Ascensiunea și decăderea imperiului japonez
autor Liviu Sadovschi, septembrie 2016
Bătălia de la podul Lugou, Al Doilea Război Chino-Japonez, partidul comunist și partidul naționalist chinez, bătălia şi masacrul de la Nanjing, Bătăliile de la Khalkhin Gol, campania din Indochina și Birmania, Pearl Harbour, Ianfu, femeile de confort, Apogeul şi Înfrângerea, Hiroshima și Nagasaki, invadarea Manciukuo de către sovietici, capitularea necondiționată, revizionismul istoric.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Deși există istorici care susțin că Al Doilea Război Sino-Japonez a început odată cu incidentul Mudken, majoritatea specialiștilor consideră că războiul a debutat odată cu luptele de la Podul Lugou, numit și Marco Polo. Podul reprezenta un obiectiv crucial pentru armata japoneză, fiind o cale de acces spre Beijing. Orașul și portul Tianjin au căzut sub ocupația japoneză în doar o lună. Majoritatea militarilor doreau oprirea luptelor, considerând că au obținut ceea ce și-au dorit. Opinia extremiștilor a avut câștig de cauză, conflictul transformându-se într-un război total.

Atacul general a fost comandat de către Kanichiro Tashiro. Japonezii aveau superioritate numerică și tehnică, având aproximativ 5.000 de soldați ce se confruntau cu o mică garnizoană chineză, formată din voluntari. De asemenea, Japonia mai avea în regiune o armată de rezervă de 15.000 de soldați. Aceasta a fost poziționată de-a lungul graniței cu China. Executivul japonez și-ar fi dorit drepturi economice suplimentare asupra Chinei, nu ocuparea acesteia. Obiectivul distrugerii statului chinez a părut realist doar pentru o minoritate de militariști fanatici.

La fel ca în cazul incidentului Mudken, Japonia a încercat să găsească un pretext pentru a invada China. Acesta a apărut în momentul în care, Shimura Kikujiro, un soldat nipon, a dispărut. Generalul Kanichiro Tashiro a cerut permisiunea chinezilor de a trimite trupe care să treacă podul, pentru a începe căutările. Garnizoana chineză a refuzat, oferind ocazia militariștilor să provoace un război. Deși soldatul a fost găsit, Japonia a atacat în timpul nopții. Inițial, mica garnizoana chineză condusă de Ji Xingwen a reușit să apere podul. Furia japonezilor s-a accentuat în urma asasinării unui ofițer în Shanghai.

La sfatul ofițerilor superiori și al politicienilor din partidele democratice, conducerea de la Tokyo a încercat să negocieze cu China. În urma negocierilor, Japonia trebuia să se retragă din zonele ocupate și să ofere scuze guvernlui chinez. Generalul Masakazu Kawabe, un militarist convins, a refuzat să asculte ordinele superiorilor și a continuat atacul. După câteva ore, s-a semnat un armistițiu, iar trupele japoneze s-au retras parțial. Militariștii nu au luat în considerare armistițiul. În Manciukuo, peste 180.000 de militari japonezi se pregăteau pentru invazie.

În zilele următoare semnării armistițiului, Generalul Kawabe a continuat actele de agresiune, inclusiv bombardarea micului oraș Wanping. Mai mult, acesta a convins mai mulți generali să trimită întăriri care să cuprindă tancuri și avioane, ignorând ordinele primite. Garnizoana chineză a fost masacrată, foarte puțini scăpând cu viață. Mitul loialității japoneze era din nou spulberat. Deși guvernul central a încercat evitarea escaladării conflictului, acesta nu și-a putut controla armata, existând și o complicitate tacită a unor miniștri. Deși a încălcat ordinele, Kawabe a fost promovat după un an.

În anumite privințe, Al Doilea Război Sino-Japonez poate fi comparat cu cel dintre sovietici și naziști. Superioritatea militară a japonezilor a fost clară pe tot parcursul războiului, care a durat aproape opt ani. Asemenea naziștilor, japonezii aveau o tehnică militară superioară, ofițeri mult mai bine pregățiți, care aveau libertate de decizie. Spre deosebire de sovietici, chinezii nu au putut câștiga războiul. Pe aproape toate fronturile, aceștia au suferit înfrângeri. La momentul capitulării necondiționate a Japoniei, aproape două milioane de soldați ocupau punctele strategice esențiale.

La trei luni de la incidentul de la podul Marco Polo, japonezii aveau 200.000 de militari pe teritoriul Chinei. Orașele Peking și Tianjin au fost ocupate cu ușurință. A urmat bătălia pentru Nanking, câștigată de japonezi. Acest moment a fost cel mai sângeros și controversat din întreg războiul. După victorie, aproximativ 42.000 de civili și 100.000 de prizonieri de război chinezi au fost uciși, multe femei fiind violate. Nu există o estimare exactă a victimelor, acest incident cauzând tensiuni diplomatice între China și Japonia până astăzi. După război, comandatul japonez Matsui Iwane a fost executat.

Nanjing era capitala guvernului naționalist chinez. După ocuparea capitalei de către japonezi, aceștia au înființat un guvern-marionetă, asemănător cu cel din Manciukuo. Japonia a numit în Nanjing pe Wang Ching-wei, un alt chinez naționalist. Comuniștii chinezi s-au bucurat de înfrângerea suferită de către guvernul Kuomintang, principalul lor inamic din războiul civil. Armata chineză era dezbinată de războiul civil și era prost înarmată. Japonezii au obținut controlul principalelor orașe, porturi, drumuri și căi ferate. Rezistența chineză a fost localizată în mediul rural, unde japonezii au fost înfrânți.

Realizând că Japonia devenise cel mai mare pericol, armatele naționaliste chineze au semnat un armistițiu cu cele comuniste. De asemenea, masacrul din Nanking atrăsese atenția puterilor din Vest. După Nanjing, japonezii au ocupat orașele-port Shanghai, Hangchow, astăzi numit Hagzhou, și Canton, ce este cunoscut acum drept Guangzhou. În înaintarea lor, japonezii au scufundat nave comericale britanice și americane. Mulți civili occidentali au fost luați prizonieri. Interesele Marii Britanii și Statelor Unite erau atinse. Prin urmare, acestea au trimis armament chinezilor.

Chiar dacă relațiile dintre Japonia și puterile democratice se deterioraseră profund, atenția acestora era ațintită asupra Germaniei naziste. Prezența colonială europeană în zona Pacificului era mai slabă decât puterea militară japoneză. Marea Britanie dorea să evite un război pe două fronturi, cu Germania nazistă și cu Japonia militaristă. Pe de altă parte, aceștia se temeau de ascensiunea Imperiului Japonez în Asia. Chinezii au reprezentat un mijloc bun prin care înaintarea niponilor putea fi încetinită. La fel ca în cazul Uniunii Sovietice, rezistența chineză a primit sprijin indirect din partea puterilor occidentale.

