Consolidarea Uniunii Sovietice

Congresul de la Viena, din 1815, a adus Rusia țaristă în poziția unei mari puteri europene. Armatele țarului Alexandru I au fost cele care au înfrânt vestita „La Grand Armee” a Primului Imperiu Francez. Bătălia națiunilor de la Leipzig a atras trupele rusești către inima Europei. Acestea au înaintat până la Paris, forțând abdicarea lui Napoleon Bonaparte. Testamentul țarului Petru cel Mare a devenit mai mult decât un simplu vis. Pe de altă parte, statul rus a continuat să fie ancorat în vechile structuri feudale, rămânând mult în urma competitorilor, până la sfâșitul secolului al XIX-lea.

Testamentul lui Petru cel Mare a fost un act prin care țarul, care a modernizat și a occidentalizat pentru prima dată Rusia, oferea sfaturi pentru viitorii lideri ai națiunii. Pe scurt, obiectivul principal din politica externă ar trebui să fie expansiunea către Vest. S-a planificat controlarea Mării Negre și a Mării Adriatice, urmând cucerirea Europei Centrale. Aceste țeluri au fost urmărite cu sfinție de către Rusia țaristă. Prin urmare, s-a ajuns la războiul Ruso-Turc, din 1828-1829, încheiat prin semnarea Tratatului de la Adrianopol, care recunoștea victoria Moscovei.

Imperiul Otoman se afla în plină decădere, fiind măcinat de corupție și de luptele pentru eliberare națională. Istoricii l-au numit „Bolnavul Europei”. România, Muntenegru și Serbia și-au proclamat indepedența față de Constantinopol. Moscova a profitat de oportunitate, intrând în Războiul Ruso-Turc. În ciuda faptului că întâlneau un inamic slăbit, rușii nu au reușit să cucerească fortificațiile din jurul Plevnei, cerând sprijinul României. Luptele s-au purtat în Balcani, dar și în zona Munților Caucaz. Otomanii au fost forțați să semneze tratatul de la San Stefano.

Expansiunea Rusiei țariste a atras atenția celorlalte mari puteri europene. Marea Britanie, a cărei politică externă a fost balanța de putere, a fost cea care a format o coaliție împotriva Rusiei. Este vorba despre Al Doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman, care au declarat război Moscovei. Evenimentul a rămas cunoscut în istorie cu numele de Războiul Crimeii, din 1853-1856. Țarul Alexandru al II-lea s-a declarat înfrânt, conflictul arătând multe din slabiciunile armatei ruse. De asemenea, problemele de aprovizionare și de logistică sugerau gradul de înapoiere economică a țării.

Condițiile păcii de la San Stefano erau foarte aspre, Imperiul Rus devenind principala putere din Peninsula Balcanică. Acest lucru a nemulțumit marile puteri, ele forțând Moscova să accepte o nouă conferință la Berlin. Participații au fost: Rusia, Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Franța și Italia. Se recunoștea independența Muntenegrului, a României și a Serbiei. Rusia țaristă a pierdut o parte din influența în regiune.

Din toate punctele de vedere, Germania de atunci era superioară Rusiei. Faptul că Otto von Bismarck s-a temut atât de mult de ruși, arată că el înțelegea puterea latentă și potențialul Rusiei. În opinia „Cancelarului de Fier”, în viitor, rușii ar putea invada întregul continent european. Întrebat care este scopul artei politice, Bismarck a răspuns: „Secretul politicii? Semnează o înțelegere bună cu Rusia”. El era convins că o victorie decisivă împotriva unei armate ruse compuse din milioane de rezerve era imposibilă. Moscova poate pierde bătălii, dar nu un război total.

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tehnologia de război a Rusiei a rămas mult în urmă. Acesta a fost unul din motivele pentru care rușii au cerut organizarea unor conferințe despre dezarmare și limitarea unor mijloace militare foarte distructive. Este vorba de Comisia Militară Internațională, din 1868, de la Sankt Petersburg și Conferința de la Bruxelles pentru stabilirea regulilor războiului din 1874, convocată la inițiativa diplomației ruse.

La conferința de la Sankt Petersburg au participat 19 țări. Cea mai importantă decizie a fost condamnarea folosirii gloanțelor explozive. Deși au participat toate puterile Europei, conferința de la Bruxelles a fost un eșec, actul nefiind ratificat. Au urmat Prima Conferință de la Haga, din 1894 și A doua Conferință de la Haga, din 1907. Pentru prima dată în istorie, statele erau de acord să reglementeze condițiile purtării unui război, tratamentul față de prizoneri și împrejurările aplicării legii marțiale. Urma să fie ținută o a treia conferință, dar aceasta a fost anulată din cauza izbucnirii Primului Război Mondial.

Actul anulării iobăgiei, din 1861, nu a însemnat eliberarea reală a țăranilor. Ei au rămas în continuare legați de glie, fiind dependenți de bunăvoința marilor propietari de pământ. Reformele administrative au fost modeste. Aristocrația din jurul țarului a continuat să conducă după bunul plac. Pe de alte parte, privită din afară, Rusia țaristă arăta ca o mare putere, având un imperiu care se întindea din estul Europei până la Oceanul Pacific. Punctele forte erau reprezentate de loialitatea față de țar și de patrie a vastei majorități a rușilor şi de populația numeroasă, care oferea o bază solidă de recrutare.

În lucrarea „Ascensiunea și decăderea marilor puteri” se discută despre situția Rusiei țariste. Sectorul industrial a cunoscut creșteri anuale de peste 8%, 3 milioane de muncitori fiind angajați în domeniu. Din punct de vedere industrial, Rusia era a patra putere a lumii. Primele trei poziții erau ocupate de Germania, Marea Britanie și Statele Unite. Acestea se aflau la o distanță uriașă faţă de Rusia, în ceea ce privește dezvoltarea industrială și producția. Cele mai importante venituri ale statului proveneau din exportul de resurse brute. Prelucrarea acestor resurse s-a realizat cu capital străin, care era majoritar.

Cele trei milioane de muncitori din ramura industrială reprezentau doar 1,75% din populație. Restul de 80% din forța de muncă era ocupată cu agricultură. Rusia a rămas, deci, o țară agricolă. Domeniul agricol nu mai era unul profitabil, performața sectorului a avut mult de suferit din cauza faptului că producția era exportată. Mai exact, pentru a plăti investițiile din domeniul industrial, comerțul exterior al Moscovei era format în proporție de 63% din produse agricole. Neavând o valoare adăugată mare, balanța comercială era negativă.

