Fondarea ONU
Organizația Națiunilor Unite este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată în 1945, după Al Doilea Război Mondial, are astăzi 193 de state membre.
1 din 4
Întemeierea ei a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cartei Organizației Națiunilor Unite în 1945 în cadrul conferinţei de la San Francisco.
2 din 4
Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională și respectarea dreptului internațional. Sediul central al organizației este la New York.
3 din 4
Respectarea drepturile omului a fost motivul principal pentru crearea ONU. Atrocitățile celui de-Al Doilea Război Mondial și genocidurile au determinat că noua organizație să prevină tragedii similare în viitor. Un prim obiectiv a fost acela de a crea un cadru legal pentru a lua în considerare și a lua hotărâri asupra violărilor drepturilor omului.
4 din 4
Istoria ONU a fost una agitată, în conformitate cu contextul politic în care a acţionat. Republica Federală Germană și Republica Democrată Germană s-au integrat în ONU în aceeași zi, la 18 septembrie 1973. Reunificarea Germaniei a provocat dispariția RDG și RFG fară a afecta statutul de membru a Germaniei. Republica China a fost membru fondator al ONU în 1945.
În timpul celui de-al doilea război mondial, statele din coaliţia antifascistă au considerat necesară înlocuirea Societăţii Naţiunilor cu o nouă organizaţie, deoarece ea s-a dovedit incapabilă să împiedice izbucnirea acestui război şi a altor conflicte anterioare lui. În cadrul conferinţelor internaţionale ale principalelor state din coaliţia antifascistă a fost dezbătută şi chestiunea înfiinţării unei noi organizaţii internaţionale pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
1 din 6
În cadrul Conferinţei la nivel înalt de la Teheran, la care au participat liderii S.U.A., Angliei şi fostei U.R.S.S. s-a adoptat hotărârea ca miniştrii de externe ai celor trei state să pregătească proiectul statutului noii organizaţii internaţionale.
2 din 6
Reuniunea miniştrilor de externe ai celor trei state a avut loc la Dumbarton Oaks, lângă Washington, în anul 1944. La a doua rundă a acestei reuniuni a participat şi China. Miniştrii de externe au pregătit proiectul de statut al noii organizaţii internaţionale, denumit propuneri pentru înfiinţarea unei organizaţii internaţionale universale".
3 din 6
Chestiunile asupra cărora nu s-a ajuns la un acord, funcţionarea noii organizaţii, calitatea de membru al ei, mecanismul de vot în cadrul organelor ei, au fost discutate la Conferinţa la nivel înalt de la Yalta, din februarie 1945.
4 din 6
Conferinţa de la Yalta a adoptat regulă unanimităţii voturilor celor cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al viitoarei organizaţii şi a admis printre membrii ei fondatori doua republici unionale din cadrul U.R.S.S. de atunci - Ucraina şi Belarus.
5 din 6
La Yalta se convenise să fie invitate la conferinţa pentru constituirea noii organizaţii internaţionale toate statele care vor fi declarat război Puterilor Axei până la data de 1 martie 1945. România nu a fost însă invitată să participe la San-Francisco, deşi trecuse de partea coaliţiei antifasciste cu şase luni în urmă, la 23 August 1944.
6 din 6
În ciuda contribuţiei sale la înfrângerea Germaniei hitleriste, datorită opoziţiei fostei U.R.S.S., România nu a putut dobândi, la sfârşitul războiului, statutul de ţară aliata, nici măcar pe acela de cobeligeranta, cum a fost cazul Italiei, ea fiind declarată tara învinsă. Aşa se face ca România a fost primită în O.N.U. abia în decembrie 1955.
Pentru a citi toată lecția trebuie să fii autentificat.
sau
Nu ai cont History Lapse? Fă-ți unul acum.
Liga Națiunilor
Fondarea Ligii Națiunilor a fost stabilită în cadrul Tratatului de la Versailles. La apogeul instituției, aceasta număra 58 de membri. Obiectivele erau clare: dezarmarea, prevenirea războaielor, securitatea colectivă, rezolvarea disputelor prin negociere și diplomație, îmbunătățirea calității vieții.
Ascensiunea și decăderea imperiului japonez
Bătălia de la podul Lugou, Al Doilea Război Chino-Japonez, partidul comunist și partidul naționalist chinez, bătălia şi masacrul de la Nanjing, Bătăliile de la Khalkhin Gol, campania din Indochina și Birmania, Pearl Harbour, Ianfu, femeile de confort, Apogeul şi Înfrângerea, Hiroshima și Nagasaki, invadarea Manciukuo de către sovietici, capitularea necondiționată, revizionismul istoric.
China. De la imperiu la republică democrată
Imperiul chinez, Primul și Al Doilea Război al Opiului. Rebeliunea Taiping, Dinastia Qing și încercarea de reformare a statului. Revoluția Xinhai de la 1911 și proclamarea republicii. A doua revoluție democratică și dezamăgirea produsă de revoluție.
China. De la republică democrată la republică populară
Era lorzilor feudali, testamentul lui Sun Yat-sen, reunificarea Chinei, războiul civil din 1927 - 1936, luptele cu japonezii, Republica Chineză Taiwan.
Puterile de status-quo în perioada interbelică
Consolidarea Uniunii Sovietice
Congresul de la Viena, din 1815, a adus Rusia țaristă în poziția unei mari puteri europene. Armatele țarului Alexandru I au fost cele care au înfrânt vestita „La Grand Armee” a Primului Imperiu Francez.
Uniunea Sovietică: drumul spre Berlin
Pactul Ribbentrop-Molotov și colaborarea dintre comuniști și naziști. Invadarea Poloniei și masacrul de la Katyn. Invadarea Finlandei și Simo Hayha. Declanșarea Operațiunii Barbarossa și evacuarea. Spionul Richard Sorge, sprijinul material acordat de către Statele Unite și sacrificiul poporului rus. Imperiul răului.
Războiul Civil Spaniol
Rădăcinile războiului civil spaniol se regăsesc în Spania secolului al XIX-lea. Statul spaniol nu a reușit să se reformeze. El a rămas cu o guvernare medievală. Pe termen lung, imperiul colonial spaniol a fost o povară pentru dezvoltarea țării.
Portugalia. De la democrație la dictatura lui Salazar
Istoriografia occidentală a catalogat regimul lui Salazar ca fiind unul fascist. Cel puțin la nivel declarativ, Salazar nu a recunoscut niciodată acest lucru. El a susținut că este adeptul unui stat autoritar menit să aducă ordinea.
Africa. Un lung proces de colonizare
Mişcările de autodeterminare din perioada interbelică trebuiesc privite într-un context mai larg. Sigur că formarea unei conştiinţe naţionale, în sensul căpătat în secolul al XIX-lea, a fost rezultatul influenţei europene în Africa. În fond, trasarea graniţelor a fost făcută de către europeni, fără să se ţină seama de specificul cultural. Pe de altă parte, succesul statelor naţionale africane nu trebuie înţeles ca fiind ceva cu totul...
- Steven Zaloga, The Siegfried Line 1944-45, Battles of the German Frontier, Osprey Publishing, Oxford, 2007