Deoarece Statele Unite și puterile europene trimiteau ajutoare în bani, arme și muniții Chinei, Japonia a reacționat foarte dur. Militariștii considerau că se repetă scenariile din trecut, în care cei din rasa albă îi discriminează pe japonezi. În această teorie a conspirației, toate puterile străine unelteau să umilească poporul nipon. Una din cauzele care a favorizat provocarea unui război sinucigaș cu americanii, a fost tocmai sprijinul oferit de aceștia chinezilor. Frustrarea militariștilor a crescut atunci când au realizat că nu pot controla toată China, confruntându-se cu un aprig război de gherilă în mediul rural.

Tehnica militară și pregătirea japonezilor și-a spus cuvântul. Pe tot parcursul războiului cu China, Japonia a mobilizat aproximativ 4 milioane de oameni, având și 900.000 de colaboratori chinezi. China a avut de partea sa 14 milioane de militari. Mai mult, războiul de gherilă implicase peste 30 de milioane de civili. Japonia a pierdut 1.9 milione de soldați. Chinezii au pierdut 10 milioane de militari și 22 de milioane de civili. Pentru modul în care au luptat și pentru crimele comise, atât în China, cât și în campaniile din Pacific și Burma, japonezii au fost denumiți „diavolii roșii”.

La finalul conflictului, armata japoneză ocupa regiuni întinse din China. Tokyo pierduse războiul din Pacific, arhipelagul japonez fiind complet înconjurat de către marina americană. Deoarece guvernul japonez a refuzat, în repetate rânduri, o capitulare necondiționată, președintele american Henry Truman a ordonat atacul nuclear de la Hiroshima și Nagasaki. La trei zile de la Hiroshima, Uniunea Sovietică a invadat Manciukuo. Evenimentele au forțat capitularea necondiționată, soldații japonezi din China căzând prizonieri fără să opună o rezistență serioasă.

Occidentalii aveau o prezență colonială în China de cel puțin un secol. Guvernarea imperială a fost foarte coruptă, favorizând Vestul. Războiul civil se întinsese și el pe mai bine de trei decenii. Haosul produs a dezbinat întreaga societate chineză. Deși se presupunea că armatele naționaliștilor și comuniștilor se aliaseră, în practică acest lucru s-a întâmplat foarte rar. De cele mai multe ori, armata japoneză se lupta pe rând, în mod izolat, cu cele două facțiuni. Mai mult, dacă una din aceste facțiuni se afla în retragere, cealaltă intervenea și își masacra conaționalii, furându-le armele.

Războiul civil începuse, de fapt, încă de la revoluția Xinhai, numită și „revoluția din 1911”. Forțele rebele au câștigat războiul, înlăturând ultima dinastie imperială chineză, Qing. China devenise o republică, având capitala la Beijing. Aceasta a fost dotată cu o constituție având președinți interimari, până la alegeri. Chiar și așa, pacea nu a durat. Mai mulți generali au dat lovituri de stat, guvernând câteva luni. Liderii revoluționari nu s-au înțeles, apărând mai multe facțiuni, cele mai importante fiind comuniștii și naționaliștii. Guvernul Beiyang nu a fost recunoscut la nivel internațional.

Majoritatea liderilor revoluționari au fost generali sau birocrați din regimul imperial. Revoluția a devenit în scurt timp o dezamăgire. Nivelul de trai al oamenilor nu s-a schimbat. Mediul urban nu s-a dezvoltat nici el. Concesiile făcute occidentalilor au continuat, iar China a rămas mult în urma Japoniei. Practic, aristocrația imperială a fost înlocuită cu generali ce conduceau China la nivel regional. Abuzurile față de țărani au continuat. Feudalismul medieval fusese înlocuit cu un tip modern de feudalism. Kuomintang controla toate ramurile puterii, nu a existat o separare a puterilor în stat.

Teoretic, războiul dintre comuniști și naționalisti a reînceput în 1927 și s-a întrerupt când japonezii au început invazia. În practică, China nu a fost un stat stabil de la începutul secolului XX și până în 1950, când Partidul Comunist a câștigat războiul civil. Partidul Naționalist s-a retras de pe continent, formând statul Taiwan. Este adevărat că armata japoneză ar fi câștigat luptele cu China și fără ajutorul provocat de haosul din țară. Totuși, dezordinea generalizată a ajutat foarte mult Japonia în campania sa militară, mulți chinezi deziluzionați trecând de partea niponilor.

Lupta pentru Nanjing a fost cea mai spectaculoasă din întregul conflict sino-japonez. În primul rând, fiindcă era capitala politică a Chinei. În al doilea rând, ea era nu mai era localizată lângă țărm. Ocuparea acesteia reprezenta, pentru japonezi, începutul cuceririi întregii țări. În al treilea rând, deși luptele efective au durat doar trei zile, chinezii au opus o rezistență hotărâtă. După încheierea luptelor, japonezii au comis crime de război și crime împotriva umanității. Majoritatea celor condamnați la Tribunalul de la Tokyo au fost implicați în atrocitățile din Nanjing.

China de est era mult mai dezvoltată decât cea de vest. Ocuparea acestei zone ar fi însemnat victoria niponilor. Japonia controla trei puncte strategice vitale care au sprijinit armata din punct de vedere logistic. Este vorba despre faptul că avea baze militare în Manciuria, de unde putea invada China dinspre nord-est. Port Arthur permitea transportarea trupelor din Coreea. Shanghaiul căzuse destul de repede. Din acea poziție, trupele puteau fi transportate pe mare, direct din Japonia și Coreea. O nouă invazie dinspre sud-est era posibilă. Nanjing risca să fie înconjurat, japonezii primind întăriri mult mai repede.

Entuziasmul chinezilor care au apărat Shangaiul a fost spulberat de înfrângerea suferită. Apărătorii din estul Nanjing-ului erau demoralizați, nu credeau că o victorie este posibilă. Comandantul chinezilor a fost Tang Shengzhi. Văzând starea în care se aflau trupele sale, acesta a cerut retragerea. Guvernul central i-a respins cererea, ordonând rezistența cu orice preț. Chinezii se pregăteau pentru un asediu al orașului. Liderul japonezilor era generalul Iwane Matsui, asistat de prințul Asaka Yasuhiko. Aceștia aveau la dispoziție o armată de 50.000 de oameni, ce putea primi sprijin din mai multe direcții.

Cu câteva zile înainte de începerea luptelor, liderii japonezi au transmis ordine scrise specifice: soldații care vor comite crime și vor dezonora armata imperială japoneză vor fi condamnați și pedepsiți foarte asupru. Armata japoneză a înaintat foarte repede, în marș forțat, dinspre Shangai. Mulți soldați chinezi au fost prinși în afara Nanjing-ului, fiind capturați și executați. Orașul a refuzat să se predea. Soldații chinezi lipsiți de experiență și prost înarmați s-au retras treptat, incendiind baricade și provocând pierderi mari japonezilor. Însă, până la căderea nopții, japonezii au spart porțile cetății.

Guvernul chinez s-a retras prin poarta din nord, singura controlată de către apărători, fără să anunțe retragerea. La auzul acestor vești, s-a instaurat panica. Mulți ofițeri și-au părăsit posturile. Un număr considerabil de soldați chinezi și-au aruncat uniformele și au început să jefuiască, încercând să scape din oraș cu ce puteau. O altă parte a armatei chineze a început să tragă în cei care fugeau, considerându-i dezertori. S-au creat blocaje pe străzile Nanjing-ului, foarte mulți oameni murind călcați în picioare. Tang Shengzhi a ordonat un atac sinucigaș, sperând că va câștiga timp pentru sine.

