Clasicism și Neoclasicism
Stiluri raționale dedicate spiritului
autor Melinda Erdei-Vörös, 2016
Clasicismul și neoclasicismul au avut la bază readucerea în atenția societății a spiritului civilizațiilor antice greco-romane. Acestea au reprezentat o reacție împotriva exuberanței și ușurității stilurilor anterioare.
Cuvântul „clasic” spre deosebire de derivatele sale este atestat încă din Antichitate, desemnând cetățenii romani din prima clasă, din totalul de cinci clase distinse. Valorile clasicului sunt deosebitele de cele ale barocului care îl precedă și de cele ale romanicului care îl urmează.
Text
1 din 6
Cuvântul „clasic” derivă din latinescul „classicus” care semnifică „aparținând rangului celui mai înalt” cu referire la cetățenii romani din prima clasă. Cuvântul era folosit în Antichitate și la sens figurat, „classicus testis” însemnând „martor vrednic de încredere”. În domeniul literar apare în secolul II, când învățatul Aulus Gellius îl atribuie publicului rafinat și exigent adică unui sector restrâns de oameni artistocratici.
Imagine
Text
2 din 6
Asocierea clasicului cu greco-latinii în spațiul european este acceptată încă din secolul XVII în grupurile franceze, germane, italiene și chiar române. Odată cu perioada Renașterii, clasicul desemna perfectul, excelentul, supremul, incluzând în discuție și alte categorii de creatori sau scriitori decât cei greco-latinii. Urmează ca fiecare națiune să își creeze elita clasică, spre exemplu în literatură în Germania îi găsim pe Goethe, Schiller, Herder, în Italia pe Boccaccio și în Franța toți contribuitorii Eciclopediei.
Imagine
Text
3 din 6
Cuvântul „clasic”, împreună cu toate derivațiile sale, are multiple accepțiuni și sensuri, depinzând de context. Pentru a simplifica polemica din jurul acestul cuvânt, menționăm trei categorii de sensuri principale. Din perspectivă evaluativă, „clasic” se referă la „exemplarul de prim rang ce a atins maturitate valorică și se bucură de autoritate incontestabilă”. Din perspectiva temporală, „clasic” înseamnă „predilecția spre vechiul care rezistă uzurii timpului”, marcându-se astfel opoziția cu „modernul”. Din perspectivă estetică, „clasic” reprezintă echilibru, raționalitate, unitate, plasticitate și imitație.
Imagine
Text
4 din 6
Utilizarea cuvântului „clasic” în sensuri moderne începe în secolul XVI, umanistul Philip Melanchton atribuind titlul de „autor clasic” lui Plutarh, un fapt deosebit de important căci ulterior limbile moderne vor pune semnul egal între „clasic” și „aparținând culturii și civilizației antice greco-latine”. În Anglia, Oxford English Dictionary meționează cuvântul „classical” în 1599 cu sensul de „canonic”. În dicționarele secolelor XVII-XVIII sensurile cuvântului se diversifică. Concomitent, romantismul din Germania va atribui sens peiorativ „clasicului” considerându-l „artificial”.
Imagine
Text
5 din 6
Spiritul clasic este unul static care se ghidează după filosofia greacă conform căreia existența adevărată este cea rațională, neschimbătoare și imobilă, iar mișcarea lumii este o simplă iluzie. Atât în literatură, cât și în artă găsim fixitatea și repetația viziunii, proiectarea prezentului în etern, rezistența la noutate, puritatea formei, raportarea la elementele tipice, abstracte și geometrice. Armonia „clasică” condamnă entuziasmul, excesivul și agitația. În accepțiunea acesteia, totul trebuie supus rigorii, ordinii, clarității.
Imagine
Text
6 din 6
Dacă în Antichitate, Platon și Aristotel vorbeau de estetica frumosului, spiritul „clasic” al secolului XVII se raportează în mod exclusiv la frumosul universal. Se caută frumosul calm și spiritual, frumosul care învinge natura și pornirile sălbatice. Monumentalitatea creației trebuie căutată în unitățile simple, liniile grandioase și puternice. Structurile întruchipează sobrietate și claritate. Prin aceste trăsături, spiritul clasic se opune celui baroc și celui romantic.
