China. De la imperiu la republică democrată
autor Liviu Sadovschi, octombrie 2016
Imperiul chinez, Primul și Al Doilea Război al Opiului. Rebeliunea Taiping, Dinastia Qing și încercarea de reformare a statului. Revoluția Xinhai de la 1911 și proclamarea republicii. A doua revoluție democratică și dezamăgirea produsă de revoluție.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
China a reprezentat cel mai important pol de putere al lumii, începând cu antichitatea și până în secolul al XVI-lea. Distanța geografică a făcut ca acest lucru să fie ignorat de către mulți istorici occidentali. În pofida trecutului său glorios, imperiul roman nu s-a putut compara cu dinastia Han, cea care a întreprins primele legături comerciale cu regiunea europeană. Imperiul mongol a fost mai întins ca mărime și a dominat China din punct de vedere militar. Nu a ajuns, însă, niciodată la gradul de sofisticare pe care l-a atins dinastia Ming. În epoca modernă, europenii au reușit să devină hegemoni globali.

De-a lungul istoriei, chinezii au avut mai multe imperii care s-au întins pe regiuni vaste. În ordine cronologică, este vorba despre dinastia Han, care a dominat Asia, în antichitate. Începând cu secolul al III-lea, dinastia Han a decăzut din cauza invaziilor mongole. Puterea chineză a fost restaurată în secolul al VIII-lea, odată cu dinastia Tang. Evul mediu a cunoscut alte perioade de hegemonie chineză, secolul al XIII-lea fiind dominat de dinastia Yuan. În final, secolul al XVI-lea a fost influențat de către dinastia Ming. Încetul cu încetul, chinezii au pierdut teren în fața europenilor.

În momentul de maximă ascensiune, 58 de milioane de oameni, din totalul de 300 de miloane de oameni de pe Pământ, trăiau sub guvernarea Han. Nu mai puțin impresionantă este și dinastia Tang, care a înglobat 50 de milioane de oameni, adică 24% din populația lumii. Imperiul Yuan avea 60 de milioane de chinezi, reprezentând 17% din populația globală. Mai mult, ca întindere, a fost al șaselea din istorie, cu 14 milioane de km pătrați, însemnând 9,5% din suprafața Pământului. Dinastia Ming a fost compusă din 110 milioane de locuitori, din totalul de 550 de milioane de locuitori din întreaga lume.

Privind pe tot parcursul Evului Mediu, în mod obiectiv, nu s-ar fi dedus niciodată că puterile Europei vor ajunge, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, să domine întreaga lume. Explicațiile pentru o asemenea ascensiune sunt multiple. Relieful şi clima europeană nu erau unitare, ceea ce a favorizat comerțul cu produse mai diversificate. Relieful a împiedicat cucerirea întregului continent de către o singură formațiune statală. Europa era mult mai divizată politic, descentralizarea și competiția dintre ducate favorizând inovația. Pe de altă parte, imperiul chinez a devenit din ce în ce mai conservator.

Din toate punctele de vedere, imperiul Ming a fost superior oricărei alte puteri din lumea Evului Mediu. Istoricul Paul Kenney oferă câteva cifre remarcabile. La sfârșitul secolului al XI-lea, producția de fier a Chinei era de 125.000 de tone pe an. Cantitatea aceasta era mai mare decât producea Marea Britanie în prima jumătate a secolul al XVIII-lea. Armata chineză număra în jur de un milion de soldați, mult mai mulți decât toate puterile europene feudale la un loc. Orașele vaste erau mai sofisticate decât cele europene, cultura confucianistă fiind una înfloritoare.

Biblioteci uriașe și apariția tiparniței, la care aveau acces funcționarii confucianiști, au stimulat cercetarea și inovarea. Hârtia a fost invetată de către chinezi, încă din antichitate. Praful de pușcă, folosit pentru artificii, a fost importat de către europeni, fiind utilizat în război. Chinezii au folosit tunurile încă din secolul al XIV-lea, împotriva invadatorilor mongoli. O altă descoperire faimoasă a fost busola, navele chinezești ajungând până în Africa. Flota chineză număra peste 1.500 de nave de război. Cu mult înaintea europenilor, China avea potențialul de a descoperi America.

Ca în orice stat dezvoltat, populația începea să aibă parte de un trai mai bun. Mulți negustori au ajuns foarte bogați, având capacitatea de a-și angaja armate de mercenari. Acest lucru i-a speriat pe împărații chinezi, care, într-un mod asemănător cu cel al Japoniei, au decis să izoleze țara. Întreaga flotă a fost incendiată, fiind interzisă construirea de nave capabile să străbată oceane. Oameni de afaceri au fost uciși sau li s-au confiscat averile. Industria a decăzut, iar oamenii de cultură au fost marginalizați. China a refuzat să se deschidă, încercând să reziste în fața coloniștilor portughezi.

În prezent, China este una dintre cele mai mari economii ale lumii. Acest lucru nu este o surpriză, având în vedere trecutul formațiunilor statele. Din punct de vedere istoric, decăderea chinezilor din perioada modernității, reprezintă, mai mult, excepția de la regulă. Ultima mare dinastie a fost Qing. Începând cu secolul al XVIII-lea, imperiul chinez a intrat într-un declin accelerat, fiind surclasat de tehnologia superioară a coloniștilor europeni. Familia imperială și înalții funcționari au devenit corupți, oferind concesii importante puterilor occidentale, în schimbul unor sume de bani sau a unor favoruri.