Liderii politici și militari chinezi au ordonat rezistența totală, deși ei au părăsit orașul. Acest lucru a stârnit ura populației și a accentuat haosul. Victoria japonezilor a fost totală. Armamentul apărătorilor a căzut în mâinile lor. Foarte mulți chinezi au fost capturați fiindcă s-au retras în dezordine. După trei zile de lupte, orașul era ocupat. Patru divizii japoneze, numărând aproximativ 50.000 de oameni, au asigurat garnizoana Nanjing-ului. Nu aceștia vor fi cei care vor ataca populația. A doua zi, trupe proaspete venite din Shangai, care nu luaseră parte la luptă, au declanșat crimele în masă.

Patru nave americane se aflau pe Yangtze, la nordul Nanjing-ului. Deși acestea aveau steaguri americane, au fost scufundate de armata japoneză. Incidentul a provocat tensiuni diplomatice. Totuși, Statele Unite nu au intrat în război. Japonia și-a cerut scuze și a plătit guvernului american două milioane de dolari despăgubiri. Un conflict cu Washingtonul era ultimul lucru pe care politicienii japonezi și-l doreau. De altfel, mulți nu erau de acord cu extinderea operațiunilor atât de mult în interiorul Chinei. Alt curent de opinie vedea în continuare URSS ca fiind cea mai mare amenințare.

Crimele ce au urmat bătăliei de la Nanjing sunt cele mai controversate din întreaga istorie a Japoniei. Pe de o parte, comuniștii chinezi oferă o cifră de peste 300.000 de victime. Propaganda comunistă de după război a vorbit despre un milion de victime, un număr exagerat ce depășea populația din întreaga regiune. Pe de altă parte, militariștii japonezi au negat crimele în totalitate. În urma deciziei tribunalului de la Tokyo, comandatul japonez Iwane Matsui a fost executat. Noi istorici revizioniști au scos la iveală circumstanțe atenuante, deși Japonia rămâne responsabilă.

Până la momentul Nanjing, cu excepția unor incidente izolate, armata japoneză nu tratase cu cruzime populația civilă sau prizonierii. Din contră, analizând conflictele la care a participat Japonia în trecut, mai degrabă trupele chineze și rusești s-au comportat într-un mod barbar. Excepția de la regulă a fost atitudinea pe care a avut-o Japonia față de Coreea, pe care a exploatat-o ca pe o colonie africană. Un exemplu în acest sens a fost masacrarea a 1.000 de coreeni în Tokyo, la începutul deceniului al doilea, de către mase de japonezi convinse că se răzbună pe niște trădători ce au otrăvit fântânile din capitală.

Concluziile mai recente arată că, spre deosebire de genocidul nazist, japonezii nu au avut un program de distrugere în masă sau de epurare etnică. Conceptul de antisemitism era împrumutat de la germani, dar acesta era lipsit de sens pentru majoritatea japonezilor. Crimele din Nanjing țin mai mult de natura umană a soldaților de rând, decât de o ideologie de partid. Propaganda militariștilor care îl diviniza pe împăratul Hirohito a contribuit, dar nu a fost elementul esențial. Crimele împotriva umanității au continuat și după Nanjing, japonezii fiind din ce în ce mai frustrați de războiul de gherilă din mediul rural.

Invadarea Chinei nu a fost rezultatul unei politici externe coerente. Confruntat cu multiplele puncte de vedere ale politicienilor, guvernul de la Tokyo nu s-a putut impune, lăsând o parte din militariști să provoace războiul. De asemenea, militariștii din marină nu erau mulțumiți de un conflict continental, considerând că stăpânirea porturilor chineze era suficientă. Totuși, conflictul a continuat într-un mod total dezorganizat, mulți ofițeri și generali fiind lăsați să facă ce doresc. Fiindcă executivul era format din mulți militariști, ofițerii care au încălcat ordinele nu au fost pedepsiți, ci încurajați.

Un alt episod ce a determinat masacrul a fost dezertarea soldaților chinezi. O parte din apărătorii Nanjing-ului și-au aruncat uniformele, deghizându-se în civili. Trupele japoneze au văzut acest gest ca pe unul plin de lașitate și s-au temut de atentate teroriste și acte de sabotaj. Prin urmare, au început să ucidă fără discriminare și fără să țină seama de identitatea victimelor. Mărturiile din epocă vorbesc despre acte îngrozitoare. Soldații japonezi au violat femei însărcinate, apoi le-au ucis, smulgându-le pruncii din uter cu baioneta. Mo Yan a câștigat premiul Nobel pentru literatură cu un roman pe această temă.

După război, s-a crezut că masacrul a fost opera armatei japoneze ce ocupase orașul. Se presupunea că, fiind frustrați de rezistența chineză, soldații japonezi și-au pierdut cumpătul și s-au răzbunat pe populația civilă. Studii mai recente au scos la lumină noi dovezi. Abia a doua zi de după cucerirea Nanjing-ului, trupe proaspete au venit din portul Hangzhou. Acestea au fost responsabile pentru crimele comise. Fiind lipsiți de mâncare și provizii, soldații japonezi au început să jefuiască. Furtul a fost acoperirea perfectă pentru violurile și crimele ce au urmat.

L. M. Cullen, un istoric expert în studii japoneze, concluzionează asupra crimelor din Nanjing. Acesta face o trecere printre cele mai importante mărturii și studii legate de subiect. John Rabe, liderul german al Comitetului Internațional pentru Nanjing, a apreciat că numărul victimelor se ridică undeva la 50.000-60.000 de oameni. Istoricul japonez Hata Ikuhiko a estimat numărul victimelor civile între 40.000 și 60.000 de oameni și numărul prizonierilor executați la 30.000. Jurnalistul Honda Katsuichi, cel care a intervievat supraviețuitori chinezi, a concluzionat că au existat 100.000 de victime.

Luptele de la Khalkhin Gol au fost foarte spectaculoase. Pentru prima dată s-au folosit atacuri masive cu avioane de vânătoare. Războiul s-a purtat între Uniunea Sovietică și Japonia militaristă. Deși marina niponă s-a opus războiului, punctul de vedere al armatei s-a impus. Ciocnirile au avut loc în sudul Mongoliei de astăzi, sovieticii obținând victoria. Războiul a durat aproximativ 5 luni, timp în care armata imperială japoneză nu a reușit să străpungă apărarea sovietică. Conflictul s-a încheiat cu un armistițiu. În paralel, se semna Pactul Nazi-Sovietic.

Luptele au început prin câteva incidente izolate, fiind reprezentante mai mult de misiuni de recunoaștere a terenului. Comandantul japonezilor era Michitaro Komatsubara. Generalul sovieticilor era Grigori Shtern. Deși a obținut o victorie zdrobitoare, acesta a fost executat după un an, fiind acuzat de tradare de către Stalin. După cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost reabilitat drept un erou de război. Conform estimărilor, sovieticii aveau în jur de 60.000 de soldați, 500 de tancuri și peste 900 de avioane. Japonezii aveau aproximativ 30.000 de soldați, 70 de tancuri și 400 de avioane.

