Arta romanică
Arta construcțiilor în piatră
autor Melinda Erdei-Vörös, septembrie 2016
Arta romanică cuprinde toate tipurile de manifestări artistice- sculpură, arhitectuă, pictură- apărute în centrul și vestul Europei între secolele XI-XIV. Cele mai reprezentative tipuri de manifestare artistică au fost mănăstirile. Pictura și sculptura romanică, precum și artele decorative- vase, candelabre, relicvare- au fost subordonate unei arhitecturi religioase.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Arta romanică s-a desfășurat în contextul trecerii la feudalismul dezvoltat. A avut loc o perioadă de criză socială, morală și de regres economic. Această criză a fost determinată de cuceririle normande din nordul Franței și de cele maghiare din Europa Centrală. Așadar, a fost necesară o reînnoire intelectuală. Astfel, a luat naștere arta imperială, din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, și arta din Occident. Acestea au constituit punctul de plecare al artei romanice.

Denumirea stilului a fost împrumutată de către istoricii de artă de la filologi. Arta romanică descrie un stil medieval care precede goticul, amintește de formarea limbilor și literaturilor romane și păstrează elemente ale arhitecturii romane. Nu este vorba de imitarea artei antice romane. Stilul romanic a fost influențat de arta bizantină din Grecia și Turcia, de arta vikingilor din Scandinavia și Germania. De asemenea, arta coptă din Egipt, cea sasanidă din Persia, respectiv arta insulară din Marea Britanie au influențat stilul romanic.

O abordare a acestui curent artistic împarte arta romanică în două perioade: monastică și feudală. Cele mai des întâlnite tipuri de construcții au fost bisericile, locuințele, clădirile și orașele fortificate. O altă perspectivă împarte arta romanică în trei perioade. Prima este perioada romanică timpurie, numită și preromanică. A doua este perioada romanică matură, urmată fiind de cea romanică târzie. Stilul romanic a primit denumiri diferite, în funcție de dezvoltarea sa regională. Astfel, întâlnim stilul provensal, normand, lombard și renan.

Stilul romanic este caracterizat de un program religios evidențiat prin creșterea impresionantă a numărului de biserici, abații și catedrale în întreaga Europă. Predominantă inițial în sud-vest, tendința acestui stil s-a răspândit atât în nordul, estul și centrul Europei, cât și în statele cruciate ale perioadei. Ordinele călugărești s-au grupat în jurul unor mănăstiri care au devenit adevărate centre de cultură. Acolo s-au învățat cele șapte arte liberale și s-au copiat cărți de către scribi. Cultul moaștelor a fost tot mai exploatat, oamenii îndreptându-se spre locuri de pelerinaj precum Roma, Palestina, Cluny, Tours, Toulouse.

Cruciadele au antrenat o forță umană majoră, în special din partea țăranilor dependenți care au fost obligați prin jurământul depus față de seniori să îi însoțească în război. Au participat la cruciade: cavaleri, nobili, episcopi, meșteșugari și artizani. Astfel, s-a format o imagine omogenă a stilului romanic practicat în diferite regiuni. Totodată, nesiguranța vieții sociale și politice a determinat construirea unor puncte strategice, reședințe și castele fortificate. Orașele au fost întărite prin ziduri ce restrângeau spațiul. În interior, casele s-au dezvoltat vertical, fiind înguste, cu multe etaje și curți interioare mici.

Stilul romanic a preluat bagajul de cunoștințe al stilului bizantin și l-a adaptat în funcție de necesitățile locale. Principiul s-a aplicat atât construcțiilor civile, cât și celor religioase. Imaginea generală a stilului romanic a prezentat edificii dezvoltate pe plan orizontal, cu ziduri și pereți groși, spații interioare restrânse și deschideri mici prin care să intre lumina.

Aspectul clădirilor de factură romanică a fost aproape identic indiferent de regiune. Însă, materialul de construcții folosit a diferit în funcție de tehnica de construcție deprinsă de meșteri și de piatra disponibilă în regiune. Cărămida a fost utilizată în Europa Centrală și Sudică, pe când în restul continentului s-au folosit calcarul, granitul și silexul. Casele construite din lemn și cele pe jumătate din cherestea nu au supraviețuit, cu excepția unor cazuri extrem de rare din Germania. Din perioada artei romanice, clădirile din piatră sunt cele care se găsesc și azi. Au suferit modificări și restaurări repetate, în Germania, Franța și Marea Britanie.