Poate cele mai reprezentative episoade care evidenţiază starea în care a ajuns dinastia Qing, sunt războaiele opiului. Chinezii erau mult devansați, din punct de vedere tehnologic, de către europeni. Totuși, din perspectiva hranei și a produselor de strictă necesitate, China era autosuficientă. Revoluția industrială și creșterea accelerată a populației europene a condus la o cerere din ce în ce mai mare a produselor chinezești, cum ar fi mătasea sau ceaiul. Dinastia Qing nu a vrut să cedeze în fața pretențiilor britanicilor și a încercat să se apere. Navele englezești au anihilat, însă, flota chineză.

Primul Război al Opiului a avut loc în deceniul al patrulea din secolul al XIX-lea și s-a purtat între China dinastiei Qing și Regatul Unit. Drogurile cauzau grave probleme sociale și economice, foarte mulți chinezi devenind dependeți. Imperiul chinez a încercat să înlăture comerțul ilegal cu opium, confiscând peste 1.400 de tone de droguri, vândute de către negustorii englezi. La câteva zile de la acest incident, un englez a ucis un țăran chinez. Marea Britanie a refuzat să-l predea autorităților chineze pe vinovat, considerând că englezii nu pot fi supuși jurisdicției dinastiei Qing.

La scurt timp după Tratatul de la Nanjing, englezii au redactat Tratatul de la Bogue, față de care chinezii nu au avut niciun cuvânt de spus. Acesta conferea imunitate cetățenilor britanici față de autoritățile chinze. De asemenea, Marea Britanie își conferea dreptul națiunii favorizate. Prin acest drept, orice concesie obținută de către englezi, putea fi vândută sau oferită altor națiuni, prin intermediul Londrei. Din nou, suveranitatea Chinei era încălcată în mod flagrant. De exemplu, Londra a decis extinderea imunității pentru cetățenii francezi și americani.

Navele chinezești au încercat să întrerupă comerțul cu droguri, instaurând o blocadă a orașului Hong Kong. Britancii au distrus navele chinezești și au trimis noi întăriri care să intimideze China. Mai mult, flota engleză a atacat și a ocupat orașul Hong Kong, șase luni mai târziu. Chinezii nu au putut rezista în fața armamentului modern. Cu toate acestea, au organizat un contraatac ambițios care a fost, însă, respins. Englezii au continuat să avanseze, ocupând și orașul Nanjing. Învinsă pe toate fronturile, după trei ani, China a cerut armistițiul.

Războiul a arătat superioritatea totală a tehnicii moderne. În acest conflict, englezii au pierdut în jur de 600 de oameni, din totalul de 19.000 de oameni, mobilizaţi pentru campanie. Chinezii au avut o armată de 200.000 de soldați, care nu au putut face față tunurilor și puștilor britanice. Aceștia au pierdut 20.000 de soldați. Marina engleză a anihilat întreaga flotă imperială chineză, fără să piardă niciun vas de război. Chinezii au numit acest incident: „începutul secolului umilințelor”. Conflictul a marcat începutul epocii moderne și începutul mișcărilor revoluționare democratice.

Condițiile păcii au fost dictate de Tratatul de la Nanjing. China a fost forțată să plătească daune de război, deși nu aceasta provocase conflictul. Hong Kong era anexat de către englezi, aceștia primind și dreptul de a face comerț în cinci porturi chinezești. Cel mai important oraș-port care a fost inclus în aceste drepturi, a fost Shanghai. Foarte mulți oameni de afaceri s-au mutat în Hong Kong și în Shanghai, acestea reprezentând porți de intrare pentru produsele europene. Era doar începutul procesului de colonizare, grupuri de englezi stabilindu-se în orașele mari chinezești.

După Tratatul de la Bougue, alte documente similiare au fost semnate de către Statele Unite și Franța. Aceste evenimente externe, coroborate cu traiul foarte greu al vastei majorități a populației chineze, au creat profunde nemulțumiri. Rebeliunea Taiping, din China, provocase pierderi imense, dinastia Qing fiind la un pas să se prăbușească. Englezii s-au folosit de acest pretext. Conflictul a avut loc la mijlocul deceniului cinci al secolului al XIX-lea și s-a purtat între China dinastiei Qing și o coaliție compusă din Marea Britanie, Al Doilea Imperiu Francez şi India, care era colonie engleză, la acea vreme.

Din dorința de a-și extinde influența asupra Chinei, Marea Britanie a decis bombardarea orașului Canton. Drept răspuns, chinezii au întrerupt orice legături comerciale și diplomatice cu englezii, distrugând mai multe fabrici occidentale. Londra nu s-a așteptat la o asemenea sfidare, flota ei principală fiind ocupată cu reprimarea unei rebeliuni din India. Aceștia au cerut ajutorul francezilor. În urmă cu câteva luni, un misionar francez a fost ucis în China, actul reprezentând scuza perfectă pentru Paris. După înfrângerea revoltei din India, coaliția a atacat China.

Flota engleză a ajuns la Tianjin, denumit astăzi Tientsin. Mai mult, rebeliunea Taiping a angajat principalele forțe militare chineze. Noul împărat, Xianfeng, era constient că rezistența nu este posibilă, așa că a cedat. S-a semnat un tratat, la Tianjin, China dând impersia că îl va respecta. Străinii și misionarii creștini primeau dreptul de a călători prin imperiu, trimișii britanici având drept de rezidență în Beijing. Noi porturi erau deschise comerțului cu puterile coloniale, importul de opium fiind legalizat. Obținând ce și-a dorit, flota britanică s-a retras.

