Puterile de status-quo în perioada interbelică
autor Liviu Sadovschi, noiembrie 2016

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Graţie lui Otto von Bismarck, Germania devenea un stat unificat. Ea va ajunge revoluţia industrială engleză, germanii fiind, după ruşi, al doilea mare popor european. Guvernarea „Cancelarului de fier” a fost prudentă. După înlăturarea sa de la putere, Germania a devenit revizionistă. Ea îşi dorea hegemonia pe continent și construirea unui imperiu colonial în Africa și Asia. Pretențiilor sale s-au opus principalele puteri de status-quo: Statele Unite, Marea Britanie și Franța.

În secolul al XIX-lea, politologul şi istoricul Alexis de Tocqueville considera că Statele Unite şi Rusia vor deveni marile puteri mondiale. Statele Unite aveau o armată modestă dar dispuneau de resurse economice aproape nelimitate. Poziția strategică era ideală, America de Nord fiind înconjurată de două oceane. Potențialul industrial și antreprenorial era enorm. Conform doctrinei Monroe, Washingtonul trebuia să controleze America Latină. Influența în Asia era în creştere.

Expansionismul american a înfrânt rezistenţa indienilor americani, a Mexicului și a Imperiului Spaniol. Americanii au obținut controlul asupra Cubei, Filipinelor, insulelor Guam și Puerto Rico. 90% din indienii americani au fost exterminați. Între 50 și 100 de milioane de nativi au fost uciși pe parcursul a două veacuri. Președinții americani s-au ferit să se implice în afacerile europene. Ei au fost tot mai activi în politica mondială, dominând piețele externe din Asia și din America Latină.

John Mearsheimer, autorul mai multor studii despre marile puteri, a numit Statele Unite din secolul al XIX-lea „campionul realismului ofensiv”. El a avut în vedere politica expansionistă americană din acea perioadă. La începutul secolului al XIX-lea, Statele Unite aveau în jur de 5 milioane de locuitori. La sfârșitul aceluiași veac, populația a crescut până la 75 de milioane de oameni. În doar 50 de ani, confederația americană s-a întins de la Oceanul Atlantic până la cel Pacific.

Washingtonul devenea capitala unui stat ce-și dorea păstrarea stării de fapt. Același lucru se putea spune și despre Regatul Unit. Englezii formaseră cel mai mare imperiu colonial din istoria umanității. El cuprindea 33,7 de milioane de km pătrați, adică 22% din suprafața planetei. Aproximativ 20% din populația mondială trăia sub stăpânirea britanicilor. La sfârșitul secolului al XIX-lea, produsul național brut al Marii Britanii era de 36,3 milioane de dolari. Potențialul industrial era de două ori mare decât a restului puterilor europene la un loc.

Confederaţia era formată din 13 state. Acestea au devenit o federaţie după Războiul de Independenţă. Apoi au urmat cuceririle și anexarea de noi teritorii. În ordine cronologică, este vorba de regiunea Louisiana, cumpărată de la Napoleon I. Bazinul Râului Roșu a fost cedat de către englezi. De la Imperiul Hispanic au achiziționat Florida. De la Mexic au cumpărat zona Gadsden, continuând cu anexările Texasului, Californiei și cedarea Oregonului de către britanici.

Francezii au format al doilea imperiu colonial european ca mărime din acea perioadă. Suprafața de 5 milioane de km pătrați, reprezenta aproximativ 5% din populația globală. Produsul național brut se afla la 23,5 milioane de dolari. Germania era văzută ca o amenințare serioasă. Ea avea o producție de 35,8 milioane de dolari, o populație mai mare și un potențial industrial ce concura cu cel englez. Astfel, cele trei mari puteri de status-quo vor colabora pe tot parcursul secolului XX.

Statele Unite aveau o armată mică, puterea blocantă a apei fiind suficientă pentru apărarea intereselor naționale. La sfârșit de secol XIX, numărul soldaților americani se ridica la 39.000. Marea Britanie avea o armată terestră compusă din 624.000 de trupe. Franța avea 542.000 de soldați. În planul forțelor maritime, americanii stateau mult mai bine. Greutatea navelor de război depășea 240.000 de tone. Imperiul Britanic avea cea mai puternică flotă. Ea însuma greutatea a 679.000 de tone. Franța deținea 319.000.

Memoria colectivă a uitat de anumite evenimente şocante pentru opinia publică a vremii. Este vorba despre atentatele teroriste ale unor mișcări anarhiste de stânga de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Cele mai multe atacuri s-au petrecut pe teritoriul Franței și al Statelor Unite. Ele au fost îndreptate în mod special asupra liderilor politici. Președintele american, Theodore Roosevelt, a cerut organizarea unei conferințe internaționale de combatere a terorismului anarhist.

Anarhistul italian Luigi Luchieni o asasinează pe împărăteasa Elisabeta a Austriei, „prinţesa Sissi”. Acest lucru determină organizarea la Roma a „Conferinței Internaționale pentru Protecția Socială împotriva Anarhiștilor”. La întrunire au participat 42 de delegați din 21 de țări. S-a hotărât interzicerea propagandei anarhiste și deținerea de materiale explozive de către civili. Guvernele s-au decis să mențină pedeapsa cu moartea pentru asasini. S-a încercat o coordonare internațională, dar marile puteri erau prea ocupate cu înarmarea masivă.

Anarhistul de 21 de ani, Cesare Giovanni Santo, l-a înjunghiat mortal pe Sadi Carnot cu un pumnal ascuns în ziar. El a strigat: „Trăiască revoluția! Trăiască anarhia!”. Drept represiune, mai multe magazine italiene au fost vandalizate de către francezii furioși. Președintele McKinley a fost ucis de către anarhistul Leon Czolgosz, un fiu de imigranți polonezi. Serviciile secrete americane au sporit securitatea șefului statului. În momentul morții, McKinley avea să declare: „Aveți grijă cum îi dați vestea soției mele”.

După asasinarea președintelui american William McKinley, la Sankt Petersburg s-a organizat o nouă conferință. Au participat doar 10 state, cele mai importante fiind: Germania, Austro-Ungaria, Danemarca, Spania, Italia, Franța și Marea Britanie. Americanii nu s-au prezentat. S-a semnat Protocolul secret pentru războiul internațional împotriva anarhiștilor. Acest act nu va fi ratificat de către Londra și Paris.

La protestul celor 3000 de muncitori din Chicago, aruncându-se cu dinamită în forțele de ordine, a fost ucis un ofițer și răniți alți șapte. Polițistii au dechis focul asupra greviștilor, ucigând patru dintre ei. În urma incidentelor, 8 dintre protestatari au fost condamnați la moarte. Cel mai important atentat terorist din Statele Unite a fost cel de pe Wall Street. O mașină plină cu explozibil a ucis 39 de americani, rănind alte câteva sute. Printe răniți a fost și Joseph Kennedy, tatăl viitorului președinte John Kennedy. Responsabilii nu au fost descoperiți.

Părintele anarhismului, Pierre-Joseph Proudhon, declara: „Proprietatea privată este un furt”. Anarhiștii doreau abolirea unei societăți bazate pe ierarhia politică sau valorică. Majoritatea a fost pașnică, existând și extremiști violenți. Cele mai cunoscute acte au fost: Revolta Haymarket, cazul Berkman, Măcelul de la operă, Atacul asupra parlamentului francez, bombele de la „Cafe Terminus”, asasinarea președintelui francez Carnot și a președintelui american McKinley, atacul „Corpus Christi” și exploziile de pe Wall Street.

Francezul Auguste Vaillant a făcut închisoare fiindcă a furat mâncare pentru întreținerea familiei. Gestul său a fost privit cu simpatie în epocă. După eliberare, el a detonat o bombă de mici dimensiuni în parlament, rănind 20 de politicieni. S-a predat autorităților a doua zi. El nu a dorit uciderea nimănui, ci a vrut doar să tragă un semnal de alarmă. El va fi executat prin ghilotinare. Ultimele lui cuvinte au fost:„Moarte burgheziei! Trăiască anarhia!”.

Primul Război Mondial a însemnat sfârșitului puterilor europene și creșterea puterii americanilor. Franța și Anglia au fost epuizate de costisitorul război de tranșeu. Piața internă americană a prosperat de pe urma comenzilor europene. La nivelul puterii latente, Statele Unite depășeau orice competitor. Asta nu a determinat impunerea punctului de vedere american în lume. Washingtonul a preferat o politică externă de relativă izolare. Germania rămânea o amenințare pentru Europa.

Marea Britanie și Franța au construit unele din cele mai mari imperii din istorie. În perioada interbelică, mândru de puterea englezilor, Churchill spunea că în Imperiul britanic soarele nu apune niciodată. Realitatea economică și socială îl contrazicea. Imperiile coloniale europene deveniseră șubrede. Englezii și francezii nu au avut resursele necesare pentru a-și păstra cuceririle. Mișcările de autoderminare a popoarelor europene se extindeau la nivel planetar.

După Primul Război Mondial, înarmarea puterilor de status-quo a fost moderată. Politica lor subestima țările ce doreau să se extindă. Statele Unite cheltuiau 699 de milioane de dolari pentru apărare, Marea Britanie 512 și Franța 498. Germania investea 162 de milioane iar sovieticii 722. După cinci ani, situația s-a schimbat dramatic. Puterile de status-quo însumau 2319 milioane de dolari. Germania nazistă cheltuia 1607 milioane de dolari, Italia număra 966, iar Uniunea Sovietică 5517.

Conform istoricului economic Paul Kennedy, după Primul Război Mondial, Statele Unite aveau un indice al producției industriale de 122,2. Europa întreagă nu se putea ridica la acest nivel. Toate țările luate împreună aveau un indice industrial de 77,3. O altă amenințare la adresa puterilor de status-quo o reprezenta Uniunea Sovietică. La sfârșitul războiului, indicele industrial era doar la 12,8. În doar șapte ani, bolșevicii au ajuns la uimitoarea cifră de 70,1.