Pentru a putea ține pasul cu puterile occidentale, Rusia a investit foarte mult în tehnologie și în industrie. Lungimea căilor ferate a ajuns la 75.000 km. Foarte multe fabrici au fost construite în jurul marilor orașe. Colectarea de taxe era modestă, sistemul birocratic fiind foarte corupt. Bugetul de stat a devenit dezechilibrat, bazându-se pe multe împrumuturi, la o dobândă dezavantajoasă. Dezvoltarea economică a fost coordonată de stat, după un plan centralizat care se schimba anual, în funcție de intrigile din jurul familiei imperiale, domeniul antreprenorial fiind dezavantajat.

În anii în care vremea era favorabilă, producția agricolă cunoștea o dezvoltare explozivă. În trei decenii, populația Rusiei a crescut cu peste 60 de milioane de oameni, ajungând la un total de 170 de milioane de locuitori. Nivelul de trai al ţăranilor nu era influenţat de această schimbare. În multe regiuni, aceştia au suferit de foamete, deoarece alimentele erau exportate. Povara fiscală era susținută de către ţărani, aristocrația fiind scutită de plătirea taxelor. Economia era afectată și de lipsa specialiștilor, rata alfabetizării abia atingând 30%. A fost nevoie de împrumutarea expertizei tehnicienilor din Vest.

Înarmarea masivă și întreținerea unei armate numeroase a dezechilibrat și mai mult întregul edificiu socio-economic. Două statistici oferite de Paul Kennedy sintetizează foarte bine starea de fapt: „Statul își însușea pentru apărare din venitul rusului obișnuit cu 50% mai mult decât în cazul englezului obișnuit, chiar dacă venitul unui rus era doar de 27% din cel al contemporanului său.” Oamenii de rând nu au beneficiat de pe urma plății taxelor. Banii erau alocați în felul următor: „970 milioane de ruble pentru apărare, 154 de milioane de ruble pentru sănătate și educație.”

Problemele socio-economice au generat ample mișcări politice, începând cu cerințe moderate și terminând cu atentate de tip terorist. Războiul Ruso-Japonez a amplificat nemulțumirea generală a populației. Imperiul țarist a fost înfrânt, atât pe mare cât și pe uscat, iar statul se afla în pragul incapacității de plată. Demonstrațiile pașnice din Sankt Petersburg au fost suprimate sângeros de către țar, peste 100 de oameni fiind uciși. Cea mai importantă cerință a fost legată de schimbarea regimului politic, domnia autoritară trebuia să fie înlocuită de o monarhie constituțională, după modelul englez.

Oamenii au devenit din ce în ce mai nemulțumiţi de nivelul de trai foarte scăzut și de abuzurile birocrației corupte. Au izbucnit mai multe greve muncitorești. Ca reacție, țarul a promis că va forma o Adunare Aleasă, care să sfătuiască regimul în legătură cu ceea ce trebuia făcut. Funcția consultativă a fost considerată insuficientă, mulți radicali interpretând actul lui Nicolae al II-lea ca pe o insultă. Sentimentele patriotice ale minorităților naționale s-au reaprins, apărând revolte în Polonia, Finlanda, țările baltice și Georgia. O parte a armatei ruse a susținut revolta, recurgând la greve.

Cea mai mare parte a armatei din Extremul Orient nu mai asculta de ordinele țarului. Flota staționată în Odesa s-a alăturat protestatarilor. Organizații paramilitare panslaviste au încercat să-i întimideze pe revoluționari, provocând masacre în rândul populației evreiești. Actele lor nu au făcut decât să amplifice haosul din țară. S-a ajuns la greve generale pe tot cuprinsul imperiului. Sovieticii și socialiștii din Sankt Petersburg au început să colaboreze, plănuind formarea unui guvern revoluționar provizoriu.

În aceste condiții, țarul Nicolae al II-lea a cedat, anunțând Manifestul din Octombrie. Actul promitea o guvernare constituțională, un guvern condus de un corp de politicieni de carieră și înființarea unui parlament ales de oameni. Conținutul documentului a mulțumit protestatarii moderați și armata, aceștia reluându-și activitatea. În schimb, sovieticii și anarhiștii au continuat să protesteze, ridicând baricade pe străzile Moscovei. Leon Troțki și Khrustalev Nosar, cei mai importați lideri comuniști de atunci, au fost arestați, iar revolta a fost reprimată cu succes.

Pentru a înfrânge revoltele naționaliste din Polonia, din țările baltice și din Caucaz, a fost nevoie de interveția sângeroasă a armatei. Un an mai târziu, țarul a publicat Legile Fundamentale, un act cu rol de Constituție și de Cod Civil, cu scopul de a proteja drepturile oamenilor de rând. De asemenea, a fost creată Duma, o instituție care trebuia să îndeplinească funcția parlamentară bicamerală. În realitate, măsurile au rămas pe hârtie, abuzurile față de populație continuând. Țarul nu și-a ținut promisiunea, păstrând regimul autoritar. La începutul secolului al XX-lea, revoltele au continuat să se amplifice.

Din punct de vedere militar, Rusia țaristă era o putere de temut. Avea 1,3 milioane de militari activi, alături de peste 5 milioane de rezerviști, întreținând cea mai numeroasă armată de la acea vreme. Tehnica militară și a baza industrială a Rusiei, elemente esențiale pentru războiul contemporan, era foarte slab reprezentată. O treime dintre ofițeri erau analfabeți, 70% dintre aceștia neavând pregătire de specialitate. Vastitatea imperiului rus a făcut imposibilă aprovizionarea armatei, în pofida construcției masive de căi ferate. În jur de un milion de cai pentru război aveau nevoie de hrană.

Problema minorităților naționale era una foarte greu de gestionat, o treime din populație fiind compusă din non-ruși. Principala amenițare era Germania, o putere care era capabilă să intre într-un război asumat pe două fronturi, plănuind să înfrângă Franța, Anglia și Rusia. Berlinul a construit un sistem de alianțe cu Austro-Ungaria, coaliția numindu-se „Puterile Centrale”. Din această cauză, s-a produs o apropiere diplomatică între Franța și Anglia și între Franța și Rusia. În cele din urmă, cele trei au format baza coaliției Antantei.

