China. De la republică democrată la republică populară
autor Liviu Sadovschi, septembrie 2016
Era lorzilor feudali, testamentul lui Sun Yat-sen, reunificarea Chinei, războiul civil din 1927 - 1936, luptele cu japonezii, Republica Chineză Taiwan.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Clica Anhui, condusă de Doan Qirui, a fost interesată să întrețină bune relații cu Japonia. În schimbul concesiilor, experți militari japonezi au antrenat armata chineză. Anhui va domina scena politică până în deceniul al doilea, atunci când lovitura de stat a eșuat. Puterea va fi preluată de Zhili, formațiune care însă nu va putea controla întreaga țară. După moartea lui Sun Yat-sen, partidul se va destrăma. În istoriografia chineză, perioada va fi numită „Epoca lorzilor războiului”. Odată cu această epocă, puterea a fost împărțită între dictatori regionali care vor continua abuzurile din timpul dinastiei Qing.

Nemulțumirile s-au înmulțit. Cel mai bun exemplu este „Mișcarea Patru Mai”, compusă din studenți chinezi. Aceştia militau împotriva guvernului corupt din Beijing, dar și împotriva actelor de agresiune ale Japoniei. Presiunea excercitată de studenți a determinat delegația chineză de la Paris să nu semneze Tratatul de la Versailles. În sud, Sun Yat-sen a reorganizat partidul Kuomintang și a creat statul provizoriu: „Mișcarea Protecției Constituționale”. Mişcarea a fost susținută de aproximativ 100 de parlamentari, membri ai primei Adunări Naționale. Sun Yat-sen va fi ales general suprem.

Între timp, Doan Qirui a aranjat alegerile, președintele ales fiind Xu Schichang. Primul ministru a încercat să obțină toată puterea. Partidul Zhili, condus de Wu Peifu, a reușit să contracareze lovitura de stat. Doan Qirui a fugit în Tianjin, de unde a continuat să guverneze sub protecţia japonezilor. O a treia grupare s-a format în jurul lui Zhang Zuolin, un dictator din zona Manciuriei, sprijinit de către japonezi. În fapt, aceste grupări vor continua să lupte pentru obținerea puterii, fără însă să obțină o victorie decisivă.

Timp de doi ani, folosind toate canalele, Sun Yat-sen a încercat să obţină ajutorul puterilor occidentale. Ajutor pe care nu îl va primi. Sun Yat-sen ştia că revoluția democratică va fi împlinită doar dacă ar avea o armată cu care să îi înfrângă pe lorzii feudali. În acel context nesigur, mâna întinsă de Uniunea Sovietică și de partidul comunist chinez era singura soluție. Guvernul de la Beijing a încercat să răstoarne statul lui Sun Yat-sen, reușind să ocupe Guangzhou. Ajutat de ruși, liderul Kuomintang va recupera terenul pierdut și va instaura o bază militară care să pregătească o armată profesionistă, care va sta la baza reunificării Chinei.

O parte din liderii Kuomintang nu a fost de acord cu alianța cu comuniștii. Aceştia din urmă formau un partid mic la acea vreme. Sun Yat-sen a semnat „Manifestul Sun-Joffe”. În baza acestui document semnat, Cominternul condus de către Vladimir Lenin oferea ajutor. Cu instructori sovietici și arme noi, Sun Yat-sen va forma „Armata Națională Revoluționară”, oferindu-i conducerea generalului Chiang Kai-shek. Visul primului președinte chinez însă nu se va împlini. Primul preşedinte a murit de cancer în 1925, la vârsta de 58 de ani. Va fi înmormântat la Nanjing, acolo unde un întreg mausoleu îi este dedicat.

Ultimii doi ani din viața lui Sun Yat-sen au fost interesanți din punct de vedere istoric. Deși avea simpatii socialiste, liderul revoluționar credea într-o economie capitalistă. A încercat înființarea unei Bănci Centrale cu scopul de a pregăti China pentru un sistem capitalist, numindu-l pe fratele său în fruntea proiectului. Deşi cu sănătatea precară, Sun Yat-sen a continuat să țină discursuri despre democrație în fața studenților din Hong Kong și Beijing. De asemenea, a ținut o conferință în Japonia, la Kobe, despre conceptul de „Pan-Asia”, militând pentru eliminarea discriminărilor.

Sun Yat-sen a lăsat un testament politic adresat maselor de chinezi oprimați. Testamentul şi discursul de la Kobe au inspirat constituirea Republicii Taiwan. În opinia sa, Asia ar fi leagănul civilizației, având origini mult mai vechi decât Grecia antică sau Imperiul roman, iar Imperiul chinez a dominat lumea, din toate punctele de vedere, pe parcursul a aproape 7.000 de ani de istorie. Potrivit testamenului politic a lui Sun Yat-sen, puterile din Europa au devenit puternice doar în ultimele secole ca efect al scăderii influenţei asiaticilor. În aceste condiţii, ar fi fost inevitabil ca Japonia să fie aliatul Chinei.

În viziunea liderului Kuomintang, Asia era în cea mai neagră perioadă, decăderea nu mai putea continua, considerând că viitorul ar aparține popoarelor asiatice. Acestea aveau nevoie de o revitalizare. Puterile din Vest au colonizat o țară mult mai mare și mai populată decât toată Europa tocmai pentru că au profitat de slăbiciunile chinezilor. Renunțând la vechile mentalități, eliminând corupția și dezbinarea dintre chinezi și, mai ales, dintre asiatici, Asia putea redeveni centru de putere al lumii. Pentru liderul Kuomintang, era momentul istoric ca asiaticii să contracareze politicile rasiste, recăpătându-și poziţia privilegiată.

