Cuvântul „clasic” derivă din latinescul „classicus” care semnifică „aparținând rangului celui mai înalt” cu referire la cetățenii romani din prima clasă. Cuvântul era folosit în Antichitate și la sens figurat, „classicus testis” însemnând „martor vrednic de încredere”. În domeniul literar apare în secolul II, când învățatul Aulus Gellius îl atribuie publicului rafinat și exigent adică unui sector restrâns de oameni artistocratici.

Asocierea clasicului cu greco-latinii în spațiul european este acceptată încă din secolul XVII în grupurile franceze, germane, italiene și chiar române. Odată cu perioada Renașterii, clasicul desemna perfectul, excelentul, supremul, incluzând în discuție și alte categorii de creatori sau scriitori decât cei greco-latinii. Urmează ca fiecare națiune să își creeze elita clasică, spre exemplu în literatură în Germania îi găsim pe Goethe, Schiller, Herder, în Italia pe Boccaccio și în Franța toți contribuitorii Eciclopediei.

Cuvântul „clasic”, împreună cu toate derivațiile sale, are multiple accepțiuni și sensuri, depinzând de context. Pentru a simplifica polemica din jurul acestul cuvânt, menționăm trei categorii de sensuri principale. Din perspectivă evaluativă, „clasic” se referă la „exemplarul de prim rang ce a atins maturitate valorică și se bucură de autoritate incontestabilă”. Din perspectiva temporală, „clasic” înseamnă „predilecția spre vechiul care rezistă uzurii timpului”, marcându-se astfel opoziția cu „modernul”. Din perspectivă estetică, „clasic” reprezintă echilibru, raționalitate, unitate, plasticitate și imitație.

Utilizarea cuvântului „clasic” în sensuri moderne începe în secolul XVI, umanistul Philip Melanchton atribuind titlul de „autor clasic” lui Plutarh, un fapt deosebit de important căci ulterior limbile moderne vor pune semnul egal între „clasic” și „aparținând culturii și civilizației antice greco-latine”. În Anglia, Oxford English Dictionary meționează cuvântul „classical” în 1599 cu sensul de „canonic”. În dicționarele secolelor XVII-XVIII sensurile cuvântului se diversifică. Concomitent, romantismul din Germania va atribui sens peiorativ „clasicului” considerându-l „artificial”.

Spiritul clasic este unul static care se ghidează după filosofia greacă conform căreia existența adevărată este cea rațională, neschimbătoare și imobilă, iar mișcarea lumii este o simplă iluzie. Atât în literatură, cât și în artă găsim fixitatea și repetația viziunii, proiectarea prezentului în etern, rezistența la noutate, puritatea formei, raportarea la elementele tipice, abstracte și geometrice. Armonia „clasică” condamnă entuziasmul, excesivul și agitația. În accepțiunea acesteia, totul trebuie supus rigorii, ordinii, clarității.

Dacă în Antichitate, Platon și Aristotel vorbeau de estetica frumosului, spiritul „clasic” al secolului XVII se raportează în mod exclusiv la frumosul universal. Se caută frumosul calm și spiritual, frumosul care învinge natura și pornirile sălbatice. Monumentalitatea creației trebuie căutată în unitățile simple, liniile grandioase și puternice. Structurile întruchipează sobrietate și claritate. Prin aceste trăsături, spiritul clasic se opune celui baroc și celui romantic.

Unele monumente au fost salvate de furia mulțimii revoluționare prin eforturile sculptorului Alexandre Lenoir care a transportat în curtea unei mănăstiri din Paris ce a mai rămas întreg din monumente. Joseph Chinard a realizat mai multe busturi ale domanei Recamier, dar și ale împărătesei Josephine. Antoine Chaudet a realizat primul fronton al Phanteonului și statuia lui Napoleon ce încorona coloana Vendome. Pierre Cartellier a realizat statui de mărime supranaturală pentru curtea palatului Versailles, precum și un basorelief al Victoriei pe o cvadrigă împărțind coroane.

Numeroși artiști francezi, promotori ai neoclasicismului, călătoresc și promovează idealuri lumii antice în diverse țări. Procesul atinge într-o primă fază lumea mediteraneană și cea central-europeană. În cazul Italiei, țară unde barocul a persistat o vreme îndelungată, la început de secol XVIII încă existau destui artiști ai stilului baroc, dar care erau lipsiți de personalitate și creativitate. Prin înlăturarea acestora, clasicismul își face loc la Roma, dar și în alte centre. Au fost publicate tratate, planșe gravate, studii cu primele săpături de la Pompei și Herculaneum, opere tematice, toate cu efectul propagării clasicismului.

Esteticienii germani își fac cunoscute principiile în domeniul sculpturii chiar și peste munți, călătorind în zonele italiene și promovând Antichitatea ca sursă de inspirație. Cea mai importantă personalitate a acestei perioade este Antonio Canova, promotor al neoclasicismului în sculptură. În cincizeci de ani de experiență a etalat numeroase opere, marea parte constituind-o statuile mitologice. La Veneția a realizat monumentul funerar al papei Clement XIII, statuia victoriosului Tezeu stând deasupra Minotaurului, completând seria cu personaje precum Hercule, Amor, Psyche, zeița Hebe.

