Războiul Civil Spaniol
autor Liviu Sadovschi, noiembrie 2016
Rădăcinile războiului civil spaniol se regăsesc în Spania secolului al XIX-lea. Statul spaniol nu a reușit să se reformeze. El a rămas cu o guvernare medievală. Pe termen lung, imperiul colonial spaniol a fost o povară pentru dezvoltarea țării.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Rădăcinile războiului civil spaniol se regăsesc în Spania secolului al XIX-lea. Statul spaniol nu a reușit să se reformeze. El a rămas cu o guvernare medievală. Pe termen lung, imperiul colonial spaniol a fost o povară pentru dezvoltarea țării. Spania nu s-a modernizat la nivelul celorlalte state europene. Ea a rămas un stat în majoritate agrar. Majoritatea țăranilor trăia foarte prost. Clerul și marii proprietari de pământ prosperau. Industrializarea nu a ridicat foarte mult nivelul de trai pentru marea masă a populației. O elită restrânsă a controlat cea mai mare parte a bogăției țării.

Conform istoricilor, Spania de la începutul secolului al XIX-lea a fost al cincilea imperiu ca mărime din istoria umanității. Madridul a stăpânit teritorii de 13,7 milioane de km pătrați. Acestea reprezintă 9,2% din suprafața terestră a Pământului. Chiar și așa, aurul și bogățiile aduse în Spania au avut mai mult efecte negative. Ele au devalorizat moneda națională și au susținut inflația.

Prima Republică Spaniolă a durat mai puțin de un an. Casa de Bourbon a fost restaurată. Principalul conflict politic a fost între anarhiști și carliști, susținătorii monarhiei. În Catalonia, o regiune foarte săracă la acea vreme, anarhiștii au devenit din ce în ce mai puternici. Tensiunile sociale au culminat cu evenimentul Săptămâna tragică din 1909. Armata a reprimat sângeros o revoltă a clasei muncitoare. Atentatele teroriștilor anarhiști au devenit tot mai numeroase la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX.

Celebrul sociolog Max Weber consideră că subdezvoltarea Spaniei de la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost cauzată tocmai de lipsa de motivație a societății de a se moderniza. Bogăția a fost controlată de o minoritate conservatoare. Inovația și spiritul întreprinzător au fost descurajate. Cu cât Spania a devenit mai bogată, cu atât a început să producă mai puțin. Dezvoltarea economică a fost stopată deoarece capitalul câștigat din colonii nu a fost reinvestit. Marii proprietari au trăit din randamentul capitalului, adică din renta anuală pe care pământul muncit de țărani o producea.

Madridul a dorit recrutarea de noi soldați pentru războiul colonial cu Marocul. Muncitorii din Catalonia s-au opus. Ei au fost susținuți de socialiști, de anarhiști și de republicani. Printre cei care trebuiau înrolați au fost și peste 500 de oameni. Aceștia își îndepliniseră serviciul militar obligatoriu de șase ani. Revoltele au început în Barcelona, Valencia, Zaragoza, Pamplona și Burgos. Drept răspuns, primul ministru Antonio Maura a trimis armata pentru pedepsirea protestatarilor. Cei mai mulți dintre protestatari erau împotriva coloniilor. Ei nu recunoșteau autoritatea clerului și se declarau împotriva războiului în sine.

După înfrângerea lui Napoleon din 1812, un grup de liberali spanioli a încercat reformarea țării. Liberalii doreau o monarhie constituțională care să limiteze puterile monarhului. Regele Ferdinand al VII-lea a anulat constituția. Conflictul social a devenit unul major. Pe o perioadă de 50 de ani au existat 12 lovituri de stat. Regina Izabela a II-a a fost forțată să abdice din cauza revoltelor populare. Regele Amadeo I a domnit doar câțiva ani, până când a fost forțat să abdice. Pentru prima dată în istorie, Spania devenea o republică.

Luptele din timpul Săptămânii tragice au cauzat moartea a opt soldați spanioli. Alți 124 au fost răniți. Rapoartele de poliție indică 150 de civili uciși în urma ciocnirilor cu forțele de ordine. Peste 1.700 de cetățeni au primit condamnări pentru rebeliune. 59 dintre aceștia au primit pedeapsa închisorii pe viață. Cinci dintre rebeli au fost executați, printre care și Francisco Ferrer Guardia. Acesta a fost fondatorul mișcării anarhiste La Escuela Moderna. Organizația avea ca obiectiv educarea maselor de oameni, secularizarea și ghidarea lor spre o viață rațională.

Unul dintre cele mai importante atentate teroriste ale anarhiștilor s-a produs la Madrid, în timpul nunții regelui Alfonso al XII-lea cu Victoria Eugenie de Battenberg. Când tinerii căsătoriţi se întorceau de la biserică în trăsură, o bombă a fost aruncată asupra lor. În jur de 25 de oameni au murit în explozie. Alți 130 au fost răniți. „Ena” a scăpat nevătămată. Regele Alfonso a fost ușor rănit. Medalia pe care o purta a blocat bucata de proiectil ce i-ar fi putut străpunge inima. Autorul atentatului a fost anarhistul Mateo Morral. El plănuia să arunce în aer toate fețele regale din Europa ce se aflau la nuntă.

Spania și-a păstrat neutralitatea în timpul Primului Război Mondial. Corupția guvernamentală a continuat. Populația a pus o mare presiune pentru schimbare. Triumful brutal al comunismului în Rusia a stârnit teama conservatorilor. Ei se temeau că scenariul se poate repeta. În consecință, aristocratul Don Miguel Primo de Rivera a dat o lovitură de stat. A devenit dictatorul Spaniei, fiind susținut de către rege și de armată. Rămas fără sprijin popular, el a demisionat la începutul anilor ‘30. Revoltele din mediul rural și din micile orașe l-au determinat pe regele Alfonso al XIII-lea să convoace alegeri anticipate.

