Fondarea ONU

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Organizația Națiunilor Unite este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată în 1945, după Al Doilea Război Mondial, are astăzi 193 de state membre.

Întemeierea ei a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cartei Organizației Națiunilor Unite în 1945 în cadrul conferinţei de la San Francisco.

Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională și respectarea dreptului internațional. Sediul central al organizației este la New York.

Respectarea drepturile omului a fost motivul principal pentru crearea ONU. Atrocitățile celui de-Al Doilea Război Mondial și genocidurile au determinat că noua organizație să prevină tragedii similare în viitor. Un prim obiectiv a fost acela de a crea un cadru legal pentru a lua în considerare și a lua hotărâri asupra violărilor drepturilor omului.

Istoria ONU a fost una agitată, în conformitate cu contextul politic în care a acţionat. Republica Federală Germană și Republica Democrată Germană s-au integrat în ONU în aceeași zi, la 18 septembrie 1973. Reunificarea Germaniei a provocat dispariția RDG și RFG fară a afecta statutul de membru a Germaniei. Republica China a fost membru fondator al ONU în 1945.

În timpul celui de-al doilea război mondial, statele din coaliţia antifascistă au considerat necesară înlocuirea Societăţii Naţiunilor cu o nouă organizaţie, deoarece ea s-a dovedit incapabilă să împiedice izbucnirea acestui război şi a altor conflicte anterioare lui. În cadrul conferinţelor internaţionale ale principalelor state din coaliţia antifascistă a fost dezbătută şi chestiunea înfiinţării unei noi organizaţii internaţionale pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

În cadrul Conferinţei la nivel înalt de la Teheran, la care au participat liderii S.U.A., Angliei şi fostei U.R.S.S. s-a adoptat hotărârea ca miniştrii de externe ai celor trei state să pregătească proiectul statutului noii organizaţii internaţionale.

Reuniunea miniştrilor de externe ai celor trei state a avut loc la Dumbarton Oaks, lângă Washington, în anul 1944. La a doua rundă a acestei reuniuni a participat şi China. Miniştrii de externe au pregătit proiectul de statut al noii organizaţii internaţionale, denumit propuneri pentru înfiinţarea unei organizaţii internaţionale universale".

Chestiunile asupra cărora nu s-a ajuns la un acord, funcţionarea noii organizaţii, calitatea de membru al ei, mecanismul de vot în cadrul organelor ei, au fost discutate la Conferinţa la nivel înalt de la Yalta, din februarie 1945.

Conferinţa de la Yalta a adoptat regulă unanimităţii voturilor celor cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al viitoarei organizaţii şi a admis printre membrii ei fondatori doua republici unionale din cadrul U.R.S.S. de atunci - Ucraina şi Belarus.

La Yalta se convenise să fie invitate la conferinţa pentru constituirea noii organizaţii internaţionale toate statele care vor fi declarat război Puterilor Axei până la data de 1 martie 1945. România nu a fost însă invitată să participe la San-Francisco, deşi trecuse de partea coaliţiei antifasciste cu şase luni în urmă, la 23 August 1944.

În ciuda contribuţiei sale la înfrângerea Germaniei hitleriste, datorită opoziţiei fostei U.R.S.S., România nu a putut dobândi, la sfârşitul războiului, statutul de ţară aliata, nici măcar pe acela de cobeligeranta, cum a fost cazul Italiei, ea fiind declarată tara învinsă. Aşa se face ca România a fost primită în O.N.U. abia în decembrie 1955.

La finalul celor două conferinţe de la Dumbarton Oaks, SUA, Regatul Unit al Marii Britanii, URSS, la prima conferinţă, şi China, la a doua conferinţă, s-au pus de acord asupra creării unei Organizaţii a Naţiunilor Unite, precizându-i sistemul de organizare şi elaborând două documente de bază: 1). Propunerile premergătoare pentru constituirea unei organizaţii internaţionale de securitate şi 2). Statutul viitoarei organizaţii.

Participanţii au hotărât ca organul principal de decizie, Consiliul de Securitate, să fie condus practic de cele patru mari puteri aliate plus Franţa, cei cinci având statutul privilegiat de membrii permanenţi, însă chestiunea votului nu a fost decisă. La conferinţa de la Yalta au fost revăzute şi completate propunerile înaintate la Dumbarton Oaks, cei trei mari - SUA, URSS şi Marea Britanie - stabilind ca cele cinci mari puteri, membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU, să aibă drept de veto în problemele de fond.

În 1945, reprezentanţii a 50 de ţări s-au întâlnit la San Francisco pentru a elabora Carta Naţiunilor Unite. Delegaţii au deliberat pe baza propunerilor elaborate de reprezentanţii Chinei, Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii la Dumbarton Oaks în perioada august – octombrie 1944.

Sarcina conferinţei a fost discutarea şi aprobarea Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, însãrcinatã cu menţinerea pãcii şi securitãţii în lume. Obiectivul era clar şi precis, neavând nimic de-a face cu elaborarea tratatelor de pace. Condiţiile de lucru au fost excelente, graţie eforturilor remarcabile ale organizatorilor. Munca depusã a fost enormã şi complexã. Propunerile de la Dumbarton Oaks au fost analizate de comisii specializate, având, la rându-le, 12 comitete de lucru.

Rezultatul acestor uriaşe eforturi a fost elaborarea Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Procesul a fost mai puţin spectaculos şi mai puţin dramatic decât în cazul Pactului Societãţii Naţiunilor, în bunã parte pentru cã erau puţine noutãţi în munca depusã. Detaliile elaborãrii Pactului Societãţii Naţiunilor au fost ţinute în secret pânã la definitivare.