Apropierea Franței de Rusia s-a concretizat prin documetul secret al Alianței Duale, din 1894. Actul a fost reînnoit înainte cu doi ani de Primul Război Mondial. Cele două țări se angajau să-și ofere informații cu caracter militar. În cazul unui act agresiv al Berlinului, Franța s-a angajat să trimită 1,3 milioane de soldați împotriva Germaniei, în timp ce Rusia a promis 800.000 de ostași, restul armatei fiind îndreptată împotriva Austro-Ungariei. Desfășurarea de trupe a fost plănuită în amănunt. Când Primul Război Mondial a izbucnit, problemele logistice au răsturnat aceste strategii.

În ultimul deceniu, producția de oțel a crescut într-un ritm accelerat, de la 2,2 milioane la 4,8 milioane de tone. Totuși, Germania a cunoscut o creștere, plecând de la 6,3 la 17,6 milioane de tone. La o populație de 170 de milioane de locuitori, Rusia avea un venit național 7 miliarde de dolari și un venit pe cap de locuitor de 41 de dolari. Principalul ei inamic, Germania lui Wilhelm al II-lea, avea o populație de 65 de milioane de oameni, dar un venit național de 12 milarde de dolari și un venit pe cap de locuitor de 184 de dolari. Discrepanțele s-au văzut și pe câmpul de bătălie, unde luptele au fost mult mai dinamice.

Dacă pe frontul de Vest, armatele Antantei se puteau compara, din punct de vedere tehnologic, cu cele ale Germaniei, nu același lucru se poate spune și despre frontul de Est. În răsărit, războiul de tranșeu a fost înlocuit de înaintările succesive ale nemților. Prestația modestă a armatei ruse s-a datorat și gravelor probleme interne. La sfârșitul secolului al XIX-lea, armata rusă a trebuit să suprime 36 de răscoale. În pragul primei conflagrații mondiale, a fost nevoie de 114.108 interveții, peste 100.000 de cetățeni fiind întemnițați din acest motiv.

Problemele interne au explodat în timpul Revoluției Ruse, din 1917, când comuniștii au preluat puterea și au executat întreaga familie țaristă a Romanovilor. Noul stat creat s-a numit Uniunea Sovietică, Moscova luând decizia de a ieși din război, semnând tratatul de la Brest-Litovsk. Documentul a fost unul foarte dezavantajos pentru ruși, încurajând mișcările de eliberare națională. „Armata albă”, compusă din susținătorii restaurării monarhiei, a provocat un război civil cu bolșevicii. De pe urma lui a profitat Polonia, care i-a înfrânt pe sovietici.

Pe tot marcursul Evului Mediu, regatul Polonez a fost o mare putere regională. În Epoca Modernă, polonezii au fost forțați să trăiască între trei mari puteri europene: Imperiul Rus, Imperiul Habsburgic și Prusia. Acestea au împărțit statul polonez. Mișcările de eliberare națională au continuat să se afirme pe tot parcusul secolului al XIX-lea. Primul Război mondial a oferit oportunitatea polonezilor de a crea un stat național. Din dorința de a asigura alianța polonezilor, Germania le-a oferit posibilitatea constituirii regatului semi-autonom al Poloniei.

Aliații din Vest nu au susținut crearea unui stat național polonez deoarece nu doreau să-și strice relațiile diplomatice cu Rusia țaristă. La momentul izbucnirii Revoluției Ruse și a ieșirii rușilor din război, situația s-a schimbat. Woodrow Wilson a fost de acord cu apariția Poloniei pe harta geopoliticii europene. Problemele nu s-au rezolvat, puterile occidentale neavând mijloacele de a garanta granițele de est ale Poloniei. Uniunea Sovietică a refuzat să negocieze prin mijloacele „diplomației burgheze”.

Noul șef al statului polonez a fost eroul de război Jozef Klemens Pilsudski, un militar care avea sentimente antirusești. El își dorea refacerea gloriei din trecut, adică restaurarea granițelor Regatului Poloniei, din 1772. Acestea cuprindeau statele baltice, Belarusia și o bună parte din Ucraina de Vest. Polonia urma să fie organizată într-un sistem federal, din care trebuia să facă parte si Lituania. Naționalismul lituanian era în creștere, lituanienii refuzând propunerea lui Pilsudski. Nici aliații occidentali nu au susținut această idee, considerând că planul este unul mult prea radical, menit să provoace furia rușilor.

Oportunitatea de a lovi Uniunea Sovietică s-a ivit când a izbucnit războiul civil dintre bolșevici și țariști. Trupele poloneze au avansat în marș forțat, ocupând Vilnius, capitala Lituaniei, ajungând până în vestul Galiției. Comuniștii au câștigat războiul civil. Rămasă fără aliați, Polonia a semnat un acord cu Ataman Semyon Pelyura, un lider naționalist care dorea independența Ucrainei. De asemenea, polonezii s-au aliat cu forțele lituaniene care luptau împotriva rușilor pentru asigurarea propriei lor suveranități. În total, forțele coaliției anti-bolșevice numărau peste 100.000 de soldați.

Forțele lui Pilsudski au cucerit Kievul, capitala Ucrainei. Armata poloneză era mult mai slăbită decât parea, marșul forțat până la Kiev epuizându-i resursele. Bolșevicii au lansat un contraatac în sudul Kievului, unde doar 16.000 de ruși au reușit să determine retragerea trupelor poloneze din oraș. În doar câteva luni, bolșevicii au mobilizat o armată de 160.000 de soldați. Polonezii au suferit înfrângeri pe linie, frontul ajungând aproape de Varșovia, capitala Poloniei. Puterile occidentale s-au declarat surprinse de viteza cu care a fost executat contraatacul sovieticilor.

Invazia sovieticilor a amplificat sentimentele naționaliste poloneze. În doar două săpămâni, forțele lui Pilsudski au atins 370.000 de oșteni, majoritatea fiind voluntari, fără pregătire militară. S-au alăturat 30.000 de trupe de cavalerie și 80.000 de țărani și muncitori. În timp ce forțele sovietice se pregăteau de asediul Varșoviei, generalul polonez Wladyslaw Sikorski a lansat un atac surprinză dinspre nord-vest, împiedicând retragerea ruşilor. Atacul a fost compus din multe blindate și tancuri, istoricii militari considerându-l primul asalt de tip „blitzkrieg”.