Sloganul de guvernare a lui Miguel Primo de Rivera a fost: Țară, religie, monarhie. El a fost dispus să facă compromisuri. A demarat o serie de reforme sociale. Acestea au urmărit reducerea șomajului și a sărăciei crâncene în care trăia majoritatea populației. Primul ministru a dus o politică de investiții în infrastructură, oferind noi locuri de muncă. Banii din buget fiind insuficienți, el a crescut taxele pentru cei bogați. Aceștia s-au întors repede împotriva lui. „Dictatorul” a decis să se bazeze pe împrumuturi externe. Acest lucru a adâncit criza economică. Rămas fără sprijin, a fost nevoit să demisioneze.

Miguel Primo de Rivera a murit la scurt timp după demisie, în anul 1930. Fiul său i-a moștenit titlurile și averea. José Antonio Primo de Rivera a pus bazele mișcării fasciste din Spania. El a fost fondatorul partidului Falanga Spaniolă. A murit în timpul războiului civil. A fost capturat și executat de către republicani.

Alegerile au fost câștigate detașat, în aproape toate provinciile, de către o coaliție formată din partidele socialiste și liberale. Regele a abdicat și a plecat din țară. A fost proclamată A Doua Republică Spaniolă. S-a format un guvern provizoriu, condus de către avocatul Niceto Alcalá-Zamora y Torres. El a fost președintele republicii până la izbucnirea războiului civil. Primul ministru în această perioadă a fost Manuel Azaña Díaz. În pragul războiului civil, l-a înlocuit din funcția de președinte pe Niceto.

Imediat după câștigarea alegerilor, anarhiștii au comis acte de violență împotriva preoților catolici din Madrid. Slaba reacție a noului guvern a întărit convingerea conservatorilor că noua republică este un sistem represiv. Scopul acesteia a fost distrugerea religiei creștine. Promulgarea unei noi constituții liberale, care ducea la secularizarea statului, a favorizat ascensiunea fascismului. Acesta a susținut că luptă pentru tradițiile și pentru protejarea valorilor religioase.

Au apărut incidente între muncitorii organizați în sindicate care intrau în grevă, și forțele de ordine paramilitare, simpatizante ale monarhiei. Cea mai importantă ciocnire între garda națională, armată și muncitori a fost la Sevilia. Reprimarea protestelor i-a determinat pe liderii sindicatelor CNT să susțină că noul regim este la fel de brutal ca și cel monarhic. Confederația Națională a Muncii a declarat că noua republică trebuie distrusă prin revoluție. A Doua Republică Spaniolă și-a creat inamici atât în rândul conservatorilor, cât și în rândul anarhiștilor.

Generalul Francisco Franco, viitorul dictator al Spaniei, s-a făcut remarcat în contextul grevei minerilor din Asturias. Greva muncitorilor s-a transformat repede într-o mișcare revoluționară. Ea a fost îndreptată împotriva guvernului spaniol, condus de către o coaliție de partide de dreapta. Generalul Franco, sprijinit de trupele aduse din Maroc, colonie a Spaniei la acea vreme, a învins în mod decisiv forțele revoluționare.

Cu un an înainte, partidul condus de către Alejandro Lerroux, un politician radical conservator, a câștigat alegerile parlamentare. Toate mișcările de stânga din Spania s-au unit împotriva noului guvern. Noua alianță de opoziție a fost formată din comuniști, social-democrați și anarhiști. Aceștia nu s-au pus de acord pentru a se opune noului guvern. De aceste neînţelegeri a profitat Franco. El a considerat că luptă într-o „cruciadă împotriva barbarismului comunist pentru apărarea civilizației”.

Partidele de stânga au fost de acord să organizeze o grevă generală în toată țara. Din cauza unei modeste coordonări, planurile lor au fost descoperite. Principalii lideri au fost arestați înainte de declanșarea revoltei. Operațiunea a dat greș pe tot cuprinsul Spaniei. Chiar și așa, minerii din zona Asturias au continuat răzmerița. Ei au ocupat centrul industrial La Felguera. Oviedo, capitala provinciei, a fost capturată în urma luptelor cu garnizoana locală, formată din 1.500 de soldați.

Partidul comunist a dorit transformarea grevei într-o revoluție violentă. Anarhiștii au refuzat colaborarea. Ei au vrut doar o grevă liniștită, care să ducă la demisia guvernului. Tactica lor s-a dovedit greșită. Orașele-port Gijon și Avile au fost ocupate fără luptă de către trupele guvernamentale. Franco a folosit trupe venite din Maroc. El a puns în aplicare un atac combinat, al infanteriei sprijinite de tancuri pe uscat, și o debarcare de trupe de pe mare. Folosind forțele combinate ale marinei, aviației și blindatelor, Franco a început să realizeze potențialul pe care îl aveau armele contemporane.

Răzmerița a fost suprimată cu cruzime în doar două săptămâni. Peste 3.000 de mineri au fost uciși. 35.000 de muncitori au fost luați prizonieri. Ea a arătat că există neînțelegeri profunde între anarhiști și comuniști. Aceste neînțelegeri s-au manifestat și în timpul războiului civil. Ele au dus la înfrângerea taberei Frontului Popular. Greva din Asturias a consolidat încrederea lui Franco în armata din Maroc. În mintea lui a încolțit ideea unei lovituri de stat.

