
Liga Națiunilor
Societatea Națiunilor sau Liga Națiunilor a fost o instituție internațională. Scopul ei principal a fost prezervarea păcii și prevenirea conflictelor armate. Ideile ce au promovat pacea între state sunt mult mai vechi. Mulți gânditori au militat pentru pace pe continentul european. Ei au fost adevărați precursori ai Ligii Națiunilor și ai drepturilor omului. Este vorba de: Dante Alighieri, Emeric Cruce, Charles-Irenee Castel de Saint-Pierre, Jean-Jacques Rousseau, Voltaire, Immanuel Kant, Saint-Simon, W. Penn, Bellers și Victor Hugo.







În afara ideilor ce au precedat Liga Națiunilor, au existat proiecte contemporane cu instituția creată prin Tratatul de la Versailles. Cea mai coerentă propunere i-a aparținut contelui Kalergi, prin manifestul Pan-Europa. Scrisă la începutul perioadei interbelice, cartea promovează colaborarea între statele europene. În opinia autorului, dacă această colaborare nu va avea loc, o nouă conflagrație mondială ar izbucni. Punctele sale de vedere au primit sprijinul multor personalități politice și culturale ale vremii. Europa trebuie să devină o confederație de state care să negocieze pe baza arbitrajului interguvernamental.







Fondarea Ligii Națiunilor a fost stabilită în cadrul Tratatului de la Versailles. La apogeu aceasta a numărat 58 de membri. Obiectivele au fost clare: dezarmarea, prevenirea războaielor, securitatea colectivă, rezolvarea disputelor prin negociere și diplomație, îmbunătățirea calității vieții. În pofida scopurilor ambițioase, Liga a fost dependetă de Marile Puteri. Lipsită de forță coercitivă, ea nu a putut face nimic împotriva statelor care au decis să sfideze comunitatea internațională. Ne referim aici la Italia fascistă, Germania nazistă și Japonia militaristă.







Nemulțumirile Marilor Puteri au fost multiple. Ele au fost de ordin organizațional. Cum se împarte puterea în organizație? Puterile mijlocii și mici sunt primite? Prin ce mijloace își atinge scopurile? Se rezumă la sancțiuni economice, sau trece la acțiuni militare? Acestea sunt doar o parte din probleme dezbătute. Problemele au apărut când Liga a încercat să-și impună punctul de vedere. Opinia Ligii nu a fost ascultată nici de puterile revizioniste, nici de susținătoarele status-quo-ului.







Cele mai mari neînțelegeri, în tabăra Aliaților, au fost cauzate de datoriile de după Primul Război Mondial. Ele au creat tensiuni diplomatice între aliați. Au făcut imposibilă solidaritatea de care a fost nevoie pentru construcția Ligii Națiunilor. Puterile revizioniste au profitat. Ele au încercat să șteargă, pas cu pas, prevederile Tratatului de la Versailles. Cea mai facilă metodă a fost negocierea bilaterală cu statele învingătoare. Dialogul a creat poziții diplomatice contradictorii în rândul Marilor Puteri. Aceasta a subminat autoritatea Ligii Națiunilor.







Structura organizațională a fost rezultatul unor aprinse dezbateri. În urma lor s-a ajuns la un consens fragil. Liga Națiunilor a devenit o instituție interguvernamentală prin excelență. Suveranitatea națională a fost considerată un principiu inalienabil. Încercând să împace pretențiile Marilor Puteri, dar și a statelor mai mici, puterea de coerciție a Ligii a fost mult diluată. Aceasta nu a putut impune nici măcar sancțiuni economice. A fost nevoită să facă apel la bunăvoința statelor naționale. La numai un an de la intrarea în funcțiune a Ligii, Statele Unite s-au retras din organizație.







Liga a funcționat cu ajutorul Consiliului, a Adunării Generale și a Secretariatului. Fiecare membru a avut dreptul, în cadrul Adunării Generale, la trei reprezentanți. S-a mers pe principiul un stat, un vot. În ceea ce privește acceptarea de state noi, documentul a fost clar. Orice stat, dominion sau colonie, care se guverna liber și întrunește votul a două treimi ale Adunării Generale, va fi acceptat ca membru cu drepturi depline. Pentru a activa procedura de retagere, statele trebuiau să-și anunțe demisia din Ligă, înainte cu doi ani de producerea efectivă a acesteia.





