
Consolidarea Uniunii Sovietice
Congresul de la Viena, din 1815, a adus Rusia țaristă în poziția unei mari puteri europene. Armatele țarului Alexandru I au fost cele care au înfrânt vestita „La Grand Armee” a Primului Imperiu Francez. Bătălia națiunilor de la Leipzig a atras trupele rusești către inima Europei. Acestea au înaintat până la Paris, forțând abdicarea lui Napoleon Bonaparte. Testamentul țarului Petru cel Mare a devenit mai mult decât un simplu vis. Pe de altă parte, statul rus a continuat să fie ancorat în vechile structuri feudale, rămânând mult în urma competitorilor, până la sfâșitul secolului al XIX-lea.







Actul anulării iobăgiei, din 1861, nu a însemnat eliberarea reală a țăranilor. Ei au rămas în continuare legați de glie, fiind dependenți de bunăvoința marilor propietari de pământ. Reformele administrative au fost modeste. Aristocrația din jurul țarului a continuat să conducă după bunul plac. Pe de alte parte, privită din afară, Rusia țaristă arăta ca o mare putere, având un imperiu care se întindea din estul Europei până la Oceanul Pacific. Punctele forte erau reprezentate de loialitatea față de țar și de patrie a vastei majorități a rușilor şi de populația numeroasă, care oferea o bază solidă de recrutare.





Problemele socio-economice au generat ample mișcări politice, începând cu cerințe moderate și terminând cu atentate de tip terorist. Războiul Ruso-Japonez a amplificat nemulțumirea generală a populației. Imperiul țarist a fost înfrânt, atât pe mare cât și pe uscat, iar statul se afla în pragul incapacității de plată. Demonstrațiile pașnice din Sankt Petersburg au fost suprimate sângeros de către țar, peste 100 de oameni fiind uciși. Cea mai importantă cerință a fost legată de schimbarea regimului politic, domnia autoritară trebuia să fie înlocuită de o monarhie constituțională, după modelul englez.




Din punct de vedere militar, Rusia țaristă era o putere de temut. Avea 1,3 milioane de militari activi, alături de peste 5 milioane de rezerviști, întreținând cea mai numeroasă armată de la acea vreme. Tehnica militară și a baza industrială a Rusiei, elemente esențiale pentru războiul contemporan, era foarte slab reprezentată. O treime dintre ofițeri erau analfabeți, 70% dintre aceștia neavând pregătire de specialitate. Vastitatea imperiului rus a făcut imposibilă aprovizionarea armatei, în pofida construcției masive de căi ferate. În jur de un milion de cai pentru război aveau nevoie de hrană.




Problemele interne au explodat în timpul Revoluției Ruse, din 1917, când comuniștii au preluat puterea și au executat întreaga familie țaristă a Romanovilor. Noul stat creat s-a numit Uniunea Sovietică, Moscova luând decizia de a ieși din război, semnând tratatul de la Brest-Litovsk. Documentul a fost unul foarte dezavantajos pentru ruși, încurajând mișcările de eliberare națională. „Armata albă”, compusă din susținătorii restaurării monarhiei, a provocat un război civil cu bolșevicii. De pe urma lui a profitat Polonia, care i-a înfrânt pe sovietici.







Rusia a pierdut, în Primul Război Mondial, peste 2,2 milioane de soldați. Cel puțin 1,5 milioane de oameni și-au pierdut viața și în timpul războiului civil. La începutul perioadei interbelice, dintre toate marile puteri, Uniunea Sovietică părea cea mai slăbită. Aceasta a pierdut controlul asupra țărilor baltice, Finlandei și Poloniei. În fața celei din urmă, Rusia a suferit o înfrângere categorică. La începutul Primului Război Mondial, populația Rusiei țariste era de 171 de milioane de oameni. După ce bolșevicii au câştigat puterea în fața europenilor, numărul a scăzut până la 132 de milioane de oameni.