Adevărul este, că deși clasicismul era privit cu curiozitate de către publicul italian, Roma și Napoli erau împăcate cu exuberanța barocului, motiv pentru care aici găsim prea puține exemplare de artă clasică. La Napoli, cea mai reprezentativă construcția a perioadei a fost Basilica San Fancesco di Paola, finalizat în 1816 conform planurilor regelui Joachim, cumnatul lui Napoleon Bonaparte. Porticul bisericii se sprijină pe șase coloane și doi pilaștri ionici. Tot în Napoli se află Teatrul San Carlo, neoclasic prin robustețea arcadelor, a echilibrul colonadei și reliefarea frontonului.

Pictura neoclasică din spațiul italia s-a bucurat de mai puțină atenție. Artiștii s-au preocupat mai mult de arhitectură. Francesco Alberi a activat la Roma, Padova și Bologna, realizând numeroase picturi ce îl aveau ca subiect pe Napoleon sau tablouri ce aveau drept sursă de inspirație Antichitatea. Luigi Sabatelli a activat la Florența, Roma și Milano, fiind renumit pentru frescele cu tematică clasică. Antonio Zucchi este autorul mai multor vedute reprezentând clădiri sau ruine ale Antichității.

După 1800, sculptorul Antonio Canova devine faimos în întreaga Europă. Lucrările sale le-a prezentat și sub forma unor gravuri sau versiuni în marmurmă, toate realizată în atelierul său. Au devenit patronii sculptorului Napoleon și familia sa, diverși membri înstăriți din Franța, Anglia, Rusia, Polonia, Olanda. O reprezentare a Paulinei Bonaparte drept Venus a fost realizată în marmură albă sub forma unui personaj feminin seminud, întins pe pat cu un măr în mână. Pe Napoleon l-a reprezentat drept Marte printr-o statuie nudă de marmură, cu zeița Victoria aurită stând pe o sferă în mâna dreaptă a împăratului.

În zona lombardă, există trei exemplare importante ale stilului neoclasic. Villa Olmo, lucrarea elvețianului Simone Cantoni, prezintă o fațadă cu arcade la nivelul inferior, pilaștri cu coloane alternând la nivelul superior, printre care regăsim frontoane triunghiulare și dreptunghiulare deasupra ferestrelor, respectiv cornișe puternic profilate. Villa Melzi, proiectată de arhitectul Giocondo Albertolli, prezintă o fațadă simplă, ritmată, întreruptă în zona mediană de o scară cu două căi de acces. La acestea se adaugă Academia Carrara din Bérgamo, edificiu realizat în stil neoclasic de Simone Elia.

Pentru ducele de Bedford, Canova a realizat o reprezentare a celor trei grații, instalarea operei în rezidența din Woburn Abbey fiind supravegheată de sculptorul însuși. Cele trei zeițe sunt înfățișate nude, într-o îmbrățișare strânsă, aproape erotică. Liniile sunt rafinate, elegante, poate puțin îndepărtate de ceea ce însemna principiul neoclasic, însă nici măcar Canova, un clasic convins, nu a putut rezista acestor detalii. Personajele sunt legate între ele printr-o eșerfă, frumusețea lor este delicată, iar coafura împletită culminând cu un nod în partea de sus a capului.

Pentru curtea de la Berlin au lucrat doi sculptori importanți. Gottfried Schadow a ezitat la începutul carierei sale între stilul baroc și cel clasic. Cea mai cunoscută operă a sa este reprezentarea reginei Luiza și a surorii acesteia în grupul statuar denumit „Cele două surori”. Christian Rauch, rivalul lui Schadow, a realizat statuia lui Frederic cel Mare, regele fiind reprezentat călare, și monumentul funerar al reginei Luiza, simplă și de esență antică.

Destul de rapid, clasicismul se răspândește în arhitectura Germaniei. Printre factorii care au favorizat acest fenomen se numără lucrările arheologului Winckelmann care au atras atenția asupra lumii clasice în cercurile cultivate, simpatia germanilor pentru ruinele romane și templele grecești, concurența în domeniul artelor dintr curțile princiare și statele europene. Deseori, arta neoclasică prin filtrul Franței sau Angliei până la punere ei în practică în Germania. Friedrich Wilhelm von Erdmannsdorff a realizat sub influența Angliei Castelul de la Worlitz, pregătind drumul clasicismului.

Johann Joachim Winckelmann, teoretician, estetician și arheolog, și-a format un bagaj de cunoștințe formidale prin studii de bibliografie și călătorii la Roma. Va deveni bibliotecarul papei, intrând în cercurile Vaticanului. Winckelmann a descris în cartea „Istoria Artei la cei Vechi” arta grecească și lumea romană, atât de asemănătoare, dar totuși deosebite una de alta. Tonul filosofic străbate cărțile sale bine cunoscute în Europa la acea vreme. Lucrările lui Winckelmann promovează valoarea absolută a artei greco-romane.

