Liga Națiunilor

Societatea Națiunilor sau Liga Națiunilor a fost o instituție internațională. Scopul ei principal a fost prezervarea păcii și prevenirea conflictelor armate. Ideile ce au promovat pacea între state sunt mult mai vechi. Mulți gânditori au militat pentru pace pe continentul european. Ei au fost adevărați precursori ai Ligii Națiunilor și ai drepturilor omului. Este vorba de: Dante Alighieri, Emeric Cruce, Charles-Irenee Castel de Saint-Pierre, Jean-Jacques Rousseau, Voltaire, Immanuel Kant, Saint-Simon, W. Penn, Bellers și Victor Hugo.

De Monarhia este un tratat asupra puterii laice și religioase de Dante Alighieri. După Dante, Dumnezeu dă direct putere atât Papei, cât și Împăratului. Oferă Papei puteri religioase sau spirituale, iar împăratului putere politică. Nu trebuie să existe nicio interferență între cele două puteri. Dante afirmă că Imperiul este necesar deoarece este singura metodă prin care pacea poate fi menținută. Împăratul deţine întreaga avere materială a statului său. Din această cauză el nu poate fi corupt. Imparţialitatea sa garantează că pacea poate fi susţinută.

Jean-Jacques Rousseau considera că, pentru atingerea păcii, este nevoie de mijloace mai pragmatice. Filosoful iluminist are trei cărți fundamentale, cu această problematică: Extras din Proiectul Păcii Perpetue, Contractul social și Judecată referitoare la Proiectul de Pace Perpetuă. Pacea dintre state poate fi realizată doar prin dependență mutuală, asigurată de o redistribuire egală a puterii politice. Republicile sunt mai pașnice decât monarhiile. Recurgerea la război, în cadrul unei republici, întâmpină rezistența poporului.

Émeric Crucé a scris cartea Discurs de stat cu privire la ocaziile și mijloacele de a stabili o pace generală și libertate a comerțului de către întreaga lume. În opinia sa, războiul, indiferent de circumstanțe, este un act condamnabil. Crucé a pledat în favorea unui parlament internațional, cu reprezentați din toate puterile semnificative. Diferendele dintre state trebuie rezolvate prin arbitraj. Războiul fiind eliminat, comerțul dintre state ar înflori. Comerțul este mult mai profitabil decât cucerirea prin război. Prin urmare, consolidarea păcii este în interesul națiunilor.

Din perspectiva lui Voltaire, războiul dintre națiuni este inevitabil. Singura „pace” realizabilă, este toleranța religioasă. Confruntat cu marile orori ale războaielor religioase din acea vreme, ca persecutarea hugenoților, Voltaire a pledat pentru drepturile omului. În opinia sa, unul dintre drepturile fundamentale ale omului, este libertatea de conștiință. Prin Tratatul despre toleranță, Voltaire a demonstrat că toleranța religioasă este un element fundamental pentru emanciparea omului. Dogmele religioase și superstițiile au promovat războiul. Educarea poporului este drumul sigur către o lume mai pașnică.

Abatele de Saint-Pierre a venit cu propunerea unei federații creștine europene. Pentru a deveni un proiect viabil, statele din Asia și Africa nu pot fi invitate în federație, deoarece acestea nu se puteau adapta cerințelor. Federația trebuia să se ghideze după un act constitutiv, compus din 12 articole. Ea ar trebui să aibă funcția de arbitraj. Ar trebui să aibă puterea de a pedepsi statele ce nu se supun regulilor internaționale. Din federație ar trebui să facă parte 24 de state. Funcționarea ei ar trebui să se supună regulii: un stat, un vot. Monarhii nu vor recurge niciodată la război, deoarece acest lucru se află în contradicție cu principiile creștine.cesta se află în contradicție cu principiile creștine.

Cea mai importantă lucrare a lui Immanuel Kant despre soluționarea conflictelor este Spre pacea eternă. Marele om de cultură german consideră că tratatele de pace oficializează încheierea unui război. Pacea nu este garantată în tratate. Soluția ar fi constituirea unei confederații de state republicane, care să se ghideze după principii constituționale. Dacă mai multe state republicane ar apărea în lume, pacea ar fi posibilă. Kant este considerat un precusor al ideii păcii democratice, conform căreia democrațiile nu fac război între ele.

Victor Hugo a fost promotorul ideii de State Unite ale Europei. Termenul a fost folosit pentru prima dată la Congresul Internațional al Păcii de la Paris. El a propus o uniune monetară, libertatea comerțului și dispersarea granițelor naționale. S-a opus politicilor protecționiste și colonialismului. Hugo a visat la ziua în care statele naționale ar dispărea. Locuitorii Europei vor deveni frați, indiferent de rasă, etnie, origine. Națiunile Europei se vor transforma într-un singur popor, cel european. Statele Unite ale Americii erau lăudate pentru realizările lor de către Hugo. În opinia sa, Europa ar trebui să le urmeze exemplul.

În afara ideilor ce au precedat Liga Națiunilor, au existat proiecte contemporane cu instituția creată prin Tratatul de la Versailles. Cea mai coerentă propunere i-a aparținut contelui Kalergi, prin manifestul Pan-Europa. Scrisă la începutul perioadei interbelice, cartea promovează colaborarea între statele europene. În opinia autorului, dacă această colaborare nu va avea loc, o nouă conflagrație mondială ar izbucni. Punctele sale de vedere au primit sprijinul multor personalități politice și culturale ale vremii. Europa trebuie să devină o confederație de state care să negocieze pe baza arbitrajului interguvernamental.

Richard von Coudenhove-Kalergi s-a născut la Tokyo. A fost fiul unui aristocrat austriac, Heinrich Graf von Coudenhove-Kalergi, trimis într-o misiune diplomatică. Mama sa, Aoyama Mitsu, a fost japoneză. Tânărul Kalergi a crescut în Austria. S-a pregătit pentru viitoarea carieră diplomatică la un prestigios colegiu vienez, într-o atmosferă multiculturală. Și-a luat doctoratul în filosofie la Viena. Pan-Europa a fost scrisă la numai 29 de ani. Apelul de unitate europeană a fost îndreptat către tinerii din generația interbelică.

Din perspectiva diplomatului austriac, Europa nu era un continent în sine, ci o prelungire a Asiei. Acesta a dat exemplul Indiei, o prelungire a continentului Asia. Atât Europa, cât și India, sunt unități distincte din punct de vedere cultural. Identitatea europeană nu se rezumă la granițe, etnie, religie sau politică. Europa este formată dintr-o combinație de factori. Ei nu pot fi tratați separat. Europa este o un izvor de cultură și civilizație, o comunitate spirituală de valori. Originile sale se regăsesc în individualismul elen și în socialismul creștin.

Contele Kalergi a regretat faptul că Europa se uita mai mult spre trecut decât spre viitor. El a remarcat cu luciditate că discursul public din perioada interbelică a fost plin de ură. Pe de o parte s-a aflat revizionismul nazist și cel bolșevic. Pe de altă parte a fost retorica plină de aroganță a puterilor învingătoare. În opinia autorului, dezbaterile s-au concentrat prea mult pe probleme sociale, de divizune de clasă, și pe probleme naționale. Deși acestea erau chestiuni importante, Kalergi a considerat că oamenii nu înțeleg adevărata criză: lipsa de coeziune europeană.

O altă problemă fundamentală, remarcată de scriitor, a fost rivalitatea franco-germană. Kalergi a privit Tratatul de la Versailles ca pe un eșec. Resentimentele francezilor și ale germanilor nu au fost aplanate. Cu un aer profetic, contele a anticipat constituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Pentru detensionarea relațiilor dintre Franța și Germania a propus ca resursele de cărbune și oțel ale celor două țări, să fie administrate de către o siderurgie europeană. Pe bună dreptate, Kalergi a rămas în istoriografie cu numele de „părinte al Europei”.

În Pan-Europa regăsim cei mai importanți inamici exteriori ai Europei. Aceștia sunt Statele Unite ale Americii și Rusia bolșevică. Statele naționale europene nu pot concura, din punct de vedere economic, cu Statele Unite. În lipsa unității, România, Polonia și Cehoslovacia, nu pot ține piept viitoarei invazii rusești. Marea Britanie nu se implică activ în problemele europene. Anglia nu face parte din Europa, fiind mult mai preocupată de imperiul ei colonial.

Cea mai mare piedică în calea construcției europene a fost, după părerea autorului, incapacitatea europenilor de a găsi un consens. Inamicii din interiori sunt: naționaliștii șovini, comuniștii, militariștii și industriile protecționiste. Problema minorităților nu a fost rezolvată. Noile state create după Primul Război Mondial au multe minorități etnice și religoase. Acestea caută destrămarea statelor, provocând o nouă conflagrație mondială. Kalergi a susținut că problema europeană a fost privită ca o utopie, deși ea a reprezentat singura șansă de salvare.

Mișcarea Pan-Europa a fost susținută de mai multe personalități. Este vorba de mari oameni de stat precum: Thomas Masaryk, Engelbert Dollfuss, Aristide Briand, Karl Renner, Gustav Streseman, Nicolae Titulescu, Konrad Adenauer, Robert Schuman, Alcide de Gasperi. Oamenii de cultură nu au lipsit din această listă: Paul Claudel, Selma Lagerlöff, Thomas Mann, Miguel de Unamuno, Ortega y Gasset, Salvadore de Madariaga. Oamenii de știință cei mai importanți ce au sprijinit proiectul au fost: Sigmund Freud și Albert Einstein.