Ofensiva japoneză a fost stopată, sovieticii trecând la contraatac. Luptele decisive s-au dat pe malul estic al râului Khalkin Gol. Fiind angajați în lupte cu infanteria sovietcă, japonezii au fost atacați din flanc de brigada mecanizată a comuniștilor. Se ajunsese la o luptă total inegală, în care infanteria încerca să înfrunte o divizie compactă de blindate. Totuși, rezistența japoneză a fost dârză. Michitaro Komatsubara a refuzat să se predea, plănuind un nou contraatac. Între timp, se semnase Pactul Ribbentrop-Molotov, determinând Japonia să semneze un armistițiu cu Uniunea Sovietică.

Principalul aliat al Japoniei era Germania nazistă. În urma semnării înțelegerii dintre Germania și URSS, Japonia ar fi riscat pierderea alianței cu Germania dacă ar fi continuat războiul cu bolșevicii. Mai mult, diplomații germani au garantat că sovieticii nu au intenția de a declanșa un conflict în Asia. Pe cale de consecință, între Japonia și Uniunea Sovietică s-a semnat un tratat de neutralitate prin care se recunoșteau granițele Mongoliei și Manciukuo. Semnarea tratatului a permis Japoniei să se concentreze pe zona Pacificului, coloniile europene din Indochina fiind următoarea țintă.

Pe lângă eliminarea influenței sovietice din zonă, japonezii doreau să pună mână pe resursele naturale din preajma lacului Baikal. Prin urmare, armata de nord a Japoniei a pus la cale un plan de invazie a Mongoliei, republică ce făcea parte din Uniunea Sovietică. Comandanții japonezi au acționat din proprie inițiativă, fără acordul guvernului central. Acest fapt, coroborat cu înfrângerea suferită, a făcut ca armata Kwantung să cadă în dizgrația politicienilor moderați și a militariștilor.

La o lună de la începerea conflictului, trupele japoneze din Manciukuo au lansat ofensiva generală. Planul s-a dovenit unul mult prea ambițios. Problema fundamentală nu a fost inferioritatea numerică, lucru cu care armata japoneză se mai confruntase și în trecut. Greșeala esențială a comandamentului japonez general a fost subestimarea importanței tancurilor, asemenea cazului Franței din războiul cu Germania nazistă. Nu doar că aveau mult mai puține tancuri decât sovieticii, dar blindatele japoneze erau doar de mărime mică și medie, potrivite pentru războiul din zona Pacificului.

Propaganda sovietică a exagerat numărul combatanților și al victimelor, susținând că sovieticii au ucis 45.000 de japonezi. În realitate, estimările vorbesc despre pierderi de 19.000 de oameni în tabăra japonezilor. De asemenea, japonezii au pierdut 220 de avioane și 40 de tancuri. De partea bolșevicilor, au fost scoși din luptă 27.000 de soldați, 250 de avioane și 300 de tancuri. Majoritatea tancurilor rusești au fost distruse de armele antitanc ale japonezilor și de asalturile infanteriei cu cocktailuri molotov și grenade. Tokyo a învățat din greșeli, ordonând producerea în masă de tancuri și transportoare blindate.

Bătălia de la Khalkhin Gol a scos la iveală un caz extraordinar. Este vorba despre soldatul coreean Yang Kyoungjong. La 18 ani, acesta a fost luat în armata japoneză și a participat la luptele împotriva sovieticilor. Fiind capturat în urma înfrângerii zdrobitoare a armatei japoneze, Kyongjon a fost forțat să lupte împotriva naziștilor, în timpul apărării Moscovei. Mai mult, coreeanul a căzut prizonier în Ucraina, fiind trimis de către naziști în Franța. În timp ce americanii au ocupat Normadia, Yang Kyoungjong a fost din nou capturat de către Aliați. După război, acesta s-a stabilit în America, unde și-a continuat viața.

După înfrângerea suferită cu URSS, Japonia și-a reorientat politica expansionistă spre Indochina. Între timp Germania nazistă zdrobise Franța, instaurând un guvern marionetă, numit Regimul de la Vichy. Diplomația japoneză a reușit să obțină promisiunea sprijinului german. Prin urmare, la presiunile lui Hitler, guvernul de la Vichy a acceptat să cedeze japonezilor coloniile franceze din Indochina. Mai exact, le-a permis accesul pe teritoriul coloniei franceze, japonezii justificând că vor să împiedice exporturile de arme din Vietnam în China.

Într-o primă fază, Tokyo s-a oprit la a obține o concesie în Indochina, dreptul de a staționa 40.000 de soldați în sudul regiunii. Japonezii se temeau că o invazie ar declanșa un război simultan cu Franța, Marea Britanie, Statele Unite și URSS. Evenimentele ulterioare i-au făcut să se răzgândească. Marea Britanie era asediată de Germania nazistă, iar URSS era invadat de către nemți. Doar Statele Unite rămâneau să se opună dorințelor expansioniste. Pe cale de consecință, Japonia a invadat și ocupat Indochina. Același lucru a făcut cu Birmania, numită azi Myanmar, coloniile olandeze fiind și ele cucerite.

Ocupația japonezilor în Indochina și Birmania a durat până spre sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În pofida rezistenței coloniștilor europeni, a localnicilor și a întăririlor trimise de americani, japonezii s-au descurcat foarte bine pe acest front. În Birmania, armata japoneză a obținut victorii pe linie împotriva armatelor chineze și britanice. Războiul a fost unul brutal, majoritatea luptelor purtându-se în jungle. Bătălii spectaculoase s-au purtat și pentru drumul Burma, cel care lega Myanmar de China. Foarte mulți soldați și civili au murit din cauza bolilor și a lipsei de hrană.

Bătălia de la Pearl Harbor s-a purtat între Japonia și Statele Unite. În urma atacului-surpriză lansat de către aviația japoneză, americanii au decis să intre în cel de-Al Doilea Război Mondial. Majoritatea istoricilor occidentali consideră că rezultatul luptei a fost o victorie tactică importantă pentru japonezi. Totuși, chiar dacă aceștia au provocat mult mai multe daune americanilor, suferind pierderi minime, japonezii nu au reușit să-și îndeplinească obiectivele principalele. Planul implicase riscuri majore, iar Pearl Harbour a însemnat începutul sfârșitului pentru Imperiul Japonez.

Acțiunile Japoniei din China și din regiunea Pacificului au atras atenția americanilor. Fiind îngrijorați de expansiunea fără limite a japonezilor, aceștia au impus un embargo economic, comerțul cu Tokyo fiind interzis. Acest act a provocat și mai mult ura militariștilor, Japonia fiind dependentă de importul de resurse naturale, vitale pentru susținerea războiului din China și din restul Asiei. A fost conceput un plan de atac-surpriză al Statelor Unite. Amiralul Isoroku Yamamoto s-a opus oricărei încercări de a intra în război cu Statele Unite. Acesta studiase la Harvard și cunoștea puterea americanilor.

