Cuvântul „clasic” derivă din latinescul „classicus” care semnifică „aparținând rangului celui mai înalt” cu referire la cetățenii romani din prima clasă. Cuvântul era folosit în Antichitate și la sens figurat, „classicus testis” însemnând „martor vrednic de încredere”. În domeniul literar apare în secolul II, când învățatul Aulus Gellius îl atribuie publicului rafinat și exigent adică unui sector restrâns de oameni artistocratici.

Asocierea clasicului cu greco-latinii în spațiul european este acceptată încă din secolul XVII în grupurile franceze, germane, italiene și chiar române. Odată cu perioada Renașterii, clasicul desemna perfectul, excelentul, supremul, incluzând în discuție și alte categorii de creatori sau scriitori decât cei greco-latinii. Urmează ca fiecare națiune să își creeze elita clasică, spre exemplu în literatură în Germania îi găsim pe Goethe, Schiller, Herder, în Italia pe Boccaccio și în Franța toți contribuitorii Eciclopediei.

Cuvântul „clasic”, împreună cu toate derivațiile sale, are multiple accepțiuni și sensuri, depinzând de context. Pentru a simplifica polemica din jurul acestul cuvânt, menționăm trei categorii de sensuri principale. Din perspectivă evaluativă, „clasic” se referă la „exemplarul de prim rang ce a atins maturitate valorică și se bucură de autoritate incontestabilă”. Din perspectiva temporală, „clasic” înseamnă „predilecția spre vechiul care rezistă uzurii timpului”, marcându-se astfel opoziția cu „modernul”. Din perspectivă estetică, „clasic” reprezintă echilibru, raționalitate, unitate, plasticitate și imitație.

Utilizarea cuvântului „clasic” în sensuri moderne începe în secolul XVI, umanistul Philip Melanchton atribuind titlul de „autor clasic” lui Plutarh, un fapt deosebit de important căci ulterior limbile moderne vor pune semnul egal între „clasic” și „aparținând culturii și civilizației antice greco-latine”. În Anglia, Oxford English Dictionary meționează cuvântul „classical” în 1599 cu sensul de „canonic”. În dicționarele secolelor XVII-XVIII sensurile cuvântului se diversifică. Concomitent, romantismul din Germania va atribui sens peiorativ „clasicului” considerându-l „artificial”.

Spiritul clasic este unul static care se ghidează după filosofia greacă conform căreia existența adevărată este cea rațională, neschimbătoare și imobilă, iar mișcarea lumii este o simplă iluzie. Atât în literatură, cât și în artă găsim fixitatea și repetația viziunii, proiectarea prezentului în etern, rezistența la noutate, puritatea formei, raportarea la elementele tipice, abstracte și geometrice. Armonia „clasică” condamnă entuziasmul, excesivul și agitația. În accepțiunea acesteia, totul trebuie supus rigorii, ordinii, clarității.

Dacă în Antichitate, Platon și Aristotel vorbeau de estetica frumosului, spiritul „clasic” al secolului XVII se raportează în mod exclusiv la frumosul universal. Se caută frumosul calm și spiritual, frumosul care învinge natura și pornirile sălbatice. Monumentalitatea creației trebuie căutată în unitățile simple, liniile grandioase și puternice. Structurile întruchipează sobrietate și claritate. Prin aceste trăsături, spiritul clasic se opune celui baroc și celui romantic.