La Kobe, Sun Yat-sen a lăudat Japonia pentru capacitatea sa de a se moderniza și de a lupta pentru independență. Japonia, considera el, era un model pentru toate popoarele asiatice. Pe de altă parte, în loc să continue o politică externă dreaptă, Japonia a ales să îmbrățișeze principiul occidental, al politicii celui mai puternic. Din păcate pentru Tokyo, politicienii nu au realizat că adevăratul inamic nu era China, care ar fi trebuit să fie un aliat natural al japonezilor. Pericolul real era, la acel moment, reprezentat de către vestici, colaborarea dintre națiunile asiatice fiind esențială pentru supraviețuirea și prosperitatea statelor din Asia.

Înfrângerea rușilor în fața japonezilor a dat speranță popoarelor din Asia, inspirându-le în lupta lor pentru independență. Fără victoria japonezilor, probabil că mișcările revoluționare din China nu ar fi prins niciodată un asemenea avânt, şi într-un timp atât de scurt. Victoria lor a fost interpretată ca victoria Estului în fața Vestului, o victorie simbolică aparţinând tuturor popoarelor asiatice. Deși englezii au fost aliații niponilor, Londra nu a văzut cu ochi buni înfrângerea Rusiei țariste. Prejudecățile rasiale au fost mai importante chiar decât calculele geopolitice.

Politicile colonialiste nu au afectat doar Asia, ci și marea parte a globului. Mișcări de independență au început în Egipt, Persia, Afganistan și India. De asemenea, foarte multe mișcări de emancipare națională au răsărit chiar în inima Europei, popoare aflate sub stăpânirea unor imperii cerându-și de asemenea drepturile. Marile Puteri au considerat toate aceste mişcări drept o amenințare gravă pentru întreaga civilizație a rasei albe. Era o percepție foarte comună printre clasele privilegiate ale acestor state asupritoare. Într-o lungă istorie, cei 900 de milioane de asiatici erau consideraţi sclavi.

În propriile lor țări, o minoritate suprima majoritatea. Intelectualii americani credeau că rezistența asiaticilor reprezintă un pericol pentru întreaga lume, considerând Occidentul drept creatorul civilizației. În opinia lor, şi comparând civilizația occidentală cu cea orientală, doar cultura vestică este umanistă, rațională și logică. Orice contrazicea această opinie era considerată un act de rebeliune. Este adevărat că, în ultimele secole, europenii au creat o civilizație superioară celorlalte. Au construit o societate a „materialismului științific”. O asemenea societate funcționează numai după principiul celui mai puternic.

Sun Yat-sen concluzionează că, în esență, civilizația occidentală este una caracterizată de dominaţia măreţiei şi a setei de putere. În opoziţie, civilizația asiatică ar fi superioară, având ca trăsături domnia dreptății și a moralității, în opoziție cu materialismul occidental. În timp, etica morală antică chineză s-a pierdut, cauzând prăbușirea Chinei. Meritele acesteia sunt recunoscute de intelectuali europeni care studiază civilizaţia chineză. Analizele istorice recunosc şi nedreptăţile comise de puterile occidentale în spaţiul asiatic.

În perioada în care imperiile chineze s-au aflat la apogeu, reprezentând ceea ce Statele Unite sunt în prezent, acestea nu îşi trimiteau armatele să invadeze alte țări. Națiunile mai mici trimiteau tribut Chinei, din proprie inițiativă. Dacă civilizația europeană respectă utilitarismul, cea orientală admiră virtutea. Din aceste motive, popoarele asiatice trebuie să adopte știința din Vest, nu pentru a cuceri alte popoare și a le umili, ci pentru a se apăra. Japonia a reușit să ajungă la nivelul Europei și trebuie să lupte pentru o civilizație a păcii și a egalității pentru toate rasele.

Partidul Kuomintang număra peste 150.000 de membri, acesta rupându-se în două ramuri. Cei de „dreapta” l-au urmat pe generalul Chiang Kai-shek, iar cei de „stânga” au fost adepții lui Wang Jingwei, un apropiat al lui Sun Yat-sen. Chiang Kai-shek a ordonat invadarea nordului Chinei, obținând victorie după victorie. Cunoscându-se antipatia sa față de partidul comunist, sovieticii au încercat să îl răpească, dar nu au reuşit. Consecinţă a acestui episod, Chiang Kai-shek a renunțat la sprijinul oferit de bolșevici, intrând în conflict cu partidul comunist chinez. În cele din urmă, se va ajunge la reunificarea Chinei.

A fost nevoie de două expediții militare pentru a reunifica China. În total, naționaliștii chinezi au avut 250.000 de soldați, în timp ce guvernul de la Beijing și lorzii feudali au mobilizat în jur de 700.000 de soldaţi. Chiar și așa, armata lui Chiang Kai-shek era mult mai bine organizată, antrenată, pregătindu-se câțiva ani pentru război. În dotarea ei se aflau arme rusești și germane. Foarte mulți țărani oprimați de dictaturile regionale s-au oferit voluntari, sprijinind efortul de război.

Profitând de dezbinare, „lorzii războiului” au pornit o contraofensivă. Luate prin surprindere, forțele naționaliste au fost înfrânte, retrăgându-se spre sud, în Nanjing. Fiind în inferioritate numerică, mulți generali Kuomintang au fost uciși. Chiang Kai-shek le ordonase să reziste cu orice preț. Ca urmare a eșecului naționaliștilor, Chiang Kai-shek a fost forțat să demisioneze din fruntea trupelor. Între timp, deși Wang Jinwei condamnase masacrul comis de Chiang Kai-shek, acesta i-a executat pe comuniștii din Wuhan. Drept răzbunare, trupele comuniste din provincia Jiangxi au ucis câteva mii de naționaliști.