Alegerile parlamentare dinaintea grevei minerilor din Asturias au fost câștigate de o coaliție de partide de dreapta. Noua putere a anulat reformele economice făcute de socialiști. Ea a adus în prim plan rolul central al Bisericii catolice pentru societatea spaniolă. Socialiștii au considerat că această perioadă reprezintă „doi ani întunecați” pentru spanioli. Greva minerilor din Asturias a dus și la nerecunoașterea autonomiei Cataloniei. Societatea a fost divizată pe criterii etnice, culturale, ideologice, religioase și economice.

Nereușind păstrarea majorității parlamentare care să susțină în continuare guvernul de dreapta, singura soluție a fost convocarea unor alegeri anticipate. Două mari coaliții s-au format. Frontul Popular a fost format din comuniști, socialiști, republicani moderați, anarhiști și separatiști. Conservatorii, monarhiștii și fasciștii au format Frontul Național.

Au existat mari diferențe și în interiorul coalițiilor. Frontul Popular a fost format din Partidul Comunist, puternic sprijinit de către Uniunea Sovietică. Partidul Socialist a fost condus de către Largo Caballero. Conducătorul Partidul Republican de Stânga, autoproclamat liberal, a fost Manuel Azana. Cel mai popular partid din coaliția Frontul Popular a fost cel Anarhist, susținut mai ales în zonele sărace din sudul Spaniei. El a fost format din cel mai mare sindicat din Spania, numit Confederación Nacional del Trabajo, adică Confederația Națională a Muncii, cu prescurtarea CNT. Anarhiștii au fost sprijiniţi și de către Leon Davidovici Troțki, rivalul ideologic al lui Stalin.

Frontului Popular i s-au alăturat și mișcările separatiste catalane. Surprinzător, bascii au colaborat și ei cu tabăra republicană. Deși erau catolici conservatori, ei au considerat că au șanse mai bune pentru obținerea autonomiei sau chiar a independenței, dacă susțin coaliția de stânga. Pe de altâ parte, dacă noul guvern nu s-ar fi ținut de cuvânt, aceștia s-ar fi putut întoarce oricând împotriva foștilor aliați.

În cadrul Frontului Național, distensiunile nu au fost atât de accentuate. Totuși, ele nu au lipsit. Cel mai mare partid din țară a fost Confederația Spaniolă Autonomă a Grupurilor de Dreapta, prescurtat CEDA, condus de Gil Robles. Monarhiștii doreau restaurarea fostului rege. Carliștii au fost pentru restaurație, dar nu-l mai doreau pe fostul rege pe tron. Ei au sprijinit un alt candidat. Partidul Radical a fost un partid mic, reprezentant al clasei de mijloc. Cea mai nesemnificativă formațiune politică din cadrul Frontului Național a fost Falanga Spaniolă Tradiționalistă, o mișcare fascistă.

Perspectivele celor două coaliții politice despre cum trebuia condusă țara nu au lăsat loc de compromis. Frontul Popular a considerat că o victorie a Frontului Național în alegeri ar însemna instaurarea unui regim fascist. Invers, naționaliștii au crezut că Frontul Popular va impune o „nouă revoluție bolșevică”, punând în aplicare principiile marxiste. Înfrângerea însemna demararea unui scenariu apocaliptic. Frontul Popular a câștigat la limită alegerile, prim ministru devenind Casares Quiroga. Noul președinte al Spaniei era Manuel Azara.

Dezamăgirea înfrângerii din alegeri a făcut ca foarte mulți oameni să plece din CEDA, alăturându-se partidului de extremă dreaptă. Violența publică a devenit regula zilei. Noul guvern nu a reușit să impună ordinea. Țăranii au pornit mai multe revolte împotriva marilor proprietari de pământ. Muncitorii de pe tot cuprinsul țării au intrat în grevă. Influența crescândă a anarhiștilor și a comuniștilor a favorizat ascensiunea partidului fascist.

Conflictul socio-politic a atins punctul culminant la asasinarea politicianului monarhist, Calvo Sotelo. El a fost ucis de către forțele de securitate ale statului drept răzbunare pentru asasinarea unui membru al acestora, de către susținătorii Falagei. Actul a determinat Frontul Național să acționeze. La o săptămână de la moartea lui Calvo Sotelo, generalii naționaliști au organizat o lovitură de stat. Operațiunea ei a început în Maroc. Liderul rebeliunii a fost generalul Emilio Mola.

Francisco Franco s-a născut la Ferrol, un oraș industrial din nord-vestul Spaniei. El s-a făcut remarcat în războiul de cucerire al Marocului de către Spania din 1909-1925. La sfârșitul conflictului câștigat de către spanioli, a fost promovat la gradul de general de brigadă. A fost cel mai tânăr militar din Europa care a obținut acest post până atunci. Curajul său de pe câmpul de luptă i-a adus aprecierea regelui Alfonso al XIII-lea. Franco s-a opus transformării țării în republică. Ura sa față de marxism l-a determinat să se implice în complotul organizat de generalul Emilio Mola.

Rezistența locală din războiul cu Marocul a fost una hotărâtă. Ea a determinat armatele spaniole să recurgă la acte de cruzime și la crime de război. O decepție în dragoste l-a determinat pe tânărul Franco să se ofere voluntar în misiunile cele mai periculoase. La 23 de ani, el a fost rănit foarte grav. Faptul că a scăpat cu viață i-a conferit o aură de erou în rândul armatei. A fost promovat în postul de maior, cel mai tânăr ofițer superior din istoria Spaniei. Popularitatea sa l-a propulsat într-un actor politic important. Soldații din Maroc i-au fost mai loiali decât guvernului central.