Interesant este că parlamentul britanic a votat o rezoluție împotriva războiului cu dinastia Qing, considerând că Beijingul şi-a respectat obligațiile din tratate. Drept răspuns, prim-ministrul Palmerston i-a acuzat de lipsă de patriotism, pe cei care au votat, a dizolvat parlamentul și a provocat alegeri anticipate. La un an distanță, navele englezești s-au întors pentru a lua parte la ratificarea tratatelor de către China. Când flota engleză s-a apropiat de regiunea Dangu, a fost bombardată de către chinezi. De această dată, asiaticii au făcut rost de câteva piese grele de artilerie.

A fost făcută o a treia încercare, europenii având 173 de nave. De această dată, Tianjin a căzut. Europenii au avansat până la marginea Beijingului, bătălia decisivă fiind dată la Tongzhou. Atacurile infateriei chineze și ale cavaleriei mongole au dat greș, aproape 10.000 de trupe fiind lichidate. Pe parcusul războiului, chinezii au torturat și au ucis zeci de europeni. Drept răzbunare pentru rezistența chinezilor, britanicii au jefuit și au incendiat palatul imperial. Xianfeng a fugit din capitală. China a semnat Conveția de la Beijing, care recunoștea tratatele precedente.

Statele Unite și Rusia țaristă s-au oferit să sprijine eforturile englezilor și ale francezilor. Americanii au trimis câteva nave și au obținut o victorie în bătălia de pe râul Pearl. În fața atacurilor devastatoare, orașul Canton a cedat foarte repede. Un oraș de peste un milion de locuitori a fost ocupat de 5000 de trupe britanice, acestea suferind pierderi minime. Europenii și-au plasat acolo un nou guvernator, loial intereselor lor. Fostul guvernator, Ye Mingchen, a fost exilat în India. Protestând în fața abuzurilor englezilor, acesta a murit, făcând greva foamei.

Lupte serioase s-au purtat în jurul forturilor Taku, de lângă Tianjin. Forțele anglo-fraceze s-au întors cu mult mai multe trupe, având 21 de nave, conduse de amiralul James Hope. Deși Statele Unite şi-a declarat neutralitatea, comandantul navelor americane, Josiah Tattnall, a ignorat ordinele primite și i-a sprijinit pe europeni. Atacul a fost respins, chinezii obținând o mică victorie de moral. Opinia publică britanică a văzut acest lucru ca pe o umilință. Mărturiile vremii au vorbit despre curajul excepțional al chinezilor, care nu se temeau să stea drepți în fața bombardamentelor englezilor.

Conform Conveției de la Beijing, China trebuia să plătească noi daune de război Regatului Unit și Franței. Sudul provinciei Kowloon, de lângă Hong Kong, era cedată britanicilor. După două săptămâni, prin Tratatul de la Peking, China a fost forțată să cedeze Rusiei țariste regiunea din estul râului Ussuri. Acolo, rușii au creat orașul-port Vladivostok. La scurt timp, Xianfeng a murit, lăsând ca moștenitor un copil de șase ani. Împărăteasa Cixi Dowager a dat o lovitură de stat, în urma căreia a guvernat ca regent timp de 47 de ani. Mareața dinastie chineză a fost îngenunchiată.

Revolta din Taiping a fost o largă mișcare politică și religioasă, îndreptată împotriva sistemului feudal chinez. Aceasta a început la mijlocul secolului al XIX și a durat 14 ani, dinastia Qing ajungând la un pas să fie detronată. Mișcarea poate fi considerată o încercare de modernizare a țării, pretențiile rebelilor fiind îndreptate în acest sens. În urma războiului civil, peste 20 de milioane de chinezi și-au pierdut viața, în condițiile în care populația totală a Chinei era de 390 de milioane de locuitori. Coroborată cu războaiele cu puterile occidentale, rebeliunea a cauzat colapsul dinastiei Qing.

Dincolo de dimensiunea sa politică și socială, rebeliunea a fost și o mișcare religioasă. Misionarii creștini au început să aibă din ce în ce mai mare succes. Doctrina creștină care propovăduia ajutorul aproapelui și a celui aflat în suferință, devenise din ce în ce mai populară printre țăranii care duceau o viață foarte grea. Un astfel de om din popor a fost Hong Xiuquan, cel care a ajuns liderul revoltei. Xiuquan s-a creştinat și a susținut că a avut o revelație care i-a spus că este trimisul lui Dumnezeu pe pământ pentru a elibera poporul chinez din sclavie și pentru a aduce pacea.

În Nanjing, Yang Xiuqing, unul dintre liderii mișcării, a fost acuzat că a încercat să-i fure puterea lui Hong Xiuquan. Prin urmare, Yang Xiuqing și câteva mii de susținători, au fost măcelăriți. Wei Changhui a fost cel care s-a ocupat de organizarea masacrului. Devenind din ce în ce mai suspicios, „împăratul ceresc” a ordonat arestarea și executarea lui Wei Changhui. Actul a produs o scindare a mișcării revoluționare. Generalul Shi Dakai a fugit din Nanjing și a atras o parte din susținătorii lui Xiuquan.

Conform revelațiilor sale, Xiuquan se considera fratele mai mic al lui Isus Hristos. Mulți chinezi l-au tratat ca pe un veritabil profet, acesta devenind din ce în ce mai popular. Un alt chinez creștin, Feng Yunshan, a organizat mișcarea religioasă, numind-o „BaiShangdi Hui”, adică „Societatea Adepților lui Dumnezeu”. La început, organizația era formată în jurul provinciei Guangxi, una dintre cele mai sărace provincii din sudul Chinei. Într-un timp foarte scurt, „BaiShangdi Hui” număra peste un milion de adepți fanatici.