În cele din urmă, văzând că Tokyo dorește pornirea unui război cu Statele Unite, Yamamoto a acceptat să coordoneze întreaga operațiune. Planul a fost unul secretizat, doar împăratul și câțiva generali cunoscând amănuntele. Liderii japonezi erau perfect conștienți că nu puteau câștiga un război cu Statele Unite, nu acesta fiind scopul real al atacului de la Pearl Harbour. Aceștia se temeau de intervenția americanilor în Pacific. Prin atacul de la Pearl Harbour, locul unde era staționată cea mai importantă flotă a Statelor Unite, se dorea distrugerea navelor americanilor, a avioanelor și a rezervoarelor cu petrol.

Distrugerea flotei americane ar fi câștigat timp pentru ca Japonia să se concentreze pe expansiunea imperiului din Asia. Mai apoi, japonezii au sperat să poată negocia cu americanii un armistițiu, aceștia fiind lipsiți de motivație să se implice într-un război costisitor pentru eliberarea unor țări ce nu țineau de interesele vitale americane. Atacul de la Pearl Harbour a eșuat. Deși japonezii au reușit să distrugă 300 de avioane și multe nave de război, pierzând doar 30 de avioane, flota americană a putut fi refăcută foarte repede, multe ținte fiind ratate.

Atacul de la Pearl Harbour a dovedit insuficiența capacitățile tehnice ale vremii. Avioanele de vânătoare Mitsubishi A6M Zero, deși erau cele mai performante din epocă, au fost forțate să călătorească sute de kilometri pentru a ataca baza de la Pearl Harbour și apoi să facă un drum de întoarcere spre bază de alte câteva sute de kilometri. Coordonarea celor aproximativ 500 de avioane japoneze, care să lovească toate țintele, s-a dovedit imposibilă. Invazia fără declarație de război a provocat furia opiniei publice americane, atacul fiind considerat unul „mișelesc”. Japonia provocase un stat cu un PIB de 12 ori mai mare.

Acțiunea de la Pearl Harbour a stârnit foarte multe controverse. În primul rând, de ce au atacat japonezii fără declarație de război? Descoperirile mai recente ne relevă că nu a fost un act plănuit, ci a fost rezultatul incompetenței ambasadei japoneze. Aceasta nu a trimis la timp declarația de război, întârziind cu câteva ore. La momentul în care declarația a fost transmisă, atacul era deja în derulare, iar americanii cunoșteau conținutul actului.

O altă controversă este legată de faptul că agenții de spionaj americani spărseseră codurile de comunicare japoneze. Prin urmare, președintele Roosevelt trebuia sa știe că japonezii vor ataca. Totuși nu a făcut nimic în această privință. Să fi fost motivat de obținerea sprijinului opiniei publice americane în acest război? Dovezile ne indică însă că președintele american nu a știut. Pe de altă parte, noi documente arată că spionii americani au avertizat despre iminența unui atac japonez în Hawaii. Cel mai probabil, americanii au crezut că intențiile japonezilor erau de a amenința cu războiul, pentru a negocia de pe o poziție mai bună.

După Pearl Harbour, au urmat șase luni în care Japonia părea invincibilă, obținând victorie după victorie. Amiralul Isoroku Yamamoto nu s-a lăsat păcălit de aparențe, fiind conștinent că șansele Japoniei de a câștiga războiul din Pacific sunt minime. A urmat un nou conflict intern. Armata terestră dorea alocarea de fonduri pentru războiul din China și Birmania. Marina cerea sprijin pentru campania din Noua Guinee de lângă Australia, insulele Solomon și Midway. Tokyo a hotărât să împartă în mod egal aceste fonduri, o strategie ce se va doveni dezastruoasă. Puterea economică americană își va spune cuvântul.

Pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial, Imperiul Japonez s-a folosit de sclave sexuale, femei din teritoriile ocupate, obligate să se prostitueze. Cele mai multe cazuri s-au înregistrat în Coreea. Totuși, au existat multe alte țări din Asia în care Japonia a impus această practică. Este vorba despre Birmania, China, Filipine, Thailanda, Vietnam, Malaezia, Taiwan, Indonezia și Timorul de Est. De asemenea, au fost luate prizoniere și câteva sute de femei europene, din fostele colonii, alături de câteva australience.

Femeile căzute prizoniere în urma războiului sau cele care locuiau în zonele ocupate de japonezi au fost duse în case de prostituție. În cazul refuzului, acestea erau violate și omorâte. De asemenea, au fost multe cazuri de minore păcălite să facă parte din aceste case. Japonezii au încercat să acopere acțiunea, vrând să dea impresia că nu este vorba de sclavie sexuală coordonată la nivel de stat, ci doar afaceri de prostituție ale unor persoane private. În realitate, majoritatea femeilor erau folosite ca unelte de amuzament pentru soldații japonezi.

Militariștii nu au recunoscut că a existat un asemenea fenomen. Pe de altă parte, propaganda chineză a susținut că numărul victimelor se ridică la 400.000 de femei. În prezent, majoritatea istoricilor vorbesc despre 200.000-300.000 de victime. Din cauza haosului din război, care a distrus arhivele și din cauza numărului mare de țări în care s-a petrecut abuzul, o estimare exactă este foarte greu de făcut. Din aceste victime, trei sferturi au murit. Multe supraviețuitoare au fost traumatizate pe viață, fiind bătute și torturate.

Actele Japoniei au rămas în memoria țărilor din Asia și Pacific. O reconciliere cu Coreea de Sud a avut loc în 2015. Cu ajutorul medierii Statelor Unite, primul ministru japonez Shinzo Abe a ajuns la un acord cu președinta Park Geun-hye. Japonia și-a cerut scuze publice și a oferit 8.3 milioane de dolari supraviețuitorilor și moștenitorilor lor. La mijlocul anilor ‘60, Tokyo semnase un tratat prin care plătea 800 de milioane de dolari, oferind un împrumut pe 10 ani Coreei de Sud.

La maxima sa întindere, Imperiul Japonez număra 7.4 milioane de km pătrați, reprezentând 5% din teritoriul lumii. Din punctul de vedere al populației, japonezii controlau 135 de milioane de oameni, adică 6% din populația globală. Conform estimărilor istoricilor, a fost al cincisprezecelea imperiu din istoria umanității.

După Pearl Harbour, victoriile japonezilor au continuat. Aceștia au înfrânt Olanda, ocupând Noua Guinee Olandeză. Au cucerit și o parte din insulele Indoneziei, atacând Malaezia și portul Singapore. Înfrângerea de la Singapore a reprezentat o umilință pentru Marea Britanie. În urma acestor lupte, cel puțin 80.000 de soldați britanici au fost luați prionieri, alături de alți 50.000 din Malaezia. În întreaga ei istorie, Anglia nu mai pierduse atâția soldați în captivitate. Imperiul Japonez continua să se extindă și în China, ocupând Hong Kong-ul. În Asia de Sud Imperiul Japonez ajusese aproape de Australia. Aprovizionarea cu petrol era asigurată.

