- 1. Bătălia de la podul Lugou
- 2. Al Doilea Război Chino-Japonez
- 3. Partidul comunist și partidul naționalist chinez
- 4. Bătălia de la Nanjing
- 5. Masacrul din Nanking
- 6. Bătăliile de la Khalkhin Gol
- 7. Campania din Indochina și Birmania
- 8. Pearl Harbour
- 9. Ianfu, femeile de confort
- 10. Apogeul Imperiului Japonez
- 11. Înfrângerea
- 12. Hiroshima și Nagasaki
- 13. Invadarea Manciukuo de către sovietici
- 14. Capitularea necondiționată
- 15. Revizionismul istoric
Ascensiunea și decăderea imperiului japonez
Deși există istorici care susțin că Al Doilea Război Sino-Japonez a început odată cu incidentul Mudken, majoritatea specialiștilor consideră că războiul a debutat odată cu luptele de la Podul Lugou, numit și Marco Polo. Podul reprezenta un obiectiv crucial pentru armata japoneză, fiind o cale de acces spre Beijing. Orașul și portul Tianjin au căzut sub ocupația japoneză în doar o lună. Majoritatea militarilor doreau oprirea luptelor, considerând că au obținut ceea ce și-au dorit. Opinia extremiștilor a avut câștig de cauză, conflictul transformându-se într-un război total.
1 din 4
Atacul general a fost comandat de către Kanichiro Tashiro. Japonezii aveau superioritate numerică și tehnică, având aproximativ 5.000 de soldați ce se confruntau cu o mică garnizoană chineză, formată din voluntari. De asemenea, Japonia mai avea în regiune o armată de rezervă de 15.000 de soldați. Aceasta a fost poziționată de-a lungul graniței cu China. Executivul japonez și-ar fi dorit drepturi economice suplimentare asupra Chinei, nu ocuparea acesteia. Obiectivul distrugerii statului chinez a părut realist doar pentru o minoritate de militariști fanatici.
2 din 4
La fel ca în cazul incidentului Mudken, Japonia a încercat să găsească un pretext pentru a invada China. Acesta a apărut în momentul în care, Shimura Kikujiro, un soldat nipon, a dispărut. Generalul Kanichiro Tashiro a cerut permisiunea chinezilor de a trimite trupe care să treacă podul, pentru a începe căutările. Garnizoana chineză a refuzat, oferind ocazia militariștilor să provoace un război. Deși soldatul a fost găsit, Japonia a atacat în timpul nopții. Inițial, mica garnizoana chineză condusă de Ji Xingwen a reușit să apere podul. Furia japonezilor s-a accentuat în urma asasinării unui ofițer în Shanghai.
3 din 4
La sfatul ofițerilor superiori și al politicienilor din partidele democratice, conducerea de la Tokyo a încercat să negocieze cu China. În urma negocierilor, Japonia trebuia să se retragă din zonele ocupate și să ofere scuze guvernlui chinez. Generalul Masakazu Kawabe, un militarist convins, a refuzat să asculte ordinele superiorilor și a continuat atacul. După câteva ore, s-a semnat un armistițiu, iar trupele japoneze s-au retras parțial. Militariștii nu au luat în considerare armistițiul. În Manciukuo, peste 180.000 de militari japonezi se pregăteau pentru invazie.
4 din 4
În zilele următoare semnării armistițiului, Generalul Kawabe a continuat actele de agresiune, inclusiv bombardarea micului oraș Wanping. Mai mult, acesta a convins mai mulți generali să trimită întăriri care să cuprindă tancuri și avioane, ignorând ordinele primite. Garnizoana chineză a fost masacrată, foarte puțini scăpând cu viață. Mitul loialității japoneze era din nou spulberat. Deși guvernul central a încercat evitarea escaladării conflictului, acesta nu și-a putut controla armata, existând și o complicitate tacită a unor miniștri. Deși a încălcat ordinele, Kawabe a fost promovat după un an.