Investițiile militare se reflectă și în puterea statelor. Când Hitler obținea anexarea zonei renane, Germania avea 5112 avioane de luptă, Italia 1000, Japonia 952 și Uniunea Sovietică 3578. Puterile occidentale erau reprezentate de Statele Unite, cu doar 459 de aeronave, Regatul Unit cu 1140, în timp ce Franța se putea lăuda cu doar 785 de avioane. Balanța militară înclina clar în favoarea statelor ce doreau retrasarea granițelor. Cel de-Al Doilea Război Mondial a prins puterile de status-quo nepregătite.

Washingtonul a evitat problemele europene, concentrându-se pe politica internă. Marea Britanie și Franța nu au colaborat eficient pentru a stopa puterile revizioniste. Ideologia comunistă și ascensiunea Uniunii Sovietice au fost percepute de mulți politicieni europeni drept un pericol mai mare chiar și decât Germania nazistă. Puterea englezilor și a francezilor decăzuse mai mult decât erau politicienii dispuși să recunoască.

Echilibrul economic s-a schimbat și el. Statele Unite erau puterea hegemonică mondială. Producția industrială reprezenta 43,3% din totalul mondial. Marele Imperiu britanic decăzuse, ajungând doar la 9,4%. Franța se afla în aceeași situație, ponderea în industria globală fiind de 6,6%. Republica de la Weimar reușise să se refacă, atigând un procent de 11%. În anul Acordului de la München, 28,7% din producția industrială o dețineau americanii, 17,6% sovieticii, 13,2% germanii, 9,2% englezii, 4,5% francezii, 3,8% japonezii și 2,9% italienii.

Prin refuzul ratificării Tratatului de la Versailles și prin retragerea din Liga Națiunilor, diplomația americană a fost caracterizată de către istorici drept izolaționistă. Această afirmație nu este întru totul exactă. Pe parcursul perioadei interbelice, Washingtonul a fost implicat în mai multe acorduri internaționale. Cele mai bune exemple sunt: conferințele navale, pactul Kellogg-Briand și politica „vecinului cel bun”, prin care se încerca îmbunătățirea relațiilor cu statele din America Latină.

Americanii s-au implicat în politici internaționale de promovare a dezarmării și a sprijinirii mediului privat din lume. Opinia publică și mulți politicieni s-au arătat îngrijorați de ascensiunea nazismului. Marea Depresesiune a descurajat orice intervenție. Washingtonul a fost forțat să se concentreze pe politica internă. În fața instabilității economice globale, americanii au ales calea protecționismului și a investițiilor în infrastructura și în industria locală. Populiștii care se pronunțau împotriva imigranților au început să se impună.

Pentru prevenirea unui nou război mondial, Statele Unite au organizat Conferința Navală de la Washington 1921-1922. Au participat principalele nouă puteri navale: Regatul Unit, Japonia, Franța, Italia, Belgia, China, Portugalia și Olanda. În urma negocierilor, s-a ajuns la semnarea a trei documente: Tratatul celor cinci puteri, Tratatul celor patru puteri și Tratatul celor nouă puteri. Principalele prevederi au fost legate de dezarmare, Statele Unite și Regatul Unit având o limită navală de 500.000 de tone, Japonia 300.000 iar Franța și Italia 175.000.

Rezultatul Conferinței Navale de la Washington a nemulțumit mulți oameni politici și militari americani. Ei se temeau că impunerea unui plafon maxim va pune în pericol posesiunile coloniale din Hawai și Filipine. Principala amenințare de după Primul Război Mondial era considerată Japonia. Ea avea potențialul de atacare a coloniilor americane și de acaparare a piețelor din China. S-a semnat Tratatul celor patru puteri. Acesta asigura că Marea Britanie nu va intra în război de partea Japoniei, în situația implicării acesteia într-un conflict cu Statele Unite.

Tratatul celor nouă puteri garanta independența și suveranitatea Chinei. El recunoștea interesele speciale ale Japoniei în Manciuria. Toate statele semnatare se angajau să respecte integritatea teritorială a Chinei. Acest lucru a fost rezultatul arbitrajului și diplomației americane. Lipsit de mecanisme de coerciție, actul nu a fost respectat în practică. S-a încercat semnarea unei noi înțelegeri între Statele Unite, Marea Britanie și Japonia la Conferința de la Geneva din 1927. Ea a fost un eșec, cursa înarmărilor continuând.

În perioada interbelică opinia publică americană dorea evitarea unei noi conflagrații mondiale. Se face referire la activiști ca Nicholas Murray și James T. Shotwell și la organizații nonguvernamentale precum cea fondată de omul de afaceri Andrew Carnegie. S-a semnat Pactul Briand-Kellog, purtând numele ministrului de externe francez, Aristide Briand, și numele secretarului de stat Frank B. Kellog. Pactul a avut ca obiectiv prezervarea păcii în lume. El nu a fost respectat de către puterile revizioniste.

Conferința Navală de la Londra a fost o nouă încercare de evitare a cursei înarmărilor. La ea au participat Statele Unite, Marea Britanie și Japonia. Punctul de vedere american s-a impus. Raportul navelor era de 10:10:7. Pentru fiecare zece nave americane și englezești, Japonia avea dreptul să construiască șapte. A fost interzisă construirea de noi nave de război în următorii cinci ani. După expirarea timpului limită, Statele Unite, Marea Britanie și Franța au renegociat un nou tratat pe șase ani. Japonia a refuzat participarea.

Dovezile că americanii au fost activi în diplomația interbelică sunt abundente. Un exemplu este proclamarea de către președintele Roosevelt a „Politicii vecinului cel bun” din 1933. În urma declarației, Statele Unite au participat la Conferința de la Montevideo. Acolo s-a încercat afirmarea principiului suvernității naționale și în cazul Americii Latine. Roosevelt se va distanța de politica intervenției militare în această regiune. La un an, tratatul cu Cuba, care dădea dreptul intervenției militare, a fost abrogat.

Regatul Unit a fost slăbit de costurile umane și materiale din Primul Război Mondial. Obiectivul principal al diplomației engleze a fost păstrarea și lărgirea imperiului colonial. De frica puterii hegemonice continentale a Franței, Londra a dus o politică de conciliere față de Germania. Ea a simțit că Germania a fost tratată nedrept de Tratatul de la Versailles. Politica externă a Angliei fost afectată de gravele probleme economice și sociale interne din Anglia. O strategie diplomatică pe termen lung nu a putut fi realizată din cauza instabilității guvernamentale.

În primii ani ai perioadei interbelice, Marea Britanie s-a confruntat cu serioase probleme. Prim ministru a fost liberalul David Lloyd George. El și-a propus să retragă și să demobilizeze o parte importantă din trupele ce luptaseră în Primul Război Mondial. Acest lucru a atras furia soldaților din colonii și a veteranilor ce serviseră mult timp armata britanică. Ei au organizat ample proteste stradale. Conducerea de la Londra s-a concentrat pe atenuarea conflictului dintre ofițeri și clasa politică.

Secretarul de Război, Winston Churchill, a creat Regula pe zece ani. Conform ei, după Primul Război Mondial, Anglia va pleca de la premisa că nu va mai exista un conflict major în următorii zece ani. Cheltuielile militare au fost drastic reduse în acel interval de timp. În urma celui de-al treilea conflict cu Afganistanul de la începutul anilor ‘20, Londra a fost forțată să recunoască independența noului stat, cu capitala la Kabul.

Regatul Unit a sprijinit Grecia în războiul cu Turcia. Acest conflict s-a numit și Războiul de independență al Turciei. Turcii au obținut o victorie decisivă și au semnat Tratatul de la Lausanne. Franța a sprijinit Turcia. Spre finalul conflictului, Marea Britanie a fost la un pas să declare război Turciei. Multe țări din imperiul colonial britanic au refuzat alăturarea în această ipotetică campanie militară, planul fiind abandonat. Șocul politic a fost unul puternic. Acest eveniment a determinat demisia lui Lloyd George.

Concomitent au apărut ample mișcări sociale în industrie și minerit. Muncitorii erau nemulțumiți de salariile foarte mici, de condițiile de muncă improprii, de lipsa asigurărilor medicale și de orele lucrate fără plată. Minerii își periclitau viața în timpul muncii. Familiile lor trăiau în condiții mizere, în suburbiile marilor orașe industriale. Faimosul scriitor George Orwell a trăit printre acești oameni și a relatat despre viața lor grea.

Guvernul a privatizat toate întreprinderile de stat încurajând o economei liberă, de tipul laissez-faire. Măsurile nu au avut efectul dorit. Lloyd George a fost forțat să demisioneze la patru ani de la încheierea Primului Război Mondial. Pe plan diplomatic, principala preocupare a Regatului Unit a fost împiedicarea ascensiunii Germaniei naziste. Spre sfârșitul anilor ‘30, primul ministru britanic a fost Neville Chamberlain. El a încercat o politică de conciliere față Hitler, fiind convins că „pacea va dăunui”.

După victoria din războiul civil, trimisul Uniunii Sovietice a fost primit la Londra. La inițiativa diplomatului bolșevic Leonid Krasin, s-a semnat Înțelgerea comericală anglo-sovietică. Ea avut ca rezultat ridicarea restricțiilor asupra Moscovei. În același an, Anglia a primit mandat de la Liga Națiunilor pentru a stăpâni Palestina. Ea a renunțat la acest teritoriu abia după cea de-a doua conflagrație mondială. Împărțirea lui a fost una foarte controversată până în zilele noastre.

La începutul anilor ‘30, Japonia a atacat posesiunile coloniale britanice din Shanghai și restul Chinei. Acestea reprezentau investiții masive ale Londrei. Constrânși de criza economică, englezii au mărit puțin bugetul militar. După atacul de la Podul Lugou, japonezii au atacat mai mulți cetățeni englezi și americani, scufundând câteva nave occidetale. Statele Unite au refuzat să acorde sprijin militar Angliei, acceptând scuzele și reparațiile japonezilor. Roosevelt a acceptat deschiderea unor tratative secrete cu Marea Britanie referitoare la coordonarea flotelor.