Primind ajutoare materiale din partea occidentalilor, polonezii au obținut victoria decisivă. Sovieticii au pierdut peste 100.000 de oameni, 66.000 dintre aceștia căzând prizonieri. În bătălia de la râul Niemen, alți 50.000 de ruși au fost luaţi prizonieri. Războiul s-a încheiat, în mod oficial, prin semnarea Tratatului de la Riga, din 1921. Polonezii au primit, în plus, 250 de km pătrați la est de linia Curzon, care stabilea granițele dintre Polonia și Uniunea Sovietică. Luptătorii pentru independența Ucrainei au fost înfrânți de către bolșevici, Ucraina devenind parte componentă a Uniunii Sovietice.

Rusia a pierdut, în Primul Război Mondial, peste 2,2 milioane de soldați. Cel puțin 1,5 milioane de oameni și-au pierdut viața și în timpul războiului civil. La începutul perioadei interbelice, dintre toate marile puteri, Uniunea Sovietică părea cea mai slăbită. Aceasta a pierdut controlul asupra țărilor baltice, Finlandei și Poloniei. În fața celei din urmă, Rusia a suferit o înfrângere categorică. La începutul Primului Război Mondial, populația Rusiei țariste era de 171 de milioane de oameni. După ce bolșevicii au câştigat puterea în fața europenilor, numărul a scăzut până la 132 de milioane de oameni.

Cele mai importante centre economice ale rușilor se aflau în marile orașe, precum Sankt Petersburg și Moscova. Investițiile majore în industrie și în căi ferate au fost efecutate în partea vestică a imperiului. O bună parte din punctele industriale au fost distruse de haosul revoluției și al războiului civil. Au fost pierdute toate investițiile din vest, deoarece țările baltice, Finlanda și Polonia şi-au recăpătat independența. Uniunea Sovietică a pierdut și Basarabia, o regiune foarte propice agriculturii. Situația a fost foarte dificilă, guvernul format de Lenin aducând ordinea mult așteptată.

Cifrele economice nu arătau deloc bine pentru Uniunea Sovietică. Producția industrială de la începutul anilor ‘20 reprezenta doar 13% din cea de dinainte de Prima Conflagrație Mondială. Victoria bolșevicilor a dus la izolarea rușilor pe plan extern, guvernele democratice europene nedorind să aibă legături comerciale cu Uniunea Sovietică. Reacția Statelor Unite a fost și mai dură, opinia publică fiind afectată de fenomenul „frica roșie”. În epocă, exista teama că revoluția comunistă s-ar putea răspândi și în America. Din perspectiva clasei politice și a opiniei publice, nimic nu putea fi mai rău.

Lipsită de relații comerciale și de investiții străine, economia Uniunii Sovietice s-a dezvoltat foarte greu. Nu exista o clasă de mijloc care să consume produsele create sau să sprijine procesul economic prin înființarea de mici afaceri. Aceasta s-a întamplat, deoarece populația Uniunii Sovietice era compusă din țărani în proporție de 80%. Propietatea privată a fost eliminată, totul trecând în propietatea statului. Elita aristocrației țariste a fost distrusă de comuniști. Prin urmare, nivelul de trai pe cap de locuitor, care era deja foarte scăzut, a ajuns să valoreze doar 40% din cel de dinainte de Primul Război Mondial.

Înțelegând situația gravă în care se afla țara, Lenin a încercat să facă un compromis între „puritatea ideologică” și problemele pragmatice care trebuiau rezolvate pentru a putea proteja revoluția. Planul centralizat al acestuia s-a numit Noua Politică Economică din 1921. Liderul comunist a renunțat la ideea colectivizării, permițând păstrarea propietății private în rândul micilor țărani. Rezultatele s-au văzut în scurt timp, nivelul producției agricole întrecându-l pe cel din vremea Rusiei țariste.

Lenin nu a trăit să vadă care au fost efectele reformelor sale, acesta înbolnăvindu-se și murind în urma unei hemoragii cerebrale, în 1924. Puterea a fost preluată de către Stalin, care ocupa, atunci, funcția de secretar general al partidului comunist. Deși Lenin a considerat că Stalin nu merită să dețină puterea, deoarece nu-i inspira încredere, fiind considerat „necioplit”, dictatorul de origine gruzină s-a impus în fața „intelectualului” Troțki. Stalin a început o nouă serie de reforme, fiind convins că succesul Uniunii Sovietice trebuie asigurat printr-un proces de colectivizare forțată.

Pentru prima dată în istorie, comuniștii aveau oportunitatea de a guverna. Partidele politice au fost interzise, Uniunea Sovietică fiind un stat totalitar, condus de către un singur partid. Bolșevicii l-au numit „Partidul comunist al tuturor rușilor”. La inițiativa lui Stalin, numele a fost schimbat în „Uniunea tuturor partidelor comuniste”, atunci când Uniunea Sovietică s-a înființat în mod oficial. După moartea lui Lenin, Stalin a început o serie de reforme. Nikolay Bukharin și Troțki s-au opus schimbărilor propuse. Primul a fost asasinat, iar Leo Troțki a fugit în exil.

În momentul preluării puterii de către Stalin, partidul comunist avea în componență doar 240.000 de membri. În doar cinci ani, numărul lor a crescut la peste 2 milioane de oameni. Uniunea Sovietică era dotată cu o constituție care prevedea că partidul comunist și guvernul sovietic erau două entități diferite. În realitate, cei mai importanți lideri ai partidului erau și conducătorii statului. Bolșevicii aveau și un parlament, numit Consiliul Sovietic, controlat de către partidul-stat.

Uniunea Sovietică fucționa datorită mai multor instituții. Cele mai importante au fost Secretariatul General, de unde Stalin a preluat puterea și Politburo, al Comitetului Central Comunist, care era biroul politic de unde se conducea partidul și țara. O altă instituție relevantă a fost Conferința de Partid, unde, o dată pe an, cei mai importanți lideri comuniști dezbăteau problemele de politică internă și externă. Congresul Partidului Uniunii Sovietice era o adunare convocată o dată la cinci ani, în urma căruia se stabilea strategia politică adoptată, conform unui plan centralizat.

