- 1. Pactul Ribbentrop-Molotov
- 2. Colaborarea dintre comuniști și naziști
- 3. Invadarea Poloniei
- 4. Masacrul de la Katyn
- 5. Invadarea Finlandei
- 6. Simo Hayha
- 7. Declanșarea Operațiunii Barbarossa
- 8. Evacuarea
- 9. Naționalismul ucrainean
- 10. Spionul Richard Sorge
- 11. Sprijinul material acordat de către Statele Unite
- 12. Sacrificiul poporului rus
- 13. Crimele de război
- 14. Imperiul răului
Uniunea Sovietică: drumul spre Berlin
Situația internațională s-a schimbat brusc în ajunul semnării Pactului Ribbentrop-Molotov. Stalin a realizat că Armata Roșie nu putea ține piept unei invazii germane, iar Hitler dorea asigurarea granițelor de est, considerând că puterile occidentale sunt slabe. O ofensivă rapidă către vest ar duce la prăbușirea inamicilor nazismului, statele democrației liberale. Pactul nu a reprezentat doar o alianță între doi inamici ideologici, ci și o împărțire a Europei în zone de influență, între Germania nazistă și Rusia sovietică.
1 din 7
Conform pactului, Germania primea Lituania și regiunea Danzig, iar Uniunea Sovietică primea Finlanda, Estonia și Letonia. Polonia urma să fie împărțită în trei regiuni administrative: Regiunea „Warthland”, la granița cu Germania, intrând în componența celui de-al Treiela Reich, Regiunea de Est în care trebuia deportată populația non-germană, aceasta intrând în componența Uniunii Sovietice şi Regiunea Centrală care trebuia să devină „Guvernul General”, un stat polonez aflat sub protectoratul Berlinului.
2 din 7
Primul articol al pactului interzicea celor două părți să comită acte de agresiune, una împotriva celeilalte. Articolul 2 nu permitea acordarea de sprijin ţărilor cu care Uniunea Sovietică sau Germania nazistă se aflau în război. Articolul 3 stipula colaborarea strânsă între Berlin și Moscova. Articolul 4 interzicea părților semnatare să formeze alianțe de coaliție cu alte mari puteri, îndreptate împotriva Uniunii Sovietice sau Germaniei naziste.
3 din 7
Articolul 5 angaja cele două țări ca în cazul unor dispute sau neînțelegeri, problemele să fie rezolvate prin diplomație sau arbitraj. Articolul 6 concluziona că pactul este valabil pe o durată de 10 ani, cu posibilitatea prelungirii pe încă 5 ani. Articolul 7 prevedea ca ratificarea tratatului să fie făcută în cel mai scurt timp, ceremonia diplomatică desfășurându-se la Berlin.
4 din 7
Pactul Ribbentrop-Molotov a conținut și prevederi secrete. Dovezile istorice arată, insă, că puterile occidentale cunoșteau conținutul documentului prin intermediul canalelor diplomatice informale și prin spionaj. În mod surprinzător, inițiativa diplomatică în acest caz i-a aparțint lui Stalin. Articolul 1 al „Protocolului Adițional Secret” descria posibilitatea invadării Finlandei, Estoniei, Letoniei și Lituaniei. În cazul punerii în plan a operațiunii, granița de nord a Lituaniei trebuia să devină frontiera dintre Germania nazistă și Uniunea Sovietică.
5 din 7
Articolul 2 lua în calcul posibilitatea invadării Poloniei. Astfel, granița dintre Germania și Rusia sovietică trebuia stabilită în funcție de linia fluviilor Vistula, Narev și San. Cele două guverne semnatare vor decide, în cazul invaziei, dacă este în interesul lor ca Polonia să rămână un stat semi-independent sau dacă anexarea trebuie să fie completă. Articolul 3 permitea extinderea bolșevicilor în Europa de Sud, Basarabia fiind o țintă prioritară. Berlinul își lua angajamentul că nu era interesat de regiune.