Franța a fost cea mai afectată țară de Primul Război Mondial. Ea a pierdut peste 1,5 milioane de soldați și a avut în jur de 3,5 milioane de răniți. Parisul a avut o poziție foarte dură față de Germania. Pentru a se asigura că nemții nu vor mai reprezenta un pericol, Franța a încercat să construiască un sistem de alianțe. Este vorba de Iugoslavia, Cehoslovacia și Polonia. Granița de est cu Germania a fost întărită prin construirea fortificațiilor liniei Maginot, la mijlocul interbelicului.

Primul ministru, Raymond Poincare, a luat măsuri liberale. El a fost adeptul neintervenției în economie. Pentru plata salariilor, Parisul s-a împrumutat pe termen scurt, la o dobândă foarte ridicată, principalul creditor fiind Statele Unite. Nemulțumirile populației au avut o magnitudine și mai mare în Franța. Partidele socialiste și comuniste au fost mai populare. Ca răspuns la protestele stradale și la grevele muncitorilor, s-a creat Blocul National, o coaliție formată din partide de dreapta și partide conservatoare.

Cele mai importante alianțe semnate de Franța au fost cele cu Polonia și cu Uniunea Sovietică. Tratatul cu Moscova a fost îndreptat împotriva Germaniei. Ambele state erau obligate să-și trimită ajutoare militare, dacă Berlinul declara război Moscovei sau Parisului. Un alt tratat important a fost semnat cu Turcia. El recunoaștea suveranitatea Franței asupra Siriei. După doar 14 ani, guvernarea socialistă a fost forțată să recunoască independența statului sirian. Regatul Unit și-a retras trupele din Egipt, cu excepția garnizonei de la Canalul Suez.

Alianțe semnificative au fost cele semnate cu Belgia și cu Mica Antantă, compusă din: Cehoslovacia, România și Iugoslavia. Înțelegerea balcanică, formată din: Grecia, România, Turcia și Iugoslavia, s-a alăturat și ea Franței, pentru descurajarea agresiunii Germaniei. După căderea Franței, sistemul defensiv nu a funcționat. Statele mai mici nu s-au putut opune expansiunii Germaniei naziste sau a Uniunii Sovietice. Fiecare țară s-a descurcat singură.

Guvernarea conservatoare a sancționat Germania. Partidele de stângă s-au opus. Lipsa de organizare și certurile din stânga franceză nu au oferit o opoziție serioasă. Au fost trimiși peste 40.000 de soldați în zona Ruhr, pentru a se asigura că germanii plătesc reparațiile de război. Costul întreținerii trupelor s-a dovedit mai mare decât ceea ce au putut scoate de la germani. Coaliția conservatoare a fost forțată să demisioneze. Partidul social-democrat Cartel des Gauches a ajuns la putere pentru doi ani.

Cartel des Gauches nu a oferit soluțiile pe care oamenii le așteptau. Raymond Poincare a revenit la putere, intervenind în economie. Prima măsură importantă a fost devalorizarea monedei naționale, cu efecte pozitive pe termen scurt. Reformele sale au fost umbrite de Marea criză de pe Wall Street. Recesiunea a provocat instabilitate guvernamentală, ample mișcări sociale și ascensiunea partidelor de extremă stângă și dreaptă. Astfel, Parisul nu s-a putut concentra pe politica externă.

Franța nu a mai reușit să-și recapete statutul de mare putere. În secolul al XIX-lea, avuția francezilor reprezenta 18% din totalul mondial. La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, procentul scăzuse la 4%. Rata natalității a coborât. Germania a depășit Franța cu peste 20 de milioane de oameni. Valorea francului a scăzut la jumătate. Domeniul industrial și agricol a cunoscut o stagnare. Frica de revizionismul german a determinat Parisul să întrețină o armată de 520.000 de soldați pe timp de pace.

Militarii francezi au avut o strategie falimentară. Economia a făcut eforturi serioase pentru întreţinerea lor două decenii. Înarmarea masivă nu a permis remodernizarea armatei. Germania nazistă s-a înarmat mai târziu, profitând de noile descoperiri tehnologice. Parisul nu a putut să țină pasul. Linia Maginot a întărit apărarea zonei Rinului. Trupele germane au evitat această regiune, înfrângând decisiv forțele franceze în doar o lună și 15 zile.

Deși la începutul deceniului al doilea, Marea Britanie avea un guvern conservator, acesta a luat o serie de măsuri socialiste, sprijinind populația săracă. Este vorba de susținerea Actului național de asigurare din 1911 și a Actului de construire a caselor și planificării urbane din 1919. Ele au facilitat construirea de 214.900 de locuințe pentru persoanele dezavantajate și protecția şomerilor. Aceștia au primit o indemnizație pe o perioadă de 39 de săptămâni.

Măsurile pentru reducerea șomajului nu au avut eficiența scontată. Marele Război distrusese liniile tradiționale de comerț. Mulți oameni au rămas fără locuri de muncă. Soldații englezi au trebuit să fie reintegrați în societate. Traumele lor psihologice îi împiedicau să se adapteze noului mediu. Marea Britanie avea o populație totală de 42 de milioane de locuitori. Aproximativ 2 milioane de oameni au rămas șomeri.

Londra a încercat reluarea comerțului cu întreaga lume. Ea a semnat un tratat comercial cu Uniunea Sovietică și a oferit un tratament special dominioanelor britanice. Imperiul englez atinsese punctul său maxim. S-a trecut la înființarea sistemului Commonwealth. O parte din țările colonizate de către Anglia a primit dreptul la autonomie locală. Ele au avut ocazia să-și facă propria politică internă. Le-a fost recunoscut un statut egal în ceea ce privește comerțul.

Unul din zece francezi a pierit în Primul Război Mondial. Misiunea viitorului executiv avea să fie una grea. Blocul național a fost o coaliție de partide de dreapta. Ea a condus destinele Franţei la începutul anilor `20. Coaliția a fost formată din patru partide: partidul conservator Federația republicană, partidul liberal conservator Alianța democratică republicană, partidul liberalismului social Radicalii independenți și partidul Drepta diversă. Cei mai importanți lideri de partid au fost: Auguste Isaac, Charles Jonnart și Pierre Flandin.

Coaliția de dreapta s-a concentrat pe patriotismul francez și pe frica acestora de bolșevism. Comuniștii ruși câștigaseră războiul civil cu susținătorii restaurării monarhiei țariste. Sloganul principal al campaniei electorale a fost „Germania va plăti!”. Alegerile parlamentare au fost câștigate de Blocul național, având 433 din cele 613 locuri din instituția legislativă franceză. Președintele coaliției a fost Alexandre Millerand. Populismul din campanie s-a întors împotriva coaliției, aceasta nereușind să-și îndeplinească promisiunile.

Alegerile prezidențiale au fost câștigate de Paul Deschanel. El l-a înfrânt pe fostul prim ministru, Clemenceau. Deschanel a fost un președinte excentric, guvernând mai puțin de un an. Luând mai multe pastile de dormit decât avea nevoie, a căzut din trenul ce îl transporta spre regiunea Montargis. A fost găsit de un sătean în cămașă de noapte. Ieșind în timpul unei întâlniri guvernamentale, s-a aruncat îmbrăcat într-un lac din apropiere. Scandalul a cauzat demisia sa.

Noul președinte a fost Alexandre Millerand, un politician cu orientări socialiste. Prim ministru, Aristide Briand, a adoptat o poziție conciliantă față de Germania. Politica sa a adus nemulțumirea populației. A fost înlocuit de Raymond Poincare, președintele Franței din Primul Război Mondial. Conflictul a provocat distrugerea a aproape 800.000 de locuințe, 20.000 de fabrici și 2.000 de poduri. Aproximativ 1.000 de orășele din nordul și estul Franței au fost afectate.

Parisul a adoptat o politică de încurajare a natalității. Franța interbelică număra 39 de milioane de locuitori, având o populație îmbătrânită. Germania avea 62 de milioane de locuitori, iar populația era în creștere. Regiunea Alsaciei și a Lorenei a reprezentat o altă problemă a francezilor. Fiind sub stăpânirea germană aproximativ 48 de ani, mulți locuitori au fost asimilați de cultura germană. Funcționarii locali au fost instruiți pentru a lucra în limba franceză și pentru a se obișnui cu traiul într-un stat mai laicizat decât Germania.

Actul Imigrației din 1924 a limitat imigrația pe baza originii etnice. Prin acest act, oamenii născuți în afara Statelor Unite, puteau reprezenta maxim 2% din totalul populației Americii. Dacă se ajungea la această limită, imigranții cu aceeași origine nu erau primiți în țară. S-a instaurat un test prin care imigranții de peste 16 ani trebuiau să dovedească că știu să citească și să scrie. Taxa pentru acordarea de vize a crescut. Legislația vagă a permis celor de la graniță să decidă, discriminatoriu, pe cine să primească sau nu. A fost interzisă primirea străinilor din Asia.

După recensămintele din acea vreme și pragul de 2%, au existat aproximativ 350.000 de vize anuale. Woodrow Wilson s-a opus unor asemenea limite, dar fără succes. Cel mai vocal susținător al politicii antiimigraționiste a fost senatorul William P. Dillingham. Succesorul lui Wilson, președintele Warren Harding, a fost mult mai dispus să accepte noile condiții. Acordarea de vize pentru Europa de Vest a crescut, în timp ce s-a înregistrat o scădere pentru Europa de Est.

O altă consecință importantă a fost interzicerea imigrației pentru asiatici și excluderea naturalizării pentru oamenii cu strămoși asiatici. Măsura s-a aplicat și Japoniei. Aceasta a încălcat Acordul gentlemenilor din 1907, tratat semnat între Washington și Tokyo. Conform fostului document, Statele Unite se angajau să nu impună restricții imigraționiste pentru japonezi. Japonia promitea că va limita imigrația niponilor în America. Actul imigrației din 1924 a creat mari tensiuni politice între cele două țări.