În anumite privințe, Al Doilea Război Sino-Japonez poate fi comparat cu cel dintre sovietici și naziști. Superioritatea militară a japonezilor a fost clară pe tot parcursul războiului, care a durat aproape opt ani. Asemenea naziștilor, japonezii aveau o tehnică militară superioară, ofițeri mult mai bine pregățiți, care aveau libertate de decizie. Spre deosebire de sovietici, chinezii nu au putut câștiga războiul. Pe aproape toate fronturile, aceștia au suferit înfrângeri. La momentul capitulării necondiționate a Japoniei, aproape două milioane de soldați ocupau punctele strategice esențiale.
1 din 7
La trei luni de la incidentul de la podul Marco Polo, japonezii aveau 200.000 de militari pe teritoriul Chinei. Orașele Peking și Tianjin au fost ocupate cu ușurință. A urmat bătălia pentru Nanking, câștigată de japonezi. Acest moment a fost cel mai sângeros și controversat din întreg războiul. După victorie, aproximativ 42.000 de civili și 100.000 de prizonieri de război chinezi au fost uciși, multe femei fiind violate. Nu există o estimare exactă a victimelor, acest incident cauzând tensiuni diplomatice între China și Japonia până astăzi. După război, comandatul japonez Matsui Iwane a fost executat.
2 din 7
Nanjing era capitala guvernului naționalist chinez. După ocuparea capitalei de către japonezi, aceștia au înființat un guvern-marionetă, asemănător cu cel din Manciukuo. Japonia a numit în Nanjing pe Wang Ching-wei, un alt chinez naționalist. Comuniștii chinezi s-au bucurat de înfrângerea suferită de către guvernul Kuomintang, principalul lor inamic din războiul civil. Armata chineză era dezbinată de războiul civil și era prost înarmată. Japonezii au obținut controlul principalelor orașe, porturi, drumuri și căi ferate. Rezistența chineză a fost localizată în mediul rural, unde japonezii au fost înfrânți.
3 din 7
Realizând că Japonia devenise cel mai mare pericol, armatele naționaliste chineze au semnat un armistițiu cu cele comuniste. De asemenea, masacrul din Nanking atrăsese atenția puterilor din Vest. După Nanjing, japonezii au ocupat orașele-port Shanghai, Hangchow, astăzi numit Hagzhou, și Canton, ce este cunoscut acum drept Guangzhou. În înaintarea lor, japonezii au scufundat nave comericale britanice și americane. Mulți civili occidentali au fost luați prizonieri. Interesele Marii Britanii și Statelor Unite erau atinse. Prin urmare, acestea au trimis armament chinezilor.
4 din 7
Chiar dacă relațiile dintre Japonia și puterile democratice se deterioraseră profund, atenția acestora era ațintită asupra Germaniei naziste. Prezența colonială europeană în zona Pacificului era mai slabă decât puterea militară japoneză. Marea Britanie dorea să evite un război pe două fronturi, cu Germania nazistă și cu Japonia militaristă. Pe de altă parte, aceștia se temeau de ascensiunea Imperiului Japonez în Asia. Chinezii au reprezentat un mijloc bun prin care înaintarea niponilor putea fi încetinită. La fel ca în cazul Uniunii Sovietice, rezistența chineză a primit sprijin indirect din partea puterilor occidentale.
5 din 7
Deoarece Statele Unite și puterile europene trimiteau ajutoare în bani, arme și muniții Chinei, Japonia a reacționat foarte dur. Militariștii considerau că se repetă scenariile din trecut, în care cei din rasa albă îi discriminează pe japonezi. În această teorie a conspirației, toate puterile străine unelteau să umilească poporul nipon. Una din cauzele care a favorizat provocarea unui război sinucigaș cu americanii, a fost tocmai sprijinul oferit de aceștia chinezilor. Frustrarea militariștilor a crescut atunci când au realizat că nu pot controla toată China, confruntându-se cu un aprig război de gherilă în mediul rural.