Bisericile mici și mari, catedralele și abațiile prezintă pereți masivi, uși, ferestre și arcade boltite, turnuri, capiteluri variate și planimetrii diverse. Contraforții și arcele butante timpurii întâlnite la basilicile romane au devenit nota proprie a stilului gotic. Aceste elemente s-au comportat diferit în funcție de zonă. De exemplu, turnurile sunt separate de biserică în spațiul italian, iar în Normandia sunt așezate deasupra careului. În Germania apuseană, două turnuri încadrează fațada vestică a bisericilor.

Sculptura romanică a împodobit, în special, din exterior fațada vestică a bisericilor, arhivolta și portalul. S-a remarcat prin ornamente geometrice, zigzaguri, benzi florale sau împletite, frunze de acant, monștri sau figuri umane schițate, deseori considerate „ornamente barbare” de scriitorii vremii ulterioare. Aceste motive ornamentale se regăsesc și în interiorul bisericilor, de regulă, la capiteluri. Sculptura figurativă a luat amploare. I s-au alăturat diverse crucifixe și obiecte mici ca paterița, crucea pectorală, bibelouri de fildeș, casete, agrafe, sfeșnice.

Asemenea sculpturii, pictura romanică s-a inspirat din creațiile bizantine până la imitație. Scopul a fost de a acoperi suprafețele arhitecturale: reliefuri, capiteluri, portaluri. Pictura romanică a avut un caracter didactic. Sinodul de la Arras din secolul al XI-lea a prevăzut în canoanele adoptate că neștiutorii de carte „citesc” în picturi ceea ce nu pot citi în Scriptură.

S-a pierdut o parte din știința bizantină, iar stilul romanic a încercat să refacă sistemele de boltire cunoscute în trecut. Șarpanta a fost înlocuită treptat de bolta care permitea acoperirea suprafețelor mai mari. Bolta cilindrică exercita presiuni laterale. Din acest motiv a fost înlocuită cu bolta în cruce, care descărca presiunile în cele patru unghiuri. Bolta era sprijinită de nervuri numite arcuri dublou, care formau travee. Cupola pe trompe sau pe pandantivi, care acoperă spații centrale formate la întretăierea navei centrale cu transeptul, se folosește în continuare.

S-a dezvoltat un stil liniar, narativ, vioi cu mișcări exagerate. Acest stil este o expresie a efortului fizic și spiritual în ceea ce privește miniaturile ce însoțesc paginile manuscriselor din spațiul englez. Cele mai complexe miniaturi au fost moștenite din perioada carolingiană. De la școala din Reichenau au derivat scriptoriile de la Regensburg, Slazburg și Trier. Din secolul al XII-lea, manuscrisele adaugă conținutului religios și o parte profană. Un exemplu de mănăstire unde s-a practicat acest gen de activitate a fost la Scheiern, Bavaria.

Au înflorit activitățile artizanale mărunte. Se presupune că Broderia de la Bayeux a fost lucrată la mijlocul secolului al XI-lea. Primele covoare europene au fost executate în secolul al XII-lea în Peninsula Iberică, ocupația răspândindu-se până la sfârșitul secolului, în Europa Centrală. S-au păstrat hlamide ca ale regelui Ștefan al Ungariei în Muzeul Național din Budapesta. Cele ale împăratului Henric al II-lea, în catedrala din Bamberg. Hlamida regelui Roger al II-lea, executată într-un atelier arab, a purtat o inscripție arabă în camera de comori a Vienei.

Principalele construcții ale Evului Mediu din perioada stilului romanic au fost castelele fortificate. Acestea cuprindeau locuințele seniorilor și încăperile servitorilor, bisericile mănăstirești, episcopale, parohiale și capelele cimiteriale.

Cu excepția Mediteranei despădurite, casele au fost construite din lemn în perioada preromanică. Cu trecerea timpului, seniorii și-au construit locuințe încăpătoare și fortificate din piatră. În regiunile muntoase, greu accesibile, planul castelelor era neregulat, dar adaptat locului. În regiunile de câmpie, s-a încercat construcția pe un plan circular. Însă, acest plan nu a oferit suficient spațiu pentru adăposturi. Astfel, s-a impus planul geometric simplu, pătrat sau dreptunghiular, dotat cu bastioane și turnuri.

Principalul rol al acestor construcții a fost cel defensiv. Astfel, în structura construcțiilor au existat drum de strajă, fereastră de tragere și poartă cu hersă. Turnurile prezentau deschideri strâmte, numite creneluri. Acestea delimitau meterezele și erau adaptate tragerii cu arcul. Din turnuri se aruncau lichide fierbinți asupra agresorilor.