După câteva victorii rapide, Chiang Kai-shek și-a îndreptat atenția către Marea Britanie. Amenințați cu războiul, englezii au renunțat la orașele Hankou și Jiujiang, dar au refuzat să cedeze Shanghaiul. Comuniștii au atacat orașul, reușind să-i alunge pe europeni. Din cauză că au acționat din proprie inițiativă, Chiang Kai-shek a interpretat acțiunea drept trădare. După ocuparea Shanghaiului, a ordonat executarea a mii de comuniști din interiorul partidului Kuomintang. Masacrul a cauzat ruperea partidului, naționaliștii de stânga urmându-l pe Wang Jingwei în Wuhan.

Bătălia decisivă pentru apărarea Nanjingului s-a dat la Longtan. Armatele „lorzilor războiului” au lansat un atac general. Pe muntele Wulongshan, naționaliștii au rezistat în pofida condiţiilor. Primind întăriri, după cinci zile de lupte grele, naționaliștii au reușit să respingă atacul lui Sun Chuanfang, comandantul armatei Beiyang. Chiang Kai-shek a revenit la putere. Timp de două luni de zile, armatele Kuomintang s-au refăcut, iar guvernul de la Wuhan a recunoscut autoritatea guvernului de la Nanjing, încercându-se reunificarea mișcării naționaliste.

Chiang Kai-shek a ordonat o nouă expediție militară în nord. Naționaliștii au obținut o victorie decisivă. În interiorul celeilalte facţiuni au apărut dezbinări. Zhang Zuolin, lordul Manciuriei, a fost asasinat de către un grup de soldați japonezi. Rămași fără un lider, facțiunile feudale au predat Beijingul de bunăvoie. Acest fapt a dus la reunificarea Chinei sub guvernul Kuomintang. În realitate, doar „clica Zhili” a fost anihilată în război, ceilalți lorzi feudali fiind grațiați. Mai mult, nu li s-a impus nicio interdicţie în regiunile pe care le controlau.

La trei ani de la moartea lui Sun Yat-sen, China era reunificată. Pentru a evita vărsarea de sânge, s-a instaurat pacea, dar era doar un compromis. Pentru oamenii de rând abuzurile feudalilor au continuat. Un alt motiv pentru care Chiang Kai-shek a acceptat compromisul era obiectivul său de a elimina influența străină din China. Îndată ce s-a încheiat războiul civil, generalul a ordonat atacarea tuturor posesiunilor coloniale. Cetăţeni englezi, americani și japonezi au fost uciși, iar ambasadorul Japoniei abia a scăpat cu viață. Naționaliștii au recucerit orașul Hankou, confiscând milioane de dolari.

Naționaliștii au ieșit slăbiți din luptele cu „lorzii războiului”, pierzând lideri importanți și foarte mulți soldați. Contrar aspirațiilor democratice ale lui Sun Yat-sen, noul conducător Kuomintang, Chiang Kai-shek, își va asuma rolul de dictator. Liderii politici civili din partidul naționalist vor pierde din putere în fața generalilor. Avându-și originile în mișcarea democratică Tongmenghui, sub conducerea lui Chiang Kai-shek, Kuomintang va deveni o formațiune politică tot mai autoritară, alunecând spre extremism.

Mișcările comuniste și socialiste din China au intrat în conflict cu bolșevicii. Sovieticii i-au acuzat pe chinezi că s-au îndepărtat de la esența „revoluției proletare”. Troțki, unul din cei mai influenți lideri ai comunismului rus, a încurajat partidul comunist chinez să lupte împotriva naționaliștilor. Stalin a intrat în conflict cu Troţki, ordonându-le comuniștilor chinezi să se supună Kuomintang-ului. La numai câteva luni după înfrângerea feudalilor, comuniștii chinezi vor declanșa un nou război civil. Mulți naționaliști și comuniști au susținut că sunt continuatorii lui Sun Yat-sen.

În ciuda corupției generalizate la nivel local, guvernul de la Nanjing a însemnat o scurtă perioadă de progres pentru societatea chineză. Chiang Kai-shek s-a remarcat prin impunerea cu orice preţ a autorităţii, a reformelor, dar și prin uciderea inamicilor politici. Chiang Kai-shek se considera continuatorul lui Sun Yat-sen. De asemenea, acesta a semnat un acord cu Germania, obținând armament și expertiză militară modernă. O parte din concesiile făcute de China au fost negociate prin diplomație. Mai mult, Ching Kai-shek a primit și sprijinul comunității musulmane, care de altfel a şi participat în război.

În plan civil s-au operat schimbări importante. S-au instituit noi coduri legislative, pentru ca astfel să existe un control civil şi penal asupra fenomenului corupţiei. S-au construit drumuri și spitale, traficul de droguri a fost interzis pentru prima dată după războaiele opiumului. A rămas celebră reforma „Fapi” care presupunea un plafon minim pentru prețuri, stimulând consumul și atragerea de taxe către guvern. Au fost deschise şcoli, s-au pus la punct strategii pentru atragerea chinezilor în sistemul de învătământ modern indiferent de etnia sau credința lor. Au fost deschise edituri și ziare subvenționate de către stat. În acest context au apărut chiar şi organizaţii care militau pentru

Pe lângă luptele cu comuniștii, guvernul Kuomintang s-a confruntat cu mai multe războaie cum ar fi rebeliunea din Kumul, războiul chino-tibetan și invazia sovietică din provincia Xinjiang. Susținut de naționaliști, generalul musulman Ma Zhongying a încercat să-l răstoarne de la putere pe Jin Shuren, guvernatorul provinciei Xinjiang. Jin Shuren colabora cu sovieticii, fiind văzut ca o amenințare de către Chiang Kai-shek. Conflictul din vestul Chinei a escaldat. Pentru populația turkmenistantă acest conflict era o oportunitate de emancipare, de slăbire a controlului sovietic și chinez.

