Africa. Un lung proces de colonizare
autor Liviu Sadovschi, martie 2017
Mişcările de autodeterminare din perioada interbelică trebuiesc privite într-un context mai larg. Sigur că formarea unei conştiinţe naţionale, în sensul căpătat în secolul al XIX-lea, a fost rezultatul influenţei europene în Africa. În fond, trasarea graniţelor a fost făcută de către europeni, fără să se ţină seama de specificul cultural. Pe de altă parte, succesul statelor naţionale africane nu trebuie înţeles ca fiind ceva cu totul nou. La o scară mai mare, este vorba despre o revenire asupra unui drept istoric. Africa a fost compusă din o sumedenie de culturi şi civilizaţii încă de dinainte de venirea europenilor.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
De-a lungul istoriei, cunoştinţele occidentalilor despre Africa s-au redus la simple prejudecăţi. Chiar şi în zilele noastre, există mulţi şefi de stat care vorbesc despre africani, ca şi cum ar exista, în fapt, un singur popor. Dacă din raţiuni pragmatice, ţările aflate în Africa de Nord, cu ieşire la Marea Mediterană, au fost respectate, cele din Africa Subsahariană au fost aproape ignorate până în a doua jumătate a secolului XX.. Misiunea istoricilor, dar şi a altor specialişti în ştiinţe sociale, precum antropologii, a fost de a ne arăta o imagine reală a ceea ce însemnat Africa în istoria universală.

Din raţiuni tehnice, harta clasică a lumii prezintă continentul african ca fiind mai mic decât este el în realitate. Unii analişti consideră că aceasta este încă o dovadă a atitudinii etnocentriste a lumii occidentale. Din punct de vedere geografic, Africa este al doilea continent ca mărime din lume, reprezentând aproximativ 20% din suprafaţa terestră. Până în momentul de faţă, în condiţiile dovezilor existente, se pare că omul a apărut pentru prima dată pe continentul African, de un a migrat în toate colţurile lumii.

În prezent, Africa este compusă din 54 de state recunoscute oficial, însumând o populaţie în creştere de peste 1.2 miliarde de locuitori, fiind al doilea cel mai locuit continent după Asia. Are şi cea mai tânără populaţie din lume, media de vârstă fiind de 19.7 ani. Este un spaţiu geografic bogat în resurse, fapt ce atras numeroşi invadatori, atât din exterior, cât şi din interior. Vegetaţia şi clima sunt foarte variate, oferind posibilităţi diferite de dezvoltare a multor naţiuni. În Africa se vorbesc peste 2.000 de limbi şi dialecte diferite.

Africa Subsahariană mai este numită şi “Continentul Negru’’. Mass media a pus accentul pe aspectele negative, oferind reportaje despre sărăcie, război civil şi foamete. Deşi aceste lucruri sunt adevărate, Africa nu se rezumă la ele. Chiar dacă majoritatea statelor naţionale africane s-au constituit în anii ‘60, ele au înregistrat deja performanţe remarcabile. Cu un mediu academic abia format, 9 state din Africa au oferit lumii 22 de laureaţi ai premiului nobel. Coasta de Fildeş, Etiopia, Mozambique şi Republica Democrată Congo se află printre primele 10 economii în ascensiune ale lumii.

Perioada colonială a avut efecte negative şi pozitive. Pe termen lung, unul dintre efectele pozitive a constat în dezvoltarea unei economii performante. Astăzi, unul din trei africani este considerat ca aparţinând clasei de mijloc. Piaţa economică se află într-o creştere accelerată, atrăgând tot mai mulţi investitori străini. Totuşi, ajutoarele externe reprezintă doar 2% din PIB-ul statelor africane. Africanii din diaspora trimit mai mulţi bani acasă decât toate donaţiile din lume la un loc.

S-au înregistrat rezultate pozitive şi în domeniul instituţiilor democratice şi a drepturilor civile. Practicile de tipul apartheid au rămas mai mult ca fenomene izolate. Până în zilele noastre, ţările de pe continentul African au ales 7 femei în poziţia de preşedinte. Parlamentul din Rwanda este compus din femei în proporţie de 64%, cel mai mare procent din lume, depăşind cu mult media europeană. Nelson Mandela reprezintă un exemplu şi un etalon pentru democraţiile occidentale.

Mişcările de autodeterminare din perioada interbelică trebuiesc privite într-un context mai larg. Sigur că formarea unei conştiinţe naţionale, în sensul căpătat în secolul al XIX-lea, a fost rezultatul influenţei europene în Africa. În fond, trasarea graniţelor a fost făcută de către europeni, fără să se ţină seama de specificul cultural. Pe de altă parte, succesul statelor naţionale africane nu trebuie înţeles ca fiind ceva cu totul nou. La o scară mai mare, este vorba despre o revenire asupra unui drept istoric. Africa a fost compusă din o sumedenie de culturi şi civilizaţii încă de dinainte de venirea europenilor.

Despre Cartagina, Egipt, dominaţia otomană din Africa de Nord sau despre ascensiunea maurilor în Spania se studiază în cadrul tuturor cursurilor serioase de istorie universală. Prea puţini ştiu însă că, în afara de societăţi tribale, au existat regate şi imperii întinse în Africa Subsahariană. Este vorba de lupte dinastice pentru dominaţia unor regiuni vaste, similare cu cele din Europa Evului Mediu. Relaţiile de vasalitate nu au lipsit, regii foarte bogaţi încercând să-şi impună grandoarea şi prin mijloace non-violente. Vom oferi doar câteva exemple.

Există foarte puține dovezi scrise rămase despre istoria îndepărtată a Africii Subsahariene. Principala sursă de cunoaștere a fost istoria orală, adică prin transmiterea de povești de la o generație la alta. Specialiștii au încercat să utilizeze rămășițele arheologice pentru a face diferența dintre mit și realitate. Lipsa culturii scrise nu înseamnă în mod automat absența civilizației. Imperiul Axumit a fost o civilizație ce a existat între secolele I și IX, fiind localizată pe teritoriul de astăzi a Etiopiei și Eritreea. El a fost principalul punct de legătură între Imperiul roman și India din perioada Antichității.

Civilizația Sao din centrul Africii a existat între secolele șase î. Hr. și secolul al XVI-lea, aflându-se pe teritoriul de azi a Ciadului și Camerunului. În aceeași zonă s-a dezvoltat și imperiul Kanem, care a rezistat din secolul IX și până la colonizarea europenilor din secolul al XIX-lea. Alte imperii importante din centrul Africii au fost: Bornu, Wadai, Luba și Lunda. În secolul al XIII-lea, Luda nu controla doar regiunea centrală a Continentului negru. El se întindea pe teritoriile de azi ale Ugandei, Rwandei, Burundi, Malawi, Zambia, Zimbabwe și parte de vest a Republicii Democrate Congo.

În Africa de Est nu au existat regate și imperii propriu-zise, ci un sistem complex de orașe-stat. Istoricii au numit acest sistem „Civilizația Swahili”. Relațiile dintre statele din sistem se asemănau mai mult cu orașele din Italia Renașterii, ele concurând și colaborând unele cu altele, în funcție de circumstanțe. Ele se întindeau pe teritoriul Kenyei, Tanzaniei și Somaliei de azi. Cele mai importante orașe-port erau Zanzibar, Mombasa și Mogadishu. Existau rute comerciale ce se întindeau, încă din secolul al XII-lea, până în Orientul Mijlociu, China și Australia.

În pofida caracterului autonom ale orașelor-stat, ele făceau parte din aceeași civilizație. Oamenii foloseau aceeași monedă. Limba swahili era comună, religia islamică era dominantă, iar comerțul făcea ca aceste orașe să se afle într-o relație de interdependență. Ideea influenței benefice a interdependenței și comerțului asupra păcii și prosperității nu este chiar așa de nouă.

Influența pozitivă a islamului și prejudecățile eurocentriste i-au făcut pe mulți istorici din secolul al XIX-lea să considere că regatele africane au fost fondate de către arabi sau de persani. Noile dovezi demonstrează că acest lucru nu este adevărat. Se pare că relații comerciale au existat încă din secolul I d. Hr., dar civilizația swahili a prosperat abia începând cu secolul al VIII-lea. Condițiile favorabile dezvoltării au fost stimulate de comercianții arabi, dar principalele orașe fuseseră fondate cu patru secole înainte de venirea lor.

Exploratorul Ibn Battuta a spus despre Kilwa că este: „unul dintre cele mai frumoase orașe din lume”. Excavările arheologice au adus la lumină faptul că locuințele de atunci erau dotate cu rafturi pentru cărți. Biblioteca era formată dintr-un perete interior care era sculptat special pentru a putea pune cărți. Istoricii cred că majoritatea manuscriselor proveneau în urma comerțului cu China. Civilizația Swahili exporta aur și cherestea, în timp ce importa obiecte de lux. Arheologii au descoperit și lămpi din teracotă ce funcționau cu ulei, acestea luminând interiorul caselor.