6 din 7
Articolul 4 angaja cele două guverne că nu vor divulga conținutul protocolului altor state. Acesta a fost semnat la Moscova de către ministrul de externe german, Ribbentrop și de către ministrul de externe rus, Molotov. Economia sovietică a avut de câștigat de pe urma comerțului cu Germania. Moscova a exportat grâne în schimbul specialiștilor nemți. Exploatarea brutală a Basarabiei, Letoniei, Lituaniei și Estoniei a sprijinit dezvoltarea industrială a marilor orașe.
7 din 7
Calculele strategice ale lui Stalin erau precise. Prin acordurile cu Germania, Uniunea Sovietică evita un inamic pe care nu-l putea înfrânge la acel moment. Dacă Hitler invingea în Vest, atunci bolșevicii se puteau extinde în Europa Răsăriteană. Între timp, sovieticii câștigau timp pentru înarmare și modernizare. Vastele resurse naturale și populația numeroasă reprezentau indicii clare că adevăratul potențial al Rusiei sovietice nu fusese atins. Dacă naziștii ar sfârși prost, atunci Stalin ar putea deveni eroul Europei, învingându-l decisiv pe Hitler.
Pactul Ribbentrop-Molotov a arătat că cele două sistemele totalitare aveau mai multe aspecte în comun decât s-a crezut. Pe termen scurt, interesele lor geopolitice au devenit convergente. Din punct de vedere ideologic, diferențele nu erau atât de mari. Democrațiile parlamentare reprezentau un inamic comun. Nazismul era, de fapt, o formă de socialism ultra-naționalist. Doctrina sovietică era conformă cu socialismul internațional. Totuși, politica externă a Moscovei a fost mai mult rezultatul unei analize realiste, fiind puțin influențată de ideologie.
1 din 6
Dovezile propagandei care declara prietenia dintre sovietici și naziști sunt numeroase, plecând de la ziarele vremii și până la postere electorale. Când invazia comună asupra Poloniei era în derulare, populația ocupată a încercat să comunice cu ambii aliați. Imaginile de arhivă arată că, la intrarea în marile orașe poloneze, zvastica era așezată alături de simbolul comunist, secera și ciocanul. La acel moment, cele două armate organizau marșuri de sărbătoare împreună. În prezent, Moscova organizează parade militare pentru a sărbători victoria împotriva nazismului.
2 din 6
Discursurile publice ale Moscovei și ale Berlinului s-au schimbat în mod radical. Ministrul propagandei naziste, Joseph Goebbels, a declarat că este o crimă să lupți împortiva sovieticilor. Stalin a ordonat agenților săi să suprime orice mișcare socialistă care lupta împotriva nazismului sau fascismului. Stalin l-a susținut pe Franco, în mod tacit, împotriva socialiștilor din Spania. Din punct de vedere practic, Franco era pe punctul de a câștiga războiul civil.
3 din 6
Un alt inamic comun pentru Hitler și Stalin a fost natura umană însăși. Ambii au derulat un plan de creare a „omului nou”, deziderat ce trebuia atins prin eliminarea „scursurilor societății”. Din perspectiva naziștilor, eliminarea trebuia făcută pe criterii etnice, evreii fiind primii de pe listă. Comuniștii credeau că „purificarea” se poate face doar prin eliminarea tuturor celor care nu făceau parte din clasa muncitoare. Cele două sisteme au produs, în total, zeci de milioane de victime nevinovate.
4 din 6
Colaborarea dintre Gestapo și NKVD s-a tradus și prin trimiterea de liste cu numele „dușmanilor poporului”: dizidenții politici care fugiseră din Uniunea Sovietică în Germania. Rușii au procedat la fel în cazul dizidenților germani. Zeci de mii de evrei fugiseră din Germania în Rusia, sperând că statul socialist îi va proteja. După semnarea alianței cu naziștii, Stalin a hotărât expulzarea evreilor înapoi în Germania, știind că urmează să fie exterminați. Se presupune că proiectanții holocaustului s-au inspirat din lagărele pe care le văzuseră în Rusia.