Conform istoricului Paul Kennedy, la apogeul puterii sale, Japonia producea 16.693 de aeronave. Producția de armament a ajuns la suma de 4.5 miliarde de dolari. În Pacific, japonezii aveau 11 divizii. În Manciuria se aflau 13, iar în China erau 22. Este adevărat că războiul din Pacific a fost unul purtat mai mult cu ajutorul portavioanelor, submarinelor și aeronavelor, dar numărul redus de soldați din Pacific reprezentase încă o greșeală în strategia formulată la Tokyo. În fond, singura țară ce putea amenința supremația Imperiului Japonez era America.

Prim-ministrul Japoniei devenise generalul Hideki Tojo, un militarist convins. Acesta a introdus raționalizarea produselor în condiții de război și a continuat îndoctrinarea populației, transformând sistemul de educație în unul de propagandă. Condițiile de trai deveniseră foarte proaste, deoarece războiul consuma toate resursele țării. Imperiul Japonez suferea de fenomenul supraextinderii. Tojo nu a fost niciodată liderul suprem al Japoniei, fiind nevoit să conducă într-un guvern de coaliție. După cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost găsit vinovat pentru atacul de la Pearl Harbour și a fost executat.

În sud, trupele japoneze au ocupat Guadacanal, dorind să avanseze spre Marea Coralilor. Având superioritate numerică, japonezii nu au reșit să-i înfrângă pe americani. În est, marina japoneză se apropiase de insulele Hawaii, dar a fost oprită la Midway. Acolo a avut loc cea mai mare bătălie maritimă din istorie. Amiralul Isoroku Yamamoto a comis mai multe erori tactice grave, dar a executat și manevre strălucite. La Midway, marina americană a obținut o victorie decisivă.

După eșecul înaintării din Marea Coralilor și înfrângerea de la Midway, a urmat contraofensiva americanilor. Aceasta s-a derulat pe două mari direcții. Din sud, americanii au înaintat spre Guadacanal, apoi pe lângă Papua Noua Guinee și până în Filipine, eliberând țara. Plecând din Manila, o parte din forțele americane s-au îndreptat spre Singapore și Malaezia, iar o altă parte s-a îndreptat spre Japonia. Dinspre sud-est, marina Statelor Unite a ocupat insulele Marshall, Imo Jima și Okinawa. Navele japoneze erau distruse, retragerea trupelor din China sau Indochina fiind imposibilă.

Între timp, văzând că pierde războiul din Pacific, Japonia a încercat să obțină o victorie decisivă asupra Chinei, lansând o ofensivă masivă de 500.000 de soldați. Chiar dacă ofensiva a permis soldaților să înainteze și mai mult, până la vest de Hunan, China nu avea de gând să se predea, fiind sprijinită și de americani. Planul fusese unul naiv, deoarece, chiar dacă statul chinez ar fi capitulat, populația ar fi continuat războiul de gherilă, împiedicând relocarea trupelor japoneze în Pacific. În nordul Birmaniei, americanii și chinezii porniseră o ofensivă. Drept răspuns, armata japoneză a invadat India.

Luptele din Pacific au constat în bătălii navale, sprijinite de aviație și lupte terestre pentru insule exotice. Bătăliile din junglă au pus mari probleme americanilor, suferind pierderi masive. De asemenea, foarte mulți au murit în urma epidemiilor. Conștienți de faptul că au pierdut războiul, soldații japonezi au început să lanseze atacuri sinucigase. Este cazul luptelor faimoase de la Guadacanal, Imo Jima sau Okinawa, unde armata japoneză, rămasă fără muniție, a ordonat atacuri la baionetă. S-au folosit și tactici interzise de regulile războiului, fiind utilizați civili care se aruncau în aer.

Din nou, invadarea Indiei a fost o greșeală strategică, izolând cele două armate japoneze din Birmania. În India, trupele japoneze au ajuns până la orașul Imphal, punându-l sub asediu. Lipsită de provizii, jumătate din armata japoneză condusă de Renya Mutaguchi a fost decimată de foamete și boli. Aceasta a fost forțată să se retragă, dar nu a putut să facă joncțiunea cu trupele japoneze ce apărau Birmania, fiind izolată și înfrântă. Spre sfârșitul războiului, aproape întreaga Birmanie a fost eliberată, japonezii refuzând să se predea. Niponii au pierdut peste 150.000 de oameni în această campanie.

La Midway, principalele greșeli ale japonezilor au fost reprezentate de refuzul de a se adapta la noile tactici de război, ofițerii superiori rămânând atașați de crucișătoare și subestimând puterea portavioanelor. Submarinele americane doborâseră majoritatea navelor japoneze. Rămânând fără baze de aterizare, aeronavele nipone erau forțate să întreprindă operațiuni pe mii de km distanță. La întoarcere, multe dintre ele rămâneau fără combustibil și se prăbușeau în ocean. Prin urmare, în loc să moară mâncați de rechini, mulți piloți japonezi au lansat atacuri sinucigașe.

Piloților japonezi li s-a ordonat să intre cu avioanele în portavioanele americane. Mulți dintre aceștia se ofereau volutar și erau decorați post-mortem, chiar înainte de plecarea în misiune. Crudul adevăr era că majoritatea aeronavelor era distruse în aer, înainte de a-și atinge ținta. Piloții ce și-au sacrificat astfel viețile au fost denumiți „kamikaze”. Traducerea termenului înseamnă „vântul divin”. Se crease o imagine distorsionată asupra samurailor. În Evul Mediu, Imperiul Mongol a încercat să invadeze Japonia, dar flota mongolă a fost scufundată de o furtună. De aici provine termenul de kamikaze.

Iwo Jima a fost ultima baza militară majoră ce statea între marina americană și Tokyo, care se afla doar la aproximativ 1200 de km. Aici s-a purtat una din cele mai spectaculoase bătălii din întregul războiul din Pacific. Americanii aveau 70.000 de oameni, în timp ce japonezii 18.000. După lupte grele de 36 de zile, trupele japoneze au rămas fără muniție și provizii. Refuzând să accepte înfângerea, Tadamichi Kuribayashi a ordonat un atac-surpriză la baionetă. Întreaga armată japoneză a fost anihilată, doar 34 de japonezi fiind luați prizonieri. Americanii au pierdut 26.000 de oameni.

Arhipelagul japonez era înconjurat de marina americană, care se pregătea de o debarcare și de invazia terestră. Liderii de la Washington erau conștineți că Japonia nu va capitula. Prin urmare, au folosit, pentru prima și singura dată în istorie, armamentul nuclear. Prima bombă nucleară a fost lansată asupra Hiroshimei, omorând 140.000 de oameni, majoritatea civili. După două zile, americanii au dorit să mai lanseze o bombă asupra orașului Konkura. Din cauza condițiilor meteorologice, bombardierul american a lansat încărcătura nucleară asupra orașului Nagasaki, ucigând 80.000 de oameni.

Magnitudinea armelor nucleare a fost exagerată. În fond, orașele japoneze au fost bombardate cu rachete incendiare și bombe tip shrapnel, provocând pierderi cel puțin asemănătoare. Doar într-o singură noapte, în urma unui raid american, 100.000 de locuitori ai capitalei au fost uciși. Aeronavele americane au distrus toate orașele japoneze importante, provocând aproximativ 500.000 de victime, majoritatea civili. De asemenea, arhipelagul japonez era asediat pe mare, americanii sperând că înfometarea populației va forța recunoașterea înfângerii.