Lovitura de stat din 1936 s-a transformat rapid în război civil. El a luat viețile a peste un milion de oameni. A fost cel mai crud război cunoscut de Spania în secolul al XX-lea. Mai mulți generali conservatori, cu convingeri de dreapta, au pornit o revoltă în Maroc, îndreptată împotriva guvernului de stânga de la Madrid. Guvernul central a ignorat revolta, subestimând forța armatei coloniale. Printr-o transmisiune radio, Franco a cerut ca toți ofițerii superiori din Spania să se alăture revoltei.

Drept răsplată pentru modul în care a condus trupele în revolta din Asturias, Franco a fost numit șeful de stat major al armatei spaniole. El a profitat de această poziție. A complotat pentru răsturnarea guvernului format dintr-o coaliție de stânga, ce câștigase recent alegerile. Având convingeri monarhiste, a fost trimis în insulele Canare. De teamă că noul partid de stânga va aduce marxismul în Spania, forțele conservatoare s-au decis să înlăture noul guvern prin forță. Simțindu-se nedreptățit, Franco a fost de acord să se alăture mișcării.

Conform planului, o revoltă trebuia începută în Maroc. În 24 de ore, revolta trebuia să cuprindă întreaga Spanie. Franco și-a dorit timp să transporte trupele din Maroc în Spania, pentru a sprijini efectiv revoluția. Planul a fost descoperit. Conspiratorii au fost forțați să demareze operațiunea înainte de data stabilită. Într-o primă fază, liderii mișcării din Maroc au fost arestați. Sprijiniți de către garnizoana de soldați ce s-au revoltat, ei au fost eliberați.

Răspunsul Madridului a fost lipsit de energie. Câștigând în Maroc și profitând de haosul din Spania, unde garnizoanele de pe tot cuprinsul țării se revoltau, Franco a trecut cu soldații săi prin strâmtoarea Gibraltar. Revolta din rândul ofițerilor din marină a eșuat. Flota Spaniei a rămas de partea republicanilor. Țăranii și muncitorii au dorit să se apere împotriva revoltei. Guvernul de la Madrid a refuzat să-i înarmeze. Naționaliștii lui Franco au cucerit nordul și câteva regiuni din sudul țării. Ambele tabere s-au consolidat în regiunile pe care le controlau. Ele au întemnițat și executat pe oricine făcea parte din opoziție.

Rebelii au crezut că lovitura de stat se va transforma în scurt timp într-o revoluție. Ei au subestimat popularitatea mișcărilor de stânga din multe regiuni ale Spaniei. Guvernul de la Madrid nu a luat în calcul forța militară a armatei din Maroc și dorința multor conservatori de a restaura vechiul regim. La trei zile de la izbucnirea revoltei, Spania a fost împărțită în două mari tabere, atât din punct de vedere teritorial, cât și din punctul de vedere al claselor și al ideologiilor. Cauzele războiului au fost de natură socio-economică, ideologică și religioasă. Perspectivele atât de diferite asupra lumii au generat un conflict. Acesta a depășit regulile tradiționale ale războiului.

Războiul a început bine pentru tabăra naționalistă. Ea a ocupat sudul, vestul și o bună parte a centrului Spaniei. În mai puțin de cinci luni de zile, rebelii ajunseseră la porțile Madridului. Punerea sub asediu a capitalei i-a mobilizat pe republicani. Ei au reușit să respingă ofensiva. Sloganul apărătorilor a fost: „Fascismul dorește să cucerească Madridul. Madridul va fi mormântul fascismului.”

Alături de Francisco Franco, generalii José Sanjurjo și Emilio Mola au fost liderii Frontului Național. Cei doi au murit la scurt timp după începerea războiului, în condiții suspecte. Istoricul american Stanley G. Payne, a concluzionat că Emilio Mola a fost „singurul subordonat capabil să vorbească de la egal la egal cu Franco.” Totuși, nu există dovezi clare că Franco a fost implicat în moartea celor doi. Rămas fără opoziție în interiorul mișcării naționaliste, Franco a preluat puterea în partidul de extremă dreapta, Falanga. L-a transformat în cea mai importantă forță politică din Spania.

După abdicarea regelui, José Sanjurjo a primit una dintre cele mai importante poziții din cadrul conducerii armatei spaniole. Totuși, el a rămas un simpatizant monarhist. Intrând în conflict cu primul ministru de atunci, Manuel Azana, el a fost degradat. Deoarece Azana a dorit acordarea autonomiei Cataloniei și Țării Bascilor, el a pus la cale o rebeliune. Operațiunea a eșuat, acesta fiind condamnat la moarte. Mai apoi pedeapsa a fost închisoarea pe viață. Primind o grațiere din partea noului guvern de dreapta, el a fugit în Portugalia în exil.

Emilio Mola provenea dintr-o familie de militari ce luptaseră și în războiul de independență a Cubei. El a fost șeful securității regelui Alfonso al XIII-lea. La momentul izbucnirii războiului civil, acesta era guvernatorul militar al Pamplonei. În secret, a colaborat cu forțele monarhiste și cu cele de extremă dreapta. În scurt timp, a devenit conducătorul unor regiuni importante din nordul și centrul Spaniei.

José Sanjurjo a fost una din figurile centrale ale complotului rebeliunii împotriva Frontului Popular. Obiectivul său a fost „de a face ca partidele politice să dispară, să distrugă sistemul liberal în numele intereselor naționale”. La începutul războiului civil, când a încercat să se întoarcă în Spania, a murit într-un accident de avion. Se pare că motivul prăbușirii avionului a fost încărcarea aeronavei cu prea multe bagaje, Sanjurjo ignorând sfaturile pilotului.