Fondarea Ligii Națiunilor a fost stabilită în cadrul Tratatului de la Versailles. La apogeu aceasta a numărat 58 de membri. Obiectivele au fost clare: dezarmarea, prevenirea războaielor, securitatea colectivă, rezolvarea disputelor prin negociere și diplomație, îmbunătățirea calității vieții. În pofida scopurilor ambițioase, Liga a fost dependetă de Marile Puteri. Lipsită de forță coercitivă, ea nu a putut face nimic împotriva statelor care au decis să sfideze comunitatea internațională. Ne referim aici la Italia fascistă, Germania nazistă și Japonia militaristă.

Unul din motivele ce au determinat construirea unui sistem supranațional, a fost reprezentat de noile condiții de interdependență economică a Marilor Puteri. Până la Primul Război Mondial, Europa s-a ghidat conform principiului echilibrului de putere dintre state. Dezvoltarea tehnologică a facilitat schimbarea mult mai rapidă a echilibrului de putere dintre state. Tehnica militară a ajuns să dețină capacitatea distrugerii în masă. Ea a antrenat o bună parte a forței industriale. Războiul a implicat întreaga societate în conflict.

Liga Națiunilor, în accepțiunea contemporană, a fost o idee dinaintea Primului Război Mondial. Inițiatorul ei a fost Leon Bourgeois. Principiile fundamentale au fost cele ale garantării păcii, prin intermediul unui sistem de securitate. Acesta pedepsea statele ce încalcă normele internaționale. Sancțiunile trebuiau să fie aplicate imediat. Ele au fost compuse din măsuri economice și militare. Președinții americani Theodore Roosevelt și William Howard Taft au susținut proiectul. Inițiativele lor au rămas în stadiul incipient. Wilson a continuat dezideratul predecesorilor săi.

Președintele american, Woodrow Wilson, în Primul Război Mondial, a trasat primele idei de organizare ale Ligii. Wilson a propus prevenirea războaielor prin garanții reciproce, utilizarea diplomației deschise și transparente, apelul la opinia publică. Statele ce nu se supuneau regulilor internaționale, erau sancționate economic nu și militar. Ideile lui Wilson, în privința Ligii Națiunilor, se rezumau la „cele 14 puncte.” În urma multiplelor negocieri, Liga a ajuns la altă arhitectură instituțională.

Proiecte politice, ce au vizat unitatea europeană, au existat și în secolele precedente. Ele nu s-au bazat pe realizarea consensului, ci pe cucerirea întregului continent european. La începutul perioadei interbelice, liderii puterilor semnificative au avut de făcut o alegere foarte importantă. A trebuit să aleagă între perspectiva ca, pe termen lung, un stat să devină hegemonul Europei, sau să înceapă demersuri spre construirea unității europene, printr-o formulă supranațională. O parte din personalitățile cele mai importante a optat pentru un sistem confederativ. Restul a militat pentru o federație.

În afara motivațiilor altruiste, proiectul Ligii Națiunilor a fost susținut de către Aliați, în contextul pericolului reprezentat de Rusia bolșevică. Din perspectiva liderilor liberali, comunismul a reprezentat o amenițare chiar mai mare decât nazismul. În ciuda faptului că noua Uniune Sovietică s-a aflat în haos, aceasta a câștigat războiul civil împotriva albilor, susținătorii monarhiei țariste. Deși Rusia țaristă a fost înfrântă de către germani în prima conflagrație mondială, acest lucru nu garanta refacerea puterii rusești sub bolșevici. Oamenii de stat europeni au sperat că Liga va izola URSS-ul.

Punctul de vedere al lui William Jennings Bryan, secretarul de stat american, a fost diferit de cel al lui Wilson. Acesta a propus acorduri bilaterale prin care, în caz de război, statele să aibă la dispoziție un an, pentru a ajuta statele atacate. În acest an, o anchetă internațională ar trebui să stabilească cine este agresorul. Un acord de garantare a granițelor și independeței statelor, ar trebui semnat cu toate țările europene.

Discuțiile cu privire la constituirea organizației au avut loc în cadrul Comisiei pentru Liga Națiunilor de la Conferința de pace de la Paris. Organizația a fost înființată oficial prin Convenția Ligii Națiunilor. Actul a fost ratificat de către 42 de state. Sediul Ligii Națiunilor a fost stabilit la Geneva. Instituția interguvernamentală a reușit, într-o primă etapă a perioadei interbelice, să rezolve dispute internaționale minore. În schimb, a fost ignorată de marile puteri.

Nemulțumirile Marilor Puteri au fost multiple. Ele au fost de ordin organizațional. Cum se împarte puterea în organizație? Puterile mijlocii și mici sunt primite? Prin ce mijloace își atinge scopurile? Se rezumă la sancțiuni economice, sau trece la acțiuni militare? Acestea sunt doar o parte din probleme dezbătute. Problemele au apărut când Liga a încercat să-și impună punctul de vedere. Opinia Ligii nu a fost ascultată nici de puterile revizioniste, nici de susținătoarele status-quo-ului.

Securitatea colectivă a presupus solidaritatea membrilor ce au aderat la acest principiu. Dacă un stat semnatar era atacat, toate celelalte trebuiau să-i sară în ajutor. Ideea s-a dovedit lipsită de pragmatism. Statele naționale nu au fost înclinate spre compromis. În privința măsurilor coercitive, americanii au acceptat doar sancțiunile economice. Marea Britanie a fost mult mai radicală. Ea a militat pentru interveție armată, alături de sancțiuni economice. Franța a cerut constituirea unei armate internaționale permanente.

Marea Britanie a avut și ea obiecții. Nu a acceptat propunerile lui Wilson referitoare la libertatea comerțului și a navigației. Fiind principala putere maritimă a lumii, Anglia s-a simțit amenințată că această prevedere i-ar limita controlul mărilor și oceanelor. Englezii s-au opus cu înverșunare aplicării ideii de autoderminare, în cazul Commonwealth-ului. S-au opus și cerințelor japonezilor de a conferi libertate religioasă și de a garanta egalitatea rasială pentru oamenii integrați într-un sistem colonial.

Nici măcar structura instituțională nu a putut fi stabilită. Teoretic, Liga Națiunilor urma să fie condusă de un Consiliu, care să coordoneze și refacerea economică a Europei de după Primul Război Mondial. Practic, Marile Puteri au avut opinii diferite despre felul în care ar trebui să funcționeze acest consiliu. Statele Unite și Italia au dorit o formulă care să cuprindă membri permaneți, adică marile puteri, și membri nepermanenți, adică statele mai mici. Marea Britanie a considerat că Liga Națiunilor ar trebui condusă numai de membri permanenți, care să fie formați numai din statele mari.

Unul din obiectivele fundamentale ale Ligii, a fost prevenirea războiului. Acest lucru se putea realiza prin susținea unui efort de dezarmare. Era nevoie de o Curte Internațională Permanentă de Justiție, care să supravegheze acest proces. Punctele de vedere ale statelor învingătoare nu au coincis. Statele Unite au fost pentru limitarea armamentului și interzicea producției de arme de distrugere în masă. Franța, orbită de perspectiva renașterii Germaniei, a acceptat doar dezarmarea nemților. Regatul Unit a agreat doar abolirea serviciului militar obligatoriu.

Un alt măr al discordiei a fost poziția principalei puteri de pe scena internațională, Statele Unite ale Americii. Constrâns de cerințele Congresului Reprezentanților, Wilson a fost nevoit să aibă un discurs duplicitar. Pe de o parte, acesta a militat pentru principiul autodeterminării naționale și a libertății comerțului. Pe de altă parte, el a cerut ca doctrina Monroe să fie respectată de către Liga Națiunilor. Din punctul de vedere american, Europa trebuia să renunțe la sferele de influență. În schimb, Statele Unite trebuiau șă-și păstreze sfera de influență în America Latină.

Ca în cazul oricărei instituții interguvernamentale, Liga Națiunilor a trebuit reprezentată și la nivelul cetățenilor ei. A fost nevoie de un parlament. Formula adoptată a fost de Adunare Generală. Și în această privință, au existat discuții aprinse. Italienii au vrut atribuții extinse pentru Adunare. Ea trebuia să poată creeze și să adopte legi, cu putere juridică obligatorie. Deciziile urmau să fie luate cu o majoritate de două treimi. Regatul Unit a dorit o Adunare Generală compusă din parlamentari naționali, doar cu rol decorativ.

Secretariatul ar fi trebuit să se ocupe de detalii organizatorice, în cadrul Ligii Națiunilor. Ar fi trebui să sesizeze Consiliul și Adunarea Generală dacă un stat ar fi provocat o gravă încălcare a normelor internaționale. El trebuie să funcționeze ca o bază de date, primind plângeri din partea statelor. Aceasta a fost singura instituție, din cadrul Ligii Națiunilor, asupra căreia nu au existat neînțelegeri. Secretariatul a fost destul de util. El a oferit sprijin în disputele teritoriale ce necesitau un arbitraj amănunțit al granițelor, după semnarea Tratatului de la Versailles.