Uniunea Sovietică de la începutul anilor ‘20 se afla într-o stare foarte dificilă. Din cauza condițiilor precare de igienă, cinci milioane de ruși sufereau de febră tifoidă. Prăbușirea producției agricole a favorizat apariția foametei în mai multe regiuni din centrul și din estul Rusiei. Respingând Tratatul de la Versailles, Lenin considera că diplomația era unealta țărilor burgheziei corupte. În fond, ideologia comunistă proclama dispariția statelor. Pe de altă parte, sovieticii erau priviți cu ostilitate și teamă de către occidentali. Pentru a supraviețui, noul stat comunist a trebuit să poarte o politică externă realistă.

Uniunea Sovietică avea mare nevoie de aliați. Ajutorul a venit din partea Marii Britanii, care a acceptat să-l primească pe ambasadorul rus la Londra. S-a semnat un tratat comercial între cele două țări. Prin acest document, Anglia recunoștea în mod tacit, existența noului stat bolșevic. În continuare, Moscova a trimis o telegramă Germaniei, Cehoslovaciei și Regatului Unit, prin care își exprima dorința de a contribui la securitatea europeană. Doar Republica de la Weimar s-a arătat interesată de inițiativa rușilor.

Conveția Concilierii, din 1929, a fost ultimul acord diplomatic dintre sovietici și germani, înainte ca relațiile lor să se tensioneze. Criza economică a făcut ca orice încercare de colaborare să fie abandonată. Pe de altă parte, în ciuda disprețului față de diplomație, Moscova devenea tot mai activă în politica externă. La ordinul lui Lenin, s-a format Comisariatul Poporului Pentru Afaceri Externe, care a avut rolul de a obține recunoașterea noului stat pe plan internațional. La un an distanță, Uniunea Sovietică a fost recunoscută de Regatul Unit, Italia, Ungaria, Norvegia, Suedia, Grecia, Austria, China, Danemarca și Albania.

Serviciile secrete rusești s-au întâlnit cu cele ale germanilor, la Berlin. Astfel, cele două țări, care au avut cel mai mult de pierdut de pe urma Primului Război Mondial, făceau primii pași pentru ieșirea din izolarea diplomatică în care se aflau. Nu era vorba despre o relație de prietenie dintre germani și ruși, ci despre interesele comune pe care le aveau două națiuni înfrânte. Tratatul de la Rapallo, din 1922, a însemnat încununarea acestor întrevederi neoficiale. Moscova renunța la orice daune de război pe care Germania trebuia să le plătească, în speranța înbunătățirii relațiilor diplomatice, în urma acestui gest.

Absurdul situației a determiunat regimul de la Moscova să-și dorească recunoașterea internațională, dar să refuze reciprocitatea cu statele burgheze. Opinia publică din occident și clasa politică se temeau de perspectiva răspândirii comunismului în Europa, dar nu se îngrijorau foarte mult în ceea ce privește puterea statului bolșevic. Cei mai mulți observatori internaționali considerau că Uniunea Sovietică era o construcție artificială, care nu va rezista mai mult de cinci ani. Stalin recunoștea acest lucru, spunând că Uniunea Sovietică se va destrăma în 10 ani dacă nu va recupera decalajul tehnologic.

Bolșevicii au profitat de pe urma retragerii Germaniei naziste din Liga Națiunilor, opținând un loc ca membru permanent în cadrul Consiliului. Marile puteri au acceptat prezența sovieticilor, doar Japonia, Polonia și Elveția încercând să se opună. În cele din urmă, diplomatul rus, Maxim Litvinov, şi-a impus punctul de vedere. Succesul din cadrul Ligii Națiunilor a facilitat semnarea Tratatului de Asistență Mutuală, din 1935, cu Franța. Acest document angaja cele două țări într-o alianță militară. Pierre Laval, ministrul de externe francez, s-a declarat fascinat de personalitatea lui Stalin.

Tratatul de la Locarno, din 1925, a schimbat din nou atitudinea comuniștilor față de Berlin. Tratatul garanta granițele de vest ale Republicii de la Weimar, dar nu vorbea despre cele estice. La un an distanță, Germania a fost primită în rândul Ligii Națiunilor. Aceste două evenimente au creat tensiuni între Moscova și Berlin, ambele state simțindu-se amenințate. Criza a fost depășită odată cu inițiativa cancelarului Gustav Stresemann, prin care s-a ajuns la semnarea Tratatului de la Berlin, din 1926.

Într-o primă etapă, alianța cu Uniunea Sovietică a fost negociată de către ministrul de externe francez Louis Barthou. El a avut o întâlnire, la Marseille, cu regele Alexandru I al Iugoslaviei. Cei doi au fost asasinați de Velicko Kerin, un anarhist bulgar. Uciderea celor doi a determinat Liga Națiunilor să proclame Conveția de Prevenire și Pedepsire a Terorismului, din 1937. Tratatul de alianță cu Franța a fost urmat de unul semnat între Uniunea Sovietică și Cehoslovacia. Acesta a devenit nul în momentul în care Germania nazistă a invadat Cehoslovacia, iar Moscova nu a reacționat.

Din momentul în care Stalin și-a eliminat opoziția din cadrul partidului comunist, a trecut la efectuarea unor reforme radicale. Acestea au avut efecte pozitive asupra economiei și a dezvoltării tehnologice, sprijinind industria de război. Pe de altă parte, schimbările au dezechilibrat societatea și au afectat în mod negativ producția agricolă. Au urmat lungi perioade de foamete și revolte alte tăranilor, care s-au opus procesului de colectivizare. Revoltele țăranilor, mișcările naționaliste ucrainene și presupusa nesupunere a generalilor, au fost suprimate cu duritate.

Politica lui Stalin foarte diferită de cea a lui Lenin. Dacă Lenin a acceptat existența unei piețe cvasilibere și a micii propietăți private, dictatorul gruzin a dorit executarea unui plan centralizat. Planul cincinal urma să legifereze, în amănunt, felul în care trebuiau construite fabricile sau metodele care urmau să fie utilizate în agricultură. Asemănătoare cu politica de dezvoltare din perioada țaristă, Stalin s-a concentrat pe încurajarea industriei grele și a construirii de căi ferate. Pentru a putea plăti pentru toate acestea, el a raționalizat consumul intern, cele mai multe produse alimentare fiind exportate.