Cert este că decizia lui Truman nu a fost foarte populară în epocă. Chiar și majoritatea ofițerilor superiori americani s-au opus folosirii armelor nucleare. Cel mai bun exemplu este William Leahy, șeful statului major american din timpul președinției lui Truman. Acesta a catalogat actul drept „un act moral comun standardelor barbarilor din epocile întunecate”. Fostul președinte american, Herbert Hoover, a fost un alt critic vehement al actului de la Hiroshima și Nagasaki. Cinci din cei șase generali și amirali cu cinci stele au considerat că lansarea bombelor nucleare a fost o greșeală.

Istoricii încă mai dezbat dacă lansarea bombelor nucleare a fost justificată. Foarte mulți japonezi au murit în cursul anilor ce au urmat, din cauza radiațiilor. Au existat cazuri de copii ce s-au născut cu malformații genetice. Pe de altă parte, americanii susțin că decizia lui Harry Truman a fost întemeiată. Istoricul japonez Sadao Asada a concluzionat că armele nucleare au determinat capitularea Japoniei. Se estimează că 1 milion de japonezi și cel putin 200.000 de americani au fost salvați de lansarea bombelor nucleare, vieți ce ar fi fost pierdute dacă războiul ar fi continuat.

Istoricul american Barton Bernstein s-a declarat împotriva actului de la Nagasaki. Dacă atacul nuclear de la Hiroshima a fost o necesitate pentru a determina predarea japonezilor, cel de al doilea atac a fost lipsit de justificare. Pe 26 mai 2016, președintele american Obama a vizitat memorialul de la Hiroshima. Deși nu a oferit scuze publice, acesta a declarat că vizita are ca scop construirea unei lumi în care nu există arme nucleare. În opinia acestuia, revoluția tehnologică trebuie continuată de una morală.

Se speculează că actul de la Hiroshima și Nagasaki a fost motivat și de teama americanilor că sovieticii vor lansa o invazie a Japoniei. Sărăcia din ultimii ani de război a făcut ca marxismul din Japonia să devină din ce în ce mai popular. Forțând predarea niponilor, ocuparea Japoniei de către URSS ar fi fost evitată. Criticii spun că americanii investiseră sute de milioane de dolari în această armă, fiind testată înainte doar în deșertul din New Mexico. Nu puteau rata ocazia de a vedea cum funcționează în condiții de război, mai ales că America era singura deținătoare a acestei unelte de distrugere în masă.

Generalul Eisenhower, cel care va ajunge și președintele Statelor Unite, a concluzionat că Japonia era deja înfrântă la momentul folosirii armelor nucleare. Utilizarea acestora a fost „complet lipsită de necesitate”. Lucrările mai noi ale istoricilor, bazate pe mărturiile japonezilor și ale oamenilor de stat, au arătat că Japonia s-ar fi predat și fără folosirea bombelor nucleare. Istoricul japonez Tsuyoshi Hasegawa a ajuns la concluzia că nu Hiroshima și Nagasaki au forțat capitularea. Acțiunea determinantă a fost reprezentată de invazia sovieticilor în Manciukuo.

La cererea lui Truman, Stalin a fost de acord să se implice în conflictul cu Japonia. La o lună de la înfrângerea naziștilor, sovieticii au anulat pactul de neutralitate și au pornit o invazie în Manchukuo, unde japonezii încă mai aveau o armată intactă, numită Kwantung. Campania submarinelor americane a făcut imposibilă retragerea trupelor în Japonia. Văzând că nu pot face nimic pentru a ajuta la apărarea pământului natal, japonezii au fost complet demoralizați. În doar 11 zile, armata din Manchukuo a fost înfrântă. De această dată, niponii au ales să nu mai lupte până la capăt.

Forța cu care a atacat Uniunea Sovietică a fost covârșitoare. Pentru invazia Manciuriei, bolșevicii au mobilizat 1.5 milione de soldați, 5.000 de blidate și 3.700 de aeronave. Comandantul sovieticilor era Aleksandr Vasilevsky. Japonezii aveau 700.000 de oameni, 1.500 de tancuri și 1.800 de avioane de vânătoare. Bolșevicii avansaseră foarte repede prin deșertul din Mongolia, luându-l prin surprindere pe Otozo Yamanda, liderul armatei Kwantung. Într-o primă etapă, japonezii au opus o rezistență solidă în apropierea orașului Hailar.

Armata japoneză aflată în retragere a comis crime de război, forțând populația civilă să comită acte de terorism la venirea sovieticilor. Imitând modelul războiului din Pacific împotriva americanilor, mulți japonezi se prefăceau că se predau, iar la apropierea trupelor inamice, se aruncau în aer. Armata Kwantung reprezentase ultima speranță pentru militariști. Nici măcar aceștia nu l-au mai putut împiedica pe împăratul Hirohito să proclame înfrângerea Japoniei.

Mesajul trimis de împăratul Hirohito a fost ignorat de armata japoneză din Manciuria. Între timp, Uniunea Sovietică invadase Coreea și insulele Kurile și Sahalin, din nordul Japoniei. Sovieticii ajunseseră lângă Mudken la încheierea conflictului, reușind să-l captureze pe împăratul-marionetă Henry Pu-Yi. În cele din urmă, armata Kwantung a primit ordinul de capitulare de la Tokyo și s-a conformat. În conflict, japonezii au pierdut peste 40.000 de oameni, în timp ce sovieticii în jur de 35.000. Aproape tot echipamentul japonez a căzut în mână bolșevicilor.

Trupele invadatoare rusești au început să jefuiască Manciuria, să ucidă și să violeze femei chineze. În Asia, cel puțin două milioane de soldați sovietici au fost implicați în crime de război. Actele din Manciuria au înfuriat Partidul Comunist Chinez. După ce Partidul Comunist a câștigat războiul civil, relațiile dintre Republica Populară Chineză și URSS au devenit din ce în ce mai reci. Comuniștii chinezi considerau că sovieticii denaturaseră sensul doctrinei egalității.

Lupta pentru insula Okinawa a reprezentat ultima rezistență a japonezilor în fața americanilor. Ea a fost și cea mai sângeroasă din întregul război din Pacific. Americanii aveau peste 600.000 de oameni, susținuți de marină și aviație. Americanii au pierdut câteva nave în urma atacurilor kamikaze și în jur de 70.000 de soldați. Japonezii aveau 75.000 de soldați și încă 20.000 de civili ce au luptat, aproape toți murind în luptă. Peste 150.000 de civili au fost uciși. În urma masacrului de la Okinawa, a lansării bombelor nucleare și a invadării Manchukuo de către sovietici, Japonia a fost nevoită să se recunoască înfrântă.