6 din 7
Tehnica militară și pregătirea japonezilor și-a spus cuvântul. Pe tot parcursul războiului cu China, Japonia a mobilizat aproximativ 4 milioane de oameni, având și 900.000 de colaboratori chinezi. China a avut de partea sa 14 milioane de militari. Mai mult, războiul de gherilă implicase peste 30 de milioane de civili. Japonia a pierdut 1.9 milione de soldați. Chinezii au pierdut 10 milioane de militari și 22 de milioane de civili. Pentru modul în care au luptat și pentru crimele comise, atât în China, cât și în campaniile din Pacific și Burma, japonezii au fost denumiți „diavolii roșii”.
7 din 7
La finalul conflictului, armata japoneză ocupa regiuni întinse din China. Tokyo pierduse războiul din Pacific, arhipelagul japonez fiind complet înconjurat de către marina americană. Deoarece guvernul japonez a refuzat, în repetate rânduri, o capitulare necondiționată, președintele american Henry Truman a ordonat atacul nuclear de la Hiroshima și Nagasaki. La trei zile de la Hiroshima, Uniunea Sovietică a invadat Manciukuo. Evenimentele au forțat capitularea necondiționată, soldații japonezi din China căzând prizonieri fără să opună o rezistență serioasă.
Pentru a citi toată lecția trebuie să fii autentificat.
sau
Nu ai cont History Lapse? Fă-ți unul acum.
Liga Națiunilor
Fondarea Ligii Națiunilor a fost stabilită în cadrul Tratatului de la Versailles. La apogeul instituției, aceasta număra 58 de membri. Obiectivele erau clare: dezarmarea, prevenirea războaielor, securitatea colectivă, rezolvarea disputelor prin negociere și diplomație, îmbunătățirea calității vieții.
China. De la imperiu la republică democrată
Imperiul chinez, Primul și Al Doilea Război al Opiului. Rebeliunea Taiping, Dinastia Qing și încercarea de reformare a statului. Revoluția Xinhai de la 1911 și proclamarea republicii. A doua revoluție democratică și dezamăgirea produsă de revoluție.
China. De la republică democrată la republică populară
Era lorzilor feudali, testamentul lui Sun Yat-sen, reunificarea Chinei, războiul civil din 1927 - 1936, luptele cu japonezii, Republica Chineză Taiwan.
Puterile de status-quo în perioada interbelică
Consolidarea Uniunii Sovietice
Congresul de la Viena, din 1815, a adus Rusia țaristă în poziția unei mari puteri europene. Armatele țarului Alexandru I au fost cele care au înfrânt vestita „La Grand Armee” a Primului Imperiu Francez.
Uniunea Sovietică: drumul spre Berlin
Pactul Ribbentrop-Molotov și colaborarea dintre comuniști și naziști. Invadarea Poloniei și masacrul de la Katyn. Invadarea Finlandei și Simo Hayha. Declanșarea Operațiunii Barbarossa și evacuarea. Spionul Richard Sorge, sprijinul material acordat de către Statele Unite și sacrificiul poporului rus. Imperiul răului.
Războiul Civil Spaniol
Rădăcinile războiului civil spaniol se regăsesc în Spania secolului al XIX-lea. Statul spaniol nu a reușit să se reformeze. El a rămas cu o guvernare medievală. Pe termen lung, imperiul colonial spaniol a fost o povară pentru dezvoltarea țării.
Portugalia. De la democrație la dictatura lui Salazar
Istoriografia occidentală a catalogat regimul lui Salazar ca fiind unul fascist. Cel puțin la nivel declarativ, Salazar nu a recunoscut niciodată acest lucru. El a susținut că este adeptul unui stat autoritar menit să aducă ordinea.
Africa. Un lung proces de colonizare
Mişcările de autodeterminare din perioada interbelică trebuiesc privite într-un context mai larg. Sigur că formarea unei conştiinţe naţionale, în sensul căpătat în secolul al XIX-lea, a fost rezultatul influenţei europene în Africa. În fond, trasarea graniţelor a fost făcută de către europeni, fără să se ţină seama de specificul cultural. Pe de altă parte, succesul statelor naţionale africane nu trebuie înţeles ca fiind ceva cu totul...