Cele mai mari neînțelegeri, în tabăra Aliaților, au fost cauzate de datoriile de după Primul Război Mondial. Ele au creat tensiuni diplomatice între aliați. Au făcut imposibilă solidaritatea de care a fost nevoie pentru construcția Ligii Națiunilor. Puterile revizioniste au profitat. Ele au încercat să șteargă, pas cu pas, prevederile Tratatului de la Versailles. Cea mai facilă metodă a fost negocierea bilaterală cu statele învingătoare. Dialogul a creat poziții diplomatice contradictorii în rândul Marilor Puteri. Aceasta a subminat autoritatea Ligii Națiunilor.

Pentru a câștiga războiul, aliații au fost nevoiți să facă împrumuturi externe uriașe. URSS-ul a fost dator Franței, Marii Britanii și Statelor Unite. Franța a fost datoare Marii Britanii și Statelor Unite. Marea Britanie a avut datorii față de Statele Unite. Germania a trebuit să-și achite datoriile de război, o povară uriașă pentru o economie epuizată de război. După revoluția boșevică, Rusia sovietică a refuzat să returneze împrumuturile. Franța și Italia au amânat plătirea ratelor. Ele au motivat că Germania nu plătește reparațiile de război. Marea Britanie a avut o poziție asemănătoare. Întregul sistem financiar a fost blocat.

Economic, americanii au avut de profitat de pe urma Primului Război Mondial. Puterea relativă a Statelor Unite a crescut, deoarece Europa a fost afecatată direct de război. Producția industrială a statelor europene a fost foarte scăzută. Americanii au avut acces la o cotă de piață globală mult mai mare. Împrumuturile oferite statelor europene nu s-au rezumat la bani, ci și la multe produse agricole și industriale. Întreprinzătorii au primit mult mai multe comenzi pentru export.

Prima conflagrație mondială a consumat enorme resurse naturale. Conform istoricului Paul Kennedy, valorea distrugerilor materiale din acea vreme au atins cifra de 260 de miliarde de dolari. Această sumă a fost de șase ori și jumătate mai mare decât toată datoria națională din lume de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până la începutul Primului Război Mondial. Producția agricolă europeană a fost cu 30% mai scăzută față de perioada antebelică. Volumul exporturilor a fost redus la jumătate. Singura economie ce a prosperat, în urma Primului Război Mondial, a fost cea a Statelor Unite.

Consiliul de Stat Major german a plănuit câștigarea Primului Război Mondial în mai puțin de un an de zile. Războiul s-a prelungit pe o perioadă de patru ani. El a provocat pierderi umane și materiale considerabile. Germania a fost nevoită să plătească 270 milioane de mărci germane, echivalentul a 4 miliarde de dolari, din acea vreme. Germania interbelică a evitat o parte din plata acestei sume prin vânzarea titlurilor de stat unor creditori privați, majoritatea americani. Republica de la Weimar, în repetate rânduri, a intrat în incapacitate de plată.

Reparațiile de război impuse Germaniei, prin Tratatul de la Versailles, au creat grave probleme economice și sociale. Hiperinflația a făcut ca marca germană să nu mai valoreze nimic. Somajul masiv, de aprope 30%, a dus la multe greve și proteste violente. Elita politică germană a declarat insolvența statului. Trupele franceze au ocupat regiunea Rin-Ruhr, pentru a recupera prejudiciul creat, prin intermediul resurselor naturale. Planul nu a funcționat. Statul german a plătit muncitorii să stea acasă, pentru a sabota ocupația franceză. Acest lucru a amplificat probleme economice ale Germaniei.

Pentru achitarea reparațiilor de război, Germania s-a împrumutat din mediul privat. Măsura a fost una total neinspirată. A înlocuit o datorie cu alta mai mare. Peste toate acestea, a lovit Marea criză economică. La mjilocul perioadei interbelice, sistemul financiar german a fost la un pas de colaps. Dacă s-ar fi ajuns la falimentul statului, Marea Britanie și Statele Unite nu și-ar fi recuperat niciodată pierderile. Pentru a nu se ajunge la această situație, noi împrumuri au fost acordate. Germania a fost scutită de o parte din reparațiile de război.

Incapacitatea Marilor Puteri de a recupera datoriile și Marea Depresie au forțat lumea occidentală să se întoarcă la măsuri economice protecționiste. În afara crizelor politicie, economice și sociale create, încă un punct de pe agenda lui Wilson a fost uitat. Liga Națiunilor nu putea asigura pacea în lume. Ea nu putea garanta un comerț liber, scutit de taxe vamale. Apariția doctrinei keynesiene a favorizat invervenția statului în economia națională. Prin intermediul politicilor monetare s-au încurajat investițiile.

Structura organizațională a fost rezultatul unor aprinse dezbateri. În urma lor s-a ajuns la un consens fragil. Liga Națiunilor a devenit o instituție interguvernamentală prin excelență. Suveranitatea națională a fost considerată un principiu inalienabil. Încercând să împace pretențiile Marilor Puteri, dar și a statelor mai mici, puterea de coerciție a Ligii a fost mult diluată. Aceasta nu a putut impune nici măcar sancțiuni economice. A fost nevoită să facă apel la bunăvoința statelor naționale. La numai un an de la intrarea în funcțiune a Ligii, Statele Unite s-au retras din organizație.

Forumul executiv, din cadrul Ligii Națiunilor, a fost Consiliul. El a fost format din cinci membri permanenți, adică puterile învingătoare din Primul Război Mondial: Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia. Consiliul mai era compus și din 4 membri nepermanenți, aleși prin rotație, din diferite areale geografice. Mai târziu, numărul membrilor nepermanenți a crescut la 6, apoi la 9. Funcția membrilor neparmanenți a fost mai mult cea de observatori. Faptul că puterea decizională aparținea strict puterilor victorioase în răboi, a umbrit încrederea în legitimitatea Ligii Națiunilor.

Cerințele americanilor au fost satisfăcute. Liga a recunoscut tacit jurisdicția americanilor asupra Americii Latine. Au recunoscut autonomia statelor în treburile interne și posibilitatea retragerii oricărui membru atunci când dorește. În statutul Ligii s-a scris că statele puteau să nu țină cont de sancțiunile propuse de Consiliu, dacă nu puteau aplica aceste pedepse. Ele s-au referit la probleme logistice, legate de poziția geografică, sau pur și simplu de interesul economic local. Statele puteau refuza oricând colaborarea.

Punctul de vedere englez a fost respectat. Coloniile au trecut sub controlul Ligii Națiunilor, printr-un sistem de mandate oferite Marilor Puteri. Exploatarea, până la distrugerea mediului natural, a resurselor naturale, a fost interzisă. Au fost garantate libera circulație, comerțul liber și condiții de muncă civilizate. Acestea au fost valabile doar pentru coloniile statelor învinse în Primul Război Mondial.

Funcția parlamentară a fost îndeplinită de Adunarea Generală. Ea a fost compusă din câte trei reprezentați, din fiecare stat membru. Aceștia analizau relațiile internaționale, atrăgând atenția asupra oricărei amenințări la adresa păcii. Consiliul a fost obligat să prezinte Adunării un raport anual despre bugetul și activitatea instituției, despre cheltuirea banilor și despre proiectele de viitor ale Consiliului. Se încerca un control al Consiliului prin Adunarea Generală. Adunarea putea doar să facă recomandări Consiliului, declarându-se îngrijorată de situația relațiilor dintre state.

În ceea ce privește dezarmarea, s-a renunțat la multe idei ambițioase. Consiliul putea doar redacta proiecte, cu funcție de recomandare, pentru reducerea armamentului și controlul traficului cu arme. Puterea Consiliului a fost subminată și de crearea unui Comitet Permanent Consultativ în probleme militare. Când acesta a trecut la fapte, s-a ajuns la multe neînțelegeri tehnice. Statele au refuzat să asculte sfaturile Ligii. Ele au susținut că trebuie făcută diferența între armament defensiv și ofensiv. Producția de arme de distrugere în masă nu a fost dorită. Definirea unor asemenea arme a fost mereu foarte vagă, deschisă interpretării.

În documentul constitutiv, Curtea Internațională de Justiție a avut rolul de mediere. Semnatarii pactului și-au luat angajamentul de a respecta și prezerva granițele și independența celorlalte state membre. În cazul în care există neînțelegeri între națiuni, ele se vor supune arbitrajului Curții Internaționale de Justiție. Dacă se constata încălcarea normelor internaționale, exista posibilitatea sancțiunilor economice și militare. Garantarea independenței și a integrității teritoriale, a fost abandonată. Statele se angajau doar să nu recurgă la forță, cel puțin pe durata anchetei.

Secretariatul a fost ramura administrativă a Ligii. Instituția a avut un caracter supranațional în comparație cu celelalte departamente ale organizației. Teoretic, Secretariatul poate fi comparat cu Comisia Europeană de azi. Membrii săi au fost aleși din toate statele membre. Aceștia au fost complet independenți de statele din care proveneau, fiind contralați doar de Ligă. Personalul nu trebuia să asculte de țările din care au fost trimiși. Ei trebuiau să fie loiali intereselor statelor luate ca întreg.