Imagine
Confuzia dintre cuvitele „clasic”, „clasicism” și „clasicitate” s-a remarcat timpuriu, în cadrul primelor menționări ale acestore în diverse dicționare franceze sau englezești. O perioadă, cuvintele au fost scoase din uz pentru a se evita folosirea greșită a lor. Pe când clasicitatea este definiția a tot ceea ce întruchipează clasicul adică Antichitatea, clasicismul are mai multe conotații legate de domeniul de interes.
Text
1 din 6
Cuvânt „clasicism” este menționat pentru prima dată în documente franceze în 1548, intrând în uz sporadic abia la începutul secolului XIX. Se răspândește la început de secol în zona Italiei și Germaniei, mai apoi spre jumătatea secolului XIX în zona Angliei și Rusiei. Totuși, cuvântul este privit cu reticență și frecvența utilizării este redusă. În mare parte confuzia dintre sensurile cuvintelor „clasic” și „clasicism” a determit evitarea ambelor.
Imagine
Text
2 din 6
Putem să ne raportăm la clasicism ca la ansamblul culturii greco-latine, legând strâns termenul de ideea de Antichitate. În sensul de perioadă clasică, cronologic distingem trei „secole” de clasicism: a lui Pericle, a lui Augustus și al lui Ludovic al XIV-lea. La acestea s-au adăugat ulterior, secolele XVII-XVIII din Anglia și sfârșitul secolului XVIII din Germania. Momentul maxim de evoluție istorico-literară poate fi etichetat tot prin clasicism adică maturitate și plenitudine. Pe lângă curentul literar, clasicismul mai definește și o formă de conștiință identificată prin erudiție.
Imagine
Text
3 din 6
Artiștii de la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX nu își spuneau clasici sau neoclasici. Termenul „neoclasicism” are o frecvență redusă în acea perioadă. Acest lucru se datorează, în special, dublei perspective din care era și este privit termenul. Dacă adevărata cultură antică a fost cea clasică, atunci artiștii perioadei de restaurare a vechilor valori erau neoclasici. Însă, dacă redescoperirea valorilor Antichității își impune autoritatea în decursul secolului XVIII atunci aceea este perioada clasicismului, și toate redescoperirile ulterioare aparțin neoclasicismului.
Imagine
Text
4 din 6
Termenul „clasicitate” este menționat în 1789 de către Schiller în varianta germană „Klassizität”. Până în zilele noastre, dicționarele fie dau o definiție incompletă a cuvântului, fie nu o menționează. Clasicitatea este simbolul clasicului, reprezentând totalitatea trăsăturilor spiritului și doctrinei clasice. Pe de altă parte, clasicitatea poate fi pusă pe aceeași treaptă cu estetica, cu arta frumoasă și perfectă prin rațiunea și precizia sa.
Imagine
Text
5 din 6
Clasicismul se distinge prin spiritul restaurator căci se raportează mereu la valori orginale. Aceasta protejează și repară structuri având ca model puritatea antică și formele arhaice consacrate. Trăsătura clasicismului este și imitația promovare a acelorași idei deja perimate. În acest fel, clasicismul e privit pentru artă și literatură ca o sumă de tabu-uri, totul fiind clar precizat și respectat ca atare, ajungându-se la conformism.
Imagine
Text
6 din 6
Prima atestare a cuvântului „neoclasicism” are loc printr-o lucrare a lui William Rushton din 1863. În locul acestui cuvânt se foloseau altele precum: pseudo-clasic, neo-elen, neo-grec, păgân. Abia după 1900, cuvântul intră în vocabularul studiilor de istorie și literatură. Apreciind după majoritatea părerilor critice, fiecare perioadă de revigorare și repunere în valoare a valorilor clasice este o perioadă neoclasică. Până în prezent, putem distinge numeroase astfel de perioade neoclasice. Spre exemplu, dacă Uniunea Sovietică a demarat un proiect de realizare a unor clădiri în stil neoclasic, nu este necesar ca fenomenul să se întâmple concomitent și în alte țări.
Imagine
Romantismul