Emilio Mola a coordonat planurile rebeliunii formulate de José Sanjurjo, primind porecla „Directorul”. Acesta a plănuit și cum va arăta Spania, din punct de vedere constituţional, după ce lovitura de stat va avea succes. În pofida speranțelor multor rebeli, el nu a vrut restaurarea monarhiei, ci formarea unei republici dictatoriale, după modelul lui Salazar din Portugalia. Mola i-a îndemnat pe complotiști să „extindă teroarea, toți cei care nu gândesc ca noi trebuie eliminați”.

Generalul Mola s-a remarcat și pe câmpul de luptă, conducând armata de nord a naționaliștilor. Operațiunile sale militare i-au izolat pe republicanii din nord, blocând trecerea către Franța. În urma ofensivei ratate a Madridului, generalul Francisco Franco a fost numit comandant suprem al armatei Frontului Național. Mola a murit într-un accident de zbor, se pare că din cauza condițiilor meteorologice nefaste.

Reacția internațională a fost semnificativă. Franța, având graniță directă cu Spania, a fost direct interesată de conflict. Perspectiva că Franco ar putea prelua puterea punea Parisul în poziția în care ar fi fost încercuit de puteri fasciste: Italia, Germania și Spania. Din această cauză, primul ministru francez a dorit să trimită ajutoare republicanilor. Opinia publică s-a opus, acesta fiind demis. Marile puteri au acceptat politica non-intervenției. În realitate, implicarea în treburile interne ale Spaniei a fost una majoră, Germania, Italia și Uniunea Sovietică fiind principalele state ce au sprijinit una dintre tabere.

Politica non-intervenției a fost inițiată de Franța și deMarea Britanie. Cele două puteri democratice s-au temut că implicarea în Spania ar putea atrage un război cu Germania nazistă și cu Italia fascistă. Diplomații francezi au fost trimiși în Italia, pentru a obține neutralitatea din partea Romei. Răspunsul a fost că ei sunt de acord cu propunerea, așteptând ca și celelalte puteri să-și declare neutralitatea. Uniunea Sovietică a promis că va stopa ajutorul pentru republicani, atâta timp cât Portugalia, Italia și Germania nu mai trimit sprijin naționaliștilor.

Franța, Marea Britanie, Germania, Cehoslovacia, Belgia, Olanda, Uniunea Sovietică și Statele Unite au declarat că nu se vor implica în războiul civil spaniol. Portugalia a refuzat să participe într-o primă etapă. Ea a fost convinsă mai târziu să colaboreze. Toate exporturile Franței către Spania au fost anulate. Voluntarii francezi au continuat să strângă resurse pentru sprijinirea republicanilor. Deși au declarat oficial că nu vor trimite ajutoare, Italia, Germania și Uniunea Sovietică au accelerat trimiterea de armament greu în Peninsula Iberică.

Declarația non-intervenției s-a dovedit futilă. De fapt, Germania l-a sprijinit pe Franco cu armament încă de la primele contacte diplomatice cu francezii. Același lucru l-a făcut și Uniunea Sovietică. Aceasta a investit 12 milioane de ruble în tabăra republicană. Mussolini a văzut în războiul civil din Spania o oportunitate de a reda gloria pierdută a Imperiului roman. El s-a pregătit să trimită o armată de voluntari. Forțele celor două tabere din războiul civil au fost echilibrate. Conflictul s-a transformat într-o ciocnire indirectă a Marilor Puteri.

Dincolo de calculele ideologice și geopolitice, Germania, Italia și Uniunea Sovietică s-au implicat mult în război. Cele trei sisteme totalitare au fost nerăbdătoare să testeze noile modele de tancuri și de aeronave pe care le-au construit. Tabăra republicanilor, formată din fostul Front Popular, a fost ajutată de către Uniunea Sovietică și de către brigăzile de voluntari organizate de Internaționala Comunistă. Au existat voluntari din toate statele occidentale. Din punct de vedere moral, țările democratice i-au susținut pe republicani.

Partidul muncitoresc din Marea Britanie și mișcările de stânga din Franța au militat pentru intervenția militară directă în favoarea republicanilor. Deși oficial, Marea Britanie și Franța au respectat politica non-intervenției, mulți cetățeni au sprijinit Frontul Popular prin intermediul Brigăzilor Internaționale. Ministrul de externe nazist a sintetizat foarte bine această situație: „întreaga activitatea a diplomaților din Comitetului Non-Intervenției a constat în deghizarea sau explicarea implicării propriilor țări în treburile interne ale Spaniei”.

Cel mai important aliat al Frontului Popular a fost Uniunea Sovietică. Se estimează că rușii au trimis 2.500 de soldați, 1000 de aeronave, 900 de tancuri și 300 de blindate. Republicanii aveau nevoie și de materialele de bază pentru a susține un război. Moscova a vândut 1400 de camioane, 15.000 de mitraliere, 500.000 de carabine, 700 de piese de artilerie grea, 4 milioane de rachete pentru mortiere și muniție a cărei greutate era de 29.000 de tone.

Stalin nu a sprijinit Frontul Popular pe gratis. El a cerut sume foarte mari pentru fiecare armă trimisă în Spania. Madridul a trimis Moscovei întreaga sa rezervă de aur. Aceasta valora de 500 de milioane de dolari, o sumă exorbitantă la acea vreme. Majoritatea materialelor nu au fost trimise cu vaporul, ci prin intermediul statelor din Europa, precum Franța, Cehoslovacia și Marea Britanie. Polonia a fost cea mai mare producătoare de arme pentru republicani, după Uniunea Sovietică.

Laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, mexicanul Octavio Paz, s-a oferit voluntar. El a făcut propagandă pentru Madrid. Preşedintele Mexicului, Lázaro Cárdenas, a trimis sprijin militar și economic republicanilor. În total, armele și alimentele trimise în Spania au depășit suma de 2 milioane de dolari. Alte 2 milioane de dolari au venit din partea Statelor Unite, sumă donată în scopuri umanitare. Statele Unite au fost la un pas să onoreze o comandă de 8 bombardiere făcută de guvernul spaniol, dar au ales să-și păstreze neutralitatea.

În ciuda intențiilor declarate, Italia fascistă și Germania nazistă s-au implicat încă de la început în războiul civil din Spania. Alți aliați importanți ai lui Franco au fost Portugalia lui Salazar ce a trimis 12.000 de soldați și brigada de 700 de voluntari condusă de generalul irlandez Eoin O’Duffy. Tehnologia militară germană s-a dovedit superioară celei sovietice. Acest fapt a cântărit mult în balanța războiului.

Ajutorul nemților a constat în 16.000 de soldați, 200 de tancuri și 600 de aeronave de ultimă oră. Avioanele de vânătoare germane au fost decisive în obținerea controlul spațiului aerian de către Franco. Trupele germane au fost organizate în legiunea „Condor”. Franco a recunoscut că soldații lui Hitler au fost cei mai eficienți și influenți susținători ai cauzei naționaliste. Armata germană a provocat daune considerabile taberei republicane. Pe tot parcursul războiului, ea a pierdut doar 300 de soldați.

Germanii au contribuit foarte mult și la pregătirea militară a forțelor lui Franco. În jur de 50.000 de soldați spanioli au avut parte de o instruire intensă. În total, Germania a cheltuit 215 milioane de dolari pentru a asigura victoria fasciștilor. Un moment controversat din intervenția lui Hitler în Spania a fost bombardarea orașului Guernica, în urma căreia au murit peste 300 de civili. Uciderea civililor a crescut rândurile voluntarilor din toată lumea, ce au luptat pentru Frontul Popular.

Mussolini a fost și mai ambițios. A organizat o armată de 75.000 de soldați, 150 de avioane și 660 de tancuri. Istoricul englez Antony Beevor, a notat că „intervenţia italienilor a fost enormă, de o importanță mai mare decât cea germană.” Aceștia au jucat un rol central în blocarea porturilor ce încă se aflau în controlul Madridului, lucru dovedit prin implicarea a 91 de nave de război italiene în conflict.

Deși au murit peste 6000 de italieni în conflict, cauza „apărării catolicismului” i-a crescut popularitatea internă lui Mussolini. Vaticanul i-a considerat pe rebeli niște martiri, susținând „Cruciada împotriva comunismului”. Reacția Papei a fost una unilaterală. El a ignorat că au existat și mulți catolici ce au luptat de partea republicană. Totuși, principalul aliat fiind Moscova, Frontul Popular a fost văzut drept apărătorul bolșevismului.

Războiul Civil Spaniol a anticipat izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Încă de la început, el a avut o scară globală. Grupuri de voluntari de pe tot globul au luptat în Spania. Deși Brigăzile Internaționale sunt percepute ca sprijinind cauza republicană, au existat și mulți voluntari ce au luptat pentru naționaliști. Ruptura ideologică a fost oglindită foarte bine de faptul că au existat țări ce au trimis sprijin atât pentru Frontul Popular, cât și pentru Frontul Național. De exemplu, în jur de 9.000 de francezi au luptat de partea republicană, în timp ce Legiunea Ioana D’Arc, compusă din 500 de francezi, a fost loială lui Franco.

Brigăzile Internaționale au prefigurat un conflict global. În total, au existat peste 50.000 de voluntari din 53 de state. Batalioanele au purtat denumiri ce simbolizau idealul pentru care luptau soldații. Cele mai bune exemple sunt batalioanele George Washington sau Comuna Parisului. Principalele recrutări au fost făcute de Comintern. Joseph Bronz, viitorul dictator „Tito al Iugoslaviei”, a fost printre principalele figuri care s-a ocupat de recrutări, aflându-se la Paris. Acolo a fost sediul Internaționalei Comuniste. Unii comuniști ce au sprijinit războiul au fost agenți în lupta internă a Frontului Popular.

În ciuda tehnologiei militare importate, războiul civil a fos lipsit de glorie. El a semănat mai mult cu luptele statice de tranșeu. Înfrângerea republicanilor și numărul mare de străini uciși în lupte a dezamăgit mulți activiști. Este vorba despre 1.000 de francezi, 2.000 de germani, 900 de americani și 500 de englezi. Conflictul s-a dovedit un dezastru și pentru Mussolini. 3.800 de soldați italieni au fost uciși, și alți 12.000 au fost grav răniți. Aproape întreg echipamentul militar a rămas în Spania. Cheltuielile pentru această aventură au reprezentat 20% din PIB-ul Italiei. Capacitatea lui Mussolini de a participa la Al Doilea Război Mondial a fost mult redusă.

De partea naționaliștilor au existat peste 1000 de voluntari, veniți din: Norvegia, Brazilia, Marea Britanie, Australia, Statele Unite, Belgia și Turcia. Supraviețuitorii monarhiști ai războiului civil din Rusia s-au alăturat și ei lui Franco. La acea vreme, Marocul era un protectorat al Spaniei, cu statut semi-independent. În jur de 75.000 de marocani au luptat pentru Frontului Național.

Au fost și şapte români ce au luptat în Legiunea Străină Spaniolă. Ion Moța și Vasile Marin au fost doi lideri ai mișcării legionare care au murit în timpul asediului Madridului. Ei au fost considerați de către mișcare drept niște martiri. Au fost înmormântați cu onoruri militare.