„Războiul Xinjiang din 1931-1934” nu a clarificat nimic, dimpotrivă a degenerat în scurt timp în haos. Jin Shuren a primit sprijin militar din partea sovieticilor. Mișcările rebele care militau pentru formarea unui stat independent Turkmenistan erau dezorganizate, luptând între ele și în conflict deschis cu Jin Shuren şi Ma Zhogying. Taberele luptau pentru supraviețuire, fiecare tabără pierzând din combatanţi care dezertau în masă. Întreaga regiune din extremitatea vestică a Chinei a fost distrusă. Japonezii au încercat să construiască un stat marionetă în zonă, însă Turcia lui Mustafa Kemal Ataturk le-a dejucat planul.

Rezultatul confictului a fost indecis, sovieticii invadând Xinjiang. Sovieticii erau superiori naționaliștilor chinezi din punctul de vedere al logisticii, mai ales în ceea ce priveşte aviația și blindatele. Ca urmare a faptului că au înregistrat pierderi masive de ambele tabere, 40.000 de oameni, ceea ce însemna 70% din efective, s-a semnat un acord de pace, de fapt de compromis. Astfel, Xinjiang a fost împărțit în două. Între timp, republica Tibet a cerut Chinei provinciile Qinghai și Sichuan, populate în majoritate de tibetani. Războiul a izbucnit între cele două facțiuni, încheindu-se după doi ani cu victoria chinezilor. Englezii au mediat între facţiuni astfel că noua graniță a fost sta

China avea trei capitale. Partidul Kuomintang controla mare parte din țară, având capitala la Nanjing. Mai exista și republica de la Beijing, care pierduse puterea reală. Wuhan era capitala naționaliștilor de stânga, având o influență moderată. „Lorzii războiului” au continuat să aibă autonomie. Revolta comuniștilor chinezi s-a cristalizat ca răspuns la masacrele comise de naționaliști în Shanghai și Wuhan. Comuniștii și-au creat propria armată care s-a numit „Armata de eliberare populară”. Luptele au continuat timp de zece ani până când japonezii au invadat China.

Începând cu deceniul al treilea al secolului XX, comuniștii chinezi au câștigat teren. Kuomintang s-a destrămat, liderii naționaliști Wang Jingwei, Feng Yuxiang și Yan Xishan s-au delimitat de generalul Chiang Kai-shek. Cei mai importanți lideri ai comuniștilor au fost Mao Zedong și Zhang Guotao. Mao Zedong era un învățător din mediul rural, fiu de țărani. El s-a remarcat în „Revolta Recoltei din August” din provincia Hunan. Deși răzmerița a fost înfrântă, Mao Zedong a devenit din ce în ce mai popular.

Mao Zedong și generalul Zhu De au creat Republica Sovietică Chineză, un stat nerecunoscut la acea vreme. Compus din zone disparate din centrul și estul Chinei. Fondatorul partidului comunist chinez și cel care a comandat cea mai importantă armată comunistă din perioada interbelică a fost Zhang Guotao. Acesta s-a format în Uniunea Sovietică şi a fost cel mai mare rival al lui Mao Zedong în preluarea conducerii partidului comunist. Armata de eliberare populară a ocupat orașele Changsha, Shantou și Guangzhou. Naționaliștii au recuperat terenul pierdut, trecând la contraofensivă.

În cei zece ani de război civil, au existat cinci campanii militare îndreptate împotriva comuniștilor. Kuomintang s-a confruntat cu problema unei rezistențe de tip gherilă. Primele două expediții au reprezentat un eșec, forțele comuniste reușind să scape din încercuire. A treia încercare a fost abandonată din cauza episodului Mudken, în urma căruia Japonia a ocupat Manciuria. În următorul conflict s-a încercat un atac total, luptele provocând pierderi grele pentru ambii combatanți. Ultima campania a fost un relativ succes, comuniștii fiind asediați și izolați.

Un caz celebru a fost generalul Zhang Xueliang care a refuzat să-i atace pe comuniștii din Shaanxi. În schimb, generalul a trimis o serie de cerințe. Guvernul de la Nanjing trebuia recunoscut de către toți pentru a se opri războiul civil. Prizonierii politici trebuiau eliberați, garantarea dreptului la liberă asociere fiind obligatorie. Mișcările populare vor fi încurajate. După încheierea războiului, o conferință a Armatei Salvării Naționale avea să stabilească viitorul Chinei. Testamentul politic al lui Sun Yat-sen trebuia respectat.

Pe parcursul războiului civil, naționaliștii au mobilizat mai multe armate ce au însumat peste 800.000 de oameni, având asistența experților militari germani și japonezi. Lipsa de eficiență al lui Chiang Kai-shek a fost cauzată de lorzii feudali care au refuzat să trimită ajutoare. Ei au lăsat comuniștii să recruteze țărani și să fure arme din regiunile pe care se presupunea că le guvernează în numele regiumului din Nanjing. Zhang Guotao conducea o armată de 100.000 de soldați.

Asediul a fost o tactică mai bună, comuniștii rămânând fără provizii. Zhang Guotao a încercat să scape din încercuire, ordonând un marș forțat de 12.500 de km. Armata sa a fost hăitută permanent de către forțele naționaliste, doar 7.000 de oameni scăpând cu viață. Rămânând fără armată, Zhang Guotao a pierdut conducerea partidului comunist în favoarea lui Mao Zedong. Scăpând cu viaţă după câteva încercări eşaute de asasinare, Zhang Guotao va fugi în Canada și se va creștina. Memoriile sale au reflectat o altă perspectivă, diferită, personală, a Chinei interbelice.

Bătălia de la Podul Lugou a declanșat invadarea Chinei de către Imperiul japonez. Într-o primă etapă, Chiang Kai-shek a refuzat să se alieze cu comuniștii împotriva japonezilor. În cele din urmă a fost semnat un pact formal. Un război care a durat opt ani şi în urma căruia 20 de milioane de chinezi și-au pierdut viaţa. La acest război şi pierderile cauzate s-au adăugat lansarea bombelor nucleare de la Hiroshima și Nagasaki, invadarea Manchukuo de către sovietici. Japonezii s-au predat. Războiul civil dintre comuniști și naționaliști s-a reluat după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial.