În aceste condiţii, evident cã statele mici au avut posibilitatea de a-şi evidenţia sentimentele de nemulţumire faţã de unele din propunerile marilor puteri. Sub conducerea abilului ministru de externe al Australiei, Herbert Enott, statele mici au lansat o serie de atacuri împotriva planului marilor puteri, cu accent mai ales la adresa sistemului de vot prin care se crea acestora o poziţie privilegiatã. Desigur cã puterile garante nu au dat înapoi, dar prin acţiuni tenace, statele mici au obţinut o serie de succese care au consolidat efectiv poziţia lor.

Fiecare comitet analiza prevederile respective din Propunerile de la Dumbarton Oaks şi eventualele amendamente şi fãcea recomandãri comisiei în care era integrat. Deciziile adoptate de comisii erau remise Comitetului de coordonare, format din cele 14 state care constituiau Comitetul executiv, precum şi unui Comitet consultativ juridic. Comitetul de coordonare decidea structura Cartei şi textul final. În caz de constatare a unor nereguli, textul era înapoiat pe aceeaşi filierã, iar Comitetul de jurişti (din 6 membri) analiza limbajul legal.

În afarã de aceste organisme oficiale ale Conferinţei au mai funcţionat câteva neoficiale. Printre acestea am menţiona reuniunile miniştrilor de externe ai puterilor garante, care soluţionau toate marile probleme care impuneau o poziţie comunã. Mai funcţiona şi un comitet al marilor puteri, care analiza toate amendamentele propuse de guvernele participante.

Secretarul conferinţei a elaborat un set de reguli de procedurã, care au fost analizate de Comitetul de conducere. Discuţii au avut loc doar pe marginea sistemului de vot. Secretariatul a propus ca fiecare comitet sã adopte propria procedurã de vot.

La San Francisco s-a fãcut simţitã şi influenţa opiniei publice mondiale, prin intermediul poziţiei, stãrii psihologice şi a aspiraţiilor pacifice a milioane de oameni. În acest sens, fraza de început a Cartei, ,,Noi popoarele Naţiunilor Unite", nu este o formulare demagogicã, ci reflectã o stare de spirit.

Carta Organizației Națiunilor Unite este un tratat care înfințează organizația internațională numită Organizația Națiunilor Unite. A fost semnat la Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională de la San Francisco, de 50 din cele 51 de țări membre originale, Polonia, inițial, apoi alte state, care nu au fost reprezentate la conferință, au semnat-o mai târziu. Acesta a intrat în vigoare la data de 24 octombrie 1945, după ce a fost ratificat de către cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate: Republica China , Franța, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, Regatul Unit, și Statele Unite și de majoritatea celorlalte state semnatare.

Carta este constituită dintr-un preambul și o serie de articole grupate în capitole.

Este foarte clarã, în primul rând, influenţa evoluţiei anterioare a organizaţiei internaţionale, a sistemului Societãţii Naţiunilor în special. Oarecum simplist, se poate afirma cã O.N.U. este o versiune revizuitã a Societãţii Naţiunilor. S-au depus eforturi vizibile pentru a se evita deficienţele organizaţiei create în 1919, pentru a întãri punctele slabe pe care mecanismele Societãţii Naţiunilor le-a relevat în existenţa sa. În acelaşi timp, aspectele pozitive au fost preluate, dupã cum direcţiile noi de acţiune iniţiate, cu bune rezultate, au fost continuate dupã 1945. Putem, aşadar, fi de acord cu Innis L. Claude, când afirmã cã, în maniera pozitivã, ca şi în cea negativã, vechiul sistem l-a influenţat pe cel nou.

Carta prezintă drepturile şi obligaţiile statelor membre şi stabileşte organele principale şi procedurile ONU.

Statele mici au adus o contribuţie constructivã, realistã la elaborarea Cartei, deşi, în absenţa unor mari personalitãţi care sã le reprezinte, precum şi datoritã conjuncturii, nu au reuşit sã modifice principiul conducerii de cãtre marile puteri. Mai mult chiar, au acceptat acest principiu, deşi au încercat sã-l modifice, sã-i impunã limite tolerabile. În acest sens, se poate afirma cu toatã certitudinea cã statele mici au fãcut tot ceea ce era posibil în condiţiile date.

În unele privinţe, prevederile din Cartã sunt mai satisfãcãtoare, în ce priveşte necesitãţile securitãţii colective, decât cele ale Pactului Societãţii Naţiunilor. Astfel, Carta nu are atâtea lipsuri în ce priveşte prevenirea agresiunii; înlocuieşte prohibirea limitatã a rãzboiului cu interzicerea ameninţãrii sau utilizãrii forţei; acoperã golul dintre obligaţiile defensive şi mãsurile de sancţionare prin subordonarea întregului proces de sancţionare unui organ unic, Consiliul de securitate.

Geneza Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost un proces îndelungat şi complex, influenţat de o multitudine de factori, rezultanta confruntãrii unor interese de putere. Carta ONU apare ca un produs al experienţei trecute în crearea şi funcţionarea unei organizaţii internaţionale, al studiilor şi evaluãrilor fãcute de experţi chiar în anii rãzboiului, al influenţei decisive a marilor puteri, a Statelor Unite în special, asupra negocierilor desfãşurate şi sub presiunea opiniei publice mondiale, care cerea cu insistenţã realizarea nobilei aspiraţii spre o pace justã şi durabilã.

Cu toate acestea, nici Carta nu creazã ceea ce specialiştii apreciazã a fi un sistem ideal de securitate colectivã. Aşa de pildã, Carta nu soluţioneazã problema contingentelor militare internaţionale, nu oferã garanţii mai multe decât Pactul în ce priveşte dezarmarea şi revizuiri pacifice, apreciate a fi elemente de bazã ale sistemului de securitate colectivã.