Coloana și stâlpul au primit forme diverse. Fusurile s-au răsucit spiralic și s-au acoperit cu împletituri și zigzaguri. Baza coloanei s-a întărit prin cele două toruri, inele convexe, despărțite de o scotie, un profil concav. Torurile erau decorate la colțuri cu gheare. În partea superioară, capitelul a cunoscut o evoluție variată, fiind decorat cu rânduri de frunze de acant, motive florale, geometrice. În Normandia și în Anglia s-a practicat o formă cubică, capitelul cu ciubuce. În România, s-a remarcat capitelul cu croșete.

Construcțiile religioase romanice prezintă o evoluție de la modelul sărac, în planimetrie și decor, până la cel complex. Modelul complex se caracterizează prin nave laterale, abside, absidiole, anexe și curți. Expresia cel mai des întâlnită este mănăstirea, centru de cultură, meșteșugăresc și agricol. Mănăstirile cisterciene au cuprins o serie de încăperi, fiecare având altă funcționalitate. Prin diversitatea muncii întâlnită în mănăstiri, acestea au devenit o forță economică. Astfel, au câștigat teren în defavoarea puterii centrale, care a decăzut în condițiile fărâmițării feudale.

În cadrul reședinței fortificate se găsesc diverse încăperi: cele ale cavalerilor și servitorilor, bucătăria, capela, curtea cu fântână, grajduri, respectiv donjonul. Acesta din urmă a servit ca locuință a seniorului, urmând ca în secolele următoare să devină un turn de observare. Când a existat o sursă de apă în apropiere, s-a utilizat podul mobil pentru acces în castel sau pentru a întrerupe legătura cu cei din exterior.

Structura clădirilor religioase este cu atât mai interesantă cu cât fiecare element este analizat individual. Deasupra navelor laterale s-au construit tribune a căror utilizare nu a fost frecventă. Deseori, tribunele au fost transformate în simple arcade oarbe. Delimitarea navei centrale de colaterali s-a făcut la nivel superior. S-au folosit fie tribune numite și empore, fie triforii, tribune înguste, susținute de coloane mici și zvelte. Ferestrele au fost adesea grupate câte două sau trei, purtând denumirea de geminate.

Portalurile, deschideri dreptunghiulare, uneori evazate spre exterior, au prezentat un alfabet decorativ complex: meandre, zigzaguri, romburi, bile, steluțe, diamante, dinți. Aceleași motive se regăsesc la arhivolte sau ferestre. Lintelul portalurilor a fost decorat cu subiecte preponderent religioase, adesea înfățișându-L pe Isus în slavă. Au fost folosite și numeroase teme profane, în special în Anglia și zona scandinavică.

Patru tipuri de planimetrii caracterizează edificiile religioase din perioada romanică: biserica sală, biserica hală, tipul basilical și tipul central. Diferența se constată la numărul navelor, forma geometrică a spațiului, respectiv spațiul propriu-zis destinat mirenilor. Cu timpul, aceste planuri au devenit complexe, navele diferențiindu-se și la nivel superior.

Biserica sală prezintă o singură navă dreptunghiulară, un altar pătrat, absidă pe latura estică și un turn-clopotniță pe latura apuseană. În unele regiuni ale Mediteranei a lipsit turnul-clopotniță, iar în Italia și Franța de Sud acesta a fost separat de biserică. Un exemplu de biserică sală este Catedrala Saint-Maurice din Angers. Aceasta a fost construită la sfârșitul perioadei romanice, beneficiind de multe elemente gotice.

Biserica hală are trei nave, una principală și două laterale, de aceeași înălțime. Această planimetrie a fost folosită mai ales la Auvergne și Poitou. La Limoges se găsește o biserică hală, Abația Saint Martial. Astăzi a mai rămas doar o criptă, deoarece biserica a fost demolată la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Tipul basilical este utilizat în continuare. Acesta prezintă o navă principală supraînălțată și despărțită de navele laterale prin coloane și un altar. Altarul, de regulă are formă circulară în spațiul italian, cum apare la San Miniato al Monte din Florența. În sudul Germaniei, Moravia, Boemia și Ungaria coloanele au fost înlocuite de stâlpi, iar fațada vestică a fost încadrată de două turnuri. Basilica cu un singur transept se menține în Italia, pe când în mediul francez există cazuri de basilici cu două transepte și cinci nave. Un exemplu este biserica de la Cluny.