5 din 6
„Gestapo-ul” era serviciul secret al naziștilor, însărcinat cu distrugerea „inamicilor volkului”. „NKVD-ul” era echivalentul sovietic al instituției de exterminare germană. Cele două servicii au colaborat doi ani. Liderii celor două servicii au vizitat Germania și Rusia pentru a studia modul în care se construiesc lagărele de concentrare. Au fost împărtășite metodele de tortură alături de planurile de deportare a unui număr mare de oameni. În prezent, acest fapt este negat de către Kremlin, în ciuda nenumăratelor mărturii și dovezi scrise.
6 din 6
Sistemul de propagandă a fost susținut de către intelectuali importanți precum gânditorul irlandez George Bernard Shaw, câștigătorul premiului nobel pentru literatură, în 1925. Convingerile sale politice exprimau foarte bine punctele comune dintre naziști și comuniști. Având la origine simpatii Marxiste, a rămas celebră filmarea în care Shaw susține că „gunoaiele inutile ale societății” trebuie eliminate, un argument eminamente nazist.
Pentru a citi toată lecția trebuie să fii autentificat.
sau
Nu ai cont History Lapse? Fă-ți unul acum.
Liga Națiunilor
Fondarea Ligii Națiunilor a fost stabilită în cadrul Tratatului de la Versailles. La apogeul instituției, aceasta număra 58 de membri. Obiectivele erau clare: dezarmarea, prevenirea războaielor, securitatea colectivă, rezolvarea disputelor prin negociere și diplomație, îmbunătățirea calității vieții.
Ascensiunea și decăderea imperiului japonez
Bătălia de la podul Lugou, Al Doilea Război Chino-Japonez, partidul comunist și partidul naționalist chinez, bătălia şi masacrul de la Nanjing, Bătăliile de la Khalkhin Gol, campania din Indochina și Birmania, Pearl Harbour, Ianfu, femeile de confort, Apogeul şi Înfrângerea, Hiroshima și Nagasaki, invadarea Manciukuo de către sovietici, capitularea necondiționată, revizionismul istoric.
China. De la imperiu la republică democrată
Imperiul chinez, Primul și Al Doilea Război al Opiului. Rebeliunea Taiping, Dinastia Qing și încercarea de reformare a statului. Revoluția Xinhai de la 1911 și proclamarea republicii. A doua revoluție democratică și dezamăgirea produsă de revoluție.
China. De la republică democrată la republică populară
Era lorzilor feudali, testamentul lui Sun Yat-sen, reunificarea Chinei, războiul civil din 1927 - 1936, luptele cu japonezii, Republica Chineză Taiwan.
Puterile de status-quo în perioada interbelică
Consolidarea Uniunii Sovietice
Congresul de la Viena, din 1815, a adus Rusia țaristă în poziția unei mari puteri europene. Armatele țarului Alexandru I au fost cele care au înfrânt vestita „La Grand Armee” a Primului Imperiu Francez.
Războiul Civil Spaniol
Rădăcinile războiului civil spaniol se regăsesc în Spania secolului al XIX-lea. Statul spaniol nu a reușit să se reformeze. El a rămas cu o guvernare medievală. Pe termen lung, imperiul colonial spaniol a fost o povară pentru dezvoltarea țării.
Portugalia. De la democrație la dictatura lui Salazar
Istoriografia occidentală a catalogat regimul lui Salazar ca fiind unul fascist. Cel puțin la nivel declarativ, Salazar nu a recunoscut niciodată acest lucru. El a susținut că este adeptul unui stat autoritar menit să aducă ordinea.
Africa. Un lung proces de colonizare
Mişcările de autodeterminare din perioada interbelică trebuiesc privite într-un context mai larg. Sigur că formarea unei conştiinţe naţionale, în sensul căpătat în secolul al XIX-lea, a fost rezultatul influenţei europene în Africa. În fond, trasarea graniţelor a fost făcută de către europeni, fără să se ţină seama de specificul cultural. Pe de altă parte, succesul statelor naţionale africane nu trebuie înţeles ca fiind ceva cu totul...