După eșecurile economice și scandalul legat de Războiul greco-turc, partidul liberal condus de David Lloyd George a pierdut puterea în favoarea partidului conservator, al cărui lider a fost Stalney Baldwin. Conservatorii au dominat politica britanică interbelică. Partidul conservator a avut trei mandate. El a guvernat singur, atunci când a avut majoritatea parlamentară, sau printr-o coaliție națională. Lupta politică s-a dat între conservatorii de dreapta și laburiștii de stânga. Partidul liberal a pierdut din importanță.

Ca prim ministru, Stanley Baldwin a combătut mișcările socialiste. Sindicatele muncitorești numărau 5,4 milioane de cetățeni. Anglia s-a confruntat cu serioase mișcări de stradă. Cea mai importantă a fost Greva cărbunelui din 1926. Protestele au durat 9 zile. Peste 1,7 milioane de muncitori au încercat să convingă guvernul britanic să nu scadă salariile a 1,2 milioane de mineri. Londra nu a cedat, oamenii fiind forțați să revină la muncă. Momentul a reprezentat una din cele mai mari înfrângeri ale partidului laburist.

Mișcarea de independență a Irlandei a fost condusă de partidul „Sinn Fein”, „Noi înșine”. Ca urmare a refuzului englezilor de a ratifica tratatul de autonomie, ideea a fost abandonată. Irlandezii și-au declarat completa independență, formând Republica Irlandeză. Stalney Baldwin a încercat să negocieze noi tratate, asemănătoare cu cele semnate cu dominioanele engleze. Nu s-a atins un punct comun. S-a ajuns la apariția Constituției Irlandei din 1937, în urma unui referendum din același an.

Nu au existat violențe stradale semnificative, protestele limitându-se la refuzul de a munci. Baldwin a reacționat foarte dur. Primul ministru a declarat că grevele reprezintă un atac la adresa parlamentarismului și a constituționalității engleze. Ele duc Marea Britanie pe drumul anarhiei și al ruinei. El a chemat poporul englez să se unească împotriva agresorilor. Până și o mare parte din liderii sindicali au considerat că greva a fost o greșeală. Ei au preferat soluția dialogului cu partidele politice.

S-a încercat impunerea votului universal pentru bărbați, încă de la sfârșitul Primului Război Mondial. Obiectivul a fost atins abia prin Actul din 1928. Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Anglia a cunoscut celebra mișcare feministă a „sufragetelor”. Aceasta a însemnat suport politic, sau dreptul de a vota. Protestele au luat amploare, multe femei fiind bătute și arestate. Primul Război Mondial a descurajat protestele din Anglia. În schimb, Germania a conferit acest drept încă de la sfârșitul Marelui Război.

Irlanda a reprezentat una din cele mai complicate probleme politice ale guvernului conservator. Irlandezii erau catolici, în timp ce englezii erau protestanți. Diferențele s-au accentuat, mișcări naționaliste foarte populare apărând în Irlanda. La sfârșitul Primului Război Mondial, irlandezii au fost la un pas să pornească o revoltă împotriva Londrei. Englezii promiseseră autonomia Irlandei prin Home Rule Bill from 1914. Actul a fost suspendat din cauza războiului. Irlandezii compuneau 25% din armata britanică.

Commonwealth-ul a fost un sistem politic ce a conferit autonomie politică Australiei, Noii Zeelande, Africii de Sud și Canadei. Țările au avut dreptul să-și aleagă propriul executiv și parlament, guvernând după propriile legi. Acesta putea refuza legile propuse de Londra. Propunerile din Anglia au fost respectate. Dominioanele engleze au rămas loiale coroanei britanice. Concesiile au venit după pierderea unor piețe importante de desfacere în Asia și în America Latină, dominate de Statele Unite și Japonia.

Aproape 25% din populația lumii se afla sub stăpânire britanică. Liga Națiunilor a contribuit la bunăstarea englezilor, oferind mai multe state sub mandat britanic. Este vorba de: Iordania, Irak, Palestina, Namibia și Tanganyika, care era atunci un teritoriu aflat între Tanzania și Zanzibar. Se părea că Regatul Unit a atins apogeul puterii sale. Însă, Londra era departe de nivelul din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cheltuielile militare pentru a proteja imperiul au depășit beneficiile.

Sfârșitul Primul Război Mondial a adus Statelor Unite câteva probleme, precum grevele muncitorești. În scurt timp situația a fost redresată. Americanii au experimentat, în al doilea deceniu al secolului XX, cel mai mare boom economic din întreaga lor istorie de până atunci. În acest context, scriitorul american Francis Scott Fitzgerald, a scos romanul care avea să-l facă celebru, Marele Gatsby. Visul american însemna că viteza creșterii economice dădea ocazia îmbogățirii oricărui om simplu prin muncă și ingeniozitate.

Americanii au trimis 50.000 de trupe pe finalul primei conflagrații mondiale. Războiul static, de tranșeu, a favorizat apariția epidemiilor în Europa. Soldații au transmis aceaste boli și în Statele Unite. Cea mai periculoasă a fost gripa spaniolă, cu termenul științific Influenza. În Primul Război Mondial au murit 17 milioane de oameni. Virusul Influenza a răpit viețile a 50 de milioane de oameni, adică ⅕ din populația lumii. La doar un an de la apariția epidemiei, speranța de viață din Statele Unite a scăzut cu 12 ani.

În pofida problemelor, la doi ani după încheierea războiului, economia și natalitatea au cunoscut creșteri spectaculoase. Ele au durat până la Marea depresiune. După Wiloodrow Wilson, următorul președinte a fost Warren Gamaliel Harding. Opinia publică americană se săturase de idealismul și de principiile generoase liberale. Ele au fost și primele alegeri în care femeile au avut dreptul de a vota. Guvernarea americană din acea vreme a fost de tip neoliberal. Ea a protejat marile afaceri, implicându-se cât mai puțin posibil în mersul economiei.

Warren Gamaliel Harding a suferit de pneumonie și a avut probleme cardiace. După moartea lui, vicepreședintele Calvin Coolidge a fost numit președinte până la Marea criză economică. Noul șef de stat a continuat politicile de tip republican ale predecesorului său. Marile afaceri au fost sprijinite prin împrumuturi mari, pe termen lung, la o dobândă foarte mică. Actul transporturilor din 1920 transfera controlul căilor ferate unor manageri privați. Același lucru s-a întamplat și cu flota comercială americană.

Progresul economic a făcut ca un număr considerabil de oameni să se întoarcă la vechile tradiții. Ei au devenit foarte religioși și au respins modernitatea. Mai multe state din vest și din sud au dat legi care interziceau predarea teoriei evoluționiste în școli. A existat chiar și un controversat proces național. În urma lui, John Scopes, profesor de liceu, a fost condamnat pentru că l-a predat pe Darwin. Prohibiția, care interzicea comercializarea băuturilor alcoolice, a însemnat apogeul acestui curent conservator. Legea a favorizat contrabanda, evaziunea fiscală și apariția mafiei.

Gripa spaniolă a cauzat moartea a 500.000 de americani. Încheierea războiului a însemnat și stoparea comenzilor din Europa. Pentru a nu concedia oamenii, s-au scăzut salariile. Peste 4 milioane de muncitori au intrat în grevă. Mișcări sindicale s-au dezvoltat în toată țara. A existat și teama că anarhia bolșevistă s-ar putea repeta și în Statele Unite. Președintele Hoover a înființat un centru de combatere a posibilelor atentate comuniste. Acțiunea s-a numit Sperietoarea roșie, ea dovedindu-se nefondată.

Numai agricultura a mers prost. Comenzile europene din Primul Război Mondial au încurajat fermierii să investească în tehnologia modernă. După încheierea conflictului, mulți dintre ei au dat faliment. Guvernul nu a intervenit, considerând că respectă regulile economiei de piață. Acest principiu nu s-a aplicat pentru marii investitiori din industrie și finanțe. Intrând de mai multe ori în incapacitate de plată, statul a intervenit și a depus garanții.

Deși în interiorul țării a existat un val de tipul „laissez-faire”, politica comercială s-a axat pe măsuri protecționiste. Cel mai relevant a fost actul tarifar Smoot-Hawley din 1930. El conferea monopolul pe piața internă a mai multor companii, în diferite sectoare economice esențiale. Statele Unite au scăzut taxele, considerând că impozitele prea mari descurajează oamenii de afaceri bogați să investească în economie. Arhitectul reducerii poverii fiscale a fost Andrew Mellon.

Ca prim ministru, Raymond Poincare a adoptat o politică foarte dură față de Germania. El a sperat că astfel va colecta mai eficient datoriile de război germane. Acestă tactică a eșuat. Guvernul coaliției de dreapta a fost înlocuit de un executiv format din socialiști și radicali, cu vederi comuniste. Noua coaliție s-a chemat Cartel des Gauches. Socialiștii nu au rezolvat gravele probleme economice și sociale ale Franței. Ei au rămas la putere doar 16 luni. A urmat o succesiune de 6 guverne. În trei ani, puterea a trecut de la moderați la radicali.

Guvernul socialist a fost condus de Edouard Herriot. El a avut patru obiective majore de îndeplinit. Primul a fost rezolvarea problemei datoriilor. Al doilea a fost reconstrucția economiei franceze. Germania nu a plătit sume importante. El a trebuit să găsească o soluție pentru a recupera prejudiciul pierdut. Abordările conciliatorii sau agresive nu au funcționat în precedentele guvernări. Deficitul bugetar a fost uriaș iar taxele erau prea mici. Ele trebuiau crescute fără să stârnească furia populației.

Pentru combaterea crizei economice, Raymond Poincare a fost readus la putere. El a guvernat cu o autoritate aproape dictatorială. Majoritatea partidelor politice s-a poziționat în jurul său. Sistemul birocratic francez a fost restructurat. Taxele au fost echilibrate. În scurt timp, Franța a ajuns pe surplus bugetar. Valoarea monedei naționale a crescut cu 30%. Acest nivel s-a apropiat de cel de dinainte de Primul Război Mondial. Popularitatea primului ministru a crescut. El a fost văzut de mulți drept un erou național.