În bisericile de tip basilical apare deambulatoriul, spațiul din jurul altarului destinat plimbărilor, cripta situată la suprafață, care adăpostește moaștele, și un număr mare de abside de dimensiuni mici numite absidiole. Intrarea se face pe latura vestică printr-un portal cu ambrazura tot mai evazată. Diferența dintre tipul basilical abordat în antichitate și cel în stilul romanic este legarea elementelor pentru întărirea volumului.

Tipul central pune la dispoziție o singură sală pentru credincioși sau o sală cu deambulatoriu, cor și absidă pe latura estică. Modelul acesta a fost adoptat în Veneția și s-a răspândit în Franța în secolul al XII-lea. Biserica Saint Martin de Londres din sudul Franței este un exemplu de plan treflat. Uneori, se întâlnește și planul în cruce greacă simplă, în spațiul italian.

Sculptura romanică se subordonează arhitecturii și respectă legea cadrului. Întreaga compoziție romanică este redată într-un cadru arhitectural, ornamentarea fiind realizată la punctele de articulație. Decorul combină temele religioase copiate din mediul bizantin cu temele profane ale Evului Mediu. Subiectele preferate sunt soarta finală a lumii, a omului și bestiarele vremii.

Primele sculpturi în piatră din faza preromanică, în special din secolul al XI-lea, s-au pierdut. A urmat, apoi, reluarea activității sculpturale. În Anglia și în nordul Europei, primele sculpturi sunt legate de perioada păgână. Lintelul portalului transeptului de nord al Bisericii din Southwell prezintă pe un relief plat detaliile incizate ale unui erou mitic, scene de luptă cu forțele întunericului și capete de balaur. Fațada de vest a catedralei din Modena prezintă un basorelief din marmură de dimensiuni mari, cu scene din Geneza. Acestea au fost realizate de sculptorul italian Wiligelmo, în primul deceniu al secolului al XII-lea.

Alte teme preferate de sculptorii perioadei romane au fost inspirate din literatura apocrifă profană. Aceste teme constituie scene de vânătoare sau producții ale meseriașilor. În biserica abațială din Saint Benoît sur Loire, capitelurile prezintă momente din viața de zi cu zi sau scene rurale. Un exemplu este măgarul care cântă acompaniindu-se din liră. În abația din Airvaux, capitelurile înfățișează ființe fantastice și sirene, alături de altele care prezintă izgonirea din Rai și fuga în Egipt a lui Iosif cu Pruncul Isus și Maria.

Spre sfârșitul secolului al XI-lea din zona Veneției, relieful a început să respecte proporțiile clasice ale figurii umane. Tendința aceasta s-a răspândit în orașele din nordul și centrul Italiei, în secolul al XII-lea. Au devenit frecvente capitelurile figurative și în nordul Spaniei, în Anglia și în restul Italiei. Se remarcă și o plastică funerară, pe capacul sarcofagelor fiind redate statui ale defuncților în mărime naturală. Abia din secolul al XIII-lea aceste gisante au căpătat volum și au sugerat mișcare.

Plastica germană a atins maturitatea prin portalurile cu figuri din Freiberg și Bamberg. Influența acestora s-a resimțit în spațiul austriac și în Moravia. Poarta catedralei din Freiberg este bogat ornamentată, sculptura fiind deosebit de expresivă. Este prezentă Fecioara cu Fiul pe tron, iar dintr-o parte se apropie trei magi în semn de adorație. Deasupra acestei compoziții sunt reprezentați profeți, îngeri și apostoli, iar pe glafuri apar opt personaje din Vechiul Testament.

Plastica figurativă în lemn s-a practicat, în special, în Germania. Se regăsește în statui ale Mariei cu Pruncul, crucifixe mari, motivul jertfei și al suferinței, motivul picioarelor cu un singur cui unul peste altul. Opera sculptorilor a împodobit și numeroase mobiliere din piatră, tronurile laicilor decorate cu figuri, candelabre, amvoane.

În secolul al XII-lea s-a dezvoltat, în nordul Apeninilor, tematica profană. În secolul următor această tematică a abundat nordul și provinciile centrale ale Italiei, având un motiv iconografic original: o familie de țărani introdusă în biserică de un înger. Scene din Vechiul și Noul Testament au îmbogățit capiteluri și lintouri. Lintoul portalului principal de la Biserica Saint Genis des Fontaines îl prezintă pe Hristos în mandorlă, cu Cartea Vieții în mână. Gesturile și atitudinile de uimire, smerenie, binecuvântare sunt subliniate prin mâna mare a lui Isus, prin efortul îngerilor de a ține aureola, mâna pe obraz sau mâinile încrucișate.