Deși a fost inițiatorul proiectului Societății Națiunilor, prin personalitatea lui Woodrow Wilson, Statele Unite nu au fost niciodată un membru cu drepturi depline al Ligii. Senatul nu a ratificat Tratatul de la Versailles. Prin urmare, nici statul Ligii nu a fost acceptat. Motivele din spatele acestei decizii au fost complexe. Principalele cauze au fost reprezentate de incapacitatea președintelui democraților de a face compromisuri pentru a câștiga consensul senatorilor, problema datoriilor de război, relația specială pe care o avea SUA cu Marea Britanie. Liga Națiunilor a rămas doar un proiect european.



În afara manifestului lui Kalergi, în perioada interbelică, s-au iscat dezbateri aprise despre Liga Națiunilor, după semnarea Tratatului de la Versailles. Pe de o parte, au fost cei care au susținut că instituția s-a implicat prea mult în treburile interne ale statelor. Pe de altă parte, au existat mulți intelectuali ce au susținut cotrariul, adică necesitatea federalizării Europei. Aceste considerente se întâlnesc cu opiniile istoricilor și ale economiștilor. Aceștia fie considerau că puterile revizioniste au fost tratate prea aspru, fie prea indulgent. În funcție de context, ambele tabere au adus argumente pertinente.

Luigi Einaudi a fost un reputat economist și om politic italian. După Al Doilea Război Mondial a fost ales primul președinte al Italiei. Încă de la începutul secolului XX, Einaudi a fost un adept al ideii de State Unite ale Europei. La început a susținut și proiectul Ligii Națiunilor. Când a văzut forma instituțională și prerogativele organizației, a devenit un critic înverșunat al suveranității statelor europene. El a spus că Europa trebuia să devină o federație. Era nevoie de o armată comună, de un sistem fiscal uniform și de administrație supranațională.


Dincolo de dezbaterile politice legate de viitorul Ligii, mai merită menționate școlile de gândire europene ce s-au pronunțat asupra acestui subiect. Mai târziu, acestea vor deveni centre academice, relațiile internaționale fiind transformate în domeniu de studiu științific.



Aristide Briand a fost ministrul de externe al Franței pentru o bună perioadă a primelor decenii ale secolului al XX-lea.În calitate de președinte al consiliului de minștri, Briand a trimis un memorandum guvernelor europene. Acesta se referea la posibilitea creării Uniunii Europene și la colaborarea statelor cu Liga Națiunilor. Proiectul a fost unul confederal, suveranitatea statelor fiind respectată. Au fost mai multe propuneri pentru colaborarea națiunilor europene în domeniul economic. Instituțiile Uniunii Europe ar fi trebuit să fie: Conferința Europeană, formată din reprezentanții statelor, Comitetul Politic Permanent și Secretariatul.


Mica Antantă, numită și Mica Înțelegere, a fost o alianță defensivă. A fost semnată la un an de la Tratatul de la Versailles, între România, Yugoslavia și Cehoslovacia. Principalul ei scop a fost descurajarea pretențiilor revizioniste ale Ungariei. Alianța a fost considerată de contele Kalergi un model în miniatură pentru proiectul său, Pan Europa. Ea a avut un caracter federal, putând fi considerată a cincea putere a Europei. Din partea Cehoslovaiei a participat Edvad Benes, Yugoslavia l-a avut ca reprezentant pe Bogoljub Jevtic, poziția Românieia fost susținută de Nicolae Titulescu.

Alături de regina Maria, Nicolae Titulescu a fost principalul negociator al intereselor României în cadrul Tratatului de la Versailles. Disprețuind înțelegerile bilaterale dintre state, pe care le considera principalele declanșatoare de războaie, Titulescu a militat pentru garantarea păcii prin intermediul securității colective. El a jucat un rol important în crearea Societății Națiunilor. A fost singura persoană realeasă la conducerea organizației. În timpul mandatului său, Japonia a invadat China, provocând prima criză majoră a instituției. A fost și ministru de externe al României interbelice.







Liga Națiunilor nu a reușit îndeplinirea obiectivului pentru care a fost creată, asigurarea păcii în lume. Nici măcar în materie de prevenire nu a avut mai mult succes. Politicile de dezarmare au fost modeste. Ea însă a revoluționat felul în care au fost privite relațiile internaționale. Pentru prima dată în istorie s-a încercat impunerea unor reguli din afară, care să fie respectate de către state. În domeniul dreptului internațional, drepturilor omului, al culturii și al îmbunătății condițiilor de trai, au existat progrese reale.