Edouard Herriot s-a concentrat pe rezolvarea problemei bugetului. Pentru a economisi bani, socialiștii au scăzut dobânda oferită la obligațiunile de stat. Pe termen scurt, acest lucru a adus venituri statului. Pe termen lung, cu o dobândă mai mică, obligațiunile erau mai puțin atractive pentru cetățeni. Ele au fost cumpărate într-un număr mult mai mic. Primul ministru a mai decis impunerea unor taxe foarte mari pentru oamenii bogați. Partidele de dreapta s-au opus. Când au ajuns la putere, au anulat măsurile luate de Herriot.

Partidele de dreapta au avut o altă abordare. Ele au mărit taxele globale și au scăzut salariile și bonusurile bugetarilor. Socialiștii au inversat deciziile moderaților. S-a creat o situație de instabilitate politică și fiscală. Aceasta a condus la o recesiune economică și mai mare decât cea de la începutul anilor ‘20. Nu a existat o planificare și o strategie economică. Fiecare guvern care s-a succedat și-a impus politicile favorite, fără a face compromisuri. Francul a scăzut la niveluri nemaivăzute.

Guvernarea lui Raymond Poincare a continuat. El a fost reales pentru încă un mandat. Deși a înregistrat succese economice notabile, s-a retras din politică în primul an al Marii crize economice, din motive de sănătate. Retragerea sa a cauzat un gol de putere în Franța. A urmat o nouă perioadă de instabilitate politică. Poincare a murit câțiva ani mai târziu. A scris faimoasele memorii Au service de la France.

Criza economică a început o dată cu prăbușirea stocului bursier de pe Wall Street. În medie, valoarea bursei a scăzut cu 40%. Totuși, președintele republican Herbert Hoover a rămas optimist, ignorând semnalele economice. Criza s-a accentuat. S-a ajuns la o rată a șomajului de peste 25%. Profitul fermelor a scăzut la jumătate. Banii de pe bursă nu au avut acoperire reală în economia de piață. Mare parte din sumele exorbitante câștigate de oamenii de afaceri a fost rezultatul speculațiilor. În scurt timp criza a devenit una planetară.

Economia națională a produs mai mult decât au putut oamenii să consume. Antreprenorii au avut profituri atât de mari, încât au pompat sume enorme în investiții. Ei au obținut împrumuturi de la bănci, ce nu au putut fi garantate. Clasa medie americană, cu un nivel al veniturilor constant, nu și-a mai permis să consume la nivelul producției. S-a ajuns și la o criză imobiliară. Aproape orice cetățean a putut obține un împrumut. El a putut garanta cu o locuință ce valora numai 10% din suma obținută de la bancă.

Un alt fenomen ce a cauzat criza a fost apariția firmelor de garantare a riscurilor. Un jucător de pe bursă se angaja într-o acțiune specultativă. După achitarea unui comision, compania promitea garantarea riscului afacerii și plătirea eventualelor pierderi. Până la acest nivel, totul a fost în ordine. Controlul s-a pierdut atunci când au apărut firme de asigurări care garantau pentru asiguratori. S-a ajuns la situația incredibilă în care s-a pierdut șirul datoriilor, o afacere fiind asigurată de 10 ori.

Optimismul exagerat a fost cauza profundă a crizei economice. Perioada interbelică americană a fost denumită și Era jazzului. Generația interbelică americană a avut o altă mentalitate decât precedentele. Bătrânii au considerat tinerii lipsiți de moralitate și de bune maniere. Noua modă vestimentară și muzicală a fost considerată decadentă. Ei au fost numiți Generația pierdută. Foarte mulți americani cu origine africană au migrat spre nord, stabilindu-se în marile orașe. În pofida discriminării rasiale, ei au încercat să se afirme.

Situația firmelor de asigurare a riscurilor nu a fost legiferată în mod clar. S-a creat oportunitatea unor noi speculații. Dorința de profit i-a făcut pe mulți să încalce legea, înființând firme fantomă. Pe hârtie, omul de afaceri trebuia despăgubit. În realitate, acei bani erau fictivi. Apariția mai multor bani pe piața financiară decât a putut economia materială să acopere, a cauzat o inflație fără de precedent în istorie. Acest fenomen a fost inexistent înainte de secolul XX.

Înainte de recesiune existau 4 milioane de șomeri. În ultimul an al crizei economice, mai mult de 15 milioane de americani erau șomeri. Jumătate din băncile din țară au dat faliment. Prăbușirea bursei de pe Wall Street a rămas în istorie drept Marțea neagră. Producția industrială a scăzut cu 45%. Investitorii și-au pierdut încrederea în stabilitatea financiară a țării. Marea depresiune nu a reprezentat doar o gripare a economiei materiale, ci a fost și un blocaj psihologic. Deziluzia a provocat sinuciderea, numai în America, a peste 23.000 de oameni.

În opinia intelectualilor vremii, precum a marelui scriitor american Ernest Hemingway, Generația pierdută a fost o societate materialistă și superficială. Ea a fost lipsită de spiritualitate și orientată spre consum excesiv. Tinerii au fost individualiști și lipsiți de onestitate. Erau pregătiți să facă orice pentru succes. S-a prefigurat o lume în care fiecare se lupta pentru propria supraviețuire, neluând în calcul ce se întamplă cu cei din jur.

Președintele Hoover a considerat că problemele economice aveau natură globală. Ele au fost rezultatul unor cauze dinaintea Primului Război Mondial. El a dorit ca statul să rămână deoparte. Democratul Roosevelt a considerat că intervenția este singura soluție. El a câștigat în mod zdrobitor alegerile prezidențiale din acel an. Dacă Hoover a obținut 15.700 de voturi, contracanditatul său a primit încrederea a 22.800 de cetățeni. A urmat o politică de redresare economică, cunoscută azi cu numele de New Deal.

Probleme sociale din Anglia în primul an al crizei economice au cauzat demisia primului ministru conservator, Stanley Baldwin. Alegerile au fost câștigate de partidul laburist. Acesta a format un guvern de coaliție cu liberalii. Prim ministru a devenit Ramsay Macdonald, politician cu orietări socialiste. El a adoptat măsuri de austeritate. În jur de 2,5 milioane de britanici au rămas șomeri, adică 25% din populația aptă de muncă. Cele mai lovite sectoare au fost industria grea a oțelului și industria constructoare de nave.

Cele mai afectate regiuni din Regatul Unit au fost nordul Angliei, nordul Irlandei, Scoția și Țara Galilor, adică zonele puternic industrializate și cele portuare. Prin mișcarea de stradă Cruciada Jarrow, muncitorii au cerut sprijinul guvernului pentru evitarea falimentului marilor fabrici industriale din nordul țării. Londra nu și-a permis plătirea datoriilor marilor afaceriști.

Văzând că măsurile de austeritate nu au funcționat, Ramsay Macdonald a schimbat strategia de abordare. Londra a renunțat la garantarea standardului în aur. Ea a pompat mai mulți bani în economia de piață. Dobânzile la împrumuturi au fost scăzute. Oamenii au avut posibilitatea să-și plătească datoriile. Actul zonelor speciale din 1934 a atras mutarea industriilor ușoare în zonele afectate de criză. Guvernul a ordonat construirea a peste 500.000 de locuințe, ajutând investițiile. În scurt timp, politicile keynesiste au avut efectul dorit.

Criza economică s-a manifestat inegal pe teritoriul Marii Britanii. Paradoxal, industriile considerate la acea vreme ușoare, din sudul și estul Angliei, precum cele ce produceau chimicale, electricitate sau automobile, au prosperat de pe urma scăderii generalizate a prețurilor. Londra a răspuns la criză prin mărirea impozitului pe venit. Ea a scăzut cu 10% ajutorul de șomaj și a pus taxe vamale protecționiste. Deciziile s-au dovedit neinspirate, adâncind și mai mult criza economică și socială.

Bolnav, Ramsay Macdonald s-a retras din funcția de prim ministru. Stanley Baldwin a revenit la putere. S-au organizat noi alegeri. Partidul conservator a obținut 430 de locuri în parlament, în timp ce partidul laburist doar 154. Baldwin a intuit pericolul pe care îl reprezenta Germania nazistă. El a dorit reînarmarea Marii Britanii. Opinia sa nu a fost populară în epocă și a abandonat ideea. În memoriile sale declara : „buzele mele erau pecetluite”.

Regele Edward al VIII-lea al Regatului Unit a abdicat pentru căsătoria cu socialista americancă, Wallis Warfield Simpson. Acest lucru a stârnit mânia opiniei publice. Un rol central în abdicarea regelui l-a jucat și Baldwin. Noul rege a fost numit George al VI-lea, fratele mai mic al lui Edward. La scurt timp, Baldwin s-a retras din viața publică pe caz de boală. Locul său a fost luat de Neville Chamberlain, colegul său de partid. Noul prim ministru a adoptat o politică de conciliere față de Hitler, fiind susținătorul Conferinței de la München. El a subestimat revizionismul german.

Criza economică a adus un guvern de stânga în Franța. S-a format o coaliție, Frontul național, compusă din partide socialiste și comuniste. Liderul coaliției a fost Leon Blum. El a sprijinit partidul comunist francez în alegeri. Prim minstru a fost numit Andre Tardieu, un intelectual conservator respectat în epocă. Când Marea depresiune a părut depășită de Anglia și de Statele Unite, ea abia și-a atins punctul maxim în Franța.

Inițial, reformele lui Tardieu au încercat să vină în sprijinul oamenilor de rând. S-a decis limitarea numărului maxim de ore muncite la 40 pe săptămână. Spre deosebire de Regatul Unit și de Statele Unite, Franța a rămas o țară majoritar agrară. Prețurile și producția din domeniul agricol au fost stabilizate prin intervenție guvernamentală. S-a încercat restructurarea Băncii Naționale. Intențiile ministrului au fost contracarate de mișcările de stradă. Ele doreau luarea unor decizii politice și mai radicale.