Romantismul

Romantismul a reprezentat o reacție împotriva iluminismului și raționalismului. A pus accentul pe psihicul uman, sentimentele extreme și forța naturii.
Arta bizantină

Arta bizantină

Arta bizantină a evoluat în cadrul Imperiului Roman de Răsărit în perioada secolelor VI-XV. Aceasta s-a bazat pe combinarea elementelor grecești cu influențe africane și asiatice și s-a remarcat în iconografie, broderie, mozaic și decorația policromă. Caracterul specific artei bizantine este aspectul narativ.
Introducere în stilul Baroc

Introducere în stilul Baroc

Arta barocă a reprezentat o artă renascentisă dusă la extreme în care au domnit pornirile sentimentale, tulburările spirituale și religioase.
Realismul

Realismul

Realismul s-a plasat ca mișcare artistică împotriva reprezentărilor din natură sau de pe front în maniera exagerărilor. Acesta s-a concentrat pe expunerea problemelor existente în societatea secolului al XIX-lea.
Răspândirea artei Renașterii în Franța

Răspândirea artei Renașterii în Franța

Caracterul italian al artei renascentiste a fost abordat de artiștii francezi într-o manieră clasică. Aceștia au construit castele și palate printr-un joc al volumelor, culorilor și bogăției ornamentale.
Renașterea timpurie în Italia

Renașterea timpurie în Italia

Renașterea prezintă în prima fază o preocupare pentru desfășurarea clădirilor pe orizontală sub principiile ritmului, simetriei și echilibrului. În sculptură, figura umană devine expresia propriilor valori, iar în pictură se afirmă tablourile religioase, portretele și peisajul.
Pictori ai stilului baroc

Pictori ai stilului baroc

Pictura barocă a fost o reprezentare a realității cu personaje și grupuri de personaje puse în lumina realităților.
Răspândirea artei Renașterii în Germania

Răspândirea artei Renașterii în Germania

Renașterea în Germania s-a manifestat ca și curent artistic mai târziu decât în celelalte țări europene. Ce a adus nou curentul, a fost lupta împotriva misticismului și obscurității medievale.
Renașterea târzie sau Manierismul

Renașterea târzie sau Manierismul

În perioada târzie a artei renascentiste, artiștii nu s-au concentrat doar pe redarea omului într-un cadru oarecare. S-a pus accentul mai ales pe redarea elementelor înconjurătoare, a stofei, a gesturilor, a luminii și umbrelor.
Sculptori ai stilului Baroc

Sculptori ai stilului Baroc

Sculptura barocă a avut ca scop redarea evenimentelor cotidiene de esență politică și militară, dar mai ales a întâmplărilor zilnice de care s-a lovit populația: război, foamete, epidemii.
Arta romanică

Arta romanică

Arta romanică cuprinde toate tipurile de manifestări artistice- sculpură, arhitectuă, pictură- apărute în centrul și vestul Europei între secolele XI-XIV. Cele mai reprezentative tipuri de manifestare artistică au fost mănăstirile. Pictura și sculptura romanică, precum și artele decorative- vase, candelabre, relicvare- au fost subordonate unei arhitecturi religioase.
Răspândirea artei Renașterii în Țările de Jos

Răspândirea artei Renașterii în Țările de Jos

Renașterea din Țările de Jos s-a manifestat printr-o combinație de elemente gotice cu cele renascentiste provenite din zona Italiei, transpuse în configurația locală.
Renașterea matură în Italia

Renașterea matură în Italia

Perioada matură a renașterii pune în valoare ideea că arta nu reprezintă doar frumosul, ci și utilul. În acest sens, elementele arhitecturale și sculpturale nu urmăresc doar rolul de decor, ci și funcționalitatea lor.
Arta gotică

Arta gotică

Arta gotică a surprins în evoluția sa transformările prin care trecea societatea feudală europeană. Într-o perioadă a invaziilor, arta gotică s-a remarcat prin construcția de lăcașuri religioase pentru refugiu, dar și prin construcții civile. Goticul a introdus pentru prima dată în arte figura umană văzută din perspectivă intelectuală.
Rococo

Rococo

Rococo-ul a fost un stil decorativ care a apelat la efecte teatrale pentru a crea compoziții mitologice sau cotidiene și care aveau scopuri anecdotice. Inovația adusă de Rococo s-a materializat în bibelouri, tapiserii, ilustrații de carte cu teme simple.
Introducere în arta Renașterii

Introducere în arta Renașterii

Renașterea în Italia s-a dezvoltat datorită curentului umanist și marchează lupta pentru recâștigarea valorile, statutului și prestigiului din Antichitate. S-a căutat o orientare ce valorifica omul antic, creațiile și cultura antică, acestea devenind modele ale renașterii umaniste.
Arhitecți ai stilului Baroc

Arhitecți ai stilului Baroc

Arhitecți ai barocului - O artă a curbelor și contracurbelor Arhitectura barocă a excelat în proiectarea clădirilor monumentale, jocul cu masele, ritmicitatea decorației și expresivitate.
  • Adriana Botez-Crainic, Istoria artelor plastice, vol. 3, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2000
  • George Oprescu, Manual de istoria artei. Clasicismul. Romantismul, Ed. Meridiane, București, 1986
  • G. Călinescu, M. Călinescu, A. Marino, T. Vianu, Clasicism, baroc, romantism, Ed. Dacia, Cluj, 1971