Exploratorii portughezi au fost și ei impresionați de mărimea clădirilor și de extravaganța locuitorilor. Aceștia au notat că femeile purtau bijuterii mari din aur. Mărturiile povestesc despre faptul că oamenii bogați își permiteau mobilarea casei cu covoare din Persia, paturi ornate cu fildeș, argint și aur. Aveau o întreagă veselă importată din China, Iran, Egipt și Siria, ce rivaliza cu cea a celor mai importanți suverani europeni. Casele erau construite din piatră, aveau două etaje, multe camere și o curte interioară.

Mansa Musa I, care în traducere înseamnă „Regele Regilor”, a fost un împărat care a domnit peste unul dintre cele mai mari imperii din Africa Subsahariană. Mali a fost un imperiu din Vestul Africii ce se întindea cu mult peste granițele actuale. Este vorba de un teritoriu ce încadrează astăzi statele Mali, Ghana, Niger, Sudan și Senegal. Fiind printre primii conducători din regiune ce trecuse la islamism, Mansa Musa a încercat să răspândească această religie în regiunile dominate de animism. El a fost unul dintre cei mai bogați oameni din timpul său, organizând un pelerinaj până la Mecca.

În timpul domniei lui Mansa Musa, Mali a ajuns să fie compus din peste 400 de orașe și târguri. Comerțul a înflorit. Liniile comerciale se întindeau de la Benin în sud, până la Fez, Tunis și Tripoli în nord. Cele mai importante produse transportate pe aceste rute au fost: ceramică, sticlă, mătase, aur, argint, fildeș, lămpi pe bază de ulei, condimente și sclavi. Multe dintre acestea erau obiecte de lux, care presupuneau o tehnologie manufacturieră foarte avansată pentru acea vreme. Atunci s-au construit și primele case din cărămidă în Africa Subsahariană.

Capitala imperiului a fost Timbuktu. Din punct de vedere tehnologic, era comparabil cu orice alt mare oraș de la acea vreme. Palatul de reședință a fost construit cu ajutorul expertizei unor arhitecți aduși din Spania. Acolo s-a fondat și o universitate la care predau învățați musulmani din toată lumea, ea fiind numită „Sankore”. Ea funcționează până în zilele noastre. Mansa Musa a pus bazele unui sistem legislativ în mare parte din Africa de Vest. Pedepsele pentru încălcarea legii erau foarte aspre. Legendele spun că ordinea domnea în imperiu, șomajul și jaful fiind aproape inexistente.

Bogăția lui Mansa Musa provenea din monopolul pe care acesta îl avea asupra sării și aurului din regiune. El a decis să facă un pelerinaj la Mecca, un loc sfânt pentru lumea islamică. Suita sa a numărat 60.000 de oameni, din care 12.000 de sclavi au cărat tone de aur pe o distanță de mii de km. Încercând să promoveze islamismul și să-și arate grandoarea, Musa I a donat sume enorme de bani orașelor prin care a trecut. Cele mai importanții donații au fost făcute în Cairo, Alexandria, Medina și Mecca. Acest lucru a produs devalorizarea rapidă a aurului pentru câteva decenii.

Mansa Musa deținea aproximativ jumătate din rezervele de sare din lume. Pelerinajul la Mecca i-a consolidat poziția, acesta controlând și prețul aurului ce trecea prin Marea Mediterană. Comercianți din Veneția, Genoa și Spania au început să viziteze capitala imperiului. Mali devenise o putere regională, având trimiși diplomatici în Europa, inclusiv la Constantinopol. Musa a fost unul din cei mai bogați oameni din istorie, având o avere estimată la 400 miliarde de dolari. După moartea acestuia, fiul său, Mansa Maghan, a reușit cu greu să păstreze controlul. Imperiul s-a destrămat în mai puțin de 10 ani.

Islamul s-a răspândit în Africa de Vest prin comerțul cu berberii din nord. Africa de Nord fusese cucerită de către regii islamici încă din secolele al VII-lea și al VIII-lea. Maurii aproape că au reușit să ocupe și Peninsula Iberică, dar ambițiile lor au fost destrămate în urma bătăliei de la Poitiers din 732. Lupta din centrul Franței nu a fost decisivă, dar a reprezentat un moment de cotitură în expansiunea militară islamică din Europa. Islamul a ajuns și în Africa de Est, unde a concurat cu creștinismul din țări regate precum Etiopia.

Islamul a devenit popular în Africa Subsahariană prin intermediul comerțului. Înțelegând beneficiile economice și tehnologice, mulți regi africani s-au convertit. Religiile dominante fiind de tip animist, suveranii de atunci au trebuit să improvizeze. Aceștia au ajuns la soluții de compromis, îmbinând multe obiceiuri și tradiții locale cu dogma islamică. Femeile aveau un grad mai mare de libertate decât omoloagele lor din regiunile în care s-a născut islamismul. Ghana a fost primul imperiu din Africa Suhsahariană care a adoptat aceste măsuri în secolul al XI-lea.

Științele, arhitectura, comerțul și orașele au prosperat sub influența învățaților islamici. Dezvoltarea continuă ne arată că Africa Susahariană a fost mult mai conectată și implicată în istoria universală decât am crezut până acum. Cel mai bun exemplu este Ibn Battuta, un explorator musulman din Maroc, care poate fi pus în galeria marilor călători ai Evului Mediu, alături de Marco Polo și Vasco da Gama.

Ibn Battuta a fost un învățat musulman ce a întreprins o călătorie fără de precedent, explorând întreaga lume musulmană. Provenind dintr-o familie de judecători, acesta a primit o educație aleasă. El și-a părăsit locul natal la vârsta de 21 de ani, Tangerul din timpul dinastiei Marinid, ajungând să parcurgă 120.000 de km în 30 de ani. Ibn Battuta a reușit să vizitele marile orașe ale lumii, printre care cele mai relevante au fost: Mecca, Constantinopol, Delhi, Maldive, Guangzhou, Aleppo și Fez.

Din Marocul de azi, învățatul a călătorit în Spania, la Granada. Apoi s-a întors, vizitând orașele importante de pe coasta nordului Africii, precum Tripoli, Alexandria și Cairo. A călătorit prin toate orașele importante din Orientul Mijlociu și Peninsula Arabă, cele mai bune exemple fiind: Bagdad, Damasc, Ierusalim, Sana’a sau Aden. A coborât în sud, pe coasta Africii de est, ajungând până la Mogadishu, Mombasa și Kilwa. Apoi s-a întors în Orientul Mijlociu, făcând un tur al Anatoliei și înconjurând Marea Neagră.

După ocolul în jurul Mării Negre, Ibn Battuta a trecut prin Caucaz către Marea Caspică, ca mai apoi să ajung la Kabul, și apoi în India, la Calcutta, explorând întreg continentul, unde și-a petrecut 8 ani din viață. În continuare s-a dus în Peninsula Indiană, ajungând în Indonezia și fiind primit în audiență de împăratul Chinei. Hangzhou a fost cel mai îndepărtat oraș din Orient văzut de acesta. Pe drumul de întoarcere, Ibn Battuta a trecut prin Orientul Mijlociu, apoi a călătorit și în Africa de Vest, la Timbuktu.

Întors acasă, Ibn Battuta s-a retras la Fez. Acolo a scris o carte intitulată: „Un dar pentru observatori ce privește curiozitățile orașelor și minunile întâlnite în călătorie ”. Înțeleptul african a fost, mai mult ca sigur, cel mai avizat cunoscător al lumii din timpul său, asta în condițiile în care majoritatea oamenilor de atunci nu-și părăseau niciodată satul natal. Aceasta avea să moară în același oraș, 14 ani mai târziu.

Zheng He a fost un explorator, amiral și diplomat chinez. El a fost un eunuc musulman ce a servit curtea imperială chineză, organizând mai multe expediții faimoase, printre care și explorarea Africii de Est. Spre deosebire de exploratorii europeni, chinezii s-au remarcat prin întreținerea de relații pașnice cu populațiile indigene. Regii și șefii de trib erau invitați în China pentru a asista la măreția civilizației lor și pentru a aduce un tribut împăratului. Zheng He a adus la curtea imperială și animale exotice, cum ar fi girafele, punând bazele unei grădini zoologice timpurii.

Încă din prima sa expediție, Zheng He a avut la dispoziție 62 de nave, conduse de un echipaj de 27.000 de oameni. Era o flotă fără de precedent în istoria umanității, făcând ca „Invincibila Armadă” să pălească ca importanță. Exploratorul a trecut prin Vietnam, Tailanda, Malacca, Java, Calcutta și Ceylon. În a doua călătorie s-a întors în India, dar a fost trădat de un rege local. Utilizând superioritatea navelor, Zheng He a reușit să-l captureze pe Alagonakkara și s-a întors cu acesta în China, pentru a fi judecat. În a treia călătorie, acesta a ajuns până în Golful Persic.