Considerat un conducător slab, Andre Tardieu a fost înlăturat de la putere. Socialiștii radicali au preluat destinele țării. Executivul a fost condus de către Edouard Herriot. Albert Lebrun a devenit noul președinte francez, după moartea lui Paul Doumer. Acesta a fost împușcat de către Paul Gorguloff, un imigrant rus cu probleme psihice. Paul Doumer se afla la o lansare de carte a scriitorului de nuvele din medii exotice, Claude Farrere. Tribunalul francez a respins diagnosticul medical. Asasinul a fost executat prin ghilotinare. Ultimele sale cuvinte au fost: „Rusia, țara mea!”.

Criza economică a cauzat și apriga luptă politică între partidele de stânga și cele de dreapta. Stânga dorea tipărirea de bani, refuzând tăierea taxelor, precum și reduceri bugetare. Dreapta a propus măsuri diametral opuse. În doi ani de zile, cinci prim ministri din stânga radicală, au demisionat. Cei mai importanți lideri ai executivului din a doua jumătate a perioadei interbelice franceze au fost: Joseph Paul-Boncour, Edouard Daladier, Camille Chautemps, Pierre Laval și Leon Blum.

Alexandre Stavisky a fost un om de afaceri francez, protejat al guvernului. A furat, prin evaziune fiscală și prin speculații, peste 6 milioane de lire sterline din bugetul statului. Judecata lui a fost mereu amânată. Nemulțumirea publicului a explodat prin mișcări stradale. Peste 400 de oameni au fost arestați. 15 cetățeni francezi au fost împușcați mortal de către forțele de ordine. Primul ministru de atunci, Camille Chautemps, a motivat intervenția printr-o presupusă lovitură de stat pusă la cale de partidele radicale de dreapta.

Acuzele aduse de Camille Chautemps s-au dovedit nefondate. El a fost forțat să renunțe la funcție. La câteva zile după luptele stradale, Alexandre Stavisky a fost găsit rănit mortal, cu două gloanțe în scalp. Raportul oficial a declarat că antreprenorul se sinucisese. Majoritatea istoricilor contemporani ce au analizat dovezile, a conchis că Alexandre Stavisky a fost asasinat, pentru a nu divulga afacerile corupte ale guvernului. În istoriografia franceză, întregul incident a rămas cu numele de Afacerea Stavisky.

Partidele extremiste au devenit din ce în ce mai puternice. Cele mai bune exemple sunt: mișcările fasciste ca Croix de Feu, ultranaționaliștii Jeunesse patriote, regaliștii radicali precum Action francaise sau Camelot du roi. Toate grupurile au avut în comun un profund sentiment antidemocratic și antiparlamentar.

Confruntat cu greve și proteste violente, ultimul prim ministru al stângii radicale, Leon Blum, a cerut Senatului aprobarea stării de urgență. Aceasta i-ar fi conferit puteri sporite. Refuzat de către parlamentarii francezi, Blum a fost forțat să se retragă din funcție. Edouard Daladier a revenit la putere pentru doi ani. El a guvernat într-un executiv de centru, până în momentul cuceririi Franței de către Germania nazistă.

Conștient de imporanța moralului populației, la preluarea mandatului, președintele Franklin Roosevelt a declarat: „trebuie să ne temem de frica însăși”. O dată cu noul conducător, întreaga abordare economică a fost schimbată. S-a renunțat la ideile de tip „laissez-faire”. Reformele ce aveau să combată criza economică au purtat numele de New Deal. Ele s-au inspirat din măsurile puse în practică de Anglia și Franța. Doctrina keynesistă, cea care milita pentru intervenția statului în economie, a devenit majoritară în lumea occidentală.

Pentru istoricii economici, politica New Deal nu a adus lucruri cu adevărat noi. Trebuie remarcate două realizări remarcabile ale lui Roosevelt. În primul rând, față de orice alt pachet de redresare economică de până atunci, viteza implementării măsurilor a făcut ca efectele pozitive să fie imediat simțite. În al doilea rând, astfel de politici slăbeau statul de drept. În acest caz s-a întamplat contrariul. Propunerile lui Roosevelt au fost dezbătute, tot mai mulți cetățeni devenind interesați de politică.

Primele acțiuni s-au luat în domeniul monetar și fiscal. Băncile care nu mai făceau față au fost închise. S-a făcut o analiză rapidă a potențialului lor de redresare. Cele care au primit rapoarte favorabile au fost imediat redeschise. S-au tipărit mai mulți bani și au fost aruncați în piață. Banca Centrală a hotărât micșorarea dobânzilor pentru a ușura povara datoriilor. Statul a sprijinit împrumuturile pentru investiții în domeniul industrial și agricol. S-a creat o nouă instituție, The Federal Deposit Insurance Corporation. Ea a efectuat un control strict al pieții bursiere.

Realizând că prohibiția a adus numai dezavantaje economice și sociale, legea a fost imediat abrogată. Șomajul masiv a forțat sute de mii de oameni din marile orașe să devină cerșetori. Ei nu au mai avut unde să se angajeze, ce să mănânce sau unde să locuiască. S-a creat un departament special Civilian Conservation Corps. Acesta a oferit locuri de muncă tinerilor între 18 și 25 de ani, retribuindu-i cu 300 de dolari pe lună. Peste două milioane de cetățeni au participat în astfel de tabere de muncă. Ei au ajutat la plantarea copacilor și la repararea căilor ferate.

Domeniul agricol a fost și el sprijinit. Fermierii au primit subvenții de la stat pentru cei care produceau mai puțin, dar investeau mai mult în tehnologie. Peste 6 milioane de țărani au primit ajutoare în bani. În jur de 800.000 dintre aceștia și-au văzut munca distrusă din cauza unor tornade și uragane. Guvernul a decis plantarea a 30.000 de km de copaci, pentru a combate furtunile. The National Recovery Administration a fost principala instituție care s-a ocupat cu legiferarea protejării țăranilor și a micilor afaceri de excesele concurenței și ale monopolului.

După doar doi ani de funcționare, The National Recovery Administration, a fost declarată neconstituțională. Mai multe companii au considerat că legiferarea excesivă contravine principiilor democratice. Chiar și așa, în acest scurt timp, departamentul a avut cele mai bune rezultate din întreaga istorie economică americană a muncii organizate. Cel mai important succes a fost National Labor Relations Act, un pachet de legi ce dădea dreptul muncitorilor de a se organiza în sindicate și de a negocia, în numele colectivului, direct cu angajatorul.

Eric Arthur Blair, cu pseudonimul literar George Orwell, a lucrat în prima parte a vieții sale ca reporter și jurnalist. El a relatat despre viața minerilor și a muncitorilor din zonele industrializate din Regatul Unit interbelic. A lucrat ca spălător de vase într-un restaurant din Paris, trăind câte șase luni în suburbiile Londrei și ale Parisului printre cerșetori, criminali, violatori și prostituate. Orwell a călătorit în Birmania unde a experimentat modul în care erau tratați localnicii de către armata colonială britanică.

Romanul memorialistic Down and Out in Paris and London nu a fost tradus în limba română. Tema centrală a cărții este sărăcia extremă din cele două mari capitale europene, a individului împotriva sistemului politic de la mijlocul perioadei interbelice. Orwell s-a dus fără un ban să-și găsească un loc de muncă pentru supraviețuire. A dormit pe străzi, fiind forțat să lucreze 17 ore pe zi, șapte zile din șapte. Experiența l-a determinat pe scriitorul britanic să pledeze pentru reformarea întregului sistem social englez. A luat apărararea săracilor, pe care i-a considerat „sclavii lumii moderne”.

La sugestia lui Victor Gollanez, scriitorul britanic s-a dus în nordul Angliei pentru a investiga cum trăiesc oamenii din zonele cele mai afectate de sărăcie și de șomaj. În urma experiențelor trăite, Orwell a scris Drumul către Wigan Pier. Capitolul Jos în mină intră în istoria literaturii britanice. Muncind cot la cot cu minerii, el povestește despre lumea întunecată în care ei lucrau, aceștia putând muri în orice moment. Temperatura era foarte ridicată, minerii având nevoie de o condiție fizică supraomenească pentru a putea supraviețui. Munca din mină era iadul însuși.

Pentru o scurtă vreme, Eric Arthur Blair a lucrat la un anticariat. În eseul Cărți și țigări, el a făcut o critică aspră societății engleze interbelice. Din perspectiva acestuia, britanicii citesc foarte puțin și găsesc scuze nefondate pentru a evita formarea unei conștiințe de sine, ca aceea că oamenii nu-și permit să cumpere cărți. Autorul a calculat costurile fumatului și ale consumului de alcool. Acesta avea 442 de cărți în biblioteca personală, calculând costul lor la 20 de lire pe an. În medie, un englez consumă într-un an, țigări și alcool în valoare de 40 de lire.

Zile birmaneze este o altă carte faimoasă a lui Orwell. La mijlocul interbelicului, scriitorul se afla în Myanmar. El a făcut un portret al imperiului britanic, vorbind despre sistemul asupritor al acestuia. A descris corupția generalizată din rândul ofițerilor englezi și tratamentul rasist de care aveau parte nativii. Birmanezii erau, în opinia soldaților, niște „porci negri și mirositori”. Propaganda fusese atât de eficientă, încât și mulți localnici se considerau inferiori. Aflat într-o criză identitară, personajul principal se sinucide.

Politica New Deal a dus la încheierea Marii depresiuni. Măsurile luate de Roosevelt au fost întâmpinate cu opoziție de către republicani. Roosevelt nu a ezitat să recunoască când a greșit, anulându-și o parte din decizii. Președintele american nu s-a lăsat descurajat, propunând un nou set de reforme care să aducă la creștere economică. Ele au rămas în memorie cu denumirea de The Second New Deal. Izbucnirea unui nou război mondial i-a dat ocazia să-și asume puteri sporite. A fost primul președinte american căruia i s-a permis să aibă trei mandate.