Karl Gotthard Langhans a realizat poarta triumfală Brandenburger Tor din Berlin, inspirată din lumea clasică greacă. Șase coloane dorice, canelate susțin o atică încoronată cu o cvadrigă. Studiile asupra arhitecturii elene se înmulțesc, iar exemplele neoclasice din Germania întrebuințează aceleași procedee. Din zona Egiptului au fost împrumutați sfinxii și obeliscul, având scopul închiderii spațiului din jur. Era rar arcul în plin cintru și erau evitate deschizăturile frecvente.

Rafael Mengs este un pictor reprezentativ pentru curentul neoclasicist din Germania. Firea sa arongantă nu îi permite crearea numeroaselor legături și a patronajelor, doar câțiva prieteni germani îl ajută pe Mengs să ajungă la Madrid. A încercat domeniul teoretizării, dar rămâne înferior lui Winckelmann. Mengs a realizat portrete, influențând de la început pictori precum Goya. Gottlieb Schick a devenit un pictor neoclasic prin formarea sa în atelierul lui Louis David.

Cel mai important arhitect clasic al Germaniei este Karl Friedrich Schinkel. Deși inițial a pornit pe drumul construcțiilor cu tendințe romantice, a renunțat rapid la acestea. A lăsat moștenire Teatrul de dramă din Berlin și Muzeul de Antichități, ambele cu o înfățișare exterioară monumentală. Leo von Klenze a realizat în München Gliptoteca, Pinacoteca, Castelul Ismaning și poarta de vest a orașului, în apropierea Regensburgului templul Walhalla și planul unei basilici din Atena.

Sculptura neoclasică din Anglia a avut la dispoziția un număr mare de artiști. Unii au realizat monumente funerare, un număr impresionant aflându-se la Westminster. Alții s-au rezumat la realizarea unor busturi pentru diverse instituții publice sau colegii. Totuși, acestea rămân inferioare sculpturilor neoclasice de pe continentul European.

Diferența față de neoclasicismul englez și cel continental se datorează mai multor factori. De la începutul Evului Mediu, partea insulară a continentului a evoluat într-un mod diferit. Englezii își doreau patria nealterată și ei înșiși au rămas nealterați indiferent de câte călătorii au realizat. Prin calități propii încadrăm mediteraneeni în categoria clasicilor, iar englezii în categoria romanticilor. La un moment dat, se face și un schimb de dispoziții, dar care nu durează mult. Din acest motiv, la englezi arta nu este o manifestare spontană și puternică, ci aleasă în urma unor consecințe.

Cei mai importanți arhitecți englezi neoclasici sunt frații Adam. Călătoriile pe continent, la Roma, Paris și Atena, i-au ajutat în familiarizarea cu vechea lume romană și elenă. Au realizat planșe comentate ieșite la tipar în timpul vieții, dar și postmortem. Nu au construit clădiri vaste, ci locuințe confortabile, beneficiind de ajutorul unor meșteri italieni ce executau decorul în stuc. Unele locuințe realizate de frații Adam au rămas nealterate de-a lungul timpului și pot fi admirate și azi.

Sir William Chambers este autorul palatului administrativ de pe malul Tamisa, Somerset House. Întregul complex are un aer de monumentalitate, arhitectul adăugând elemente palladiene la nivelul fațadei. O altă clădire populară este Banca Națională ridicată de Sir John Soane care a fost atent la detalii precum coloane, urne, frontoane ce dau aspect clasic. Lui Decimus Burton i se datorează o serie de monumente precum Coliseul, dintre care majoritatea sunt distruse azi. Corpul central al Muzeului Britanic, alcătuit din opt coloane enorm și cu peristil, este de ispirație clasică și îi aparține lui Sir Robert Smirke.

Faptul că englezii se deosebeau de mediteraneeni nu însemna că resping curentul de pe continent sau că nu vor să aibă cunoștință de acesta. Se păstrează, totuși, un aer de superioritate la britanici, fapt observat mai ales la călători. Se naște o atracție față de arta elenă prin călătorii la Roma și studierea lui Palladio. Urmează serii noi de călătorii la Atena, lucru indispensabil pentru arhitecți. În 1762 apare publicația „Athenian Antiquities” cu planșe comentate și ilustrații.

Arhitecții englezi îi cunoșteau pe Palladio și Bernini, dar detaliile arte clasice vechi și artei clasice renascentise le scăpau uneori. De aceea observăm la Oxford și Cambridge cupole ciudateca formă, portice și frontoane greoaie amplasate pe clădiri modeste și solemne. Contactul cu China, India și Persia se observă în casele și reședințele nobililor, parcurile imense și vegetația bogată printre care surâde câte un pavilion chinez fără legătură cu celelalte clădiri.