Liga a funcționat cu ajutorul Consiliului, a Adunării Generale și a Secretariatului. Fiecare membru a avut dreptul, în cadrul Adunării Generale, la trei reprezentanți. S-a mers pe principiul un stat, un vot. În ceea ce privește acceptarea de state noi, documentul a fost clar. Orice stat, dominion sau colonie, care se guverna liber și întrunește votul a două treimi ale Adunării Generale, va fi acceptat ca membru cu drepturi depline. Pentru a activa procedura de retagere, statele trebuiau să-și anunțe demisia din Ligă, înainte cu doi ani de producerea efectivă a acesteia.

Articolul 8 a proclamat că menținerea păcii necesită reducerea armamentului la livelul minim, care să-i asigure statului capacitatea respectării obligațiilor internaționale și siguranța națională. Articolul a recomandat ca statele membre să-și comunice, cu sinceritate și bunăvoință, informațiile legate de puterea lor militară: numărul de trupe, puterea aviatică, maritimă și întreaga industrie de război. Statele membre s-au angajat să respecte independența și integritatea teritorială a celorlalte națiuni. Consiliul poate face recomandări, în cazul în care există un pericol de agresiune.

Articolele 10, 11, 12 și 13, s-au referit la război și la modul de gestionare a conflictelor. Orice război a intrat în sfera de interes a Ligii. În cazul neînțelegerilor dintre state, acestea își vor expune nemulțumirile prin intermediul procedurii arbitrajului sau examinării Consiliului. Diferendele se referă la interpretarea unui tratat, la orice chestiune de drept internațional sau la orice acțiune ce ar putea duce la încălcarea unui angajament internațional. Dacă nu se merge pe varianta arbitrajului, unul dintre membri poate sesiza Consiliul, pentru dezbaterea problemei în cauză.

Cel mai controversat punct al constituției Ligii Națiunilor, a fost reprezentat de articolul 15. Dacă un membru al Societății recurge la război, contrar angajamentelor luate prin articolele 12, 13, este ipso facto considerat că a comis un act de război în contra tuturor celorlalți membri ai Societății. Aceștia se îndatorează să rupă imediat cu el orice relații. Consiliul are datoria de a recomanda contribuția fiecărui stat cu un număr necesar de trupe, în funcție de posibilitățile acestuia. Articolul 15 nu a fost niciodată pus în practică, deși au existat mai multe ocazii, ducând, în cele din urmă, la desființarea Ligii.

Conform articolului 16, dacă un stat se face vinovat de încălcarea unei norme internaționale, acesta poate fi exclus din Ligă. La articolul 19, se stipulează posibilitatea ca statele din organizație să se întâlnească pentru a discuta noile evoluții din relațiile internaționale. Schimbarea circumstanțelor aduce schimbarea prevederilor tratatelor internaționale, în urma dezbaterilor. La articolul 22, găsim detaliile cu privire la obligațiile pe care le au statele, față de primirea de teritorii sub mandat.

Statutul Societății Națiunilor a cuprins și multe referiri la protejarea drepturilor omului, mai ales prin articolele 23, 24, 25 și 26. Este vorba despre: interzicerea comerțului cu opium, controlul general al comerțului cu arme și muniții, egalitatea de sex și garantarea libertății de circulație. S-au constituit „birouri internaționale”, controlate de Ligă. Acestea au avut datoria de a face mai ușoară cooperarea instituției cu organizații nonguvernamentale, precum Crucea Roșie. Aceste prevederi au anticipat relația specială, mult îmbunătățită a Națiunilor Unite cu societeatea civilă.

Deși a fost inițiatorul proiectului Societății Națiunilor, prin personalitatea lui Woodrow Wilson, Statele Unite nu au fost niciodată un membru cu drepturi depline al Ligii. Senatul nu a ratificat Tratatul de la Versailles. Prin urmare, nici statul Ligii nu a fost acceptat. Motivele din spatele acestei decizii au fost complexe. Principalele cauze au fost reprezentate de incapacitatea președintelui democraților de a face compromisuri pentru a câștiga consensul senatorilor, problema datoriilor de război, relația specială pe care o avea SUA cu Marea Britanie. Liga Națiunilor a rămas doar un proiect european.

Considerentele legate de capacitatea Statelor Unite de a prospera în izolare, neimplicându-se în conflicte ce nu o privesc, au câștigat simpatie tot mai mare, în rândul americanilor. Principalul avocat al acestui principiu, a fost republicanul Henry Cabot Lodge. Wilson triumfase la alegeri cu promisiunea că Statele Unite nu vor intra în Primul Război Mondial. Republicanii au avut o poziție contrară, câștigând mult în popularitate și obținând majoritatea în ambele camere ale Senatului. Lodge a devenit președintele Comisiei de Relații Internaționale din cadrul Senatului.

Având majoritatea în forumul legislativ, republicanii au militat pentru prezervarea intereselor naționale ale americanilor, prin refuzul de a accepta statul de membru al Ligii Națiunilor. Statele Unite ar trebui să revină la poziția de dinainte de Primul Război Mondial, rămând loială principiilor doctrinei Monroe. Warren Harding, reprezentatul republicanilor, a fost ales noul președinte al Statelor Unite. El a dus țara pe calea autoizolării.

Majoritatea istoricilor consideră că, dacă Statele Unite ar fi fost un membru cu drepturi depline, șansele ca Liga Națiunilor să poată să-și îndeplinească obiectivele, ar fi crescut considerabil. Societatea Națiunilor ar fi deveni un proiect cu adevărat internațional. Izolarea Statelor Unite a creat iluzia, în perioada interbelică, că puterile europene controlează lumea. Realitatea era că, încă de la sfârșitul Primului Război Mondial, Statele Unite ale Americii deveniseră principala putere a lumii, cu potențial de hegemon global.

În afara manifestului lui Kalergi, în perioada interbelică, s-au iscat dezbateri aprise despre Liga Națiunilor, după semnarea Tratatului de la Versailles. Pe de o parte, au fost cei care au susținut că instituția s-a implicat prea mult în treburile interne ale statelor. Pe de altă parte, au existat mulți intelectuali ce au susținut cotrariul, adică necesitatea federalizării Europei. Aceste considerente se întâlnesc cu opiniile istoricilor și ale economiștilor. Aceștia fie considerau că puterile revizioniste au fost tratate prea aspru, fie prea indulgent. În funcție de context, ambele tabere au adus argumente pertinente.

Cei mai renumiți avocați în favoarea unui sistem confederal au fost: Francesco Ruffini, Francesco Cosentini și Pierro Gobetti. După Gobetti, singura metodă prin care se poate garanta pacea, este păstratea suveranității naționale și sprijinirea democrației. Pentru acesta, statul federal era unul artifical, unind popoare foarte diferite. Liga Națiunilor trebuia să fie o asociație de state suverane, care să-și rezolve disputele prin arbitraj internațional. Dezarmarea, comerțul liber și promovarea educației, erau modalități prin care, pe termen lung, conflictele vor putea fi evitate.

Luigi Einaudi a fost un reputat economist și om politic italian. După Al Doilea Război Mondial a fost ales primul președinte al Italiei. Încă de la începutul secolului XX, Einaudi a fost un adept al ideii de State Unite ale Europei. La început a susținut și proiectul Ligii Națiunilor. Când a văzut forma instituțională și prerogativele organizației, a devenit un critic înverșunat al suveranității statelor europene. El a spus că Europa trebuia să devină o federație. Era nevoie de o armată comună, de un sistem fiscal uniform și de administrație supranațională.

Giovanni Agnelli și Attilo Cabiati au scris un manifest, la începutul perioadei interbelice, despre necesitatea federalizării Europei. Critica adusă Ligii Națiunilor a avut unele aspecte profetice. În opinia autorilor, lipsa puterii de coerciție a instituției, alături de recunoașterea suveranității absolute a statelor vor conduce către un nou conflict militar. Ei atrag atenția asupra faptului că legiferarea dreptului internațional reprezintă un progres, dar că el nu va determina națiunile să respecte regulile. Sancțiunile economice vor fi inutile, mai ales din motive de logistică și voință politică.

Un alt susținător al federalismului a fost Claudio Treves, un militant convins al socialismului italian. În opinia sa, caracterul pacifist al socialismului poate sprijini mișcările federative. Proiectul său s-a diferențiat de celelate prin moderație. Treves nu susține o transformare peste noapte a Europei. El crede că o integrare pe verticală, începând cu pași mici, va conduce la o federalizare a Europei. Este vorba de o integrare în domeniul economic, vamal și administrativ. Ideile sale au anticipat doctrina funcționalistă, apărută după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Dincolo de dezbaterile politice legate de viitorul Ligii, mai merită menționate școlile de gândire europene ce s-au pronunțat asupra acestui subiect. Mai târziu, acestea vor deveni centre academice, relațiile internaționale fiind transformate în domeniu de studiu științific.

Școala franceză, în urma analizei relațiilor dintre state, a considerat că dreptul internațional este cel mai potrivit mijloc de a garanta pacea în lume. Dreptul nu ar trebui să reglementeze comportamentul națiunilor, de dragul statelor. Nu statele sunt suverane în sine și pentru sine. Suveranitatea statelor provine din adeziunea cetățenilor săi. Scopul dreptului internațional constă în protejarea drepturilor omului și în apărarea intereselor cetățenilor. Dreptul național ar trebui să fuzioneze cu cel internațional. Cei mai cunoscuți membri ai școlii franceze au fost: George Scelle și Leon Duguit.