Cauza comunistă a strâns cei mai mulți susţinători din afară, aproximativ 30.000 de oameni. Batalionul american Lincoln și batalionul canadian Mackenzie-Papineau au colaborat direct cu Cominternul. De asemenea, 10.000 bărbați și femei au fost prezenți în Spania din motive umanitare. Ei s-au ocupat de tratarea răniților și de protejarea orfanilor.

Este foarte greu de stabilit cifra exactă a străinilor implicați în război ca voluntari, deoarece mulți nu au fost trecuți pe listele oficiale. Estimările vorbesc despre 9.000 de francezi, 5.000 de germani, 3.000 de polonezi, 3.300 de italieni, 2.800 de americani, 2.000 de englezi, 1.500 de cehi, 1.500 de sârbi, 1.500 de canadieni, 1.000 de maghiari și 1.000 de norvegieni. Naționalități mai puțin reprezentate au fost elveţienii, în număr de 800, 200 de evrei din Palestina, 90 de mexicani și 100 de voluntari din America Latină.

Un fapt interesant este că 500 de comuniști români au luptat pentru republicani, în frunte cu liderii de partid de atunci, Petre Borilă și Valter Roman. Evreii s-au implicat activ în sprijinirea Republicanilor. Ei au sprijinit cu bani efortul de război. Se estimează că 10.000 dintre voluntari erau de origine iudaică. Ei au fost deziluzionați de conflictul intern din tabăra Frontului Popular. Partidul comunist condus din umbră de Stalin a încercat să reprime mișcările socialiste și anarhiste.

Ambele tabere s-au folosit de sentimentul naționalist. Frontul Popular a promulgat că luptă pentru țărani și muncitori, adevărații reprezentați ai poporului spaniol, împotriva claselor privilegiate din vechiul sistem feudal și a altor state străine fasciste. Invers, Frontul Național a susținut că apără creștinătatea și ordinea europeană împotriva invaziei barbare a comuniștilor atei și a anarhiștilor ce doresc dezordinea și haosul.

Războiul Civil Spaniol a fost printre primele conflicte din istoria umanității care a beneficiat de atenția întregii lumi. El a fost popularizat prin noile mijloace de mass media. Uniunea Sovietică a fost foarte activă în acest sens. Ea a afișat postere despre conflict și a organizat marșuri festive. Cinemaurile din întreaga Rusie au rulat filme despre conflict, cu imagini reale, la numai câteva săptămâni după ce au fost filmate de către trimișii sovietici.

Cauza republicană a fost susținută și de scriitorii Ernest Hemingway și Lillian Hellman. Ei au apărut într-un spot publicitar ce milita pentru strângerea de fonduri. Filmul Pământul spaniol, a rulat un an în Statele Unite. Miza conflictului a fost prea mare pentru a lăsa loc de compromis. Ideea este susținută de către corespondentul de război, Arturo Barnea: „Războiul a fost un război civil și o revoluție. Nu se putea termina până când țara se transforma fie într-un stat fascist, fie într-unul socialist.”

Mărturiile celor implicați pot crea o imagine despre importanța propagandei. Din Barcelona, scriitorul englez Christopher Caudwell, a notat: „pe fiecare perete există câte un poster despre lupta împotriva fascismului, apărarea Madridului, pentru recrutarea de noi voluntari și pentru emanciparea femeii”. Robert Merriman, un american ce a luptat de partea republicanilor, a scris în memoriile sale: „străzile erau pline de afișe cu toate partidele, uneori imagini care arătau diferitele alianțe din interiorul coalițiilor”.

Importanța implicării Uniunii Sovietice se observă și din propaganda republicanilor. Stalin și-a dorit victoria în Spania, doar în condițiile în care partidul comunist ar fi ajuns singur la putere. Din această cauză, el a ordonat comuniștilor să poarte un război defensiv împotriva fasciștilor. A prelungit lupta până când partidul comunist a reușit să scape de celelalte mișcări politice din Frontul Popular. Afișele au îndeamnat la construirea de fortificații, nu la asalturi glorioase.

Propaganda lui Franco a fost naționalistă numai în sensul în care a declarat refuzul acordării autonomiei minorităților etnice. În realitate, ea a fost susținută de către marii proprietari de pământ, ofițeri din armată, clasa clericală, simpatizanți monarhiști, politicieni conservatori și catolici practicanți. Ei nu au reprezentat majoritatea poporului spaniol. Tabăra naționalistă s-a dovedit mai unită. Franco a reușit manipularea intereselor din cadrul grupului și impunerea partidului fascist ca singura mișcare politică legitimă. Stalin nu a reușit să facă acest lucru cu partidul comunist și a decis retragerea sovieticilor din Spania.

Oamenii de cultură au fost foarte activi în timpul războiului civil. Cei mai notabili intelectuali au fost de partea republicanilor, deoarece erau văzuți mai aproape de idealul democratic. Este vorba despre scriitorii Andre Malraux, John Dos Passos, Ernest Hemingway și George Orwell. Asasinarea multor preoți catolici de către Frontul Popular a determinat reacția unor intelectuali de dreapta, conservatori, ce și-au declarat adeziunea pentru Franco.

Sculptorul spaniol Julio Gonzalez a creat statuia La Montserrat, ca formă de protest împotriva războiului civil. Opera sa înfăţişează o țărancă ce ține un bebeluș într-o mână, iar în cealaltă o seceră, simbolizând moartea celor inocenți. Sculptorul american Alexander Calder și-a exprimat și el nemulțumirea față de crimele fasciștilor prin opera Fuente de mercurio.