Guvernarea lui Roosevelt a fost tot mai criticată. Ea a fost considerată de politicienii de stânga sau de dreapta, drept „idealistă și lipsită de pragmatism”. Cei mai vocali opozanți ai președintelui au fost Francis E. Townsend, care a propus un sistem complex de pensii, și Huey P. Long, care a avut ca slogan de campanie îndemnul: „fiecare om, un rege”. La o lună după anunțarea candidaturii la prezidențiale împotriva lui Roosevelt, democratul Huey P. Long a fost împușcat mortal de către doctorul Carl Weiss.

În opinia liderului american, Actul securității sociale din 1935, a fost cea mai mare realizare a sa. Legea a oferit protecție socială pentru bătrâni, șomeri sau pentru cei cu dizabilități, pe baza contribuțiilor la bugetul de stat. Dintre țările industrializate, Statele Unite fuseseră ultima țară care a luat o asemenea hotărâre. În următorul an, Roosevelt a câștigat alegerile cu un procent zdrobitor de 60%.

Partidul democrat a format o coaliție compusă din minoritățile naționale și rasiale, din imigranți, muncitori și fermieri. Republicanii au avut sprijinul oamenilor de afaceri și al clasei de mijloc din mediul urban. Progamele New Deal au pus bazele statului bunăstării din America. Într-un faimos discurs, Roosevelt a declarat că democrația a eșuat în alte țări fiindcă oamenii se săturaseră de instabilitatea economică și de șomaj. Din disperare, ei și-au sacrificat libertatea pentru a avea ce mânca. Nu trebuie ca această situație să se repete în Statele Unite.

Huey P. Long a fost asasinat pe treptele tribunalui din Louisiana, după ce a participat la un proces controversat în epocă. Peste 200.000 de oameni au participat la înmormântare. Ultimele cuvinte ale lui Long au fost: „ Doamne, nu mă lăsa să mor, mai am atâtea de făcut!”. Carl Weiss a fost ucis în acel schimb de focuri de forțele de ordine. Autopsia a arătat că fusese împușcat de 62 de ori. Familia sa nu a recunoscut niciodată că el ar fi fost criminalul. Ei au susținut că unul din bodyguarzi a tras din greșeală în Long, apoi ceilalți i-au acoperit crima. Majoritatea istoricilor nu acceptă această versiune.

Președintele Franklin D. Roosevelt a îmbinat măsurile economice liberale cu cele ale statului bunăstării. S-a creat instituția The Work Progress Administration. Aceasta a coordonat construirea de drumuri, autostrăzi, școli, spitale și aeroporturi, pentru a încuraja apariția noilor locuri de muncă. S-a creat și un proiect pentru artiști și scriitori. Ei au fost angajați în cadrul unor proiecte federale. Au fost oferite jobouri part-time pentru studenți. Peste 9 milioane de oameni au beneficiat de pe urma programului.

În contextul ascensiunii mișcărilor de extremă drepta în Italia, Germania și Japonia, președintele american a declarat starea de urgență. El a cerut permisiunea cetățenilor americani de a guverna încă un mandat. În situații excepționale, constituția americană conferea puteri aproape dictatoriale președintelui. Președintele Abraham Lincoln, în timpul războiului civil american, a declarat o stare de urgență națională pentru decretarea anulării sclaviei din rândul negrilor. Roosevelt a rămas șeful statului până la moartea sa.

Istoria umanității a fost caracterizată de inegalitatea veniturilor și a averilor. Lucrarea Capitalul în secolul XXI, a economistului francez Thomas Piketty, sintetizează aceste inegalități din ultimele trei secole. Concluziile la care ajunge sunt fascinante. În trecut, creșterea economică a fost de 0,1%. Moștenirea a jucat un rol central în societate. Randamentul capitalului a fost mult mai important decât investițiile și producția. Ceea ce a zguduit cu adevărat ordinea economică a fost Primul Război Mondial.

Noi credem că Revoluția Industrială a redus diferențele dintre săraci și bogați. În opinia autorului, impactul asupra vieții marilor mase de oameni a fost minor. În jurul anului 1910, în Europa și Statele Unite, s-au atins cifre record, neatinse până azi, în ceea ce privește inegalitatea. Cei mai bogați 10% dintre francezi dețineau 88,5% din avuția națională, în timp ce primii 1% aveau 60,5%. Pentru Anglia, cifrele sunt de 92% și 69%. Contrar așteptărilor, societatea americană a fost ceva mai egalitară decât cea europeană, înregistrând procente de 81,1% și 45,1%.

Prima conflagrație mondială a ruinat mulți mari proprietari. Dezvoltarea economiei și reformarea sistemului democratic au sprijinit combaterea inegalității. Noile descoperiri medicale, precum antibioticul, au dus la o explozie demografică. Economic, s-a intrat într-o nouă eră. Distribuția capitalului pentru Franța interbelică arăta că primii 10% au deținut 80% din venitul național, în timp ce primii 1% au avut 47,4%. Anglia a înregistrat 85% și 55%, în timp ce Statele Unite 73,4% și 43,7 %.

Cifrele arată scăderea drastică a averilor primilor 1%. Pe ce acest fond s-a dezvoltat „generația pierdută” americană interbelică. Trendul a continuat și după Al Doilea Război Mondial. Primii 10% din Franța mai aveau în proprietate doar 72,8% din capital. Elita de 1% a ajuns la 33,4%. Pentru Marea Britanie, s-au înregistrat statistici de 76% și 47,2%. Statele Unite au atins nivelul de 65,7% și 29%. Piketty consideră că prezentul oferă o situație inversă, o întoarcere către nivelurile inegalităților extreme de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Thomas Piketty susține că, înainte de Primul Război Mondial, „visul american” ar fi fost imposibil. Un om care începea cu o afacere mică și ar fi muncit din greu toată viața, nu i-ar fi ajuns niciodată din urmă pe cei care trăiau din randamentul capitalului. În condițiile în care economia creștea foarte greu, iar demografia cunoștea progrese modeste, bogații și-au putut tripla averea în doar zece ani de zile, nemuncind. Aceștia au putut trăi și face profit din rentele propietăților pe care le-au deținut.

Conflictul a început ca o revoltă îndreptată împotriva guvernului republican. Rebelii conservatori s-au definit ca fiind naționaliști. Ei au primit sprijinul Germaniei naziste și al Italiei fasciste. Republicanii au fost formați din partide socialiste și comuniste. Au fost ajutați de către Uniunea Sovietică și de către Brigăzile internaționale, formate din voluntari din Statele Unite, Marea Britanie și Franța. După un război ce a răpit viețile a 500.000 de oameni, naționaliștii conduși Francisco Franco au câștigat, instaurând o dictatură militară.

Tradițional, Franța avea mulți intelectuali de stânga. Primul minsitru, Leon Blum, a dorit trimiterea de ajutoare guvernului republican. La intervenția lui Stanley Baldwin, acesta s-a răzgândit. S-a semnat un tratat prin care 27 de țări se angajau să nu intervină în războiul civil. Cele mai importante au fost: Germania, Italia, Uniunea Sovietică, Anglia și Franța. Acordul a fost încălcat de către marile puteri europene. Până la urmă s-au trimis 9.000 de voluntari francezi în Spania, 3.000 dintre aceștia murind în conflict.

Mulți intelectuali europeni și americani s-au implicat în acest război, lăsând în urmă mărturii fascinante. Cei mai renumuți au fost Andre Malraux cu nuvela Speranța, George Orwell care a scris Omagiul Cataloniei și Ernest Hemingway, autorul romanului Pentru cine bat clopotele. În onoarea evenimentului, Pablo Picasso a pictat tabloul Guernica. Reporterul american de origine maghiară, Robert Capa, a lăsat în urma celebra fotografie Moartea unui soldat loialist, Spania 1936.

Peste 127.000 de cețățeni americani cu origini japoneze au fost arestați, anchetați și închiși de către guvernul de la Washington, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Autoritățile americane i-au considerat pe aceștia posibili spioni în serviciul împăratului, cunoscând loialitatea japonezilor pentru propria lor civilizație. Exista o comunitate destul de mare de japonezi pe coasta de Vest a Statelor Unite. Dovezile ulterioare au arătat că măsura s-a dovedit una nefondată, vasta majoritate a celor arestați fiind nevinovați.

Cedând presiunii populare, președintele Roosevelt a semnat un act ce aproba relocarea japonezilor în lagăre de concentrare aflate pe teritoriul Statelor Unite. Ordinul de evacuare a determinat multe familii să-și vândă toate proprietățile la un preț foarte mic față de cel al pieței. Până la finalizarea construirii lagărelor, mulți japonezi au fost forțați să locuiască în grajduri sau în barăci militare. Peste două treimi dintre aceștia erau japonezi născuți pe pământ american, care își pierduseră legăturile cu țara natală.

După război, Fred Korematsu a dat în judecată Statele Unite. Procesul a fost unul foarte controversat în epocă. Curtea Supremă de Justiție a dat câștig de cauză statului. Ea a spus că întemnițarea japonezilor a fost o „necesitate de război”. Abia în 1988, Congresul și-a recunoscut greșeala. El a oferit suma de 20.000 de dolari supraviețuitorilor. Istoriografia occidentală a pus prea puțin accentul pe acest eveniment. Deși nu se poate compara cu lagărele de concentrare naziste sau sovietice, episodul a fost unul rușinos pentru țara considerată „Prima democrație a lumii”.

Au existat 10 tabere de concentrare. Condițiile captivității au fost proaste, dar umane. Copiii japonezi au fost trimiși la școală. Adulții au avut dreptul să lucreze pământul pentru un salariu de 5 dolari pe zi. Dacă încercau să evadeze, japonezii riscau să fie împușcați de forțele de ordine.

La insistențele lui Winston Chruchill, primul ministru britanic din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, frontul de Vest a fost deschis prin Operațiunea avalanșa din 1943. Aceasta a însemnat invadarea Italiei prin Sicilia. Confruntați cu o rezistență hotărâtă, americanii au invadat Franța prin nord, debarcând în Normandia. După lupte grele, trupele aliate au înaintat până la cateva sute de km de Berlin. Sovieticii au înfrânt și ultima rezistență a naziștilor din capitala Germaniei. A existat o aparentă prietenie între occidentali și bolșevici.