Față de școala franceză, din punct de vedere moral, al imperativelor categorice, școala vieneză a fost mult mai radicală. Inspirați de lucrările lui Immaneul Kant, austriecii au susținut prioritatea absolută a dreptului internațional. Raționamentele de ordin politic și social nu sunt luate în considerare. Societatea Națiunilor nu trebuie să se adapteze la condițiile specifice din lume. Nu se fac compromisuri în ceea ce privește principiile Ligii. Ea trebuie să reflcte relațiile internaționale așa cum ar trebui să fie. Reprezentații de seamă au fost: Hans Kelsen și Alfred von Verdross.

Georg Jellinek și Heinrich Triepel au făcut parte din școala germană. Ea a fost total opusă celei franceze și austriace. Suveranitatea națională nu putea fi pusă în discuție. Dreptul internațional proteja interesele naționale. Statul trebuia să aibă dreptul ca, în situații de criză, să poată institui măsuri protecționiste. Este datoria statului să protejeze, prin măsuri pragmatice, interesele vitale ale poporului, nu să se ghideze după principii vagi, precum liberul schimb. Orice încercare de federalizare trebuie realizată prin consensul liber ale tuturor statelor implicate.

Aristide Briand a fost ministrul de externe al Franței pentru o bună perioadă a primelor decenii ale secolului al XX-lea.În calitate de președinte al consiliului de minștri, Briand a trimis un memorandum guvernelor europene. Acesta se referea la posibilitea creării Uniunii Europene și la colaborarea statelor cu Liga Națiunilor. Proiectul a fost unul confederal, suveranitatea statelor fiind respectată. Au fost mai multe propuneri pentru colaborarea națiunilor europene în domeniul economic. Instituțiile Uniunii Europe ar fi trebuit să fie: Conferința Europeană, formată din reprezentanții statelor, Comitetul Politic Permanent și Secretariatul.

Aristide Birand a ținut un discurs memorabil în fața Camerei franceze. Din perspectiva sa, Europa nu era doar o entitate geografică, ci și o entitate politică omogenă, cu valori comune. Statele europene ar trebui să aibă șansă să comunice unele cu celelalte și să ia hotărâri comune. Solidaritatea popoarelor europene este o chestiune naturală. Interesele sunt comune, mai ales în fața unui pericol extern major. El și-a exprimat convingerea că problemele politice și sociale vor fi rezolvate mult mai eficient în cadrul unei federeații care să nu lezeze suveranitatea națiunilor.

Răspunsurile statelor au fost diverse. Polonia și Italia au dorit ca obiectivul principal al Uniunii Europene să fie dezarmarea. Germania și Ungaria au pledat pentru includerea clauzei revizuirii tratatelor de pace. Acest lucru ar fi însemnat modificarea granițelor Europei. Majoritatea statelor a cerut punerea Uniunii Europe sub egida Ligii Națiunilor. URSS a fost exclus din înțelegere, fiind considerat un potențial inamic. Sovieticii considerau că diplomația era un instrument burghez, o metodă ce legitimează existența statelor. În opinia bolșevicilor, statele se vor destrăma, lăsând locul comunismului pe scena istoriei.

Mica Antantă, numită și Mica Înțelegere, a fost o alianță defensivă. A fost semnată la un an de la Tratatul de la Versailles, între România, Yugoslavia și Cehoslovacia. Principalul ei scop a fost descurajarea pretențiilor revizioniste ale Ungariei. Alianța a fost considerată de contele Kalergi un model în miniatură pentru proiectul său, Pan Europa. Ea a avut un caracter federal, putând fi considerată a cincea putere a Europei. Din partea Cehoslovaiei a participat Edvad Benes, Yugoslavia l-a avut ca reprezentant pe Bogoljub Jevtic, poziția Românieia fost susținută de Nicolae Titulescu.

Titulescu a încercat să atragă, fără succes, în Mica Înțelege, pe Grecia și Polonia. În ciuda acestui eșec, alianța a descurajat agresiunea Ungariei și a Austriei, păstrând pacea în regiune. Mica Antantă poate fi considerată un răspuns la acordul de la Locarno, o încercare de a contrabalansa influența marilor puteri. Obiectivul ei a fost consolidarea înțelegerii de la Versailles, prin întărirea granițelor de est ale Europei. Ea a funcționat până la Conferința de la München, când a fost dizolvată, prin voința marilor puteri: Anglia, Franța și Germania.

Alături de regina Maria, Nicolae Titulescu a fost principalul negociator al intereselor României în cadrul Tratatului de la Versailles. Disprețuind înțelegerile bilaterale dintre state, pe care le considera principalele declanșatoare de războaie, Titulescu a militat pentru garantarea păcii prin intermediul securității colective. El a jucat un rol important în crearea Societății Națiunilor. A fost singura persoană realeasă la conducerea organizației. În timpul mandatului său, Japonia a invadat China, provocând prima criză majoră a instituției. A fost și ministru de externe al României interbelice.

Nicoale Titulescu s-a născut la Craiova, unde a absolvit și liceul. A obținut diploma în drept la Paris. Tot în capitala Franței și-a dat doctoratul, cu tema Eseu despre teoriile dreptului posibil, fiind foarte apreciat în epocă. A urmat o carieră academică, devenind decanul Facultății de Drept din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. A fost pasionat de relațiile internaționale. A ajuns la concluzia că securitatea colectivă poate deveni o realitate doar dacă există solidaritate între state. În contextul procesului de globalizare din secolul XX, un conflict dintr-un colț al lumii poate escalada într-un război mondial.

Ideile lui Titulescu, în discursul de la începuturile Ligii, s-au regăsit și în intențiile sale, când a ajuns președintele organizației. Este vorba de ideea integrării pas cu pas, prin intermediul unor probleme specifice. Principalele activități, ca lider al Ligii, au fost: asistență financiară colectivă, protecția minorităților naționale și încurajarea dezamării. Promovarea dialogului dintre politicieni și oameni de știință din țări diferite a fost prioritară. S-a opus concesiilor făcute Germaniei și Italiei, a susținut pactul Kellogg-Briand, pactul franco-sovietic și ceho-sovietic.

Activitatea lui Nicolae Titulescu în Ligă a fost foarte intensă. Încă de la începutul Ligii, el a ținut un discurs memorabil. În opinia sa, criticile aduse Ligii Națiunilor provin din confuzia între ceea ce se crede că este instituția și ce reprezintă ea în realitate. Autorii statului, fie că au recunoscut sau nu, și-au dorit ca Liga să devină un suprastat, fiind deasupra suveranității națiunilor. În realitate, organizația nu a primit prerogativele necesare să asigure pacea în lume. Pentru a conferi Ligii puterea de coerciție necesară, statele naționale ar trebui să cedeze din suveranitate.

Pentru Titulescu, Liga a reprezentat o simplă asociere de state. Consensul nu poate fi realizat prin forță, ci prin dialog. Prin simplul veto al unui stat membru, activitatea Ligii poate fi paralizată. Chiar dacă toate statele membre ar cădea de acord, Societatea Națiunilor nu are capacitatea să impună deciziile discutate. Din aceste cauze, deziluzia oamenilor entuziasmați de proiect a fost întemeiată. Un suprastat ar fi fost o utopie, imposibil de realizat în practică. Liga Națiunilor a fost rezultatul unui compromis. A fost cea mai bună șansă pe care o are lumea, în condițiile respective.

Din perspectiva diplomatului român, Liga a fost un experiment politic. Pentru a deveni un for eficient, este nevoie de o elită politică intelectuală educată în spiritul noilor condiții ale epocii. Aceasta trebuie să acumuleze experiența necesară pentru a administra probleme noi, complexe. Liga a fost șansa perfectă pentru a învăța din practica politică reală, crescând oportunitățile ca, pe termen lung, pacea să devină o realitate. Lipsa de putere a instituției nu i-a blocat activitatea. Insulele Aaland, Silezia superioară și sprijinul dat Austriei, au fost realizări pragmatice.

Nicoale Titulescu a făcut o analiză lucidă a situației instituției. El a indentificat cele mai importante carențe, dar și progresele ce au creat motive de speranță pentru viitor. Liga Națiunilor reprezintă sfera de influență a statelor ce o compun. Distincția dintre marile puteri și cele mici poate sabota principiul egalității dintre state. Diferențele dintre statele ce sunt membre permanente ale Consiliului și celelalte țări creează tensiuni diplomatice. Din dorința de a proteja statele slabe, Liga a riscat conflictul cu marile puteri. Problema minorităților naționale a reprezentat o problemă structurală.

Dacă cei care doresc pacea în lume, prin intermediul Ligii, nu se descurajează și nu grăbesc lucrurile, este posibil ca Liga să devină ceea ce fondatorii ei au sperat. Titulescu a mers pe ideea funcționalistă. Integrarea se face treptat, începând cu domenii limitate, gestionate de către specialiști. În ciuda lipsurilor evidente, Liga a reprezentat o revoluție a relațiilor internaționale. Pentru ca această revoluție să devină realitate, a fost nevoie de multă muncă și de solidaritatea oamenilor ce visau la o federație europeană. În timp, acest lucru nu este o imposibilitate.