A patra călătorie a însemnat lărgirea cunoștințelor, Zheng He ordonând împărțirea flotei în mai multe direcții. O parte au ajuns în Peninsula Arabă, stabilind contacte cu Aden și Oman. O altă parte a explorat Egiptul, trimițând o misiune diplomatică la Mecca. Coasta Africii de Est a fost explorată din Somalia și Kenya, până la Mozambique. După moartea împăratului, succesorul său a decis distrugerea flotei. China se considera centrul lumii și civilizației, neavând nevoie de cunoașterea altor popoare pe care le numeau „barbare”.

„Monsoon Marketplace” a fost o rută de negoț din Oceanul Indian din perioada Evului Mediu, atingând apogeul în secolele al XIV-lea și al XV-lea. De fapt, este vorba de o întreagă conexiune de rute comerciale ce aduceau împreună Africa, Orientul Mijlociu și Asia. Acest conglomerat a purtat numele de „monsoon”, deoarece navele se bazau pe curenții musonici din Oceanul Indian.

Dacă calculăm volumul și valoarea produselor comercializate, atunci putem spune cu siguranță că „piața musonică” depășea cu mult importanța mult mai cunoscutului „drum al mătăsii”. Africa a fost mai implicată în istoria universală decât se crede. Motivul pentru care acest subiect a fost aproape ignorat este faptul că Europa nu a participat deloc în aceste schimburi.

Vânturile puternice propulsau navele dinspre Africa de Est către India din aprilie până în septembrie. Drumul de întoarcere se făcea între Noiembrie și Februarie, o viteză incredibilă pentru acele vremuri. Marinarii experimentați puteau prezice cu o marjă de eroare de 2-3 zile, care era timpul ideal pentru plecare și întoarcere.

Conexiunea era stabilită între Africa, Madagascar, Peninsula Arabă, Persia, India, Indochina, Indonezia, Malaezia, Sumatra, Java, China și Japonia. Cele mai importante orașe erau Mogadishu, Mombasa, Mozambique, Sofala, Cairo, Aden, Siraf, Bagdad, Calcutta, Malacca, Guangzhou, Nanjing și Quanzhou. Comerțul era dominat de negustorii musulmani, cei care aveau și banii necesari pentru construirea navelor. Prețurile funcționau după regulile pieței, statele neavând puterea să suprataxeze și să controleze schimburile. În ciuda furtunilor și a piraților, navigația era mult mai sigură față de comerțul terestru.

Africa exporta fildeș, cherestea, piei de animale, aur, argint, sare, grâne și sclavi. Importa cărți, porțelan, mătase, bumbac, condimente, orez, cafea, arme, bijuterii și alte produse de lux. Tehnologia a circulat și ea, cele mai importante fiind busola magnetică, noi metode de a construi nave foarte mari și rapide, ce puteau înainta împotriva curentului. Una dintre cauzele principale, ce a favorizat răspândirea islamismului în Asia, a fost „Monsoon Marketplace”.

Regatul Srivijaya s-a ridicat datorită taxelor impuse comercianților, acesta controlând strâmtoarea Malacca. La începutul secolului al XVI-lea, Melaka era unul dintre cele mai bogate orașe ale lumii și era, cu siguranță, cel mai cosmopolit. Locuitorii lui erau compuși din chinezi, armeni, persani, indieni, arabi, evrei, tailandezi, malaezieni, arabi și din triburile indigene. Toate acestea au decăzut în momentul expansiunii coloniale ale Portugaliei și Olandei în Asia, care prin superioritatea lor tehnologică militară, și-au impus monopolul, inaugurând era comerțului internațional.

Portughezii au fost primii care au intrat în contact cu Africa Subsahariană, încercând să monopolizeze comerțul cu regatele din Africa de Vest. Primele regiuni importante ce au fost colonizate au fost: Guineea, Sierra Leone și Sofala din Africa de Sud-Est. Dominația lor a durat până la mijlocul secolului al XVII-lea, atunci când au fost eclipsați de către olandezi. Englezii și francezii s-au implicat și ei, dar într-un mod mai limitat. Acestea au fost mai mult niște baze militare strategice, europenii neavând capacitatea să exploreze sau să colonizeze Continentul Negru.

Abordarea portughezilor a fost foarte violentă. Regatele Zendj, Congo și Monomotapa au fost distruse fiindcă făceau concurență comercială imperiului. Portughezii puteau încuraja războiul civil și luptele între diversele triburi și regate mai mici, înarmând tabăra care le era favorabilă. Regii din Congo au trecut la catolicism și relațiile erau bune, până în momentul în care aceștia au cerut oprirea comerțului cu sclavi. Portugalia a început să sprijine facțiunile rivale, Angola ieșind câștigătoare. În cazul în care operațiunea dădea greș, portughezii se retrăgeau, lăsând în urmă epidemii și haosul unui conflict civil creat în mod artificial.

După modelul Londrei, Franța și-a creat propria companie a Africii de Vest. Singura lor realizabilă notabilă a fost înfrângerea olandezilor din Senegal și ocuparea bazelor de acolo. Francezii au încercat și ei colonizarea Madagascarului la mijlocul secolului al XVII-lea, dar fără succes. După două decenii de lupte, ei au reușit să colonizeze insula, dar produsele aduse de acolo au fost insignifiante până în secolul al XIX-lea.

Prin persoana lui Francis Drake, englezii au reușit să ajungă până la „Capul Bunei Speranțe” în 1530, explorând Africa de Sud. Un secol mai târziu s-a construit o bază militară în Gambia, care avea rolul de a aproviziona navele engleze ce treceau pe acolo. S-a încercat și colonizarea Madagascarului, dar populația indigenă a reușit să-i alunge pe britanici. În secolul al XVII-lea, olandezii se vor impune, aceștia ocupând forturile englezilor din Africa de Vest.

Suedezii au reușit să ocupe o mică parte din Ghana în 1657, dar au fost înlocuiți repede de regatul Danemarcei și Norvegiei. Colonia a fost lipsită de importanță. Prusia a obținut și ea un punct strategic în Coasta de Aur, Ghana de azi. A vândut posesiunea Olandei numai după trei decenii. În pofida prejudecăților, colonizarea Africii a fost un proces îndelungat și costisitor. La începutul secolului al XIX-lea, principala sursă de cunoaștere a occidentalilor despre Africa era dată de arabii ce se ocupau cu vânzarea sclavilor.

Au existat mai multe motive pentru care europenii nu au reușit să colonizeze Africa mai repede. În primul rând, muschetele și tunurile de atunci erau încă în stadiul incipient. Dura destul de mult să fie încărcate, se blocau deseori în timpul luptelor, iar praful de pușcă se putea uda foarte ușor, mai ales în condițiile de climă cu umiditate ridicată. Africa Subsahariană nu era compusă numai din triburi, ci și din regate, ce aveau la dispoziție armate numeroase. În condițiile în care lupta corp la corp era încă relevantă pentru război, occidentalii nu s-au putut impune din punct de vedere militar.

Coroana portugheză s-a unit cu cea spaniolă. Olandezii au purtat un lung război de independență față de Spania, ca parte a „Războiului de treizeci de ani”. Prin urmare, aveau toate motivele să-i perceapă pe portughezi ca pe cei mai importanți competitori. Cele mai importante baze au fost create în Senegal. La apogeul influenței în Africa, aceștia aveau 16 forturi construite. Un alt punct vital a fost Africa de Sud, unde Jan van Riebeeck a fondat orașul „Cape Town”. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, englezii au preluat toate posesiune olandeze de pe Continentul Negru.

Chiar și în cazurile în care europenii obțineau o victorie decisivă, ei nu puteau forma o colonie stabilă, care să se răspândească mult în interiorul continentului. Spre deosebire de America de Nord, Asia de Sud-Est și America de Sud, Africa era mult mai dens populată. Africanii aveau contacte îndelungate cu restul lumii. Prin urmare, ei nu au fost așa de afectați de bolile aduse din Europa, așa cum s-a întâmplat cu aztecii sau indienii americani. Din contră, clima, pădurile tropicale, deșerturile și epidemiile din Africa au făcut mai multe victime în rândul occidentalilor decât lupta de cucerire.

Între secolul al XV-lea și secolul al XIX-lea, cel puțin 12 de milioane de sclavi au fost mutați din Africa în cele două Americi. Aproximativ 15% dintre aceștia au murit în timpul voiajului. Cei mai mulți sclavi africani au mers în Brazilia și Insulele Caraibe. Doar 5% dintre sclavi au fost aduși în Statele Unite. Principalele culturi în care au fost forțați să muncească au fost: industria zahărului, tutunului și cafelei. Produsele nu erau de strică necesitate, viețile oamenilor fiind risipite pentru obiecte de lux, într-o formă incipientă de capitalism mondial.