Puterile revizioniste s-au descurcat foarte bine în timpul conflictului. Ele au fost înfrânte în urma unui război de atriție, neputând să țină pasul cu resursele net superioare ale Aliaților. Într-o ciocnire a coalițiilor, gruparea care poate mobiliza resurse mai mari, va ieși mereu învingătoare. Dintre puterile de status-quo, cel mai mult au contribuit americanii. Ei au avut 49.761 de avioane, 17.500 de tancuri și au cheltuit 37,5 miliarde de dolari. Au fost urmați de către englezi. Aceștia au trimis pe câmpul de bătălie 5.000 de tancuri, 12.070 de aeronave, și au investit 11,1 miliarde.

În primul an al războiului, puterile de status-quo au avut 24.178 de avioane. Ele au cheltuit 3,5 miliarde de dolari pe înarmare. Puterile Axei au avut 14.562 de aeronave, investind 6,75 de miliarde de dolari. Spre finalul conflictului, Aliații au avut 85.806 de avioane de vântoare, față de 18.606 ale puterilor revizioniste. Costul războiului pentru occidentali a crescut la 62, 5 miliarde de dolari. Agresorii și-au putut permite alocarea a doar 18,3 miliarde. Cifrele arată clar că puterile revizioniste au pierdut războiul deoarece nu s-au putut ridica la performanțele economice ale Aliaților.

Franța a fost înfrântă rapid de către Germania nazistă. Parisul a decis formarea regimului de la Vichy, un stat fracez care funcționa ca un protectorat al lui Hitler. Ironia istoriei face ca liderul guvernului de la Vichy să fie mareșalul Philippe Petain, un mare erou al Primului Război Mondial, cel care obținuse atâtea victorii împotriva nemților. „Leul de la Verdun” a ordonat trupelor franceze să-l sprijine pe cel de-al Treilea Reich. Pe parcursul ocupației germane, populația a încercat să reziste în mod pasiv, trimițând informații Aliaților.

Marea Britanie și Franța au ieșit din rândul marilor puteri, mulțumindu-se cu statutul de puteri regionale. În primii ani postbelici, Statele Unite au ajuns puterea hegemonică globală. Au fost singura națiune ce a deținut tehnologia armamentului nuclear. La acea vreme, visteria de la Washington deținea 60% din rezervele de aur ale lumii. În primul an al conflictului mondial, America a avut un produs național de 200 de miliarde dede dolari. Zece ani mai târziu, produsul național brut a crescut la 381 de miliarde. Peste încă 10 ani, PNB-ul a crescut până la 550 de miliarde.

Mai puțin cunoscut este raportul victimelor dintre puterile de status-quo și cele revizioniste. În total, țările ce au luptat de partea Aliaților au pierdut 44 de milioane de oameni, civili și militari. Puterile Axei au înregistrat 11 milioane de morți. Dacă luăm în calcul și faptul că o parte din populația civilă ce a trăit sub statele revizioniste, a fost ucisă sistematic de către propriile guverne, atunci putem înțelege cu adevărat cine a fost partea agresoare.

Economia Statelor Unite a profitat de pe urma celui de-Al Doilea Război Mondial, implicându-se în reconstrucția Europei. Cea mai cunoscută acțiune politică a fost Planul Marshall. Washingtonul a împrumutat țările europene cu 12 milioane de dolari pe o perioada de trei ani. Succesul americanilor nu a fost ușor. Ei au plătit un preț scump pentru obținerea statutului de hegemon global economic. Din cele 16 milioane de militari mobilizați pentru război, 407.000 au fost uciși și 671.000 au fost răniți.

Pentru Regatul Unit și Franța, costurile materiale au fost colosale. Londra a cheltuit 120 de milioane de dolari pentru reconstrucție, echivalentul a 1,260 trilioane de dolari de azi. Englezii au fost atât de afectați, încât abia la șapte ani de la încheierea războiului, și-au permis să importe alimente. Dacă nu ar fi fost ajutorul american, mulți britanici ar fi riscat să moară de foame. Produsul național brut a fost de 71 de milioane de dolari. Cel francez a atins suma de 50 de milioane.

Anglia a avut o poziție diplomatică privilegiată față de Statele Unite. Franța a dorit să fie tratată ca o țară învigătoare la tratativele de pace. Diplomații englezi și americani au disprețuit această idee. Ei au considerat că aportul Parisului la victoria finală a fost modest. Atitudinea țărilor anglo-saxone a determinat o reconciliere ce părea de neimaginat. Robert Schuman, ministrul de externe francez, și Konrad Adenauer, primul cancelar al Germaniei postbelice, au anunțat crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, viitoarea Uniune Europeană.

Marea Britanie a folosit 17.800 de militari în cea de-a doua conflagrație mondială. A pierdut 580.000 și a avut 475.000 de soldați răniți. Anglia a pierdut în captivitate 318.000 de oșteni. La fel de relevante au fost victimele în rândul civililor și orașele distruse de raidurile aviaței germane „Luftwaffe”. Baza de date a Commonwealthului oferă cifra de 67.092 de civili uciși, alături de un motor de căutare. Prin el se află dacă o rudă a fost ucisă în urma „bombardamentelor strategice”.

Au existat semne clare, încă din perioada interbelică, că imperiile coloniale europene nu mai puteau fi susținute. Renunțarea Franței la Siria și refuzul Commowealthului de a spriji Marea Britanie într-un război cu Turcia, au fost doar câteva exemple. Principiul autodeterminării naționale a început să fie asimilat în toată lumea. Paradoxal, invadarea coloniilor europene din Asia, de către japonezi, a favorizat mișările naționale. Statele Unite au decis să nu mai tolereze astfel de colonii. Și-au retras sprijinul pentru Marea Britanie și Franța.

Spre deosebire de epoca Ligii Națiunilor, Washingtonul a fost interesat direct în sprijinul luptei pentru independență a africanilor și a asiaticilor. Motivul a fost simplu. Singura putere care punea în pericol supremația americană era Uniunea Sovietică. Moscova a sprijinit o parte din aceste mișcări de eliberare națională. Ea a folosit propaganda pentru răspândirea comunismului sovietic în lume. Președintele american Harry Truman a venit cu „doctrina de îngrădire”. Această politică a urmărit prevenirea lărgirii zonelor de influență a Moscovei.

Puterile europene au reacționat diferit față de politica de decolonizare. Englezii au renunțat foarte ușor la supremația din Asia. Nu mai puțin de 49 de teritorii și-au declarat independența față de Londra. Cea mai mare pierdere a fost India, considerată „perla coroanei britanice”. Anglia a continuat să întrețină relații diplomatice și economice strânse cu fostele sale colonii, până în zilele noastre.

Atitudinea politicienilor englezi a fost pozitivă. Primul ministru britanic, Harold Macmillan, vorbind despre Africa, a recunoscut că a sosit „vântul schimbării”. Au existat conflicte minore în Kenya și Malaezia, rezolvate înainte să devină ceva serios. În Africa de Sud s-a practicat dominația albilor asupra negrilor, prin politica rasistă „apartheid”. Minoritari, albii au fost singurii cu drepturi politice. Situația a continuat până la organizarea primelor alegeri libere, la începutul anilor ‘90.

Franța nu a acceptat pierderea statutului de mare putere. A urmat un război în Indochina, în urma căruia Vietnamul și-a declarat independența. Războiul de gherilă s-a prelungit până la mijlocului anilor ‘50. Francezii au pierdut peste 80.000 de militari înainte să-și recunoască înfrângerea. Statele Unite au încercat să umple golul lăsat de francezi, susținând o mișcare democrată în sudul Vietnamului. Acțiunea va aprinde Războiul din Vietnam, rămas în istorie ca una din cele mai umilitoare înfângeri ale americanilor.

Parisul nu a acceptat nici declarația de independență a Algeriei. Războiul dintre cele două țări a provocat 45.000 de morți. Franța a ajuns în pragul unei revolte naționale și în incapacitate de plată. Președintele Charles de Gaulle a anunțat retragerea din Algeria. Delicată a fost și retragerea Angliei și a Franței din Egipt, în urma neînțelegerilor asupra canalului Suez. Cele două foste mari puteri europene au dorit trimiterea de trupe. Statele Unite le-a impus renunțarea la această idee. America a rămas singura mare putere occidetală de status-quo.

La un secol distanță, profeția lui Alexis de Tocqueville s-a împlinit. În perioada postbelică, singurele mari puteri au rămas Statele Unite și Uniunea Sovietică. Winston Churchill a ținut discursul de la Fulton. Acum s-a făcut separația dintre partea capitalistă și cea comunistă, sintetizată prin expresia Cortina de fier. Marea Britanie și Franța nu au mai putut ține pasul cu Uniunea Sovietică. Ele au rămas sub sfera de influență americană. Întreaga lume occidentală a devenit depedentă de Washington.

Pentru prima dată în istorie, s-a ajuns la o lume guvernată de două puteri hegemonice. Asemenea situație s-a numit„bipolaritate”. În termeni relativi, Uniunea Sovietică întrecea Statele Unite. Poziția geografică mai apropiată de centrul Europei îi conferea un avantaj vital. Bolșevicii puteau trimite pe frontul european 25.000 de tancuri, 19.000 de avioane de luptă și 13 milioane de ostași. Acesta a fost motivul principal pentru care liderii americani au acceptat împărțirea lumii în sfere de influență.

Din perspectiva puterii absolute, Statele Unite au fost clar puterea superioară. La cinci ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică avea un Produs Național de 126 de miliarde de dolari, cu un PNB pe cap de locuitor de 699 de dolari. Prin comparație, PNB-ul american se ridica la 381 miliarde, venitul pe cap de locuitor ajungând la 2536 de dolari. Statele Unite au deținut monopolul armamentului nuclear. Chiar și când acest monopol a fost pierdut, americanii au fost mereu cu un pas în fața sovieticilor, din punct de vedere tehnologic.