Liga Națiunilor nu a reușit îndeplinirea obiectivului pentru care a fost creată, asigurarea păcii în lume. Nici măcar în materie de prevenire nu a avut mai mult succes. Politicile de dezarmare au fost modeste. Ea însă a revoluționat felul în care au fost privite relațiile internaționale. Pentru prima dată în istorie s-a încercat impunerea unor reguli din afară, care să fie respectate de către state. În domeniul dreptului internațional, drepturilor omului, al culturii și al îmbunătății condițiilor de trai, au existat progrese reale.

Mai mult de 60% din fondurile Ligii Națiunilor au fost folosite în scopuri economice și umanitare. Articolul 23, din statulul Ligii, prevedea ca statele să trateze corect celelalte națiuni, în relațiile comerciale. Până la Marea criză economică s-au organizat conferințe ce aveau ca scop promovarea liberului schimb și a politicilor liberale internaționaliste. Liga a sprijinit statele aflate în dificultate: Austria, Ungaria, Grecia și Bulgaria. Acestea au ieșit din recesiunea în care se aflau, încă de la sfârșitul Primului Război Mondial. Dezvoltarea facilitată de Ligă a fost dată uitării, din cauza crizei economice din 1929-1933.

Multe dintre inițiativele legate de cultură și educație, au fost susținute de către Franța. Marea Britanie însă s-a opus. Englezii au respins propunerea creării unei universități universale. Ei au motivat că acest lucru este un pericol chiar pentru multiculturalism. Nu mai puțin importantă a fost și blocarea Societății Națiunilor, în ceea ce privește răspândirea educației. Este adevărat că s-a reușit înființarea unui Comitet Consultativ, pe probleme de educație. Regatul Unit a cerut și obținut, garanții că Liga nu se implică, sub nici un aspect, în organizarea sistemului de învătământ național.

Acțiunile umanitare au fost cele mai numeroase. Este vorba de protecția muncitorilor, a femeilor, copiilor și a refugiaților. Mai multe convenții au oferit sprijin pentru educația sanitară, standardizarea medicamentelor și stabilirea unui plafon minim de salarizare. Liga a încercat să intervină în cazurile grave, în care rata șomajului era de peste 15%. Au fost realizate și studii pentru combaterea epidemiilor, oferindu-se sume de bani și alimente, pentru statele ale căror populații au fost afectate de boli epidemologice.

Comitetul pentru probleme din educație a fost format din 12 membri. Ministrul de externe francez, Aristide Briand, a susținut că aceștia ar trebui să fie diplomați de carieră, care să-și reprezinte statele. Englezii au mers pe ideea că instituția ar trebui compusă din intelectuali consacrați, care să reprezinte interesul general. S-a recomandat acceptarea unor personalități din afara statelor membre ale Ligii. Comisia a avut în componență personalități marcante ale istoriei, precum: Henri Bergson, Albert Einstein și Marie Curie. În această privință, punctul de vedere britanic a câștigat.

Liga Națiunilor s-a implicat activ și în domeniul cultural. Plecând de la ideea emancipării popoarelor, a susținut accesul la educație gratuită, pentru cât mai mulți oameni. Peste 250 de asociații culturale au colaborat cu reprezentații instituției. Mai multe proiecte au propus crearea unei universități internaționale. Această era menită să educe viitoarea elită politică mondială, pregătind-o pentru o lume multiculturală. De asemenea, s-a încercat înființarea unui Birou internațional de relații intelectuale și educație și organizarea unor conferințe anuale.

În ceea ce privește dreptul internațional, Liga Națiunilor a avut în componența sa o Curte Internațională de Justiție. Ea a fost formată din 15 judecători aleși de către Consiliu și Adunare. Deciziile au avut rol consultativ. Instituția a judecat 66 de cazuri și a redactat 120 de conveții internaționale. Organizația a reușit să legifereze, în dreptul internațional, prevederi în legătură cu protecția minorităților, regimul apelor teritoriale și statutul cetățenilor străini. Regiunile Danzig și Saar au fost trecute sub mandat internațional. Toate acestea s-au petrecut în 17 ani de activitate.

Până la invadarea Chinei de către Japonia, numită și incidentul Mukden, japonezii au avut o activitate intensă în cadrul Ligii Națiunilor. Făcând parte din tabăra învingătoare din Primul Război Mondial, ei au sperat că vor căpăta statutul de mare putere. Tokyo a primit doar o parte din cerințele sale. Acest lucru a provocat frustrare printre japonezi. Ei au alunecat spre o politică internă autoritară și spre o politică externă expansionistă. În opinia liderilor politici niponi, Japonia se dezvolta mult prea repede, având nevoie de resursele naturale ale statelor vecine. Prin urmare, soluția a fost ocuparea de noi teritorii.

Japonia a fost printre statele ce au aderat la Societatea Națiunilor, încă de la constituire. În pofida prejudecăților despre militarismul japonez, Liga a reprezentat o oportunitate pentru Tokyo. Chiar dacă elementele militariste câștigau teren în plan intern, în politica externă, Japonia a încercat să fie recunoscută ca partener egal al puterilor occidentale. Forumul Ligii Națiunilor a fost un prilej excelent pentru acest lucru. Mai mulți diplomați niponi au luptat pentru această cauză: Makino Nobuaki, Ishii Kikujiro, Nitobe Inazo, Matsuoka Yosuke.

Pentru a camufla ocupația Manciuriei, japonezii au creat un stat marionetă, Manciukuo. Regiunea a făcut parte din regatul condus de dinastia Qing, când China nu fusese unită într-un singur stat. Utilizând acest amănunt istoric, japonezii au creat un stat independent de China, motivând că acesta și-a proclamat independența. În fruntea Manciukuo a fost pus Puyi, descendent al dinastiei Qing. În realitate, japonezii au controlat guvernul. Când războiul civil a început, mișcarea chineză din Manciukuo a devenit aliatul Japoniei împotriva comuniștilor chinezi.

O gravă problemă, cu care japonezii s-au confruntat în relațiile cu europenii a fost tocmai unicitatea lor culturală. Inazo Nitobe a fost un reputat profesor la Universitatea din Tokyo. El a lăsat în urmă o operă vastă. A fost reprezentantul Japoniei în Liga Națiunilor. Observând că există dificultăți de înțelegere din partea occidentalilor, a scris o carte, Bushido-Sufletul Japoniei, publicată la New York. Lucrarea a fost tradusă în zeci de limbi încă din primii ani de la apariție. Ea a făcut parte din operele clasice din domeniu. Nitobe a reprezentat dorința de integrare a Japoniei în lume.

Comunitatea internațională nu a fost păcălită de încercările Japoniei de a justifica invazia din China. Liga Națiunilor a devenit foarte critică la adresa Japoniei. Ea a cerut retragerea tuturor trupelor japoneze din China. Votul din cadrul Adunării Generale a fost de 42 la 1, Japonia votând împotriva. La numai doi ani de la incidentul Mukden, Țara Soarelui Răsare s-a retras din Ligă. Trimisul diplomatic nipon de la acea ședință, Yosuke Matsuoka, în urma votului, a ieșit din sală rostind cuvintele ce vor rămâne în istorie: „noi nu ne mai întoarcem”.

Pentru a evita reacția Statelor Unite, Marii Britanii și Franței, Japonia nu a invadat direct China. Ea a căutat un pretext care să justifice un viitor act de agresiune. Înscenarea a purtat numele de incidentul Mukden, fiind executată de locotenentul Suemori Kawamoto. Japonia avea dreptul să transporte mărfuri pe calea ferată chineză, în zona Chinei de sud și est. Japonezii au detonat calea ferată, dând vina pe o eventuală agresiune a naționaliștilor chinezi. Sub acest pretext, Japonia a ocupat China de est fără ca, oficial, să fie declarat război între cele două țări.

Neputința organizației de a impune principiile statutului a arătat, pentru prima dată, incapacitatea ei de a garanta pacea. Actul Japoniei a creat un precedent periculos, un gest posibil de imitat și de celelalte puteri revizioniste, Italia și Germania. Japonia s-a opus oricărei încercări de a impune controlul internațional asupra Manciuriei. Matsuoka a specificat că Japonia nu intenționează să sfideze Liga. În opinia japonezului, Manciuria a fost cucerită de către Japonia de la Rusia, investind resurse în acea regiune şi promovând dezvoltarea ei.

În fața retragerii din Ligă, Yosuke Matsuoka a ținut un discurs ce denotă frustrarea japonezilor. Acesta s-a declarat dezamăgit de poziția Rusiei și a Chinei, state care au provoacat îngrijorare la Tokyo. Retorica sa a continuat, întrebându-se dacă americanii ar permite controlul internațional asupra Panama, sau englezii ar accepta să piardă controlul asupra Egiptului. Thomas W. Burkan, un renumit istoric american, a studiat politica externă japoneză interbelică. El a ajuns la concluzia că, până la momentul Pearl Harbor, Japonia a încercat să continue cooperarea internațională și după retragerea din Ligă.

La aproape un an de la retragerea Japoniei din Ligă organizația s-a confruntat cu o nouă criză majoră. Italia a invadat Abisinia, numită azi Etiopia, stat din vecinătatea coloniei italiene Somalia. Confruntat cu o putere militară modernă, guvernul de la Addis Abeda a cerut sprijinul Societății Națiunilor. Benito Mussolini a refuzat arbitrajul internațional, continuând invazia din Africa de Est. Deși foarte prost înarmați în comparație cu armata italiană, etiopenii conduși de regele Haile Selassie au rezistat aproape opt luni de zile. În cele din urmă, ei au fost înfrânți.