Până la invadarea Chinei de către Japonia, numită și incidentul Mukden, japonezii au avut o activitate intensă în cadrul Ligii Națiunilor. Făcând parte din tabăra învingătoare din Primul Război Mondial, ei au sperat că vor căpăta statutul de mare putere. Tokyo a primit doar o parte din cerințele sale. Acest lucru a provocat frustrare printre japonezi. Ei au alunecat spre o politică internă autoritară și spre o politică externă expansionistă. În opinia liderilor politici niponi, Japonia se dezvolta mult prea repede, având nevoie de resursele naturale ale statelor vecine. Prin urmare, soluția a fost ocuparea de noi teritorii.







La aproape un an de la retragerea Japoniei din Ligă organizația s-a confruntat cu o nouă criză majoră. Italia a invadat Abisinia, numită azi Etiopia, stat din vecinătatea coloniei italiene Somalia. Confruntat cu o putere militară modernă, guvernul de la Addis Abeda a cerut sprijinul Societății Națiunilor. Benito Mussolini a refuzat arbitrajul internațional, continuând invazia din Africa de Est. Deși foarte prost înarmați în comparație cu armata italiană, etiopenii conduși de regele Haile Selassie au rezistat aproape opt luni de zile. În cele din urmă, ei au fost înfrânți.




La numai câteva luni de la venirea lui Hitler la putere, Germania, prin scrisoarea lui Konstantin von Neurath, a cerut retragerea statului de membru al Societății Națiunilor. Încetarea obligațiilor internaționale pe care Republica de la Weimar le asumase era motivată de faptul că Liga a refuzat să accepte cererile naziștilor. Marile puteri au refuzat să accepte paritatea militară cu Germania, adică să recunoască dreptul germanilor de a se înarma la nivelul celorlalte state occidentale. Germania nazistă a continuat să dialogeze cu comunitatea internațională și după ieșirea din Ligă.


Aritcolul 11 din statutul Societății Națiunilor, statua că orice război sau amenințare de război reprezintă o preocupare constantă pentru Ligă. Organizația se obliga să ia măsurile necesare, asumându-și rolul de gardian al păcii. În ciuda unor reușite incontestabile, acest obiectiv fundamental adesea nu a fost îndeplinit. Liga a jucat un rol insignifiant în incidentele Fiume, Teschen și Vilna. Nu a putut împiedica ocuparea zonei Ruhr, ori războaiele dintre Rusia și Polonia sau Italia și Abisinia. Ascensiunea puterilor revizioniste, Japonia, Italia, Germania, nu a fost stopată.







Organizația Națiunilor Unite, cu sediul la New York, a înlocuit Liga Națiunilor, asumându-și rolul de gardian al păcii. Puterile sale au fost sporite iar prevederile privind drepturile omului, au fost mult mai clare. Treptat, mult mai multe state au fost primite în organizație. Statele Unite au orchestrat constituirea organizației, abandonând ideea politicii izolaționiste. Abia odată cu apariția ONU, putem vorbi cu adevărat despre o organizație internațională, care să poată încerca prezervarea păcii mondiale. Totuși, Liga Națiunilor a fost un experiment necesar, fără de care nu s-ar fi putut ajunge aici.




Gânditorii, încă din antichitate, au dezbătut problematica relațiilor dintre state. Această dezbatere s-a transformat în știință la nivel academic abia după Primul Război Mondial. Este vorba de înființarea primei catedre de relații internaționale, numită departamentul Woodrow Wilson, din cadrul Universității Aberystwyth din Marea Britanie. Primii universitari ce au analizat relațiile statale, au formulat teoria liberală, numită și teoria idealistă. Ea a fost o încercare de teoretizare ștințifică a principiilor reprezentative și pentru Liga Națiunilor.




La sfârșitul Războiului Rece, optimismul liberal interbelic a revenit. Un alt politolog celebru, Francis Fukuyama, proclama sfârșitul istoriei și triumful teoriei liberale și al democrației. Organizațiile internaționale vor reuși să garanteze pacea. Evenimentele ulterioare au demonstrat că acest lucru nu s-a întâmplat. Drept răspuns, creatorul teoriei neorealiste, John Mearsheimer, publică articolul Falsa promisiune a instituțiilor internaționale. El critică teoriile liberale și optimismul lor nefondat. Liga Națiunilor și ONU, reprezintă doar un forum ce exprimă interesele marilor puteri.