Vasta majoritate a sclavilor nu fuseseră capturați de către occidentali, ci fuseseră cumpărați de către europeni de la diversele regate africane. În pofida prejudecăților, exista o mare diversitate de popoare în Africa, multe dintre acestea luptându-se pentru supremație în diverse regiuni. De cele mai multe ori, europenii nu aveau banii necesari pentru a cumpăra sclavi, așa că făceau troc, oferind unelte din fier, haine, arme și alte produse manufacturate. Navele transportau și 400 de sclavi într-o singură tură.

O parte din parlamentarii britanici ce doreau abolirea sclaviei susțineau că sclavii erau mai înghesuiți decât într-un sicriu, întreaga călătorie durând câteva luni de zile. Aceștia erau vânduți la piață și înfierați precum animalele. Sclavii puteau lucra la treburile din casa proprietarului, puteau deveni marinari, dar majoritatea lucrau pe plantațiile de zahăr. În timpul recoltelor, sclavii erau forțați să lucreze și 48 de ore fără oprire. Speranța medie de viață era de 23 de ani.

Haiti a fost una dintre cele mai brutale colonii de sclavi din toate timpurile. Ea a aparținut Franței între 1625 și 1804. În secolul al XIX-lea, ea producea 40% din zahărul necesar Europei, 60% din cafea. Sclavii erau 90% din populația insulei, majoritatea fiind născuți în Africa, deoarece rata mortalității era atât de mare încât mereu trebuiau aduși noi sclavi. Haosul Revoluției Franceze a oferit oportunitatea unei revolte. A fost singura revoltă a sclavilor din perioada modernă care a avut succes. Liderul sclavilor a fost Toussaint L’Ouverture.

Într-o primă etapă, Toussaint L’Ouverture a luptat împotriva armatei franceze, trimisă să suprime răzmerița. Realizând că sunt atacați de către Spania și Anglia în Caraibe, francezii au decis să-i elibereze pe sclavii din Haiti pentru a le câștiga sprijinul. Toussaint a pus bazele unei armate organizate, respingând toate atacurile, dar în același timp obținând independența insulei față de Paris. Napoleon I nu a fost mulțumit de decizie, așa că a trimis o expediție care l-a arestat pe Toussaint, acesta murind în captivitate în Franța. Un aprig război de gherilă a izbucnit în 1802.

Sclavii din Haiti și-au obținut libertatea, dar au plătit un preț foarte scump. Dincolo de luptele în sine, epidemiile au ucis combatanți din ambele tabere, fără discriminare. Doar 8.000 din cei 40.000 de sodați trimiși de Napoleon au supraviețuit. În total, istoricii estimează ca au murit 150.00 de oameni în doar 2 ani de zile de război. O formă de sclavie este încă practicată în Haiti. Organizațiile non-guvernamentale ce se ocupă cu protejarea drepturilor omului estimează că 500.000 de minori sunt forțați să muncească fără plată, fiind victimele abuzului fizic și sexual.

Sclavii din Statele Unite s-au înmulțit în timp datorită condițiilor de viața puțin mai bune decât cele de pe plantațiile din Caraibe sau Brazilia. Moștenitorii născuți în sclavie deveneau în mod automat sclavi, ei putând fiind vânduți de la orice vârstă. Un alt fapt mai puțin cunoscut este că sclavia din Africa a fost sensibil diferită față de cea din Americi. Rata mortalității nu era nici pe departe atât de mare, iar sclavilor li se permitea să trăiască cu propria familie. Cei mai mulți ajungeau sclavi din cauza datoriilor pe care nu le puteau plăti sau fiindcă erau capturați în război de către triburile inamice.

Marea Britanie a abolit sclavia după dezbateri ce au durat peste 30 de ani. Principala figură ce a luptat pentru interzicerea comerțului cu sclavi a fost parlamentarul William Willberforce. Franța a renunțat și ea la sclavie în urma unor tratate cu celelalte mari puteri, dar decizia a fost implementată peste tot abia în 1848. Statele Unite a renunțat la sclavie la 1865, în urma unui război civil care întrece ca magnitudine orice război din secolul al XIX-lea. Portugalia a abolit sclavia în 1869. Unele convenții în legătură cu sclavia au fost ratificate în perioada interbelică, sau chiar după Al Doilea Război Mondial.

Zulu era un trib neimportant din sudul Africii, numărând 1.500 de oameni. Mai existau sute de astfel de triburi în regiune. Plecând de jos, prin geniul său militar, Shaka Zulu a reușit să pună bazele unui imperiu în mai puțin de un deceniu. În ultimul an al vieții sale, acesta și-a pierdut mințile. Deciziile luate în ultima parte a guvernării sale au fost criminale și total iraționale. Pentru a-și salva tribul, frații săi, Dingane și Mhlangana, l-au asasinat pe Shaka. Imperiul fondat de acesta avea să fie cucerit de către englezi în 1879. Chiar și așa, Zulu a rămas în memoria colectivă drept o legendă, fiind un mare cuceritor african.

Shaka Zulu s-a născut într-o familie cu sânge nobil. Tatăl său nu a fost mulțumit de el, Shaka fiind forțat să fugă de acasă. Prima parte a tinereții a însemnat un lung șir de antrenamente. În urma morții tatălui său, la 26 de ani, Shaka a devenit liderul tribului Zulu. Având la dispoziție doar 500 de luptători, tânărul conducător a reformat modul în care africanii purtau război. A introdus o nouă armă, assegai, care era un fel de suliță ușoară, menită pentru lupta corp la corp. Și-a disciplinat armata, exersând diverse formații de luptă și simulând scenarii posibile.

Tacticile inventate de Shaka au purtat numele de „Coarnele Taurului”. Dincolo de strategii, disciplina și noile arme au contat foarte mult. Soldații Zulu nu aveau voie să poarte sandale pentru a se întări. Tinerii bărbați erau înrolați în regimente speciale, numite „amabutho”, unde erau forțați să trăiască împreună, într-o comunitate separată. Fiecare regiment își construia propriile fortificații și trebuia să-și procure singur hrana. Femeile erau și ele organizate în regimente separate. Căsătoria era pedepsită cu moartea, fiind permisă după încheierea serviciului militar.

În scurt timp, Shaka Zulu avea să revoluționeze întreaga lume africană. Bătăliile purtate de acesta erau mult mai sângeroase decât se obișnuia, trupele sale fiind în stare să mărșăluiască și 80 de km în doar 24 de ore. Formațiile de luptă se asemănau cu cele practicate în Europa, lucru nemaivăzut în sudul Africii. Centrul formației era foarte solid, fiind compus din mulți soldați. În același timp, infanteria de pe flancuri trebuia să înainteze treptat, încercând să-și încercuiască inamicul. Multe lupte purtate de Zulu s-au soldat cu anihilarea totală a inamicului.

Poate că cea mai spectaculoasă victorie a lui Shaka Zulu a fost înregistrată împotriva rivalului său, Ndwandwe. Fiind conștient că inamicul său are mult mai multe trupe la dispoziție, Zulu a decis să atace primul. După o campanie rapidă, acesta s-a retras. Considerându-se provocat, Ndwandwe a replicat prin trimiterea întregii sale armate. Shaka s-a retras strategic, reușind să epuizeze armata invadatoare fără să lupte. La momentul potrivit, conducătorul Zulu a lansat ofensiva de la râul Mhlathuze, obținând o victorie zdrobitoare. Prizonierii au fost înrolați în noua sa armată.

Impactul lui Shaka Zulu asupra istoriei Africii a fost unul major. La apogeul domniei sale, acesta reușise să-i înfrângă pe coloniștii olandezi, englezi și portughezi. Acesta râdea de flintele lor, pe care le considera inutile, având o rată de foc foarte ineficientă. El a reușit să impună un tribut și taxe comercianților europeni. Avea la dispoziție o armată de 50.000 de oameni și un teritoriu de 30.000 de km pătrați. Cuceririle sale au provocat migrația a numeroase triburi, care la rândul lor au format noi regate. Se estimează că cel puțin 1 milion de oameni au murit în urma campaniilor sale.

Odată cu moartea mamei sale, Shaka Zulu avea să-și piardă complet mințile. El a ordonat ca pământurile, timp de un an, să nu fie cultivate. Femeile însărcinate trebuiau executate, alături de întrega lor familie. În jur de 7.000 de oameni au fost uciși, deoarece la ceremonia de înmormântare, nu au arătat suficient respect. Acesta începuse să se considere un zeu coborât pe pământ. Shaka Zulu a fost asasinat de frații săi. Conform relatărilor familiei sale, ultimele lui cuvinte au fost: „Mă înjunghiați, voi regi ai muritorilor? Veți sfârși prin a vă ucide între voi.”

După moartea lui Shaka, imperiul Zulu a cunoscut perioade oscilante. În urma bătăliei de la Isandlawana din 1879, o întreagă armată britanică a fost anihilată de către războinicii Zulu. În cele din urmă, Zululand avea să cedeze în fața superiorității armelor moderne, devenind parte a imperiului colonial britanic. Bătălia decisivă s-a purtat la Ulundi, unde ultimul rege Zulu, a fost capturat.