Italia și-a dorit un imperiu colonial încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Încercarea italienilor de a ocupa Abisinia a fost respinsă prin victoria africanilor de la Adoua. Mussolini a reluat acest plan, intrând în conflict și cu interesele Marii Britanii în regiune. Armata italiană a atacat un convoi format din englezi și etiopeni la Wal-Wal, aflat pe teritoriul Abisiniei. Grupul de englezi și etiopeni erau acolo pentru a negocia retragerea garnizoanei britanice din zonă. În urma incidentului, au fost uciși în jur de 107 etiopeni și 50 de somalezi trimiși de Italia.

Ca urmare a atacului de la Wal-Wal, englezii au cerut și ei intervenția Ligii. În prima etapă, Liga a decis interzicerea comerțului cu arme pentru Italia și Abisinia. Măsura a fost proiectată să protejeze Etiopia. Prost înarmați, africanii au fost dezavantajați. La presiunea Regatului Unit, Liga Națiunilor a stabilit un comitet din cinci mari puteri, să arbitreze conflictul. Ca să mulțumească și Italia, Mussolini urma să primească o parte din Abisinia.

Măsurile propuse de Ligă s-au dovedit total ineficiente. Soluția compromisului a fost refuzată atât de Italia, cât și de Etiopia. Pentru a-și consolida puterea în regiune, Italia a semnat un acord cu Franța. Înțelegerea a prevăzut că Franța va recunoaște dreptul Italiei asupra Abisiniei. Italia a promis că va oferi sprijin francezilor, în caz de conflict cu Germania nazistă. Hoare, reprezentantul englezilor, a avertizat asupra gravității situației. Franța refuzând să intervină, nici Marea Britanie nu a mai trimis trupe. Înțelegerile bilaterale și-au arătat încă o dată superioritatea în fața diplomației parlamentare.

Superioritatea militară a Italiei a fost decisivă. Fasciștii au invadat Abisinia cu o armată de 100.000 de oameni. Ei au avut în dotare avioane de vânătoare, tancuri, mitraliere, aruncătoare de flăcări și piese de artilerie grea. Armata etiopiană a fost mult mai numeroasă, având aproximativ 500.000 de soldați. Aceștia erau echipați cu cămile, puști, muschete și tobe de război. Luptele au fost extrem de inegale. Italia a câștigat conflictul, având aproximativ 10.000 de soldați decedați. Mare parte din aceștia erau africani, recrutați în armata italiană. Etiopienii au avut 280.000 de morți.

La numai câteva luni de la venirea lui Hitler la putere, Germania, prin scrisoarea lui Konstantin von Neurath, a cerut retragerea statului de membru al Societății Națiunilor. Încetarea obligațiilor internaționale pe care Republica de la Weimar le asumase era motivată de faptul că Liga a refuzat să accepte cererile naziștilor. Marile puteri au refuzat să accepte paritatea militară cu Germania, adică să recunoască dreptul germanilor de a se înarma la nivelul celorlalte state occidentale. Germania nazistă a continuat să dialogeze cu comunitatea internațională și după ieșirea din Ligă.

Înfrântă și considerată responsabilă de declanșarea Primului Război Mondial, Germania nu a fost invitată în Liga Națiunilor. Totuși, la numai câțiva ani distanță de semnarea Tratatului de la Versailles, ea a fost primită în organizație. Această reușită a fost, în mare parte, rezultatul pledoariei lui Gustav Stresseman, ministrul de externe al Republicii de la Weimar. Tratatul de la Locarno, ce garanta granițele de vest ale Germaniei, a favorizat intrarea nemților în Ligă, ce au obținut statutul de membru permanent în cadrul Consiliului.

Consecințele retragerii Germaniei din Societeatea Națiunilor au avut efecte nefaste pentru întreaga lume. Încă o dată, se dovedea incapacitatea Ligii de a impune respectarea regulilor. Diplomația multilaterală a fost subminată de dezbinarea diplomatică pe care o provocase Germania, în rândul puterilor din vest. A urmat o serie întreagă de încălcare a principiilor dreptului internațional. Ne referim aici la reînarmarea masivă, la reocuparea Renaniei, la anexarea Austriei și Cehoslovaciei. Invadarea Poloniei a provocat o nouă conflagrație mondială, încununând eșecul Ligii Națiunilor.

Aritcolul 11 din statutul Societății Națiunilor, statua că orice război sau amenințare de război reprezintă o preocupare constantă pentru Ligă. Organizația se obliga să ia măsurile necesare, asumându-și rolul de gardian al păcii. În ciuda unor reușite incontestabile, acest obiectiv fundamental adesea nu a fost îndeplinit. Liga a jucat un rol insignifiant în incidentele Fiume, Teschen și Vilna. Nu a putut împiedica ocuparea zonei Ruhr, ori războaiele dintre Rusia și Polonia sau Italia și Abisinia. Ascensiunea puterilor revizioniste, Japonia, Italia, Germania, nu a fost stopată.

Imediat după semnarea Tratatului de la Versailles, un grup de naționaliști italieni au capturat portul Fiume. Conform Conferinței de Pace de la Paris, portul revenea de drept Iugoslaviei. Timp de un an și jumătate, această regiune a fost condusă de Gabriele d’Annuzio, poet și romancier italian, cu vederi naționaliste. Crescând în popularitate, această mișcare a fost văzută ca o amenințare de către guvernul italian. Aceștia au asediat regiunea Dalmația, portul fiind bombardat. Annuzio a capitulat. Liga nu a făcut nimic în privința acestui conflict.

Contrar afirmațiilor prezentate de către Franța, invazia zonei Ruhr a reprezentat o încălcare a principiilor Ligii. Prin tratatul de la Versailles, Germania trebuia să achite reparații de război. Când Republica de la Weimar a intrat în incapacitatea de plată, Belgia și Franța au invadat vestul Germaniei. Societatea Națiunilor nu a acționat, neputând face acest lucru fără sprijinul englezilor și al francezilor, principalele puteri rămase în organizație. Încă o dată se dovedea că instituția a fost forțată să acționeze contrar principiilor sale, cu dublă măsură, discriminând puterile învinse în prima conflagrație mondială.

Neputința Ligii poate fi exprimată și prin exemplul neînțelegerilor dintre Italia și Grecia. A existat o dispută teritorială între Albania și Grecia. Societatea Națiunilor a desemnat mai multe echipe, formate din specialiști englezi, francezi și italieni, pentru a arbitra problema granițelor. Italienii au fost acuzați, de către greci că iau partea Albaniei. Prinși într-o ambuscadă, cei cinci trimiși italieni au fost uciși. Italia a acuzat Grecia că se află în spatele atacului. Italienii au bombardat și ocupat zona Corfu. Francezii au blocat intervenția Ligii, temându-se că acest lucru s-ar putea repeta în cazul Ruhr.

Un alt eșec al Societății Națiunilor a fost cel al arbitrajului dintre Polonia și Cehoslovacia, pe tema orașului Teschen, faimos pentru rezervele de cărbune din imediata sa apropiere. Trupele polonezilor s-au confruntat cu cele cehoslovace în timpul unui mic război de gherilă. În urma conflictului, au pierit 53 de soldați cehoslovaci și 92 de polonezi. Chemată să arbitreze, Liga a stabilit ca Polonia să primească centrul orașului, în timp ce Cehoslovacia câștiga suburbiile din Teschen. Resursele de cărbune aflându-se în partea Cehoslovaciei, Polonia nu a acceptat decizia, disputa rămânând deschisă.

Din perspetivă istorică, Vilnius a fost capitala Lituaniei, încă din perioada medievală. La începutul secolul XX, doar 2% din populația orașului era lituaniană, din punct de vedere etnic. Orașul era format din polonezi 30%, majoritatea fiind rusă. Lituania și Polonia fuseseră aliate, într-o primă etapă, împotriva sovieticilor. După ce Polonia a obținut o victorie decisivă împotriva sovieticilor, în urma bătăliei de la râul Niemen, a început să emită pretenții asupra Lituaniei. Polonia a ocupat Vilnius și a încetat orice relații diplomatice cu Lituania. Din nou, arbitrajul Societății Națiunilor nu a funcționat.

După războiul dintre Italia și Abisia, Liga Națiunilor a continuat să funcționeze, deși imaginea îi fusese puternic zdruncinată. Lovitura de grație a fost primită în urma Conferinței de la München. Momentul a avut o amplă semnificație. Puterile democratice au abandonat idealurile Societății Națiunilor, în favoarea compromisului cu Hitler. Deși nu a împiedicat izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Liga nu a fost dizolvată. Abia după sfârșitul războiului ea a fost desființată, fiind înlocuită de Organizația Națiunilor Unite.

Războiul dintre Polonia și URSS a reprezentat încă o încercare eșuată de a asigura pacea, prin intermediul unei organizații interguvernamentale, lipistă de puteri coercitive. Profitând de haosul produs de revoluția bolșevică și de războiul civil dintre comuniști și albi, Polonia a invadat URSS-ul, obținând o victorie decisivă. Lenin a fost forțat să semneze tratatul de la Riga. În urma acestuia, Polonia câștiga un teritoriu de 80.000 de km pătrați, dublându-și dimensiunea. Liga Națiunilor nu a acționat în apărarea rușilor, deoarece bolșevismul era considerat un pericol pentru europeni.