La începutul deceniului șase, trupele lui Xiuquan au încercat să cucerească Shanghaiul. Frederick Towsend Ward, un aventurier american, a făcut rost de o armată de mercenari experimentați și a respins atacul rebelilor. Marea Britanie a ordonat arestarea lui Ward pentru ajutorul acordat dinastiei Qing. Acesta a scăpat din închisoare, organizând o nouă armată. În cele din urmă, Ward a murit în luptă, comandantul trupelor de mercenari devenind englezul Charles George. Totuși, trupele occidentale au jucat un rol minor în înfrângerea revoltei.

Guvernul central era ineficient, nereușind să înfrângă decisiv mișcările revoluționare și să aducă pacea. Zeng Guofan, un înalt funcționar confucianist, a luat inițiativa și, prin propria personalitate, a format o armată coerentă. În scurt timp, a ajuns să asedieze Nanjingul, capitala lui Xiuquan. Acesta a fugit, lăsându-l pe fiul său, de 15 ani, la conducere. Peste 100.000 de fanatici au preferat să moară decât să predea capitala. La șase luni de la căderea orașului, Xiuquan s-a sinucis. După moartea sa, rebeliunea a continuat în locuri izolate, timp de încă patru ani.

Hong Xiuquan a declarat fondarea unei noi dinastii, numită Taiping Tianguo și s-a proclamat „Tianwang”, adică împăratul „Regatului Ceresc al Păcii”. Acesta a reușit să convingă foarte mulți chinezi că dinastia Qing nu apără interesele națiunii. Înaintând spre nord, forțele numeroase, dar slab înarmate, au ocupat orașul Nanjing. Locul avea să devină capitala rebelilor. Hong Xiuquan a rămas în Nanjing și a trimis o parte din trupele sale într-o expediție. Aceasta avea ca scop ocuparea Beijingului și detronarea dinastiei Qing. Confruntați cu armata imperială chineză de elită, rebelii au fost înfrânți.

Rebeliunea Taiping a devastat 17 provincii chineze. Ideologia lui Hong Xiuquan a pus accent pe învățăturile interpretate greșit din Vechiul Testament. Cu toate că revolta a fost înfrântă și foarte mulți rebeli au fost uciși, Xiuquan a lăsat milioane de fanatici în urmă. A urmat un secol în care ordinea nu a fost niciodată restabilită complet. Haosul produs a făcut ca rezistența în fața occidentalilor să fie imposibilă, China pierzându-și independența. Deși dinastia a rezistat formal până la „Revoluția din 1911”, împărații Qing nu au mai fost adevărații conducători ai civilizației chineze.

Revolta din Taiping a fost cea mai importantă revoltă din timpul dinastiei Qing, dar nu singura. Au urmat multe alte probleme sociale, cel mai bun exemplu fiind rebeliunea Nian din estul Chinei, desfășurată în paralel cu cea din Taiping. După moartea împaratului Xianfeng, concubina sa, Cixi Dowager, a domnit în numele fiului celor doi, care era minor. Ajutată de Gong Qinwang, fratele împăratului Xianfeng, aceasta a dat o lovitură de stat. Alături de Qingwang, care a devenit consilierul ei principal, împărăteasa Cixi a domnit asistată de o elită politică extrem de coruptă.

Dinastia Qing se concentra pe suprimarea revoltei din Taiping. Profitând de acest fapt, mai mulți țărani și dezertori din armata imperială au organizat o rebeliune și în estul Chinei, numită revolta Nian. Liderul acesteia a fost Zhang Lexing, care a strâns sub comanda sa 50.000 de soldaţi. Armata trăia din jefuirea și distrugerea orașelor. După înfrângerea lui Hong Xiuquan, guvernul central s-a concentrat pe eliminarea lui Zhang Lexing. Acesta a fost ucis, dar rezistența a continuat sub forma unui război de gherilă. În cele din urmă, rezistența a fost lichidată.

Realizările rapide ale lui Qinwang i-au crescut popularitatea, stârnind invidia înalților funcționari și sfetnici ai împărătesei Cixi. Prin urmare, aceștia au complotat și l-au înlăturat de la putere. După doar patru ani, „Doamna Dragon” avea controlul asupra întregului guvern, Qingwang fiind trimis în misiuni lipsite de importanță. Ea a fost sprijinită și de Ci’an, o altă concubină a fostului împărat Xianfeng. Când fiul său a ajuns la maturitate, Cixi a continuat să conducă din umbră, manipulându-l pe tânărul lipsit de experiență.

Îndată ce a ajuns la putere, Gong Qinwang a demarat o serie de reforme ambițioase. Acesta a creat oficiul „Zongli Yamen” care avea rolul unui minister de externe. De asemenea, instituția a coordonat procesul de modernizare a Chinei în următorii 40 de ani. Qingwang a avut meritul de a suprima revoltele din țară, într-un timp destul de scurt. A început construirea unor arme după modelul occidental, mulți chinezi fiind obligaţi să studieze tehnica europenilor. Corupția a fost combătută, majoritatea funcționarilor fiind aleși pe merit. S-au construit școli pentru studierea limbilor europene.

Noul împărat, Tongzhi, a intrat foarte repede în conflict cu sfetnicii săi. Acesta a cerut construirea unui palat extravagant, deși visteria era goală. A renunțat la obiceiul tradițional, acela de a cere trimișilor străini să înghenunchieze în fața împăratului. După numai doi ani de guvernare, Tongzhi a murit de variolă, lăsând în urmă o soție însărcinată. În ciuda acestui fapt, Cixi l-a adoptat pe un alt nepot de-al ei, acesta având vârsta de trei ani. Cixi și Ci’an deveneau regentele noului împărat Guangxu. Împărăteasa însărcinată, Tongzhi, a murit după câteva luni, în condiții suspecte.