Procesul de colonizare a Continentului Negru a început abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Marea Britanie a fost campionul colonizării, urmată de Al Doilea Imperiu Francez. Alte țări importante ce au participat la procesul de colonizare au fost Germania, Portugalia, Spania, Belgia și Italia. Apogeul a fost atins în preajma Primului Război Mondial, atunci când Etiopia și Liberia erau singurele state care își păstraseră independența. Decalajul tehnologic a fost prea mare, majoritatea regiunilor din Africa căzând sub influența europenilor între 1870 și 1900.

Încă de atunci, au existat voci și conștiințe, în rândul europenilor, ce s-au opus procesului de colonizare. Sclavia fusese abolită în Anglia în 1833, tot mai mulți intelectuali susținând că africanii sunt ființe umane a căror demnitate trebuie apărată. Alții au adus în discuție argumentul economic, susținând că întreținerea imperiului colonial este mai costisitoare decât beneficiile pe care le poate aduce. Istoricul Paul Kennedy a confirmat această teză, susținând că Marea Britanie era supraextinsă din punct de vedere strategic. În pofida acestor evidențe, retorica și fervoarea naționalistă au câștigat.

Calul, ca mijloc de transport în Africa Subsahariană, a fost înlocuit treptat, de construcția de cale ferată. Malaria, chiar dacă a continuat să facă multe victime, a fost combătută de descoperirile din medicină. Misionarii s-au înmulțit, iar coloniștii au adus cu ei o întreagă administrație. Au fost construite drumuri, școli, biserici, spitale și alte facilități. Treptat, în unele regiuni, elita locală a fost mituită prin oferirea de posturi mai neimportante în administrație. Populația locală a fost înrolată în armatele occidentale, fapt ce va avea importante consecințe pe termen lung.

Congresul de la Berlin din 1884-1885 a reprezentat oficializarea politicilor coloniale. Istoricul român Viorel Crucianu explică foarte bine care a fost rolul conferinței. „La Berlin s-au pus bazele unei doctrine coloniale coerente. Secretul său constă tocmai în „modificările și ameliorările” ulterioare, care s-au concretizat prin numeroase tratate bilaterale între principalele puteri coloniale și care au înlesnit prelungirea sferelor de influență din zonele costiere spre interiorul continentului.”

Celelalte continente fiind cucerite, europenii și-au concentrat forțele pentru colonizarea Africii. Această colonizare nu era văzută doar ca o șansă de a obține resurse și bogăție, ci era percepută ca o luptă din cadrul balanței de putere din Europa. Dincolo de prosperitate, era o șansă de ridicare a prestigiului național. Prejudecățile rasiste presupuneau o misiune „nobilă” a occidentalilor. Ei trebuiau să-i civilizeze pe africani. Ajunsă mult mai târziu în rândul marilor puteri, Germania, care era o putere terestră, vedea Africa ca pe o poartă de deschidere către scena mondială.

Muschetele și flintele au fost înlocuite de carabine semi-automate, mult mai performante. Tunuri aveau o putere distructivă sporită, iar navele erau mai rapide și aveau capacitatea de a transporta mai multe trupe și piese de artilerie. Richard Jordan Gatling a fost inventatorul primei mitraliere eficiente din istorie. El mărturisea:„Mi-a venit ideea că, dacă inventăm o mitralieră care să tragă multe gloanțe pe minut, acest lucru ar face ca munca unui soldat să fie echivalentă cu a o sută de oameni. Armatele numeroase ar deveni inutile, iar expunerea la pericole și epidemii va fi mult redusă”.

Cele mai importante posesiuni britanice erau: Uniunea Africii de Sud, Rhodesia, Sudanul, Somaliland, Uganda, Kenya, Nigeria, Coasta de Aur, Gambia și Sierra Leone. Franța deținea aproape toată Africa de Nord-Vest, printre care Senegal, Togo, Algeria, Maroc, Tunisia, o parte din Somaliland și Madagascar. Germania, venită mult mai târziu la împărțirea continentului, obținuse o parte din Coasta de Aur, Cameroon, Africa de Sud-Vest și Tanganica. Portugalia avea Angola, Mozambique și o parte din Guineea, iar Spania o parte din Maroc. Belgia stăpânea Congo, un teritoriu vast din Africa Centrală.

Italia, un stat nou format, s-a implicat și ea în procesul de colonizare. Aceasta a ocupat o parte din Somaliland, Eritrea și a încercat fără succes să cucerească Etiopia. În cartea „Istoria decolonizării Africii”, primul volum, Viorel Crucianu face un inventar al dominației europene de la sfârșitul secolului al XIX-lea. „Dacă în 1876, doar 10,8% din suprafața Africii se afla sub control străin, în schimb, în 1900, la numai 15 ani după Conferința de la Berlin, puterile europene dețineau 90,4% din întinderile africane. Era colonialismului triumfător începuse!”

Primele contacte coloniale cu Africa au fost dominate de interesele private ale negustorilor. Respectând doctrina „Laissez-faire”, statele nu s-au implicat în mod direct, oferind mai sprijin indirect. Acest lucru s-a schimbat în secolul al XIX-lea, când naționalismul a făcut ca politica imperialistă să devină o prioritate. Chiar și așa, au existat multe personalități importante din mediul privat care au avut un cuvânt greu de spus. Probabil că Cecil Rhodes este cel mai reprezentativ, fiind un om de afaceri controversat care a pus bazele unui imperiu colonial în sudul Africii.

De la moartea sa și până în prezent, Cecil Rhodes a fost un personaj disprețuit și admirat. Acesta a fost unul dintre cei marcanți oameni de afaceri, politicieni și imperialiști ai secolului al XIX-lea. A fost primul ministru al coloniei Cape din Africa de Sud timp de 6 ani. S-a îmbogățit de pe urma exploatării diamantelor, fondând compania minieră:„De Beers Consolidated Mines”. Fiind un miliardar foarte influent și având sprijinul guvernului britanic, Rhodes a fondat colonia Rhodesia. El a avut la dispoziție o armată personală compusă din mercenari.

Cecil Rhodes a fost fiul unui misionar protestant, acesta provenind dintr-un mediu modest. Și-a petrecut prima parte a vieții sale în Anglia, într-un mediu rural și liniștit. Fiind prea bolnav pentru a merge la universitate, a fost trimis să muncească la o fermă din Africa de Sud. De aici avea să înceapă o ascensiune extraordinară. Sociologul Max Weber îl considera pe Rhodes ca pe un reprezentant târziu al eticii protestante descrise în faimoasa lui lucrare. Dincolo de natura speculativă și poate chiar brutală a modului de a afaceri, cert este că Rhodes s-a ridicat prin propriile forțe.

După patru ani în Africa, Rhodes s-a întors și a studiat la Oxford, iar în vacanțe se ducea în Africa de Sud pentru a lucra într-o mină de diamante. A început să facă afaceri și a reușit să se extindă într-un mod fabulos. În doar 11 ani, compania fondată de el deținea 90% din producția mondială de diamante. Totuși, el nu dorea să facă o avere de dragul banilor, ci afacerea reprezenta un mijloc pentru a obține putere politică. A devenit parlament în colonia Cape, susținând ideea de a construi o cale ferată între Cairo și Africa de Sud.

Germanii, portughezii și belgienii se extindeau tot mai mult în Africa de Sud. Documentele oficiale arată că Rhodes a intervenit, fiind decisiv în a convinge Londra că trebuie să implice militar. Afaceristul nu avea doar alte țări europene ca inamici, el trebuind să se confrunte și cu alți conaționali ambițioși, cel mai renumit fiind Paul Kruger. Totuși, prin abile mișcări politice, Rhodes a reușit să extindă colonia Cape mult înspre Nord. Câștigând și simpatia reginei Victoria, acesta a obținut controlul alipirea unor regiuni care se află astăzi pe teritoriul statelor: Zambia, Malawi și Botswana.

Pentru serviciile sale pentru coroana britanică, Rhodes a fost numit primul ministru al întregii colonii Cape. Ambițiile lui au fost și mai mari, încercând să ocupe noi colonii, chiar dacă acele teritorii erau deja cedate de către Anglia altor puteri europene. Și-a investit aproape întreaga avere în încercarea de a se extinde și mai mult în nord. Muncitorii erau din ce în ce mai nemulțumiți de politicile rasiste. Rhodes suferea de o boală de inimă incurabilă și știa că nu mai are mult timp la dispoziție pentru a lăsa o impresionantă moștenire politică în istorie.

Lăcomia sa fiind fără limite, Rhodes a organizat o expediție militară care să provoace o revoltă populară în colonia Transvaal, condusă de rivalul său, Kruger. Ea a fost un eșec total, soldații trimiși fiind uciși sau capturați. Londra a fost foarte furioasă, determinând demisia lui Rhodes din toate pozițiile oficiale. În ultimii ani ai vieții sale, acesta a continuat să încerce să se extindă către nord, dar fără succes. El a reușit să construiască un imperiu în Africa de Sud, manipulând diferitele facțiuni locale. Practicile sale au fost o sursă de inspirație pentru politica rasistă apartheid din perioada 1948-1994.