Moscova considera că singura cale pentru a combate decalajul tehnologic este trecerea de la o economie bazată pe agricultură la una axată pe industrie. În acest sens, a început o adevărată vânătoare a chiaburilor, adică a țăranilor bogați. Salariile celor din domeniul agricol au fost plafonate la un nivel mai mic decât cel al pieței, prețurile alimentelor crescând în mod artificial. Oamenii de rând au ajuns la un nivel de trai mai scăzut decât cel din vremea Rusiei Ţariste, iar sistemul de taxare al bolșevicilor a fost mult mai dur. Ponderea consumului privat din PIB-ul țării a scăzut de la 80% la 50%.

Reformele lui Stalin au făcut ca nivelul de trai să scadă la un procent fără precedent în istoria contemporană. Acest lucru a permis ca 25% din PIB să fie investit în industrie. De la proclamarea reformelor și până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, procentul populației ocupate cu agricultura a scăzut de la 70% la 50%. O altă problemă gravă a sovieticilor a fost lipsa de specialiști. Sistemul de educație a fost reformat, numărul inginerilor crescând de la 47.000 la 290.000. PIB-ul Uniunii Sovietice a crescut de la 35,4 milioane de ruble la 96,3 milioane de ruble.

O altă măsură luată de către bolșevici a fost industrializarea agriculturii. Vechile pluguri de lemn trase de animale au fost înlocuite cu utilaje specializate și cu tractoare. Foametea a cauzat moartea a milioane de animale domestice. Mulți propietari au preferat să le ucidă decât să le lase în propietatea statului. Altele au fost ucise chiar de către trimișii statului, considerându-se că animalele de povară nu mai sunt utile în epoca economiei industriale. În șapte ani, numărul cailor a scăzut de la 33,5 milioane la 16,6 milioane. Numărul vitelor s-a diminuat de la 70,5 milioane la 38,4 milioane.

Rezultatele planurilor cincinale pot fi puse la îndoială, deoarece cifrele erau oferite de către propaganda sovietică. Istoricul Paul Kennedy a făcut o analiză a statisticilor vremii. Conform propagandei, producția de cărbune a crescut de la 4 la 17 milioane tone, iar producția de tractoare a crescut de 40 de ori. Cert este că, la sfârșitul perioadei interbelice, Uniunea Sovietică a devenit a treia putere economică a lumii, devansată doar de Germania nazistă și de Statele Unite. Puterea de refacere a rușilor a fost subestimată în epocă.

Obiectivul principal al lui Stalin a fost industrializarea țării într-un ritm accelerat, indiferent de costurile umane. Distrugerea capitalismului s-a înfăptuit prin procesul de colectivizare a agriculturii. Acesta a presupus trecerea pământurilor arabile din propietatea privată a țăranilor, în propietatea statului. Noul sistem s-a numit „kolkhoz”, adică „fermă colectivă”. Tăranii abia au reuşit, în urmă cu câteva decenii, să se elibereze de marii propietari de pământ din perioada țaristă. Ironia istoriei a făcut ca bolșevicii, care au pretins că luptă în numele claselor asuprite, să construiască un sistem și mai represiv.

Propaganda sovietică a anunţat o creștere economică imposibil de realizat. Stalin credea că procesul de colectivizare va stimula dezvoltarea industriei cu 250% și dezvlotarea industriei grele cu 330%. Toate fabricile au fost naționalizate, organizarea lor fiind coordonată de la Moscova. S-au construit și alte centre industriale importante, cele mai mari aflându-se în zona Munților Urali.

Doctrina stalinistă cerea ca producția industrială să fie mereu mai mare decât precedenta. Nivelul de trai fiind din ce în ce mai scăzut, s-a ajuns la o criză de supraproducție, adică oamenii nu-și puteau permite să cumpere și să consume ceea ce produc. Pe de altă parte, produsele necesare traiului de zi cu zi erau tot mai rare, acestea fiind destinate exportului. Bolșevicii au crezut că naționalizarea fermelor va crește producția agricolă. Surplusul de hrană trebuia vândut pentru a obţine banii necesari industrializării forțate.

Un alt motiv pentru care Stalin a decis implementarea unei asemenea măsuri a fost rezistența țăranilor în fața sistemului de taxare. În prima parte a anilor ‘20, impozitele pe alimente au crescut constant. Fermierii au ocolit aceste taxe, producând mai puțin și trăind din resursele pe care le puneau deoparte. Statul nu putea supraveghea sau controla fenomenul și avea nevoie de bani pentru înarmare și modernizare. În primul an al colectivizării, rezistența a fost masivă, colectarea de cereale atingând doar 18% din totalul producției.

La acea vreme, în jur de 80% din populație se ocupa cu agricultura. Moscova a sperat că procesul de colectivizare va elibera o parte din această forță de muncă. O mare parte din țărani trebuiau să migreze la oraș și să lucreze în fabrici. Mulți dintre aceștia au fost forțați să-și părăsească pământurile natale, lucrând în condiții mai grele decât în trecut. Salariile erau foarte mici și nu existau norme de procție a muncii. Întreprinderile erau slab administrate de către lideri numiți strict pe criterii politice. Absenţa inginerilor și a specialiștilor a făcut ca munca să fie lipsistă de profesionalism.

Colectivizarea și-a atins obiectivele principale. Planul cincinal nu și-a propus să stimuleze o creștere a producției agricole, ci o redistribuire a alimentelor. Scăderea artifcială a consumului a permis statului să economisească sume importante de capital care au putut fi investite în industrie. Procesul de colectivizare i-a făcut pe țărani mai ușor de controlat, „elementele capitaliste” fiind eliminate de către regim. S-a estimat că în jur de trei milioane de oameni au murit din cauza planului cincinal. O parte din aceștia au murit de foame, restul fiind executați sau trimiși în lagăre de muncă forțată fiindcă au refuzat să se supună ordinului.