Chiang Kai-shek a studiat în Japonia şi a servit în armata japoneză câțiva ani. După „Revoluția 1911”, Chiang s-a întors în țară pentru a lupta pentru independența Chinei. Legăturile din trecut cu Japonia, anii de studiu şi armata, l-au determinat pe general să refuze să sprijine conflictul împotriva japonezilor, considerând că pericolul cel mai mare îl reprezintau de fapt „lorzii războiului” și comuniștii. Chiang Kai-shek a fost arestat de Zhang Xueliang, forțat să semneze un armistițiu cu comuniștii care a dus la încheierea războiului civil. China comunistă de azi îl consideră pe Zhang Xueliang un erou.

Acordul „Cel de al doilea front unit” nu a funcționat, cele două facțiuni luptând pe cont propriu cu forțele invadatoare. De altfel, pe parcursul războiului, naționaliștii și comuniști s-au luptat între ei. Ca urmare zeci de mii de chinezi au murit în aceste conflicte. Tacticile folosite au fost diferite. În vreme ce Kuomintang a ales să înfrunte direct armata japoneză, comuniștii au purtat un război de gherilă și au organizat ambuscade. Mao Zedong a refuzat să se supună unui comandament general. Armata comunistă a încercat să reziste în mod pasiv și abandonând apărarea marilor orașe.

Pentru a preveni un nou război civil în toată regula, Statele Unite și Uniunea Sovietică au intervenit diplomatic, făcând presiuni în acest sens. Pe de o parte, președintele Roosevelt a negociat cu naționaliștii, pe cealată parte, Stalin a convins mișcarea comunistă să evite un război civil. Cu toate acestea, pe parcursul războiului cu japonezii au fost ciocniri între naționaliști și comuniști. Chiang Kai-shek a încercat să-i discrediteze pe comuniști, publicând manifestul propagandistic „Destinul Chinei”. În replică, comuniștii au încercat să-i acuze de fascism pe cei din Kuomintang.

Strategia aleasă de guvernul din Nanjing se va dovedi dezastruoasă pentru Chiang Kai-shek. Înfruntând armata imperială japoneză, mult mai bine înarmată și pregătită, naționaliștii au fost zdrobiți în repetate rânduri. Japonia a reușit să ocupe părți mari din Sudul și Estul Chinei, avansând mult către centrul fostului mare imperiu. Prin comparație, forțele mai mici ale comuniștilor au înregistrat o serie de victorii tactice în mediul rural, provocând daune mari armatelor japoneze, urmărind în principal să ucidă ofițeri și generali.

Japonezii vor lansa o ultima ofensivă majoră asupra centrului Chinei prin intermediul faimoasei „Operațiuni Ichi-go 1944”, în urmă căreia o bună parte a armatelor lui Chiang Kai-shek au fost decimate. Deşi niponii au câștigat și acele lupte, au pierdut războiul. De pe urma conflictul a profitat Mao Zedong, care devenise foarte popular. Exista convingerea generală că era o greşeală faptul că naționaliștii au fost concentrați pe eliminarea comuniștilor în loc să apere țara. Pierzând mai puțini oameni, liderul comunist a recrutat voluntari din mediul rural care avea o pondere de peste 80% din populaţia ţării.

La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, pactul dintre Chiang Kai-shek și Mao Zedong s-a rupt. Uniunea Sovietică a mai rămas timp de aproape un an în Manciuria, oferind nord-estul Chinei partidului comunist, dar şi armamentul capturat de la japonezi. În total, armata comunistă număra un milion de oameni, la care s-au adăugat alte două milioane care acţionau în trupe de gherilă. Aceștia aveau 19 baze, însumând un sfert din teritoriul țării și o treime din populație. După aproape cinci ani de lupte, naționaliștii vor fi înfrânți, fiind nevoiți să fugă de pe continent.

În timpul celei de a doua conflagrații mondiale, guvernul de la Nanjing a primit ajutoare considerabile din partea Statelor Unite și Marea Britanie, constând în trupe, armament, bani. După un secol de umilinţe, tratatele în care China era într-o situație de inferioritate au fost anulate. Americanii își doreau ca Statul Chinez să devină principalul lor aliat din Asia, în epoca postbelică. La sfârșitul războiului, prin intermediul „Planului Marshall”, americanii au încercat să prevină războiul civil, pledând pentru formarea unui guvern de coaliție.

Chiang Kai-shek a comis mai multe erori care i-au adus decăderea. În primul rând, nu a mai fost dispus să facă un compromis cu centrele de putere din China, militând pentru un guvern central foarte puternic a cărui conducere să îi aparţină. Refuzul acestuia de a negocia cu centrele de putere din China, pretenţiile pentru conducerea unui guvern, au nemulțumit o mare parte din elita vremii. Corupția și conflictele din interiorul mișcării naționaliste au accentuat slăbiciunea guvernului Kuomintang. În comparație cu populismul promovat de Mao, Chiang a avut un discurs elitist care nu a mobilizat masele de oameni.

Trupele lui Chiang Kai-shek erau atât de epuizate încât au fost duse negocieri cu japonezii pentru a se amâna capitularea, nu mai aveau forța să ocupe regiunile aflate sub domniația Tokyo-ului. Americanii au continuat să îi sprijine cu armament pe naționaliști, aceștia reușind să preia controlul asupra orașelor importante, mediul rural rămânând sub tutela comuniștilor. În schimb, naționaliștii au încercat să negocieze în secret și cu Uniunea Sovietică, susținând că negocierile cu Statele Unite nu reprezintă un interes pentru ei. Roosevelt a aflat despre convorbirile diplomatice secrete, declarându-se dezamăgit de politica naţionaliştilor chinezi.