Războaiele napoleoniene au distras atenția europenilor. Abia după semnarea Tratatului de la Viena, Anglia și-a continuat expansiunea în Africa, ocupând Cape Town de la olandezi. Egiptul a reușit să-și câștige independența după intervenția Imperiului Otoman, fapt ce a atins interesele strategice ale Londrei. Misionarii creștini, protestanți și catolici, au început să concureze între pentru convertirea țărilor Africane, întorcându-se informații vitale despre geografia locurilor explorate. La finalul acestei curse, Marea Britanie avea să fie campionul colonizării. Visul lui Rhodes a devenit realitate.

În partea de nord a Africii, Egiptul a fost primul obiectiv al Londrei, englezii intervenind militar. Aceștia au obținut controlul asupra Canalul Suez și au decis politica externă a Egiptului, fiind de acord cu acordarea unei autonomii interne autorităților de la Cairo. În scurta perioadă de independență, egiptenii reușiseră să cucerească Sudal. Situația s-a complicat când Franța s-a extins în regiune, provocând un conflict cu englezii. Britanii au fost nevoiți să declare război Sudalui, obținând o victorie strălucită în urma bătăliei de la Omduraman.

Olandezii, sprijiniți de milițiile locale, au atacat primii, având la dispoziție 40.000 de soldați, ocupând o parte din colonia engleză Cape. Londra a replicat prin trimiterea a unei armate de 350.000 de soldați, conduși de experimentatul general Kitchener. Fiind în inferioritate numerică, africanii au pus în practică un război de gherilă. Kitchener a fost nemilos, construind fortificații și punând populația civilă în lagăre de muncă. Condițiile erau inumane, 20.000 dintre aceștia murind. Ei au fost eliberați ca urmare a presiunii opiniei publice internaționale.

Bătălia de la Omduraman din 1898 a fost una dintre cele mai răsunătoare victorii ale europenilor împotriva africanilor. Conducătorul englezilor a fost generalul Herbert Kitchener. Profitând de superioritatea tehnologică, 8.000 de englezi, sprijiniți de 17.000 de soldați egipteni și sudanezi, au învins o forță rebelă sudaneză de 50.000 de războinici. Englezii au pierdut doar 400 de oameni, în timp ce jumătate din armata de rezistență a fost distrusă. Deși Egiptul a pretins controlul asupra Sudanului, țara a fost încorporată în imperiul colonial britanic.

Anglia controla la acel moment sudul Africii, reușind să piardă doar 5.000 de soldați pentru a-și atinge obiectivul. Londra a dat dovadă de abilitate politică, reușind să colonizeze multe țări, prin mijloace relativ pașnice. Poate că cel mai bun exemplu este Uganda. Țara era măcinate de războaie civile dintre triburile musulmane și creștine. Marea Britanie a mediat conflictul, instaurând un protectorat în regiune. Acest lucru a garantat pacea. Întreprinzătorii englezi au investit în comerțul cu bumbac, aducând prosperitate Ugandei.

Un alt război în care englezii și-au arătat superioritatea a fost „Al doilea război Boer” din 1899-1902. Londra a reușit să înfrângă concomitent două state africane: Republica Africană de Sud și Republica Portocalie, fostă zonă de influență a olandei. Englezii doreau să pună mâna pe resursele de aur din regiune, intrând în conflict cu marii proprietari olandezi, numiți „boer”, ceea ce însemna fermier în olandeză. Ei erau descendenții olandezilor din fost colonie a Africii de Sud și Cape Town. Aceștia erau mai apropiați de germani, dorind să facă o alianță cu regiunea Africa Germană de Sud-Vest.

Kenya era un ținut foarte ostil, măcinat de epidemii și lupte tribale. Din aceste motive, la început, englezii nu au plănuit cucerirea acestei țări. Londra dorea construirea unei căi ferate care să lege orașul Mombasa, aflat pe coastă, de celelalte posesiuni coloniale mai îndepărtate. Prezența britanicilor a fost oarecum pozitivă. Triburile au fost pacificate, multe populații fiind mutate în rezervații, pentru propria lor protecție. Războiul fiind oprit, localnicii au putut în sfârșit să facă agricultură și comerț, zona prosperând. În scurt timp, Kenya a ajuns să fie străbătută de alți comercianți africani, europeni și asiatici.

Marea Britanie și-a construit un imperiu și în Africa de Vest. Regatele locale s-au prăbușit repede, aceștia recunoscând superioritatea militară europeană. Acesta era compus din: Gambia, Sierra Leone, Coasta de Aur și Nigeria. Imperiul Ashanti a fost cel care a opus cea mai serioasă rezistență înainte să capituleze. Din nou, regiunea a prosperat de pe urma stopării luptelor locale. Autorițile britanice au sprijin dezvoltarea agriculturii și comerțului. Colonia devenise unul dintre cei mai importanți exportatori de lemn, cacao, ulei de palmier și alune.

După înfrângerea lui Napoleon, Franța a fost tratată ca o mare putere, primind statul pe care îl avea pe timpul regelui Ludovic al XVI-lea. Campania de colonizare a debutat în nordul Africii, francezii ocupând Algeria și punând capăt pirateriei berberilor. Ținta următoare a fost Tunisia. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, aceștia au reușit să cucerească Senegal, o parte din Guinea, Coasta de Fildeș, Gabon și Dahomey, actualul Benin. Francezii s-au remarcat prin favorizarea mijloacelor militare în dauna celorlalte variante, preferând să guverneze prin intermediul localnicilor.

Britanicii au ales să-și aducă proprii funcționari în teritoriile coloniale din Africa. Francezii s-au bazat pe impunerea punctului de vedere prin forță militară brută. Aceștia au selectat administratori din populația locală. Ironia situației face ca funcționarii africani în serviciul Franței să fie mult mai cruzi decât ceilalți europeni, fiind mânați de dorința de a fi promovați în poziții mai înalte. Pe de altă parte, Parisul a avut o atitudine mai puțin rasistă, încercând asimilarea africanilor. Misiunea civilizatoare era interpretată ca o datorie de a-i transforma în cetățeni francezi.

Franța a suferit de un adevărat complex naționalist după înfrângerea decisivă de la Sedan din 1870 în fața Germaniei. Jules Ferry a fost de trei ori primul ministru al Franței. Istoricul Viorel Crucianu consideră că acesta a fost arhitectul politicii coloniale franceze. „El a lansat în versiune franceză cele trei teme fundamentale ale naționalismului expansionist european de la sfârșitul secolului al XIX-lea: argumentul umanitar (civilizarea raselor inferioare), al prestigiului politic (redobândirea gloriei Franței) și cel al necesităților economice.”

Francezii au avut probleme în a controla zonele deșertice din vestul Saharei. O bătălie importantă a avut loc la Kuseri, împotriva lui Rabih Fadlullah. Acesta era un lider local musulman fundamentalist foarte puternic, care reușise să pună mâna pe arme de foc și tunuri. Rabih Fadlullah era de origine sudaneză, fiind un mercenar ce luptase în multe războaie și reușind să se îmbogățească de pe urma comerțului cu sclavi. Acesta și-a construit un mic imperiu, îndrăznind să ucidă exploratori și diplomați francezi. Franța a trimis un batalion de 700 de soldați ce au reușit să distrugă forțele lui Rabih de 10.000 de luptători.

Samori Toure a fost fiul unor negustori. Statele din Africa de Vest au prosperat de pe comerțului cu Europa, acestea adoptând arme moderne. Totuși, armele de foc au stimulat apariția unor războaie între triburile locale. Toure a construit o armată performantă, importând puști de la englezii din Sierra Leone și reușind să-și apere comunitatea. A cucerit și unificat triburile din regiune, profitând de conflictul din Sudan. Interesele acestuia s-au ciocnit cu cele ale francezilor, care purtau un război de cucerire în Sudan. Francezii au invadat teritoriul lui Toure, dar acesta a respins atacul.

Chiar dacă atitudinea Parisului a fost mai puțin rasistă, politica lui a fost extraordinar de nemiloasă. Francezii au confiscat pământurile africanilor. Mai mult de jumătate din pământurile coloniale erau deținute de companii franceze. Acestea foloseau sclavi în practică, chiar dacă sclavia era interzisă în teorie. Comerțul era interzis pentru localnici, aceștia fiind suprataxați. Banii nu erau folosiți pentru investiții, ci pentru angajarea de mercenari. Întregi comunități erau puse la muncă forțată în „serviciul public”. Toate rebeliunile au fost aspru pedepsite.