Pentru prima dată în istorie, comuniștii aveau oportunitatea de a guverna. Partidele politice au fost interzise, Uniunea Sovietică fiind un stat totalitar, condus de către un singur partid. Bolșevicii l-au numit „Partidul comunist al tuturor rușilor”. La inițiativa lui Stalin, numele a fost schimbat în „Uniunea tuturor partidelor comuniste”, atunci când Uniunea Sovietică s-a înființat în mod oficial. După moartea lui Lenin, Stalin a început o serie de reforme. Nikolay Bukharin și Troțki s-au opus schimbărilor propuse. Primul a fost asasinat, iar Leo Troțki a fugit în exil.


Uniunea Sovietică de la începutul anilor ‘20 se afla într-o stare foarte dificilă. Din cauza condițiilor precare de igienă, cinci milioane de ruși sufereau de febră tifoidă. Prăbușirea producției agricole a favorizat apariția foametei în mai multe regiuni din centrul și din estul Rusiei. Respingând Tratatul de la Versailles, Lenin considera că diplomația era unealta țărilor burgheziei corupte. În fond, ideologia comunistă proclama dispariția statelor. Pe de altă parte, sovieticii erau priviți cu ostilitate și teamă de către occidentali. Pentru a supraviețui, noul stat comunist a trebuit să poarte o politică externă realistă.







Din momentul în care Stalin și-a eliminat opoziția din cadrul partidului comunist, a trecut la efectuarea unor reforme radicale. Acestea au avut efecte pozitive asupra economiei și a dezvoltării tehnologice, sprijinind industria de război. Pe de altă parte, schimbările au dezechilibrat societatea și au afectat în mod negativ producția agricolă. Au urmat lungi perioade de foamete și revolte alte tăranilor, care s-au opus procesului de colectivizare. Revoltele țăranilor, mișcările naționaliste ucrainene și presupusa nesupunere a generalilor, au fost suprimate cu duritate.





Obiectivul principal al lui Stalin a fost industrializarea țării într-un ritm accelerat, indiferent de costurile umane. Distrugerea capitalismului s-a înfăptuit prin procesul de colectivizare a agriculturii. Acesta a presupus trecerea pământurilor arabile din propietatea privată a țăranilor, în propietatea statului. Noul sistem s-a numit „kolkhoz”, adică „fermă colectivă”. Tăranii abia au reuşit, în urmă cu câteva decenii, să se elibereze de marii propietari de pământ din perioada țaristă. Ironia istoriei a făcut ca bolșevicii, care au pretins că luptă în numele claselor asuprite, să construiască un sistem și mai represiv.






Ucrainenii şi-au exprimat dorința de autodeterminare națională, încă din timpul Războiului polono-sovietic. Din perspectiva lui Stalin, populația minoritară din vestul Uniunii Sovietice, care nu era loială Moscovei, reprezenta un pericol. De această dată, soluția deportărilor nu mai era viabilă. Etnicii ucraineni numărau peste 20 de milioane de oameni,aceştia fiind imposibil de strămutat în Siberia. Pe de altă parte, bolșevicii aveau nevoie de bani pentru industrializare. De aici a provenit ideea că cel mai eficient mod de exterminare a populației era înfometarea forțată.







Istoria Războiului Civil Spaniol este foarte controversată. Destrămarea dictaturii lui Franco a permis scoaterea la lumină a unor noi dovezi și aspecte. În pofida prejudecăților, principalul actor al conflictului nu a fost nici Hitler, nici Mussolini sau Franco. Cel care a manipulat cu abilitate izbucnirea și desfășurarea războiului civil a fost Stalin. În aparență, comuniștii au fost înfrânți în Spania, acest fapt reprezentând un aspect negativ pentru Moscova. În realitate, Stalin a fost cel care a spulberat mișcarea socialistă, deoarece o considera o alternativă periculoasă de comunism, diferită de cea sovietică.







Războiul Civil Spaniol i-a ajutat pe sovietici să înțeleagă mai bine felul în care se poartă un război contemporan. Germania nazistă se afla în ascensiune, obținând remilitarizarea Renaniei și anexarea Austriei și a regiunii sudete a Cehoslovaciei. De asemenea, se presupune că politica occidentalilor era una conciliatorie față de Hitler, dorind să evite un război. Deși sovieticii au obţinut progrese semnificative în domeniul industrial, Germania creștea într-un ritm și mai accelerat. Toate acestea au determinat îngrijorarea lui Stalin. Acesta s-a temut că va rămâne fără aliați, în fața unei invazii germane.