Roosevelt a sugerat că preferă ca Indochina să nu revină Franței, ci statului chinez. Liderul naționaliștilor a refuzat, șantajând Franța. În schimbul Indochinei, Chiang Kai-shek a obținut eliminarea tuturor concesiilor pe care Franța le avea în China. Acțiunea s-a dovedit o gravă greșeală, mulți localnici considerându-se chinezi. În jur de 200.000 de soldați naționaliști au dezertat din armata Kuomintang pentru a lupta pentru independența Indochinei. Printre ei s-a aflat și revoluționarul legendar Ho Și Min, care va deveni președintele Vietnamului de Nord, zdrobind armatele coloniale franceze.

1,5 milioane de soldaţi japonezi rămăseseră blocaţi în China, astfel că generalul nipon Yasuji Okamura i-a propus lui Chiang Kai-shek ca aceştia să lupte pentru naționaliști împotriva chinezilor. În urma presiunilor americane, oferta a fost respinsă. Guvernul de la Nanjing a primit recunoașterea internațională, dar nu a reușit să rămână la putere. În opinia liderului naționalist, cauza fundamnetală a fost tocmai corupția și dezbinarea din interiorul partidului. Datele istorice confirmă, el fiind obligat să demisioneze din funcția de președinte a Chinei, în favoarea vicepreședintelui Li Zongren.

Când s-a reluat războiului civil, Kuomintang avea o armată de 4,3 milioane de soldați, în timp ce comuniștii dispuneau doar de 1,2 milioane. În ultimele luni ale conflictului, situația s-a inversat. Naționaliștii mai aveau 1,5 milioane de trupe, în timp ce comuniștii erau susținuți de peste 4 milioane de militari. Susținerea populară, eficiența pe câmpul de luptă, dar și corupția și dezorganizarea din cadrul Armatei naţionale revoluţionare, toate astea împreună au făcut diferenţa. Înainte ca bătăliile să înceapă mulți generali sau ofițeri naționaliști au dezertat sau chiar au întors armele. Comuniștii se infiltraseră în partid.

După ce au furat peste 200 de milioane de dolari din visteria statului, o suma vitală pentru Li Zongren, Chiang Kai-shek şi susţinătorii lui au fugit în Taiwan. Lipsiți de resurse, naționaliștii vor pierde Nanjingul. Li Zongren a încercat să reziste în Guandong, sperând că americanii vor intra în conflict de partea lor. Spre finalul războiului, majoritatea soldaților Kuomintang se afla, în teorie, sub comanda președintelui. Mulți ascultau ordinele lui Chiang, dezertând și fugind în Taiwan. Rămas fără sprijin, comuniștii îl vor înfrânge decisiv pe Li Zongren, obținând controlul asupra Chinei continentale.

Peste două milioane de chinezi s-au refugiat în Taiwan. Chiang Kai-shek a proclamat Taipei drept capitala temporară a Republicii Chineze Taiwan, fiind ales președinte de către Adunarea Națională. În pofida aparenței democratice, regimul de la Taipei a fost unul dictatorial, liderul naționaliștilor declanșând „Teroarea albă”. În următoarele două decenii ale perioadei postbelice, au existat mai multe planuri de a invada China comunistă, dar operațiunile au rămas în stadiul de proiect. Americanii vor continua să-i susțină, stârnind mânia Uniunii Sovietice și a Republicii Populare Chineze.

Înfrânți de către comuniști, o parte din armata Kuomintang nu s-a retras în Taiwan, ci a căutat refugiu în Birmania, stat ce poartă azi numele de Myanmar. Soldații naționaliști erau conduși de către generalul Li Mi. Ei au primit sprijin financiar din partea Taiwanului și din partea Statelor Unite pentru a ataca China comunistă. După trei ani de război de gherilă, „Armata Națională de Salvare Anti-comunistă Yunnan” a fost retrasă din Burma. Acest lucru s-a întamplat în urma plângerilor repetate la Națiunile Unite ale Statului Birmanez, care îl acuza pe Li Mi de comerț cu opium.

Teroarea albă a eliminat, pe lângă foarte mulți oameni nevinovați, și liderii corupți ai Kuomintang. Armata Taiwanului, mult mai mică decât cea a comuniștilor, a fost modernizată, primind sprijinul americanilor. De asemenea, în ciuda drepturilor civile restrânse, economia insulei a prosperat. Comparativ cu regimul comunist, cel de la Taiwan a reușit mult mai repede să industrializeze țara și să încheie acorduri comerciale cu vecinii. Cei mai importanți parteneri comerciali au fost Statele Unite, Japonia și Coreea de Sud.

Deși existau alegeri în Taiwan, singurul partid legal era Kuomintang. Chiang Kai-shek va fi reales la sfârșitul fiecărei guvernări, deoarece nu exista nicio prevedere constituţională care să limiteze mandatele prezidenţiale. Chiang Kai-shek își va întări regimul autoritar prin invocarea pregătirilor de invadare a Chinei. Cei care îndrăzneau să critice partidul naționalist erau consideraţi trădători și erau persecutați. O parte din foștii lideri naționaliști au primit pedepse grele cu închisoare, executați sau asasinați la ordinul președintelui. În contextul Războiului Rece, Statul Taiwan a fost recunoscut de către majoritatea puterilor occidentale.

Taiwanul a întreținut relații bune cu Japonia, Tokyo fiind recunoscător pentru tratamentul uman cu care au fost tratați soldații japonezi din China, în timpul guvernului de la Nanjing. Statele Unite au continuat să sprijine dezvoltarea republicii, comenzile venite în contextul războiul din Coreea ajutând economia. Deși Taiwanul a fost printre statele fondatoare ale Națiunilor Unite, începând cu anii ‘70, majoritatea țărilor au renunțat să-l mai recunoască ca stat independent, preferând să recunoască existența Republicii Populare Chineze.