Stalin era decis să distrugă clasa „chiaburilor”, care reprezenta un pericol pentru sistemul socialist. În doar trei ani, peste 5 milioane de ruși au fost deportați în lagăre de muncă forțată. Foarte puțini au supraviețuit regimului de exterminare sistematică. Rezistența țăranilor fiind eliminată, liderul bolșevic a dorit să distrugă și ultimele sentimente naționaliste ucrainene. Planul și-a propus să extermine o mare parte a populației ucrainene prin înfometare. Cert este că procesul de colectivizare a eliminat 95% din propietățiile private din Uniunea Sovietică.

Ucrainenii şi-au exprimat dorința de autodeterminare națională, încă din timpul Războiului polono-sovietic. Din perspectiva lui Stalin, populația minoritară din vestul Uniunii Sovietice, care nu era loială Moscovei, reprezenta un pericol. De această dată, soluția deportărilor nu mai era viabilă. Etnicii ucraineni numărau peste 20 de milioane de oameni,aceştia fiind imposibil de strămutat în Siberia. Pe de altă parte, bolșevicii aveau nevoie de bani pentru industrializare. De aici a provenit ideea că cel mai eficient mod de exterminare a populației era înfometarea forțată.

În memoria colectivă a Ucrainei, episodul exterminării a fost denumit „Holodomor”, adică „Înfometarea”. După căderea Cortinei de fier, a fost înființat un institut de cercetare a acestor crime împotriva umanității. După estimările lui Igor Yukhnovsky, directorul institutului, peste 9 milioane de ucraineni au fost uciși într-un singur an. Guvernul de la Kiev a cerut, în repetate rânduri, clasarea crimelor ca fiind genocid. Răspunsul Uniunii Europene a fost întotdeauna negativ, motivele invocate fiind de natură juridică. Analiștii politici au considerat că obiecțiile Federației Ruse au fost decisive.

Dictatorul georgian a trimis o scrisoare Consiliului Militar, prin care spunea că, dacă nu sunt luate măsuri imediate, Uniunea Sovietică poate pierde Ucraina. Planul de a combate această posibilitate a fost conceput până la cele mai mici amănunte. Armata roșie a încercuit cele mai importante sate din vestul Uniunii Sovietice, confiscând grânele țăranilor. Aceștia au continuat să supraviețuiască, hrănindu-se din micile provizii pe care le mai aveau în gospodărie. Văzând acest lucru, Stalin a ordonat armatei să intre în casele oamenilor și să confiște toate alimentele pe care le găsesc.

Mărturiile supraviețuitorilor acelor vremuri cumplite, descriu amănunţit ceea ce s-a întâmplat. Deși comuniștii s-au străduit să distrugă toate documentele și rapoartele, s-au păstrat numeroase dovezi scrise. S-au efectuat cercetări arheologice și în jurul gropilor comune. Foametea indusă a provocat moartea lentă a milioane de oameni. Cei care îndrăzneau să-și părăsească satul natal erau împușcați pe loc. Foarte mulți oameni au murit înghețați în gări, deoarece toate trenurile de călători către marile orașe erau oprite.

Restul populației care a supraviețuit foametei a fost deportată în Siberia. În cele mai multe cazuri, părinții au ales să se sacrifice pentru copii, rămând în urmă foarte mulți orfani. Pentru a se putea hrăni, aceştia au migrat spre marile orașe, unde au devenit cerșetori. Stalin considera că cerşetorii strică imaginea Moscovei, punându-i într-o situție neplăcută pe vizitatorii occidentali. Orfanii „inamicilor poporului” au devenit o problemă de nesuportat. Prin urmare, liderul bolșevic a aprobat executarea copiilor cu vârste de peste 12 ani.

Deși majoritatea oamenilor care au avut de suferit un asemenea tratament au fost ucraineni, au existat și multe victime din rândul cazacilor și a țăranilor ruși. Fiindcă procesul de exterminare nu a fost îndreptat în mod exclusiv împotriva unui singur grup etnic, juriștii au considerat că acest caz nu poate fi clasat cu termenul de genocid. Ţăranii ruși au avut de suferit încă de la începutul revoluției bolșevice. Cel mai bun exemplu este procesul de colectivizare, unde cei care s-au opus, au fost spânzurați și expuși în orașe, pentru avertizarea celorlalţi.

Suferințele prin care au trecut victimele sunt de neimaginat. Au existat cazuri de canibalism, în care mama își mânca propriul copil. Foarte mulți minori au fost trimiși noaptea să facă rost de mâncare. Cei mai mulți dintre ei au fost prinși și executați. În urma armatei rusești venea NKVD-ul, forța polițienească a serviciilor secrete bolșevice, care avea rolul de a strânge cadavrele din casele țăranilor. Pentru fiecare membru de familie mort, supraviețuitorii primeau 200 de grame de pâine. Victimele erau aruncate în gropi comune, o parte din aceștia fiind îngropați de vii.

Nu doar Stalin a fost singurul responsabil pentru crimele comise în Ucraina. Din dorința de a fi promovați, ofițerii și politicienii bolșevici au îndeplinit ordinele lui Stalin cu un zel nemaivăzut. L-au implorat pe acesta să mărească numărul de oameni care trebuiau exterminați. Ei au fost decorați ca niște eroi, primind o pensie generoasă la bătrânețe. Exporturile de alimente ale Uniunii Sovietice, din acel an, au crescut cu 80%. Deși marile publicații de presă au relatat despre ce se întâmpla în Ucraina, Liga Națiunilor nu a intervenit. Occidentul a fost principalul importator și beneficiar al grânelor rusești.

Istoria Războiului Civil Spaniol este foarte controversată. Destrămarea dictaturii lui Franco a permis scoaterea la lumină a unor noi dovezi și aspecte. În pofida prejudecăților, principalul actor al conflictului nu a fost nici Hitler, nici Mussolini sau Franco. Cel care a manipulat cu abilitate izbucnirea și desfășurarea războiului civil a fost Stalin. În aparență, comuniștii au fost înfrânți în Spania, acest fapt reprezentând un aspect negativ pentru Moscova. În realitate, Stalin a fost cel care a spulberat mișcarea socialistă, deoarece o considera o alternativă periculoasă de comunism, diferită de cea sovietică.