Chiar și în interiorul unor țări au existat diferențieri regionale ale stilului romanic. În Italia, ceea ce s-a păstrat din Antichitate a fost îmbinat cu elementele străine aduse de Evul Mediu. Peninsula Iberică, nordul Italiei și unele regiuni din Franța au dezvoltat o arhitectură definită de ordinul clunian. În sudul Italiei, influența bizantină este evidentă prin relieful plat. În Anglia, stilul romanic este cunoscut și sub numele de stilul normand. Aceasta este o expresie simplă, în mare parte lipsită de elemente decorative. Din secolul al XI-lea au apărut zigzaguri, steluțe, romburi și scoici încadrând ferestre și uși.

Pictura din perioada romanică a fost complementară sculpturii, ambele constituind un pandant al arhitecturii. Punctele de articulație din interior și elementele constructive exterioare, împodobite prin diverse sculpturi, erau pictate pentru a le evidenția. Rolul picturii a fost unul didactic, narând neștiutorilor de carte șiruri de evenimente și invitându-i în sânul bisericii. Și în cazul picturii, influența primordială a revenit stilului bizantin, în special, în spațiul italian.

În decorul parietal, s-au dovedit trainice mozaicurile care au sintetizat formele aspre și hieratice tipice mediului monastic și înclinațiilor școlii palatine. Mozaicurile realizate în secolul al XIII-lea în Basilica San Marco din Veneția prezintă scene din Geneză, din copilăria lui Isus și din Faptele Apostolilor. Comparativ cu mozaicurile secolelor XI-XII din aceeași basilică, de factură bizantină, cele de factură romanică au devenit animate, suprafețele consistente, iar stilul liniar s-a simplificat.

Tehnicile utilizate de pictorii perioadei romanice au fost „al fresco”. Culorile dizolvate cu apă au fost aplicate pe tencuiala de var umed, cu adăugiri în „al secco”. În cel de-al doilea caz s-a lucrat pe un perete uscat. Au supraviețuit foarte puține din realizările perioadei romanice, în materie de decor mural. Cauzele au fost neglijarea acestora și războaiele. În plus, tendințele schimbătoare în materie de artă au adus apusul stilului romanic. Absența frescelor se explică și prin înlocuirea acestora cu sculpturile în lumea apuseană, spre deosebire de cea răsăriteană, în care au fost frecvent utilizate.

În Italia, influența bizantină se constată în hieratismul personajelor. Abația San Angelo in Formis a fost pictată de artiști bizantini și artiști italieni care au deprins tehnica de la bizantini . Subiectele au fost preluate din Vechiul și Noul Testament, respectiv Judecata de Apoi și Fecioara între îngeri.

În Franța s-au dezvoltat două direcții în ceea ce privește cromatica. Una dintre școli a folosit o cromatică vie, culori luminoase. Acesta a fost cazul regiunilor Maine, Auvergne, Poitou, unde se păstrează până în zilele noastre picturi murale din secolele XI-XII. Scenele ispirate din Vechiul Testament sunt prezentate în culorile albastru deschis, galben, roșu, cafeniu și negru. Biserica din Chauvigny este una din puținele pictate în alb, roșu și verde. La toate nivelurile înfățișează scena botezului, pe arhanghelul Mihail și Babilonul.

Cea de-a doua direcție abordată de școala franceză prezintă picturi luminoase pe fonduri întunecate. În Burgundia și Languedoc abațiile cluniene au propagat acest tip de abordare. Fiind și un centru de cultură, ordinul clunian a avut diverse preocupări, teologia, literatura, arta, fiind un ordin deosebit de bogat. Nu s-au păstrat multe evidențe asupra decorațiilor, punctele importante remarcate au fost Isus în slavă și Judecător.

În întreg ținutul spaniol, cromatica vie și luminoasă s-a afirmat la mănăstiri. La San Pedro din Arlanza temele religioase se îmbină cu cele profane, înfățișând grifoni, dragoni, sirene. La biserica Santa Maria din Catalonia au fost pictate absidele, pereții și coloanele. Influența bizantină este evidentă prin înfățișarea într-o mandorlă mistică a Fecioarei cu Pruncul pe tron, care binecuvântează cu mâna dreaptă, în timp ce în cealaltă mână ține un pergament, primind omagiul magilor. Despărțiți de un rând de zigzaguri, în josul mandorlei, apar apostolii. În registrul inferior, au fost pictați în tehnica frescei animale din bestiare.