Consecințele măsurilor lui Qinwang s-au văzut în scurtul război Sino-Francez din 1894-1895. Conflictul a început pe seama unor pretenții teritoriale asupra Vietnamului. Aproximativ 20.000 de soldați francezi au înfruntat o armată chineză formată din 35.000 de oameni. Surprinzător, China a reușit să obțină o victorie tactică importantă. Eforturile soldaților au fost subminate de diplomația dinastiei Qing. Parisul a cerut o alianță cu Tokyo, dar japonezii și-au păstrat neutralitatea. La negocierile de pace, deși era învingătoare, China a cedat în fața tuturor pretențiilor Franței.

După moartea subită a concubinei Ci’an, Cixi Dowager a devenit conducătorul absolut al Chinei, guvernând în numele împăratului minor Guangxu. „Doamna dragon” s-a retras în luxuriantul palat imperial, construit lângă Beijing, lăsând o seamă de funcționari să se ocupe de problemele de zi cu zi ale guvernării. China a continuat să semneze contracte umilitoare, întreaga conducere acceptând mită, sub diverse forme, de la trimișii sau de la oamenii de afaceri europeni. Cele mai celebre astfel de acte au fost cedarea teritoriului Kiautschou, a peninsulei Liaodong și a Hong Kong-ului.

Înfrângerea categorică, suferită în urma Primului Război Sino-Japonez din 1894-1895, a zguduit din temelii China. Tânărul împărat Guangxu, alături de mai mulți politicieni reformiști, au încercat să schimbe fața imperiului. Guvernul și armata trebuiau modernizate, iar corupția trebuia eliminată. Guangxu avea să conducă de drept și în mod real. Măsurile au stârnit furia funcționarilor corupți, care au fost sprijiniți de împărăteasa Cixi și de o parte a armatei, în a da o lovitură de stat. Schimbările majore au fost anulate, pierzându-se ultima șansă de reformare.

Când împăratul Guangxu a împlinit 27 de ani, acesta a pus în mișcare „reformele de 100 de zile”. Împărăteasa Cixi Dowager, sprijinită de generalul Ronglu și de armata imperială, s-a întors în capitală și a ordonat arestarea lui Guangxu. Apoi, opiniei publice i s-a comunicat că împăratul este grav bolnav. „Doamna dragon” plănuia asasinarea propriului ei nepot. Viața acestuia a fost salvată de puterile din Vest care au amenințat China cu represalii, în caz că se întâmplă ceva cu împăratul. Totuși, din acest moment, Guangxu a trăit retras, fiind lipsit de putere politică.

Cixi Dowager i-a executat pe funcționarii reformiști de la palat. În urma haosului creat, s-a format, în nordul țării, o organizație paramilitară, numită „Miliția Unită a dreptății”. Aceasta era o mișcare îndreptată, împotriva creștinilor și a străinilor, susținând că acționează în numele dinastiei Qing. Formați din 300.000 de fanatici, trupele „boxerilor” au masacrat în jur de 100.000 de civli. Dintre aceştia, 32.000 erau chinezi creștini și 200, misionari europeni. Fără declarație de război, o coaliție formată din Marea Britanie, Rusia, Japonia, Franța, Statele Unite, Germania, Italia și Austro-Ungaria, a invadat China.

Cixi a ordonat armatei imperiale, formate din 100.000 de soldați, să reziste. Aliații aveau în jur de 50.000 de oameni. Forțele chinezești rămânând nereformate, au fost înfrânte foarte ușor de coaliția celor opt state. Beijingul a fost ocupat, revolta boxerilor a fost suprimată, iar China a fost forțată să plătească daune de război. Primul an al secolului al XX-lea a început cu o nouă înfrângere dezastruoasă pentru dinastia Qing. Populația era din ce în ce mai nemulțumită, existând riscul unor răscoale majore. În acest context, Cixi a fost nevoită să admită reformarea parțială a țării.

Pentru dinastia Qing era prea târziu, chinezii pierzându-și răbdarea de a mai aștepta implementarea schimbărilor. La șapte ani de la înfrângerea Boxerilor, împăratul Guangxu a murit otrăvit cu arsenic, asasinul fiind împărăteasa Cixi. În vârstă de 72 de ani, cea mai puternică femeie din istoria Chinei avea să cadă la pat și să moară în ziua următoare. Cixi a lăsat în urmă un testament prin care îl proclama împărat pe nepotul de trei ani al lui Guangxu. Puyi avea să fie încoronat sub numele de Xuantong, regentul fiind Zaifeng, fratele fostului împărat Guangxu.

Revoluția chineză a fost o mișcare naționalistă care a militat pentru democratizarea statului. Cele mai importante revolte au început în sudul Chinei. Foarte mulți chinezi din diaspora au susținut proiectul. A urmat un război civil brutal. Forțele revoluționare aveau de partea lor 100.000 de soldați, în timp ce dinastia Qing se putea lăuda cu dublul acestui număr. Conflictul a fost câștigat de către revoluționari, aceștia pierzând mai mult de jumătate din efective, în timp ce armata imperială s-a predat. Împăratul Xuantong a abdicat, punând capăt unei tradiții de peste 2000 de ani.

Scânteia care a aprins revoluția, a fost semnarea, de către dinastia Qing, a unui nou act cu occidentalii. Este vorba despre un contract cu patru bănci stăine, care ofereau un împrumut important Chinei. Banii nu au fost suficienți pentru construirea liniilor ferate din regiunea Hukwang. Statul a ipotecat o parte din aceste căi ferate, ca parte din plata împrumutului. Marea majoritate a chinezilor au considerat că prin acest act, funcționarii au început să-și vândă țara, la propriu. Printre soldații din Wuchang a început o revoltă, aceştia reușind să ocupe orașul.