Chiang Kai-shek a instaurat un adevărat cult al personalității în timpul guvernării sale. Chiang era popular, fiind considerat un om modest în comparație cu extravaganțele „lorzilor războiului” din perioada interbelică. Până în zilele noastre, mulți taiwanezi păstrează în casa un portret cu chipul dictatorului. De asemenea, el a rămas popular şi printre musulmanii din China care au colaborat cu regimul Nanjing, dar și printre japonezii nostalgici după epoca militaristă.

„Teroarea albă” a fost denumirea dată de istorici pentru abuzurile lui Chiang. În primii ani ai guvernării sale, mai mult de 140.000 de taiwanezi au fost încarcerați pentru opoziția făcută partidului Kuomintang. Acuzația principală era că aceștia erau, de fapt, spioni comuniști. În afara fostului general, mai mulți politicieni din jurul său au guvernat pe timp nelimitat, sub pretextul că guvernul din Taipei este unul provizoriu. Cât priveşte alegerile libere, erau mereu amânate motivând-se că se vor organiza numai după ce întreaga China va fi reunită și eliberată de sub comuniști.

Greșelile comise de Chiang Kai-shek în timpul războiului civil și guvernarea dictatorială a Taiwanului au pus sub semnul întrebării legitimitatea sa în fața istoriei. Dacă naționaliștii i-ar fi înfrânt pe comuniști, ar fi fost puțin probabil ca liderii Kuomintang să fi construit în China o democrație autentică. După moartea lui Chiang, puterea va fi preluată de Chiang Ching-kuo, fiul său. Acesta va face tranziția către democratizarea Taiwanului, realizată abia la începutul anilor ‘90. În prezent, Taiwanul este recunoscut ca stat de doar 23 țări, inclusiv de Statele Unite ale Americii.

Noul stat comunist a purtat numele de Republica Populară Chineză, cu capitala la Beijing. Războiul civil a însemnat pierderea vieţii pentru două milioane de militari și șase milioane de civili chinezi. În urma sacrificiilor materiale şi pierderea de vieţi, majoritatea poporului chinez a sperat că a venit vremea unor schimbări pozitive. Nu a fost aşa. Sistemul socialist promovat de Mao Zedong s-a transformat într-un regim totalitar. China a înregistrat mari carențe de dezvoltare, mai ales în mediul rural unde era sărăcie și foamete.

Îndată ce a preluat puterea, Mao Zedong s-a implicat în conflictul din Coreea, regiune ce fusese eliberată de sub ocupația japoneză. Americanii dețineau sudul peninsulei, unde de altfel a şi fost instaurat un regim cvasi-democratic, în timp ce sovieticii deţineau controlul asupra nordul. Negocierile pentru a creea un stat unificat au eșuat, ajungându-se la război civil. China a sprijinit facțiunea comunistă din nord, trimițând peste 1,5 milioane de soldați pe durata conflictului. După trei ani de lupte violente, s-a semnat un armistițiu în urma căruia a apărut Coreea de Nord. Aceasta va rămâne aliatul Chinei, în vreme ce Coreea de Sud va rămâne sub protecția americană.

În politica externă, China comunistă a devenit izolată. Războiul din Coreea provocase pierderi mari Statelor Unite ale Americii, 370.000 de soldați americani fiind uciși și 800.000 răniți. Mulți supraviețuitori au fost traumatizați pe viață de brutalitatea războiul de gherilă din jungle. Relațiile chinezilor cu Occidentul s-au deteriorat. Taiwanul era statul chinez recunoscut de ONU până la începutul anilor ‘70. Republica Populară Chineză a fost acceptată în Consiliul de Securitate doar ca urmare a faptului că Uniunea Sovietică era considerată adevărata amenințare.

Uniunea Sovietică și China Populară erau state comuniste, cu toate acestea ideologiile erau diferite. Mai mult, Mao Zedong nu uitase că Stalin îi susținuse pe naționaliști în perioada interbelică. Conflictul diplomatic s-a accentuat în urma invadării Manciuriei de către bolșevici la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial. Nu a fost uitat nici faptul că Armata roșie a jefuit regiunea, dezmembrând întreaga baza industrială construită în timpul Ocupației japoneze. De asemenea, bolșevicii au omorât o bună parte a populației civile din fostul stat Manciukuo.

Republica Populară Chineză a fost foarte activă și în politica internă. Mao Zedong a demarat o amplă reformă agrară, eliminând toate urmele feudalismului. „Lorzii războiului” au fost executați, alături de negustori și oameni de afaceri consideraţi indezirabili. Comerțul ilegal cu droguri a fost combătut eficient. Monumente istorice au fost distruse de comuniști doar pentru că reprezentau simbolic fostul regim opresiv. Economia a devenit centralizată, funcţionând în baza unui plan de planificare pe cinci ani. A fost demarat un amplu proces de colectivizare, țăranii mai înstăriți fiind deposedați de pământuri.

Un moment mai puțin cunoscut este implicarea generalui american Douglas MacArthur. În opinia acestuia, China comunistă reprezenta un pericol pentru Statele Unite. MacArthur a propus folosirea bombelor nucleare împotriva Republicii Populare Chineze. Planul său ar fi fost acela de a lansa între 30 și 50 de rachete nucleare, pe un coridor de la Manciuria și până la Marea Galbenă. Radiațiile ar fi trebuit să oprească orice asistență pe care ar fi putut-o oferi chinezii Coreei de Nord, în războiul cu Coreea de Sud, sprijinită atunci de Washington.