Rusia țaristă a avut relații diplomatice tradiționale cu Spania dinastiei de Bourbon. Contactele dintre cele două țări au fost întrerupte de Revoluția bolșevică. În mod neoficial, Uniunea Sovietică a fost interesată de ce se întâmpla în Peninsula Iberică. La începutul anilor ‘30, Moscova avea mulți spioni și agenți de propagandă trimiși în Spania. Acestora li se alătura Cominternul, internaționala comunistă care milita pentru o revoluție mondială a socialismului. De fapt, tactica preferată a sovieticilor a fost de a se infiltra în toate țările europene, speculând orice nemulțumire populară.

Retorica sovietică prezenta lupta unui guvern ales democratic împotriva unei armate fasciste invadatoare. Cu scopul de a trimite sprijin militar guvernului de la Madrid, Cominternul a început să recruteze voluntari pentru Brigăzile Internaționale. În același timp, Stalin a trimis un ambasador care să negocieze cu republicanii, în persoana lui Marcel Rosenberg. Gestul a fost reciproc, Spania trimițându-l ca ambasador la Moscova pe Marcelino Pascua. Ivan Maiskii, reprezentatul sovieticilor la Londra, a devenit cel mai important militant pentru sprijinirea internațională a Spaniei.

Războiul Civil din Spania a luat Uniunea Sovietică prin surprindere. În primele două săptămâni, Stalin a ordonat agenților săi să strângă cât mai multe informații despre conflict pentru a înțelege care sunt părțile implicate și care este magnitudinea conflictului. Distanța de 3500 de km dintre cele două țări și-a spus cuvântul, bolșevicii fiind ezitanți în privința luării unei decizii ferme de angajare în război.

La două luni de la izbucnirea războiului civil, Stalin a decis să trimită sprijin militar Madridului. Aportul tehnologic a fost foarte important. Aviația sovietică, având avioane de vântătoare I-16 și bombardiere SB, s obținut controlul asupra spațiului aerian. În jur de 10.000 de piloți ruși au fost trimiși să lupte în război sau să-i instruiască pe spanioli. De asemenea, tancurile T-26 au întors soarta frontului, forțând retragerea armatelor lui Franco spre vestul Spaniei. Pe plan umanitar, Uniunea Sovietică a acceptat găzduirea a peste 3.000 de orfani de război.

Într-o primă etapă, Stalin a refuzat să trimită sprijin militar pentru republicanii spanioli. Liderii de partid au văzut în războiul civil o oportunitate de promovare a comunismului în lume. Moscova a început să trimită ajutoare umanitare. Partidul comunist a organizat marșuri în cele mai importante orașe din Uniunea Sovietică. Corespondenți de război au fost trimiși în Spania cu camere de filmat. În doar câteva săptămâni, ziarele și cinematografele rusești ofereau imagini propagandistice de pe front.

Uniunea Sovietică a încercat să controleze, în mod autoritar, guvernul republican. Stalin a determinat demiterea primului ministru spaniol, Largo Caballero, considerat prea moderat, cu Juan Negrin, un politician cu convingeri socialiste. Interveția militară a sovieticilor a durat doar nouă luni. Din acel moment, Moscova a redus constant numărul de trupe și de ajutoare materiale trimise către guvernul de la Madrid. Legăturile diplomatice dintre cele două țări au încetat, ambasadorii fiind rechemați.

Istoricii sunt foarte împărțiti când dezbat despre adevăratele motive ale retragerii lui Stalin din Spania. Prima tabără consideră că Moscova a subestimat dimnensiunea războiului civil, având o poziție slabă în regiune. Văzând că nu poate exista o victorie în fața generalului Franco, susținut de tehnologia militară germană și italiană, Moscova a decis abandonarea aliatului său. Cealaltă tabără consideră că socialismul spaniol a fost unul destul de egalitar, mai apropiat de idealul original al lui Marx, acela al comunismului fără stat. Stalin a considerat aceasta ca fiind un pericol, catalogându-i pe comuniștii spanioli drept „Troțkiști”.

Războiul Civil Spaniol i-a ajutat pe sovietici să înțeleagă mai bine felul în care se poartă un război contemporan. Germania nazistă se afla în ascensiune, obținând remilitarizarea Renaniei și anexarea Austriei și a regiunii sudete a Cehoslovaciei. De asemenea, se presupune că politica occidentalilor era una conciliatorie față de Hitler, dorind să evite un război. Deși sovieticii au obţinut progrese semnificative în domeniul industrial, Germania creștea într-un ritm și mai accelerat. Toate acestea au determinat îngrijorarea lui Stalin. Acesta s-a temut că va rămâne fără aliați, în fața unei invazii germane.

Semnarea Pactului Anti-Comintern și a Pactului Tripartit, două alianțe anticomuniste, au fost momentele decisive care au determinat înarmarea grăbită a bolșevicilor. Dacă Uniunea Sovietică nu putea să țină pasul cu tehnologia de război nemțească, din punct de vedere calitativ, putea, cel puțin, să producă mai multe arme. Într-un singur an, peste 5.000 de ingineri debutanți au fost relocați pentru a lucra în industria militară. Paranoia lui Stalin s-a exprimat în cel mai greu moment posibil, acesta declanșând un adevărat val de epurări. Cei mai buni specialiști, din toate domeniile importante, au fost trimiși în lagăre.

Producția avioanelor de luptă a crescut într-un an, de la 3.578, la 7.500. Armata permanentă a crescut de la 600.000 de soldați, la peste 1,3 milioane de militari. Producția de tancuri a depăşit cota de 3.000 de blindate pe an. Generalii sovietici au studiat ultimele tactici de război, formând și forțe speciale de parașutiști, gata să lupte în spatele liniilor inamice. Cota producției industriale în lume a crescut de la 14,1% la 17,6%. Uniunea Sovietică a devenit a doua putere industrială a lumii, depășind Germania nazistă, care înregistra doar 13,2% din producția globală.

Din punct de vedere calitativ, armata roșie avea de suferit. Procesul accelerat de înarmare a făcut ca rușii să rămână mult în urmă. Din cele 24.000 de tancuri pe care le avea Stalin la dispoziție, doar 1.000 dintre ele erau tancuri moderne, capabile să fie operaționale împotriva unei invazii naziste. Aproape toată conducerea armatei a fost înlocuită, Stalin temându-se de trădare. Schimbarea peste noapte a tuturor generalilor și a ofițerilor superiori a avut efecte negative asupra strategiei de înarmare. Sistemul de educație sovietic nu producea suficiente cadre bine pregătite.