Arta romanică
Arta construcțiilor în piatră
autor Melinda Erdei-Vörös, septembrie 2016
Arta romanică cuprinde toate tipurile de manifestări artistice- sculpură, arhitectuă, pictură- apărute în centrul și vestul Europei între secolele XI-XIV. Cele mai reprezentative tipuri de manifestare artistică au fost mănăstirile. Pictura și sculptura romanică, precum și artele decorative- vase, candelabre, relicvare- au fost subordonate unei arhitecturi religioase.
Arta romanică s-a desfășurat în contextul trecerii la feudalismul dezvoltat. A avut loc o perioadă de criză socială, morală și de regres economic. Această criză a fost determinată de cuceririle normande din nordul Franței și de cele maghiare din Europa Centrală. Așadar, a fost necesară o reînnoire intelectuală. Astfel, a luat naștere arta imperială, din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, și arta din Occident. Acestea au constituit punctul de plecare al artei romanice.

Denumirea stilului a fost împrumutată de către istoricii de artă de la filologi. Arta romanică descrie un stil medieval care precede goticul, amintește de formarea limbilor și literaturilor romane și păstrează elemente ale arhitecturii romane. Nu este vorba de imitarea artei antice romane. Stilul romanic a fost influențat de arta bizantină din Grecia și Turcia, de arta vikingilor din Scandinavia și Germania. De asemenea, arta coptă din Egipt, cea sasanidă din Persia, respectiv arta insulară din Marea Britanie au influențat stilul romanic.

O abordare a acestui curent artistic împarte arta romanică în două perioade: monastică și feudală. Cele mai des întâlnite tipuri de construcții au fost bisericile, locuințele, clădirile și orașele fortificate. O altă perspectivă împarte arta romanică în trei perioade. Prima este perioada romanică timpurie, numită și preromanică. A doua este perioada romanică matură, urmată fiind de cea romanică târzie. Stilul romanic a primit denumiri diferite, în funcție de dezvoltarea sa regională. Astfel, întâlnim stilul provensal, normand, lombard și renan.

Stilul romanic este caracterizat de un program religios evidențiat prin creșterea impresionantă a numărului de biserici, abații și catedrale în întreaga Europă. Predominantă inițial în sud-vest, tendința acestui stil s-a răspândit atât în nordul, estul și centrul Europei, cât și în statele cruciate ale perioadei. Ordinele călugărești s-au grupat în jurul unor mănăstiri care au devenit adevărate centre de cultură. Acolo s-au învățat cele șapte arte liberale și s-au copiat cărți de către scribi. Cultul moaștelor a fost tot mai exploatat, oamenii îndreptându-se spre locuri de pelerinaj precum Roma, Palestina, Cluny, Tours, Toulouse.

Cruciadele au antrenat o forță umană majoră, în special din partea țăranilor dependenți care au fost obligați prin jurământul depus față de seniori să îi însoțească în război. Au participat la cruciade: cavaleri, nobili, episcopi, meșteșugari și artizani. Astfel, s-a format o imagine omogenă a stilului romanic practicat în diferite regiuni. Totodată, nesiguranța vieții sociale și politice a determinat construirea unor puncte strategice, reședințe și castele fortificate. Orașele au fost întărite prin ziduri ce restrângeau spațiul. În interior, casele s-au dezvoltat vertical, fiind înguste, cu multe etaje și curți interioare mici.

Articolul mai conține 6 secțiuni ilustrate cu 31 imagini și texte.
Abonați-vă cu doar doar 10 lei/lună pentru a avea acces nelimitat.

Vi se va crea un cont automat unde veți putea gestiona abonamentul. Dacă deja sunteți abonat vă puteți loga. Dacă reprezentați o instituție de învățământ vă rugăm să ne contactați în vederea obținerii unui discount.