr mare de artiști. Unii au realizat monumente funerare, un număr impresionant aflându-se la Westminster. Alții s-au rezumat la realizarea unor busturi pentru diverse instituții publice sau colegii. Totuși, acestea rămân inferioare sculpturilor neoclasice de pe continentul European.

Diferența față de neoclasicismul englez și cel continental se datorează mai multor factori. De la începutul Evului Mediu, partea insulară a continentului a evoluat într-un mod diferit. Englezii își doreau patria nealterată și ei înșiși au rămas nealterați indiferent de câte călătorii au realizat. Prin calități propii încadrăm mediteraneeni în categoria clasicilor, iar englezii în categoria romanticilor. La un moment dat, se face și un schimb de dispoziții, dar care nu durează mult. Din acest motiv, la englezi arta nu este o manifestare spontană și puternică, ci aleasă în urma unor consecințe.

Cei mai importanți arhitecți englezi neoclasici sunt frații Adam. Călătoriile pe continent, la Roma, Paris și Atena, i-au ajutat în familiarizarea cu vechea lume romană și elenă. Au realizat planșe comentate ieșite la tipar în timpul vieții, dar și postmortem. Nu au construit clădiri vaste, ci locuințe confortabile, beneficiind de ajutorul unor meșteri italieni ce executau decorul în stuc. Unele locuințe realizate de frații Adam au rămas nealterate de-a lungul timpului și pot fi admirate și azi.

Sir William Chambers este autorul palatului administrativ de pe malul Tamisa, Somerset House. Întregul complex are un aer de monumentalitate, arhitectul adăugând elemente palladiene la nivelul fațadei. O altă clădire populară este Banca Națională ridicată de Sir John Soane care a fost atent la detalii precum coloane, urne, frontoane ce dau aspect clasic. Lui Decimus Burton i se datorează o serie de monumente precum Coliseul, dintre care majoritatea sunt distruse azi. Corpul central al Muzeului Britanic, alcătuit din opt coloane enorm și cu peristil, este de ispirație clasică și îi aparține lui Sir Robert Smirke.

Faptul că englezii se deosebeau de mediteraneeni nu însemna că resping curentul de pe continent sau că nu vor să aibă cunoștință de acesta. Se păstrează, totuși, un aer de superioritate la britanici, fapt observat mai ales la călători. Se naște o atracție față de arta elenă prin călătorii la Roma și studierea lui Palladio. Urmează serii noi de călătorii la Atena, lucru indispensabil pentru arhitecți. În 1762 apare publicația „Athenian Antiquities” cu planșe comentate și ilustrații.

Arhitecții englezi îi cunoșteau pe Palladio și Bernini, dar detaliile arte clasice vechi și artei clasice renascentise le scăpau uneori. De aceea observăm la Oxford și Cambridge cupole ciudateca formă, portice și frontoane greoaie amplasate pe clădiri modeste și solemne. Contactul cu China, India și Persia se observă în casele și reședințele nobililor, parcurile imense și vegetația bogată printre care surâde câte un pavilion chinez fără legătură cu celelalte clădiri.