În primul deceniu al secolului al XX-lea, au început să apară mai multe mișcări revoluționare. Ele au fost suprimate de dinastia Qing. Văzând acest lucru, mulți chinezi din diaspora au încercat să atragă sprijinul occidentalilor. Cele mai importante figuri ale vremii au fost Kang Youwei, Liang Qichao și Sun Yat-Sen. Împreună, aceştia au fondat „Tongmenghui”, în traducere liberă însemnând „Alianța Revoluționară”. Organizația făcea lobby pentru strângerea de fonduri din donații, bani folosiți pentru sprijinirea revoluției. Aceştia doreau ca dinastia Qing să nu primească sprijin din exterior.

Rebelii din Wuchang au reușit să pună mână pe baza industrială a orașului, făcând rost de tunuri. Aceștia au declarat război dinastiei Qing, cerând formarea unei republici care să guverneze sub o constituție. Actele lor l-au speriat pe regentul Zaifeng, determinându-l să-l pună la putere pe generalul Yuan Shikai. După moartea lui Cixi, generalul a fost înlăturat de la putere, fiind suspectat că a luat parte la asasinarea împăratului Guangxu. La numai câteva luni de la începutul revoletei, 14 provincii s-au aliat și au declarat război regimului de la Beijing. Revolta s-a transformat într-o revoluție.

Huang Xin a condus o revoltă în Guangzhou, încercând să-l asasineze pe guvernator. În scurt timp, revoluționarii au fost masacrați, doar 72 de trupuri ale acestora fiind recuperate. Foarte mulți lideri ai Tongmenghui au murit în rebeliune, cel mai important nume fiind Lin Juemin. Lin a lăsat în urmă faimoasa „Scrisoare către soția mea”, considerată o capodoperă a literaturii chineze. Până în zilele noastre, ei au fost tratați ca martiri ai revoluției din 1911. Deși grav rănit, Huang Xin a scăpat din încercuire și a continuat să conducă forțele care doreau înlăturarea dinastiei Qing.

Sun Yat-Sen a fost principala figură a revoluției Xinhai. El a fost produsul reformelor lui Qinwang, fiind educat într-o școală din Hawai, unde se preda limba engleză, științele moderne și istoria Europei. Ajungând medic de profesie, Sun Yat-sen s-a creștinat încă din tinerețe. De la sfârșitul secolului al XIX-lea, tânărul activist a organizat o seamă de mișcări revoluționare, fiind forțat să fugă în exil, de mai multe ori. În preajma revoluției din 1911, el a fost forțat să fugă din China, pentru a scăpa cu viață. Apoi, diaspora din Statele Unite și Marea Britanie s-a coagulat în jurul său.

Puterile din Vest s-au arătat îngrijorate că prăbușirea dinastiei Qing ar însemna anularea concesiilor făcute de către China. În ciuda discursurilor ținute de Sun Yat-sen, acesta nu a reușit decât să obțină neutralitatea statelor. Donațiile au venit de la chinezii din afara țării și din sprijinul acordat de un număr restrâns de oameni de afaceri occidentali. Formal, Statele Unite a sprijinit revoluția printr-o declarație. Sun Yat-sen a fost dispus să înceapă un dialog diplomatic cu o viitoare republică chineză. În practică, statul american nu a contribuit cu nimic.

Sediul Tongmenghui a fost în Malaezia, Sun Yat-sen reușind să strângă peste 200.000 de dolari, echivalentul a 4 milioane de dolari din zilele noastre. Mulți chinezi și-au vândut averile pentru a sprijini revoluția. În China, revoluționarii au fost conduși de Huang Xin, poreclit generalul cu opt degete. În timpul revoluției, Huang Xin a fost grav rănit. Acesta s-a recuperat repede și a continuat să conducă armatele revoluționare, obținând, cu mari sacrificii, victorii împotriva dinastiei Qing. Trupele au ajuns la epuizare, semnându-se un armistițiu între cele două tabere.

Generalul Yuan Shikai era un militar cu experiență, dar și un oportunist. Dacă ar fi continuat ofensiva, în cele din urmă, revoluționarii ar fi fost înfrânți. Acesta a ales să aștepte, fiind pregătit să se alieze cu tabăra învingătoare. Între timp, naționaliștii chinezi au ocupat Nanjingul, stabilindu-și capitala acolo. În urma succesului obținut în Vest, Sun Yat-sen s-a întors la Nanjing. Revoluționarii au proclamat Republică Chineză, formată din 17 provincii din sud. Indiferent de numărul populației, fiecare reprezentat al unei provincii a avut dreptul la un vot. Sun Yat-sen a fost ales președinte interimar.

O personalitate celebră a acelor evenimente a fost aventurierul american, Homer Lea. Dincolo de statutul de aventurier, Homer Lea a fost un om care a terminat mai multe facultăți, fiind pasionat de geopolitcă și de istorie. Homer Lea şi Sun Yat-sen s-au împrietenit atunci când acesta din urmă strângea fonduri în Statele Unite. Pe parcursul revoluției, Lea a fost consilierul apropiat al președintelui interimar. Americanul s-a îmbolnăvit și s-a întors în țară. El a dorit să ofere sprijin, în continuare, pentru modernizarea Chinei. A murit la scurt timp, memoriile sale rămânând o sursă neprețuită pentru istorici.