Probabil că cel mai redutabil adversar al ambițiilor coloniale franceze a fost Samori Toure. El a fost un lider musulman și creatorul imperiului Wassoulou, care cuprindea părți din Guinea, Sierra Leone, Mali și Coasta de Fildeș. Acesta a reușit să poarte un război de gherilă împotriva trupelor franceze. În cele din urmă a fost luat prizonier și a murit în captivitate. De asemenea, Samori Toure a fost bunicul lui Sekou Toure, primul președinte din Guinea ce și-a recăpătat independența în anii ‘60.

Toure a fost înarmat de către englezi, dar Londra nu doreau să între în conflict direct cu Franța. Samori Toure a lansat un contraatac fulgerător, având la dispoziție 30.000 de soldați disciplinați. Inițial, francezii s-au retras. Profitând de rebeliunile din cadrul triburilor controlate de Toure, care rezistau la convertirea la islamism, francezii au asediat orașul Kakan. Aceștia au reușit să ocupe și capitala imperiului, Bissandugu. Eroul african a fost nevoit să recurgă la un război de gherilă, înregistrând și succese izolate. După șase ani de rezistență hotărâtă, acesta a fost înfrânt.

Italia se unificase în urmă cu trei decenii. Chiar și așa, Roma și-a dorit un imperiu colonial. Aceștia au ocupat părți din Eritreea și Somalia, noul teritoriu purtând numele de Africa de Est Italiană. Ei au dorit să se extindă și în Etiopia, dar împăratul Menelik a reușit să respingă ofensiva europeană. Abisinia, așa cum era numită țara la acea vreme, a devenit un simbol al mândriei africane și al rezistenței în fața colonizării. A fost singurul stat din Africa secolului al XIX-lea care a putut câștiga un război împotriva unei armate coloniale europene.

Împăratul Menelik al II-lea a ajuns la putere cu sprijinul italienilor. Drept răsplată, acesta a acceptat ca Italia să-și facă o bază pe coasta Mării Roșii. S-a semnat Tratatul de la Wuchale, care a fost un foarte bun exemplu de desconsiderare totală față de africani. În limba locală, documentul spunea că Menelik poate cere sprijinul Italiei dacă dorește. În italiană, fără cunoașterea împăratului, tratatul statua că Etiopia devenise protectoratul Italiei. La momentul semnării înțelegerii, etiopienii nu au știu despre acest aspect. Neînțelegerile au dus la războiul de mai târziu.

Unii istorici au subestimat meritul Etiopiei, considerând că Italia era cea mai slabă putere colonială. Acest lucru nu este tocmai adevărat, italienii luptând cu îndârjire și refuzând ideea că ar putea fi înfrânți de un popor african. Războiul a debutat cu o victorie fulgerătoare a etiopienilor la Amba Alagi, fapt ce a provocat retragerea trupelor italiene în Eritreea. Apoi aceștia au asediat fortul din Meqele, provocând capitularea italienilor după 15 zile de lupte grele. Împăratul Menelik a fost generos, permițând apărătorilor să se retragă cu tot cu arme.

La patru ani distanță, după ce și-a consolidat puterea internă, Menelik a denunțat clauzele tratatului, considerând că țara sa este independentă. Între timp, înțeleptul conducătorul, a făcut rost, în secret, de arme de foc moderne. Principala sursă a fost Anglia și Franța, dar și Italia, ce care o convinsese că are nevoie de carabine pentru a descuraja rebelii sudanezi din nord. De asemenea, conducătorul Etiopiei a întreținut negocieri secrete cu triburile vecine și a propus un tratat de alianță cu Franța.

Menelik spera că războiul putea fi oprit și că se putea ajunge la o înțelegere. În același timp, acesta a ocupat cele mai importante trecători montate, pregătindu-se pentru un contraatac al italienilor. Acesta a venit, rămânând în istorie cu numele de bătălia de la Adowa. Jumătate din forțele italiene din Africa au pornit ofensiva, numărând 20.000 de soldați și 50 de piese de artilerie. Generalul Baratieri a încercat un atac surpriză. Rezultatul a fost o victorie decisivă a Etiopiei. În jur de 14.000 de italieni au murit în lupta, 4.000 fiind capturați. Umilința italienilor a fost totală.

Bahta Hagos, liderul rezistenței din Eritreea, a condus o revoltă împotriva Italiei. Soldații europeni i-au înfrânt pe rebeli destul de ușor. Roma a aflat că Menelik conspira cu rebelii, așa că a decis invadarea Etiopiei. Victoriile precedente împotriva triburilor vecine i-a făcut pe italieni să subestimeze forța de rezistență a Abisiniei. Împăratul a cerut sprijinul Franței, dar Parisul a refuzat. Italienii oferiseră recunoașterea prezenței franceze în Tunisia în schimbul neutralității. Se părea că soarta Etiopiei era pecetluită.

Nu existase altă armată europeană care să sufere o înfrângere atât de zdrobitoare. Italienii au dat vina pe incompetența politicienilor, mai multe revolte izbucnind și provocând demisia guvernului. S-a semnat Tratatul de la Abddis Ababa, care recunoștea statutul Etiopiei de națiune independentă, cu drepturi egale cu cele ale puterilor coloniale europene. Împăratul Menelik avea să concluzioneze:„Nu doresc să rămân un spectator indiferent. Mai ales dacă puterile îndepărtate vor să împartă Africa. Etiopia a fost, în ultimele 14 secole, o insulă de creștinătate într-o mare păgână.”

Tanganica, stat cunoscut astăzi drept Tanzania, a fost o colonie germană de pe coasta de est a Africii. Berlinul a decis mutarea a 5.000 de germani în Africa, pentru a sprijini politica de colonizare. Cazul din Tanganica este interesant în mod special deoarece germanii au propus redesenarea economiei locale. Țăranii trebuiau să-și abandoneze muncile pe care le practicaseră de secole pentru a muncii pe plantații de cauciuc, bumbac și pentru producerea ceaiului. O națiunile capitalistă cerea introducerea unei economii pe bază de colectivizare.

Localnicii nu au acceptat să-și abandoneze viața pe care o cunoscuseră până atunci. Au apărut tot felul de șamani care promiteau că puteau să-i protejeze de gloanțele „omului alb”. O revoltă a izbucnit, aceasta transformându-se într-un război civil. Germanii au reușit să restaureze ordinea abia după doi ani de lupte. Din cauza violențelor extreme, foametei și epidemiilor, 75.000 de africani au murit în această perioadă.

Colonizarea Africii s-a făcut prin mijloace pașnice în unele cazuri, dar și prin multe metode violente. Toate puterile europene au comis crime reprobabile, dar cazul Belgiei este unul special. După conferința de la Berlin, regele Leopold al II-lea a primit un teritoriu de 2.350.000 de km pătrați. Astăzi este statul Republica Democrată Congo. Noua formațiune politică nu aparținea Belgiei, ci era proprietatea privată a regelui. Exploatarea cauciucului din regiune s-a făcut într-o manieră atât de nemiloasă, încât unii istorici cred că putem vorbi de un veritabil „holocaust african”.

Dincolo de abuzurile autorităților precum crima și mutilarea populației native, legislația în sine era una nemiloasă. Dacă nu reușeai să îndeplinești cantitatea cerută de cauciuc, puteai primi pedeapsa cu moartea. A fost creată o poliție politică foarte represivă, numită „Forța publică”. Ofițerii belgieni erau obligați să aducă mâna condamnatului la bază, pentru a dovedi că cei vinovați au fost executați. Au fost soldați europeni care au fost cuprinși de milă, acceptând să taie mâinile sătenilor fără să-i ucidă. Dacă erau prinși, soldații riscau să fie condamnați la curtea marțială pentru trădare.

Cotele de îndeplinit fiind absurde, s-a ajuns la situații întâlnite într-un scenariu de groază. Sătenii purtau războaie cu alte triburi locale pentru a face rost de mâini, deoarece știau că e imposibil să îndeplinească condițiile regelui Leopold al II-lea. Mâinile amputate deveniseră o monedă de schimb pentru șansa de a supraviețui a unei întregi comunități. Soldații erau plătiți pe baza cotelor strânse sau în funcție de câte mâini aduceau la cazarmă.

Jurnalele soldaților depun mărturii cutremurătoare. Refuzând să trimită cantitatea de cauciuc necesară, o întreagă comunitate a fost distrusă de către belgieni. Unul dintre soldați descrie cum i s-a ordonat să taie capetele bărbaților și să le așeze pe zidurile satului. Femeile și copii au fost spânzurați de palisadele din lemn, fiind așezați în formă de cruce. Un misionar danez a notat că un soldat belgian i-ar fi spus:„Nu pune la inimă prea mult. Generalul ne-a promis că dacă aducem suficiente capete, serviciul militar ni se va scurta și ne vom putea întoarce acasă”.