Cele două țări comuniste nu s-au înțeles și datorită faptului că fiecare pretindea că reprezintă „ortodoxia doctrinară”, oferind protecție oricărui stat sau revoluție comunistă din lume. La sfârșitul anilor ‘60, Uniunea Sovietică a fost la un pas să intre într-un război total cu China Populară, şi anume un conflict la granița de nord a Chinei. La acea vreme, ambele națiuni aveau armament nuclear, războiul fiind evitat în ultimul moment. După incidentul de la graniță, relațiile Chinei cu Statele Unite se vor îmbunătăți, evenimentul purtând numele de „Rapprochement”.

Reformele interne din timpul lui Mao au purtat numele de „Marele salt înainte”. În domeniul industrial, China comunistă a adoptat o strategie care s-a dovedit pierzătoare. În loc să construiască mari fabrici în orașele importante, puterea decizională a ales să încurajeze țăranii să lucreze în mici fabrici din mediul rural. Acestea erau de fapt topitorii medievale unde se producea oțel de proastă calitate, fără utilitate economică. Milioane de oameni au fost scoși din domeniul agricol și obligați să lucreze în topitorii. Efectul acestei politici economice dezastruoase a fost foamete generalizată.

La origine, doctrina comuniștilor chinezi a fost inspirată de revoluția bolșevică. Pe parcurs, în perioada interbelică și postbelică, ideologia comunistă a fost modificată radical, în parte și datorită lui Mao Zedong. Comunismul chinez era mult mai apropiat din punct de vedere doctrinar de Lenin și nu de Karl Marx. După două secole de feudalism şi umilințe, ideea de „imperialism” era atractivă pentru populaţia rurală, care a avut cel mai mult de suferit de pe urma politicilor coloniale. Proletariatul era aproape inexistent, China fiind o țară preponderent rurală.

Doctrina lui Mao Zedong își are originea și în conflictul cu Kuomintang. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, naționaliștii au apărat marile orașe în fața japonezilor. Naţionaliştii au fost percepuţi ca apărători ai claselor chineze superioare. Astfel că, propaganda comunistă a încercat să convingă marea masă a oamenilor că ei sunt adevărații naționaliști. Armatele lui Chiang Kai-shek apărau doar intereselor celor bogați, fiind asimilați cu o clasă burgheză. La rândul ei, burghezia chineză era preocupată de propriile interese, luptând doar pentru interesele feudalilor și ale străinilor.

Dictatorul comunist cunoştea doar limba chineză astfel că nu a avut acces la lucrările cele mai importante ale lui Karl Marx, la acea vreme doar „Manifestul comunist” fiind tradus în China. În schimb, „Imperialismul” lui Lenin a fost adaptat în mandarină, Mao având citindu-l încă din tinerețe. Comunismul chinez s-a bazat pe conducerea unui guvern foarte puternic și centralizat. Masele de proletari nu aveau relevanță în acest context. Potrivit opiniei generale China era o națiune ce reprezenta o „clasă oprimată”, în vreme ce puterile din Vest reprezentau capitalismul decadent.

Provenind dintr-o familie de țărani, Mao îi disprețuia pe intelectuali. Mao a stârnit furia Moscovei declarând că doctrina lui Marx nu este singura cale către socialism și că nu ar trebui urmată cu religiozitate. Pe de altă parte, susţinea cu sfințenie ideologia promovată de acesta, considerând-o drept una scrisă pe limbajul tuturor. Cu cât a înaintat în vârstă, liderul de la Beijing a instaurat un adevărat cult al personalității. Contribuțiile sale în perioada interbelică precum şi reformele din anii ‘50 au fost exagerări lipsite de consistenţă şi ineficiente ducând în fapt la deteriorarea economică. Ca efect al politicii de cult al personalităţii, de propagandă susţinută, Mao era perceput

Cea mai neagră perioadă a comunismului chinez a fost cea a „Revoluției culturale”. În opinia lui Mao, experții și intelectualii au căpătat prea multă putere pentru ca Republica Populară Chineză să funcționeze la parametrii optimi, iar lumea socialistă ar trebui să fie compusă doar din cei „puri” din punct de vedere ideologic, loiali regimului lui Mao, chiar dacă nu erau foarte bine pregătiți din punct de vedere profesional. În fapt, ordinea unei întregi societăţi a fost răsturnată, țărani cu patru clase ajungând profesori universitari, în timp ce profesorii au fost puși la muncă forțată sau au fost uciși.

„Revoluția culturală” a fost un dezastru, fiind impusă în toate domeniile vieţii social-economice. Primul efect şi cel mai dramatic a fost de natură socio-economică, producția industrială și cea agricolă au înregistrat un regres masiv. În societate s-a instalat haosul, devenind o societate în care fiecare își făcea dreptate pe cont propriu. Lucrurile au scăpat de sub control. Forţat de evenimente, Mao şi-a dat seama că a greșit şi drept urmare a ordonat armatei să intervină pentru a restabili ordinea. „Revoluția culturală” a continuat într-un ritm mai moderat, şi asta până la moartea lui Mao. În această perioadă se estimează că peste 70 de milioane de oameni au fost uciși.

Puterea a fost preluată de Deng Xiaoping, cel care va rămâne în istoria Chinei drept primul care a făcut schimbări reale pentru îmbunătățirea condițiilor de trai pentru țărani. Acesta va lansa o serie de reforme economice de tip occidental, la pachet cu politici de liberalizare și democratizare, fără rezolvări în esenţă. La sfârșitul anilor ‘80, în urma reformelor, s-au cristalizat mișcări de emancipare, reprimate brutal în Piața Tienanmen din Beijing. Chiar dacă la capitolul drepturi şi libertăţi China nu a mers până la capăt, reformele economice au continuat, iar ţara a devenit a doua putere a lumii. China, societate socialistă cu economie capitalistă. Testamentul lui Sun Yat-sen s-a împli