În spațiul german sudic, pictura romanică a derivat din cunoașterea bizantină. S-a restrâns numărul episoadelor narative, însă cele prezentate au fost largi, sobre și grandioase. Tehnica frescei a fost experimentată din secolul al X-lea la Fulda, Oberzell și Goldbach. Sub raporturile politico-sociale aduse de cruciade, influențele bizantine preluate de artiștii ottonieni au pătruns în Austria de Sus. În acest sens, în abația benedictină din Lambach, frescele de secol al XI-lea înfățișează apostolii, Fecioara cu Isus-copil pe tron, îngeri, patriarhi cu pergament, pe Ioan Botezătorul, scribi și doctori.

Bisericile au fost adesea împodobite cu broderii și tapiserii, pe lângă multe statui, icoane, fresce sau vitralii. În cadrul mănăstirilor, s-au produs manuscrise anluminate și alte obiecte liturgice. Foarte puține dintre acestea s-au păstrat de-a lungul timpului.

Biblia engleză de la Winchester reprezintă un manuscris cu anluminuri. Acestea sunt inscripții colorate ce însoțesc pasajele unei pagini scrise de mână. Manuscrisul a fost datat în jurul anilor 1160-1175 și îi este atribuit unui preot latin. Realizarea anluminurilor aparține unui grup de șase persoane. Inițiale bogate realizate din aur și lapislazuli au deschis fiecare capitol în parte. Decorațiunile au inclus animale, plante, scene tipice artei romanice. În contrast, detaliile personajelor și veșmintelor trimit spre stilul gotic. Numeroase anluminuri au fost șterse intenționat, iar altele au rămas nefinalizate.

Tapiseria de la Bayeux trebuie privită ca o bandă narativă ce structurează în episoade evenimentele care au condus la încoronarea, respectiv la moartea lui Harold, cumnatul lui Eduard I Confesorul. Inscripțiile în latină descriu diverse scene: „ISTI MIRANT(ur) STELLA(m)”, adică „Aceștia privesc la steaua”. S-a făcut referire la cometa Halley, apărută pentru prima dată în anul 1066 pe cerul Angliei. Culorile folosite - brun, ocru, verde-arămiu, albastru, galben - nu sunt în concordanță cu elementele animaliere tipice artei romanice din nordul Europei. Acestea prezintă paleta de culori disponibilă la acea vreme.

Un manuscris alcătuit de un canonic englez în anul 1187 cuprinde un bestiar pe lângă alte texte latine extrase din De imagine mundi și Geneză. Manuscrisul prezintă 106 anluminuri circulare și rectangulare, de diferite dimensiuni. Acestea au fost inscripționate pe un fundal auriu, încadrat de o ramă galbenă, albastră, roșie sau verde, deși deseori picturile tind să se extindă dincolo de chenar. Anluminurile constau în animale reale și fantastice: antilopă, porc spinos, unicorn, hienă, capră, panteră, elefant, vultur, uliu, papagal, liliac, amfibieni, sirene, șopârle și șerpi.

Tapiseria din Bayeux reprezintă o broderie unică, de dimensiuni foarte mari. A fost realizată între anii 1066-1077 la o posibilă comandă a unui episcop normand, autorul fiind necunoscut. Se consideră că tapiseria a fost executată în sudul Angliei de niște călugărițe. Nouă fâșii de pânză de in de aceeași lățime, dar inegale ca lungime alcătuiesc opera desfășurată pe o lungime de aproape 70 de metri. Tapiseria prezintă, în 50 de scene, evenimentele din anul 1064 care au condus la Bătălia de la Hastings, încoronarea lui Harold și evenimentele până la moartea acestuia și înfrângerea armatei sale.

Producția de tapiserie a început în Bruxelles, în secolul al XIII-lea. În Italia, doar cei înstăriți și-au permis să cumpere tapiserii, probabil regii. Celelalte exemplare decorau pereții basilicilor. Multe surse menționează lucrări de tapiserie pierdute. Un exemplu este cea care prezintă faptele lui Byrhtnoth, un funcționar regal dintr-un comitat anglo-saxon. Producția textilă anglo-saxonă a influențat dezvoltarea ulterioară a lucrului de mână, cunoscut sub numele de „opus anglicanum”.