Sun Yat-sen a încercat să-l convingă pe Yuan Shikai să forțeze abdicarea împăratului minor, Xuantong și a mamei sale, împărăteasa Dowager Longyu. Considerând că Sun Yat-sen dorește puterea absolută, Yuan Shikai a refuzat să urmeze dorinţa președintelui interimar. Armistițiul a fost rupt, Huang Xin reluând ofensiva către nord. Armata Beiyang a lui Shikai era bine pregătită. În scurt timp, luptele s-au transformat într-un carnagiu, ambele părți suferind pierderi masive. A devenit limpede că victoria avea să fie foarte greu de obținut.

Idealistul Sun Yat-sen a fost decis să oprească vărsarea de sânge. El a declarat că dacă cineva va forța abdicarea dinastiei Qing, va demisiona din funcția de președinte, poziția sa fiind oferită lui Yuan Shikai. În fața propunerii generoase, bătrânul general a acceptat. El s-a prezentat în „Orașul interzis”, sediul dinastiei Qing, aflat în centrul Beijingului. Shikai i-a dat de înțeles împărătesei că nu doreşte să mai ajute dinastia Qing. A cerut abdicarea împărătesei și a împăratului Xuantong, cu numele real, Puyi. Când acesta a ajuns la maturitate, a fost numit împăratul statului-marionetă Manchukuo.

Sun Yat-sen s-a arătat îndurător față de dinastia Qing. Familia imperială urma să primească o indemnizație de patru milioane de taleri de argint. Orașul interzis a fost apărat, întregul grup împărătesc primind respectul cuvenit. La scurt timp, împărăteasa Longyu s-a îmbolnăvit şi a murit. Ea a fost înmormântată cu onoruri de stat. De asemenea, Sun Yat-sen s-a ținut de cuvânt, oferindu-i poziția de președinte lui Yuan Shikai. Vicepreședinte a fost numit Li Yuanhong, un general revoluționar care s-a remarcat în luptele din Wuchang. Generozitatea lui Sun Yat-sen s-a dovedit o greșeală fatală.

Republica de la Nanjing a votat o constituție provizorie, prin care se limita puterea președintelui și se stabileau condițiile alegerii viitorului șef al statului. La doi ani de la începutul revoluției Xihai, s-au organizat primele alegeri parlamentare. Partidul naționalist chinez, numit Kuomintang, a câștigat alegerile. Președintele partidului, Song Jiaoren, a devenit primul ministru al Chinei. El a încercat să urmeze principiul separării puterilor în stat, protejând Adunarea Națională de abuzurile, tot mai dese, ale președintelui Yuan Shikai.

Adunarea Națională era un parlament bicameral. Kuomintang avea 269 de parlamentari, din numărul total de 596, în Camera inferioară. În Camera Senatului, avea 123 de parlamentari, din totalul de 274. Cu toate acestea, partidul naționalist nu și-a putut impune punctul de vedere. În timp ce călătorea în Beijing, cu scopul de a primi sprijinul politic pentru crearea unei noi constituții care să facă o separare clară a puterilor în stat, Song Jiaoren a fost asasinat. Cei care au fost trimiși să investigheze condițiile în care a fost comisă crima, au dispărut în mod misterios. A început dictatura președintelui Yuan Shikai.

După asasinarea lui Song Jiaoren, Yuan Shikai a continuat să-și elimine inamicii politici. Acest lucru nu a împiedicat legăturile sale cu celelalte mari puteri. Shikai a obținut, din partea Franței, Rusiei, Japoniei, Germaniei și a Marii Britanii, un împrumut de 25 de milioane de lire sterline. Scopul declarat era refacerea țării. În realitate, președintele a folosit banii pentru construirea unei armate personale. Adunarea Națională nici nu a fost consultată. Nemulțumirile au crescut până în momentul în care eroul revoluției Xinhai, Sun Yat-sen, a provocat o nouă revoltă.

Partidul naționalist, Kuomintang, era format, în mare, din vechea conducere a mișcării Tongmenghui. Liderii partidului considerau că Yuan Shikai nu era ales președinte, ci că reușise să ajungă în această poziție în urma unui complot. În fond, generalul a fost comandantul armatei imperiale împotriva revoluționarilor, apoi a trecut în cealaltă tabără. Pe de altă parte, Yuan Shikai avea de partea sa partidul „Progresiv”, care milita pentru o monarhie constituțională. Majoritatea membrilor erau foști înalți funcționari ai dinastiei Qing care nu vedeau cu ochi buni democratizarea țării.

Președintele Yuan Shikai a continuat practicile predecesorilor săi. A semnat un acord cu Rusia țaristă, prin care China ceda nordul Mongoliei, retrăgânu-și toate forțele din regiune și oferind rușilor dreptul exclusiv de a staționa armate în zonă. Din nou, partidul Kuomintang a protestat, încercând să-l demită pe președinte, punându-l sub acuzația de abuz de putere. Deși naționaliștii aveau majoritate, nu au putut face nimic, toată puterea coercitivă fiind în mâinile generalului. Acesta avea o armată personală de 80.000 de oameni. Conducătorii Kuomintang au fost acuzați de trădare națională.

Războiul civil a lăsat în urmă multe văduve și mulți soldați infirmi, aceștia așteptând indemnizație de la stat, pentru lupta în revoluție. Foarte mulți soldați nu au fost plătiți și nu au primit nicio recompensă pentru sacrificiile făcute. O parte importantă a populației a rămas fără locuri de muncă, iar guvernatorii regionali comiteau aceleași abuzuri ca în vremea fostului regim. Visteria era goală, în timp ce președintele făcea împrumutri externe pentru propriile interese. Valul de resentimente s-a accentuat, șapte provincii declarând război lui Yuan Shikai.