În lucrarea „Fantoma regelui Leopold”, autorul american Adam Hochschild, susține că 10 milioane de congolezi au fost uciși în perioada în care colonia s-a aflat în proprietatea regelui. La presiunea internațională, statul belgian a confiscat proprietatea propriului suveran. Aceștia au controlat Congo până la proclamarea independenței, în 1959. Retragerea din țară a lăsat în urmă mai multe războaie civile. Belgia nu a fost un caz singular. Toate puterile europene au distrus vechile formațiuni statale, trăgând granițe artificiale, fără să țină seama de etnie sau specific cultural.

Occidentali au creat sau accentuat diferențele rasiale și religioase în percepția populară. Una din cauzalitățile genocidului din Rwanda din 1994, în urma căruia au murit peste 1 milion de oameni, a avut la bază aceste practici coloniale. Primul Război Congolez din 1996-1998 și Al Doilea Război Congolez din 1998-2003, au lăsat în urmă 5,4 milioane de victime. Belgia, la nivel oficial, nu și-a asumat până astăzi responsabilitatea pentru crimele lui Leopold al II-lea, ori pentru tot ce a urmat.

Spre deosebire de celelalte puteri europene, Germania a deținut pentru puțin timp colonii în Africa. Acesta este unul din motivele pentru care mulți istorici au trecut cu vederea atrocitățile comise în această perioadă. Adevărul este că reprimarea popoarelor Herero și Nama are caracteristicile unui genocid. De fapt, arhitectul holocaustului, Heinrich Himmler, a recunoscut că s-a inspirat din practicile coloniale germane, atunci când a conceput exterminarea evreilor.

La început, Otto von Bismarck nu a fost de acord cu ideile coloniale, dar a cedat în fața presiunilor opiniei publice și a clasei politice. Germania a dețin în Africa următoarele regiuni: Namibia, Togo, Ghana, Cameroon și Tanzania. În cei 30 de ani, practicile din colonii au fost de o violență extremă. Germania a recunoscut aceste crime în mod oficial în 2015, construind și un muzeu în onoarea victimelor. Istoricul Jurgen Zimmerer a declarat că muzeul prezintă viziunile ce au precedat și dus către:„războiul nazist de exterminare și Auschwitz”.

Actele ce merită cel mai mult termenul de genocid s-au petrecut în Africa de Sud-Vest. La 1904, populațiile Herero și Nama s-au revoltat împotriva autorităților germane. Nu doar că Berlinul a decis reprimarea revoltei, dar mai apoi, a început o adevărată vânătoare de exterminare. În doar 4 ani de zile, 80.000 de oameni din tribul Herero au fost uciși, reprezentând 80% din populația locală. De asemenea, jumătate din populația Nama a fost exterminată, adică 10.000 de victime. Germanii au pierdut doar 670 de soldați, majoritatea din cauza epidemiilor.

Pământurile nativilor au fost confiscate și donate coloniștilor europeni. Politicile oficiale rasiste interziceau căsătoria dintre germani și africani, aceștia din urmă neavând dreptul să muncească și să fie plătiți. Liderul ce a condus revolta, a fost Samuel Maharero, considerat erou național în Namibia. Cei mai muți soldați rebeli au murit ca urmare a încercuirii germane din deșertul Namib. Neavând pe unde să se retragă, trupele lui Maharero au murit de foame și de sete. Eroul african a reușit să scape împreună cu aproximativ 100 de supraviețuitori, ce s-au refugiat pe teritoriul colonial britanic.

Supraviețuitorii au fost trimiși în lagăre de muncă forțată, nemții construind colonia pe baza muncii sclavilor. O parte dintre aceștia au fost trimiși la Berlin și expuși unor experimente medicale inumane, menite să demonstreze inferioritatea rasială a negrilor. Experimentele presupuneau injectarea unor substanțe precum opium sau arsenic, pentru a testa rezistența umană. Cel puțin 300 de cranii au fost trimise în Germania pentru a putea fi studiate. Oamenii de știință falsificau datele, susținând că cutia craniană a africanilor era mai mică decât a albilor.

Manase Msuya, un istoric din Tanzania, a observat cum istoriografia germană prezintă rezistența africană ca fiind un act de rebeliune, în timp ce în Tanzania, aceștia sunt considerați eroi. La 100 de ani de la aniversarea genocidului, ministrul german al dezvoltării si cooperării economice, Heidemarie, a făcut o declarație oficială. „Noi germanii, acceptăm responsabilitatea istorică, morală și vina germanilor din acele vremuri.”

Antropologia politică a combătut prejudecățile despre Africa. Aceștia au demonstrat că până și societățile tribale aveau o cultură foarte bogată și complexă. Cele mai mari nume au fost Franz Boas, Bronislaw Malinowski, Marcel Mauss, Alfred Radcliffe-Brown, Meyer Fortes și Margaret Mead. Georges Balandier și Robert Deliege fac o remarcabilă istorie a acestor idei reformatoare pentru științele sociale. Nu doar că aceste descoperiri au ajutat la combaterea rasismului și la descoperirea Africii, dar au modificat și felul în care este văzută cultura occidentală și instituțiile ei sociale.

Franz Boas a fost întemeietorul culturalismului american, cel care susține că adevărurile dintr-o anumită cultură sunt adevăruri doar în interiorul acelei lumi restrânse. În acest sens, până și descoperirile științifice trebuiesc privite cu distanță, ele neavând un caracter absolut ci relativ. Lucrarea sa principală pe acest subiect a fost „Mintea omului primitiv”. Fiecare cultură are domeniile ei în care este mai avansată sau mai puțin avansată decât celelalte, cel puțin din punct de vedere tehnologic. Nu există superioritate morală sau dreptul de a „civiliza”.

Meyer Fortes a studiat legătura dintre puterea politică și relațiile de rudenie din societățile arhetipale din Africa. Acesta s-a axat pe studiul populației tiv din Nigeria, o societate ce număra atunci 800.000 de locuitori. Lucy Mair identifică forme complexe de guvernare precum: minimă, difuză și statală. Alții au descoperit că societățile din Africa Orientală erau conduse de relații de tip feudal, pe care le regăsim în Europa sau Asia medievală. Toate aceste lucruri indică spre faptul că lumea triburilor africane era mult mai avansată decât se credea.

Franz Boas spunea „Deseori mă gândesc la care sunt avantajele societății noastre „bune” față de cea a „sălbaticilor”. Cu cât observ mai mult obiceiurile lor, cu atât mai mult înțeleg că nu ar trebui să-i privim de sus.” Du Bois a fost colaboratorul lui Boas. El a susținut că sclavia din Statele Unite nu este rezultatul inferiorității rasiale, ci este un lung proces istoric de dominație și asuprire ce nu are legătură cu factorii biologici. „Sclavia este cel mai mare paradox al democrației într-o lume capitalistă”. Cei doi au fost printre primii care au combătut rasismul încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Dincolo de aspectele culturale, Franz Boas a arătat că micile diferențe rasiale biologice sunt determinate de mediul natural și clima în care s-au dezvoltate, ele nu sunt un dat divin. Acesta a respins și ideea, atât de dominantă în epocă, că ar exista un progres în istorie, care să ducă la forme mai avansate de civilizație. Deși Boas s-a concentrat pe studierea eschimoșilor, a negrilor din America și a eschimoșilor, demonstrația lui a fost valabilă și pentru Africa.

Margaret Mead a fost una dintre studentele lui Boas. Ea a călătorit în Africa, unde a studiat fenomenul adolescenței. Autoarea a descoperit că tot ceea ce credeam despre criza adolescentină este fals. Pubertatea apare și la adolescenții din triburile africane, dar ea nu este urmată de o criză existențială. Prin urmare, criza adolescentină este un produs cultural, nu un dat biologic . El este generat de anxietățile specifice occidentale prin care trece un tânăr. Cartea care sintetizează aceste idei a fost scrisă în 1928 și s-a numit:„Coming of age in Samoa”.

Din punct de vedere etnogenetic, locuitorii Polineziei sunt de origine africană. O altă carte importantă a lui Margaret Mead pe acest subiect a fost „Sex and Temperament in Three Primitive Societies” din 1935. Ea a studiat mai multe triburi din Papua Noua Guinee. Ea a ajuns la concluzia că există triburi pașnice și egalitare, comunități în care femeile erau dominante, triburi în care femeile și bărbații făceau război, sau în care bărbații făceau război iar femeile munceau, având o poziție inferioară. Acest lucru demonstrează că raportul dintre sexe este rezultatul unei construcții culturale.

Malinowski și Marcel Mauss au studiat și ei Papua Noua Guinee. Cel mai interesant concept introdus a fost cel de „kula”, regăsit la mai multe societăți arhetipale din lume. Schimbul „kula” nu are doar un rol economic, ci și un rol de a regla relațiile sociale. Pe cale de consecință, religia și ritualurile reprezintă o instituție ce favorizează coabitarea pașnică. În multe dintre aceste comunități funcționa o economie de subzistență, deoarece oamenii considerau că trebuie să muncească atât cât au nevoie pentru a supraviețui. Restul timpului era destinat odihnei, familiei, activităților recreative și religioase.