Organizația Națiunilor Unite, cu sediul la New York, a înlocuit Liga Națiunilor, asumându-și rolul de gardian al păcii. Puterile sale au fost sporite iar prevederile privind drepturile omului, au fost mult mai clare. Treptat, mult mai multe state au fost primite în organizație. Statele Unite au orchestrat constituirea organizației, abandonând ideea politicii izolaționiste. Abia odată cu apariția ONU, putem vorbi cu adevărat despre o organizație internațională, care să poată încerca prezervarea păcii mondiale. Totuși, Liga Națiunilor a fost un experiment necesar, fără de care nu s-ar fi putut ajunge aici.

Au existat și exemple de succese ale Ligii. Disputa dintre Finlanda și Suedia, pe tema insulelor Aland, a fost rezolvată prin arbitraj. Insulele se aflau la o distanță aproximativ egală, atât de Finlanda, cât și de Suedia. Înainte de Primul Război Mondial, insulele aparținuseră Finlandei. Pe de altă parte, locuitorii insulelor doreau să facă parte din Suedia. Cele două state au cerut sprijinut organizației. Consiliul a decis ca insulele să fie date Finlandei, cu condiția ca aceasta să nu transporte trupe acolo. Ambele state s-a supus deciziei.

Conform principiului wilsonian al autodeterminării naționale, locuitorii din regiunea Silezia, au trebuit să se pronunțe printr-un referendum, în legătură cu statul în care își doreau să trăiască. Majoritatea, 700.000 de oameni, a votat în favoarea Germaniei. Restul de 500.000 de oameni a votat cu Polonia. Rezultatul fiind strâns, s-au iscat multe tensiuni sociale, existând pericolul izbucnirii unui război civil. Liga Națiunilor a intervenit, trimițând o comisie pe teren. Aceasta a stabilit că cei ca au votat pentru o țară, vor face parte din ea. Silezia a fost împărțită între cele două state.

Deși nu a putut împiedica războiul dintre Turcia și Grecia, Liga a gestionat foarte bine criză umanitară creată de conflict. Din multe puncte de vedere, cazul poate reprezenta un exemplu pentru alte crize ale refugiaților. Războiul greco-turc a provocat relocarea a 1,4 milioane de refugiați, majoritatea fiind femei și minori. Haosul provocat a favorizat apariția epidemiilor. Liga a trimis echipe întregi de doctori și a cheltuit 10 milioane de lire sterline, pentru construirea de adăposturi pentru refugiați. S-a investit în reconstrucția Greciei, 600.000 de oameni fiind angajați în curs de trei ani.

Conflictul dintre Grecia și Bulgaria este un exemplu perfect pentru cum un război poate începe din nimic. În timp ce efectuau patrulele de graniță regulate, soldații bulgari au intrat într-o altercație cu soldații greci. În urma luptelor, un soldat grec a fost ucis. Grecia a reacționat foarte dur, invadând Bulgaria. Confruntată cu un inamic mai bine înarmat, Sofia a cerut sprijinul Societății Națiunilor. Comisia trimisă de organizație a decis că Grecia era responsabilă de aprinderea conflictului. Atena trebuia să plătească Bulgariei, drept compensații, 45.000 de lire sterline. Cele două state au recunoscut autoritatea Ligii.

Gânditorii, încă din antichitate, au dezbătut problematica relațiilor dintre state. Această dezbatere s-a transformat în știință la nivel academic abia după Primul Război Mondial. Este vorba de înființarea primei catedre de relații internaționale, numită departamentul Woodrow Wilson, din cadrul Universității Aberystwyth din Marea Britanie. Primii universitari ce au analizat relațiile statale, au formulat teoria liberală, numită și teoria idealistă. Ea a fost o încercare de teoretizare ștințifică a principiilor reprezentative și pentru Liga Națiunilor.

Principalii autori din domeniu au fost: John George Stoessinger, Norman Angell, Sir Alfred Zimmern, Baron Noel-Baker, David Mitrany, James T. Shotwell și Parker T. Moon. După invadarea Poloniei de către Germania nazistă, E. H. Carr publică lucrarea Criza celor douăzeci de ani: 1919-1939. O introducere în studiul relațiilor internaționale. Cartea a reprezentat cea mai coerentă și mai completă critică a Ligii Națiunilor și a teoreticienilor liberali din epocă. Din cauza acestei critici, ce propunea un compromis între principii morale și pragmatism, autorii liberali au primit echiteta de idealiști.

Din punct de vedere filosofic, teoria liberală interbelică și-a exprimat credința în puterea de corectare a naturii umane, prin intermediul educației și al rațiunii. Războiul nu este inevitabil și frecvența sa poate fi redusă prin eradicarea sistemelor instituționale care îl favorizau. Împiedicarea războiului cere eforturi colective multilaterale, nu doar naționale. Țările trebuie să-și reformeze sistemele politice astfel încât auto-determinarea și guvernarea democratică din interiorul statelor să contribuie la garantarea păcii. Din perspectiva liberală, istoria merge înainte, către progres.

Școala liberală în relațiile internaționale a încercat să extindă politica liberală din politica internă, la nivelul politicii dintre state. Teoria liberală a fost formată din mai multe idei secundare. Este vorba de principiul securității colective, teoria păcii democratice, teoria păcii comerciale, teoria păcii instituționale și teoria câștigurilor absolute. În opinia autorilor idealiști, statele nu caută câștigurile relative. Statele nu preferă să câștige în dauna altor state, dacă asta înseamnă că vor avea mai puțin de profitat. Ele se orientează spre câștigurile absolute, adică profitul maxim, mutual avantajos.

Securitatea colectivă a presupus solidaritatea statelor. Dacă o națiune ar fi atacată, toate celelalte ar trebui să-i sară în ajutor și să pedepsească statul agresor. Teoria păcii democratice își trage inspirația din ideile kantiene. Ea se referă la faptul că democrațiile nu fac război cu alte state democratice. Teoria păcii comerciale susține că liberul schimb dintre state promovează pacea. Comerțul este mult mai profitabil decât cucerirea. Războiul industrial este mult prea constisitor. Pacea instituțională poate fi obținută prin intermediul unei organizații internaționale, care să arbitreze conflictele dintre state.

La sfârșitul Războiului Rece, optimismul liberal interbelic a revenit. Un alt politolog celebru, Francis Fukuyama, proclama sfârșitul istoriei și triumful teoriei liberale și al democrației. Organizațiile internaționale vor reuși să garanteze pacea. Evenimentele ulterioare au demonstrat că acest lucru nu s-a întâmplat. Drept răspuns, creatorul teoriei neorealiste, John Mearsheimer, publică articolul Falsa promisiune a instituțiilor internaționale. El critică teoriile liberale și optimismul lor nefondat. Liga Națiunilor și ONU, reprezintă doar un forum ce exprimă interesele marilor puteri.

Mai întâi, Mearsheimer face o sinteză a teoriei realiste, complet opusă celei liberale. Autorii clasici au fost E.H. Carr și Hans Morgenthau. Conform acestora, natura umană este în mod inevitabil rea. Educația poate corecta unele defecte, dar nu poate cenzura instinctele animalice din om. Nu există motive să credem că istoria, în toate domeniile, merge spre un progres inevitabil. Principalii actori în relațiile internaționale sunt statele. Acestea caută să-și asigure securitatea națională, urmărind câștiguri relative. Statele sunt agresive prin definiție, esența lor fiind politica de putere. Scopul fundamental al statului este căutarea puterii.

Mearsheimer critică și teoriile liberale. Nu există suficiente dovezi empirice, plecând de la Sfânta Alianță și până în prezent, care să dovedească că principiul Securității Colective funcționează. Oamenii nu sunt răi în sine. Neîncredea în ceilalți conduce statele către un proces accelerat de înarmare. Deși la început statele nu au intenții agresive, suspiciunea că pot fi atacate de alte state duce în mod inevitabil la conflict. Având ca scop fundamental asigurarea securității naționale, statele nu-și pot permite să riște, crezând în bunele intenții ale vecinilor.

Politologul american sesizează în legătură cu principiului securității colective o contradicție în sine. Securitatea colectivă își propune să împiedice războiul, să garanteze pacea și să încurajeze statele să renunțe la arme. Pentru a atinge aceste țeluri, securitatea colectivă propune ca statele să pedepsească agresorul prin război. Prin urmare, înarmarea devine inevitabilă. Este foarte greu de stabilit cine este agresorul și cine este victima. Mobilizarea unei forțe militare comune presupune complicații logistice și creează noi neînțelegeri.

Securitatea colectivă pleacă de la premiza că statele vor fi solidare și că respectarea dreptului internațional va fi mai importantă pentru state decât alte considerente politice. Pentru Mearsheimer, fostele alianțe, afinitățile culturale și religioase, contează mai mult decât niște principii abstracte. Chiar dacă un stat, în opinia unei organizații internaționale, devine agresor, acest lucru nu va însemna nimic pentru o altă țară care are interese în protejarea agresorului. Exemplul cel mai bun este lordul Palmerston, care a considerat că prietenii și inamicii Angliei nu sunt eterni. Eterne sunt interesele Marii Britanii.