Deși erau foarte mulți susținători ai Kuomintang, aceștia nu au putut forma o armată solidă într-un timp atât de scurt. În doar trei luni, trupele lui Yuan Shikai au ocupat Nanjingul, capitala revoluției. Sun Yat-sen a fost forțat să fugă în Japonia, trăind în exil. Remarcabil este faptul că mulți membri Tongmenghui au fost tineri chinezi educați în Japonia, țară care avea un sistem de educație mult mai performant și o societate mai liberală.

Yuan Shikai a forțat Adunarea Națională să-l recunoască președinte. Mai apoi, a format un guvern compus numai din generalii care l-au ajutat să-i înfrângă pe naționaliști. Pentru a obține recunoașterea internațională ca șef de stat al Republicii Chineze, a fost nevoit să acorde noi concesii. China a recunoscut autonomia Mongoliei și a Tibetului, trecând aceste regiuni sub influența Rusiei țariste și a Regatului Unit. A urmat o nouă rebeliune, numită „Bai Lang”, în traducere însemnând „Lupul alb”, care a distrus centrul Chinei. Au fost comise multe atrocități, înainte ca rebeliunea să fie suprimată de Yuan Shikai.

Revoluțiile democratice nu au schimbat cu nimic viețile oamenilor de rând. Președintele a continuat să guverneze în numele propriilor interese, scoțând în afara legii partidul Kuomintang și dizolvând Adunarea Națională. Guvernatorii regionali s-au transformat în lorzi feudali, imposibil de controlat de către guvernul central. Aceștia au început să colecteze singuri taxe, să tortureze și să ucidă țărani nevinovați și să încheie înțelegeri dezavantajoase cu oameni de afaceri europeni. S-au format multe grupuri de bandiți care au fost lăsați liberi prin țară. China a rămas, în continuare, ancorată în trecut.

Dizolvând Adunarea Națională, Yuan Shikai a căpătat întreaga putere legislativă. Președintele a promulgat o lege care îi prelungea mandatul pe zece ani. Văzând că nu are opoziție, Shikai a publicat „actul de la 1915”, document care îi conferea acestuia titlul de împărat al imperiului chinez. Între timp, cu ocazia Primului Război Mondial, Japonia a invadat China, ocupând regiunea Shandong, care aparținea Germaniei. Tokyo a lansat „cele 21 de cerințe”, un act care transforma China în protectorat al Japoniei. Yuan Shikai a acceptat majoritatea cerințelor, cedând estul Mongoliei și sudul Manciuriei.

Aflat în exil, Sun Yat-sen a încercat o nouă abordare. El a ajuns la concluzia că eșecul revoluției se datora lipsei de coeziune a membrilor Tongmenghui. A început să cocheteze cu ideile socialiste, cerând sprijinul celei De-a Doua Internațională Socialistă de la Paris, pentru a construi o republică socialistă chineză. Apoi, a fondat Partidul Revoluționar Chinez, sprijinind trupele de bandiți care provocau dezordine în China, comițând nenumărate crime. Mai mult, a cerut o conduită disciplinară de partid, foarte strictă. Huang Xin, celălalt erou al revoluției, nu a fost de acord.

Tang Jiyao, Cai E și Li Liejun, guvernatorii provinciei Yunnan, și-au declarat independența față de regimului lui Yuan Shikai. Astfel, începea „Războiul protecției naționale”. Forțele imperiale ale lui Shikai numărau peste 700.000 de soldați, în timp ce revoluționarii aveau doar 200.000 de trupe. Mulți soldați și ofițeri ai împăratului uzurpator au dezertat, acesta suferind mai multe înfrângeri în sudul Chinei. Cea mai importantă înfrângere a fost în regiunea Sichuan. Au urmat mai multe provincii care și-au declarat independența. Confruntat cu o rezistență populară masivă, Yuan Shikai a abdicat.

După numai 83 de zile de la încoronare, Shikai era forțat să abdice. După câteva luni, la vârsta de 66 de ani, împăratul-dictator a murit de uremie. Acțiunile sale au subminat încrederea chinezilor în guvernul central. Huang Xin s-a întors din exil, dar s-a înbolnăvit și a murit la vârsta de 42 de ani, fiind înmormântat ca un erou național. Vicepreședintele Li Yuanhong a devenit președinte. Adunarea Națională a fost restabilită în vechea formulă. Doan Qirui, un general chinez filogerman, a fost numit prim-ministru.

Instabilitatea guvernamentală a continuat. Zhang Xun, general loial dinastiei Qing, a mărşăluit cu o armată în Beijing și l-a numit împărat pe minorul Puyi. El a fost și un susținător al generalului Yuan Shikai. Lovitura de stat a eșuat, Doan Qirui revenind la putere. Sub conducerea noului prim-ministru, China a intrat în Primul Război Mondial, de partea Antantei. A primit un împrumut generos din partea Japoniei, motivând folosirea banilor pentru trimiterea unei armate mari în Europa, cu scopul de a sprijini efortul de război.

Susținătorii lui Doan Qirui au rămas în istorie drept „clica Anhui”, fiind formați din politicieni corupți. Cealaltă parte s-a adunat în jurul președintelui Li Yuanhong, fiind numită „clica Zhili”. În sudul Chinei, Sun Yat-sen a fondat un nou stat, cu capitala la Guangzhou. Momentul a fost considerat o a treia revoluție a mișcării Kuomintang. Încercările de a forma o armată națională au eșuat. Oamenii de rând au avut un trai mai greu decât în timpul dinastiei Qing. Sărăcia, corupția și războaiele civile au continuat. Deși a scăpat de guvernarea imperială, China nu a scăpat de vechile mentalități.