Problema era că propaganda militaristă, ce denaturase sensul codului bushido, le cerea oamenilor să lupte până la capăt, în numele împăratului. Numai acesta putea să îi convingă pe toți ofițerii superiori să accepte capitularea. Prin urmare, în premieră absolută, împăratul Hirohito s-a adresat națiunii japoneze printr-o înregistrare radio. Acesta a declarat: „Continuarea luptei nu va avea ca rezultat numai distrugerea și ruina completă a poporului japonez, ci va conduce și către totala extincție a civilizației umane.” Pentru contribuția sa în obținerea păcii, împăratul nu va fi judecat la Tribunalul de la Tokyo.

Mulți militariști nu au acceptat declarația împăratului și au comis sinuciderea rituală, seppuku. Mulți dintre aceștia au comis crime de război ce le-ar fi adus condamnarea la moarte după încheierea conflictului. Opinia publică americană a dorit și judecarea lui Hirohito, considerat responsabil pentru atacul de la Pearl Harbour. Totuși, judecarea împăratului, ce simboliza spiritul japonez, ar fi putut provoca o răscoală a japonezilor împotriva ocupației americane. În schimb, Tribunalul de la Tokyo a condamnat la moarte sau la închisoare pe viață 28 de generali și lideri politici japonezi.

Pentru prima dată în istorie, Japonia era ocupată, aceasta durând până în 1951, când Țara Soarelui Răsare și-a recăpătat independența. După Tribunalul de la Tokyo, țările care au suferit de pe urma crimelor de război comise de armata imperială japoneză, au creat tribunale extraodinare. În total, peste 6.000 de japonezi au fost găsiți vinovați, dintre care 4.000 au fost condamnați la moarte. A fost redactată o nouă constituție pacifistă ce interzicea trimiterea de trupe în afara granițelor, comerțul cu armament sau menținerea unor armate mari de către Japonia. În schimb, Statele Unite garantau securitatea națională.

Mulți generali și ofițeri au scăpat de condamnări sau nu au fost trimiși în judecată. O parte din aceștia au reintrat în politică, ajungând chiar și prim-miniștrii. Cel mai celebru este cazul lui Nobusuke Kishi, care fusese de mai multe ori ministru în timpul Japoniei militariste și a fost implicat în guvernarea Manchukuo. La sfârșitul anilor ‘50, acesta a fost prim-ministru timp de trei ani. De asemenea, ginerele său, Shintaro Abe, a fost cel mai longeviv ministru de externe al Japoniei postbelice. Actualul prim-ministru, Shinzo Abe, este nepotul după mamă al lui Nobusuke Kishi.

După război, o seamă de istorici occidentali și japonezi au redactat mai multe lucrări de specialitate despre Japonia militaristă și rolul ei în cel de-Al Doilea Război Mondial. Totuși, lipsa documentelor și prejudecățile au denaturat actul științific. Nu s-a făcut o delimitare clară între Japonia de la Revoluția Meji și Japonia militaristă. Nu s-a dorit recunoașterea faptului că, până în a doua jumătate a perioadei interbelice, japonezii au încercat să construiască un stat democratic. O seamă de istorici, specialiști în cultura japoneză, au lansat noi teorii, începând cu sfârșitul anilor ‘80.

L.M. Cullen, profesor de istorie modernă irlandeză din Dublin și cercetător în studii japoneze la Kyoto, este unul dintre acești istorici. El a scris, în 2003, o carte intitulată „O istorie a Japoniei, 1582-1941. Lumea internă și externă”. Nu mai puțin important a fost și studiul colectiv, în 6 volume, asupra istoriei Japoniei, din Antichitate și până în prezent, făcut la Cambridge. Istoricul japonez de la Harvard, Tsuyoshi Hasegawa, a avut și el contribuții importante.

În opinia lui Cullen, politica Japoniei a fost caricaturizată de istoricii vestici. Revoluția Meiji și deschiderea Japoniei au fost fenomene descrise în termeni mult prea buni. S-a pus foarte mult accent pe capacitatea culturii occidentale de a civiliza și prea puțin pe efectele sale negative. Țara din perioada Tokugawa era una dezvoltată și prosperă, modernizarea mult prea rapidă distrugând echilibrul social. Politica externă niponă a fost una foarte realistă, încercând să asigure independența statală și să se extindă, după modelul european. Realismul a fost abandonat începând cu mijlocul perioadei interbelice.

Cullen contestă și asemănarea dintre Japonia militaristă și Italia fascistă sau Germania nazistă. Chiar și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când militariștii se aflau la putere, aceștia nu au putut guverna singuri. Toate executivele au fost guverne de coaliție. Hideki Tojo a fost un militar ce avea convingeri extremiste, dar nu a fost un dictator. De cele mai multe ori, Tojo a trebuit să acționeze ca un politician, acceptând soluții de compromis. Cu un an înainte de sfârșitul războiului, acesta a fost forțat să demisioneze, deoarece nu a mai putut forma un alt guvern, din lipsă de susținere politică.

Istoricul irlandez observă lipsa totală de planificare și haosul politicii externe promovate de militariști. Până când aceștia au devenit majoritari, Japonia a urmat o politică externă rațională. La început, și-a dorit evitarea colonizării de către europeni. Mai apoi, a avut ca obiectiv capturarea unor puncte strategice esențiale pentru securitatea națională și exploatarea lor. Odată cu influența tot mai mare a militariștilor, obiectivele politicii externe au devenit iraționale și fanteziste. Mai mult, poziția militariștilor nu a fost unitară, intrând în conflict și transmițând ordine contradictorii armatei.

Spre deosebire de Partidul Nazist, mișcarea militaristă nu a putut obține majoritatea în parlament și nici sprijinul maselor. În anumite situații, și-a impus punctul de vedere prin forță sau prin nerespectarea ordinelor. În pofida mitului soldatului japonez disciplinat, foarte mulți generali și ofițeri au ignorat instrucțiunile primite de la Tokyo sau au acționat din proprie inițiativă. Spre deoserbire de genocidul planificat de Hitler, crimele împotriva umanității comise de armata japoneză au fost mai mult spontane. Propaganda militaristă a jucat un rol important, dar nu unul decisiv.

Un alt mit spulberat de Cullen este cel al respectării „spiritului samuraiului” de către militariști. Cercetarea istoriei Evului Mediu arată că militariștii au falsificat grosolan istoria. Majoritatea masei militariștilor erau tineri de la țară, ce aveau o educație precară. Interpretând diferitele texte rămase din vremea samurailor, istoricul ajunge la concluzia că elita militară feudală ar fi catalogat acțiunile militariștilor drept iraționale. Samuraii ar fi preferat respectarea doctrinei instaurate până la Primul Război Mondial. Deși s-ar fi sacrificat pentru binele țării, samuraii nu ar fi provocat războaie sinucigașe.

În final, Cullen mai face o remarcă interesantă. Japonia de la revoluția Meiji și până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial nu a avut o conducere centrală unitară. Pe tot parcursul acestei perioade, instabilitatea guvernamentală a fost regula. Deși s-a modernizat profund, structura politică și socială a rămas la fel de descentralizată ca în vremea shogunilor Tokugawa. Niponii au luptat pentru interesul național, în numele împăratului. Totuși, aceștia nu au putut defini care era acest interes și care era lista priorităților. În realitate, societatea japoneză a fost mult mai dezbinată decât s-a crezut.