Cea mai celebră operă de artă produsă în timpul războiului civil spaniol i-a aparținut pictorului Pablo Picasso. Tabloul Guernica este dedicat civililor morți în urma bombardamentelor Frontului Național. El a fost expus la Paris. A adus în atenția opiniei publice internaționale modul brutal în care a fost purtat conflictul din Spania. Guernica a devenit un simbol al luptei pentru pace din secolul al XX-lea.

Artistul Joan Mario a pictat El Segador, dedicat cauzei republicane. La origine, el a purtat numele de Țărănimea catalană în timpul revoltei. În imagine se află un țăran catalan cu o seceră în mână. Aceasta reprezintă determinarea de a lupta pentru libertate. Lucrarea a dispărut în timpul războiului și nu a mai fost recuperată.

Cei mai importanți intelectuali ce s-au declarat în favoarea lui Franco au fost: Evelyn Waugh, Carl Schmitt, Hilaire Belloc, Roy Campbell, Giovanni Papini, Paul Claudel și J. R. R. Tolkien. Au existat și artiști ce au considerat că Frontul Național duce o luptă dreaptă. Este vorba de: Ezra Pound, Gertrude Stein, Salvador Dalí, Wyndham Lewis, Robert Brasillach și Pierre Drieu La Rochelle.

Robert Brasillach și Maurice Bardeche au scris Histoire de la Guerre d'Espagne. Cartea prezintă conflictul din perspectiva fasciștilor. Wyndham Lewis a scris și el un roman interesant, Răzbunare pentru iubire. El critică activitatea mișcărilor comuniste și anarhiste de dinainte de izbucnirea războiului civil.

Maghiarul Robert Capa a reușit să fotografieze momentul morții unui soldat republican. Imaginea a primit numele de Moartea unui soldat loialist. Ea este considerată una dintre cele mai frumoase fotografii făcute vreodată, deși autenticitatea ei este contestată. Se presupune că în imagine este Federico Borrell García, un soldat anarhist, împușcat mortal în timpul bătăliei de la Cerro Muriano. Robert Capa a recunoscut că meritul nu-i aparține. Aflat în tranșeu, își ținea camera deasupra capului și a fotografiat accidental tragicul moment.

În primul an al războiului, anarhiștii au controlat o bună parte din regiunile Aragonului și Cataloniei. Ei au încercat să implementeze „revoluția socialistă a lui Marx”, și să construiască „o lume fără stat”. Experimentul a durat doar șase luni de zile. Anarhiștii au trebuit să ducă lupte grele cu fasciștii. Ei nu au beneficiat de armele sovietice, destinate numai comuniștilor. În același timp, ei au fost considerați „troțkiști” de către Stalin, și văzuți ca un pericol. Liderii mișcării au fost arestați sau asasinați. Aversiunea lui George Orwell față de sistemele totalitare a început atunci, el fiind martor la acele evenimente.

Zonele agricole și industriale au fost colectivizate. Armata anarhistă POUM, a renunțat la importanța gradelor militare. S-a încercat construirea unei societăți egalitare, în care toți luptătorii aveau aceleiași uniforme primeau aceeași rație de mâncare și aceeași soldă. Experimentul s-a apropiat de ceea ce Karl Marx și-a imaginat prin victoria socialismului în lucrarea Capitalul. Toate acestea sunt descrise cu multă onestitate și în amănunt, de către George Orwell, în romanul Omagiul Cataloniei.

Orwell a considerat că vina pentru înfrângerea republicanilor a aparținut în primul rând comuniștilor și lui Stalin. În opinia sa, dacă „Partido Obrero de Unificación Marxista” nu ar fi fost distrus de către agenții sovietici și unitatea ar fi fost păstrată, Spania și-ar fi găsit drumul către o democrație reală. Istoricul american Raymond Carr a spus despre cartea lui Orwell că este printre singurele cu adevărat valoroase despre Războiului Civil Spaniol. Spre deosebire de alți scriitori de stânga, autorul a căutat să spună adevărul, așa cum a fost.

În amintirea lui Orwell, în Barcelona se găseșteo placă cu un citat. Scriitorul s-a declarat marcat de război. „Nimeni care s-a aflat în Spania și care încă credea că revoluția este încă posibilă nu va uita acea ciudată și profundă experiență. A lăsat în urmă ceva ce nicio dictatură și nici Franco nu va fi în stare să distrugă”. Scriitorul britanic a concluzionat: „Văzând muncitorul intrând în conflict cu inamicul său natural, polițistul, nu trebuie să mă întreb de partea cui trebuie să fiu. Există ocazii când e mai bine să lupți și să fii bătut decât să nu lupți deloc.”

La începutul războiului, ambele coaliții au fost echilibrate, cu un ușor avantaj pentru naționaliști. Aceștia au controlat aproximativ 40% din teritoriul țării. 11 dintre cele 25 de milioane de spanioli s-au aflat sub stăpânirea lor. Conducerea militară a fost loială și mult mai experimentată. Franco a avut la dispoziție mai multe carabine, muniții, piese de artilerie și tancuri. Flota republicană a fost mult superioară celei naționaliste. Tentativa naționalistă de a cuceri Madridul a fost respinsă. Bătăliile de la Jarama și Guadalajara s-au soldat cu pierderi grave de ambele tabere.

Deoarece rebeliunea din Madrid a dat greș, susținătorii naționaliștilor au cucerit fortăreața din Toledo, aflată la 65 de km de capitală, încercând să reziste în fața republicanilor ce aveau o superioritate numerică covârşitoare în regiune. Liderul naționaliștilor a fost colonelul Jose Moscardo, care a reușit să apere fortăreața Alcazar timp de două luni de zile. Colonelul Jose Varela va conduce o armată tocmai din Africa și va ridica asediul. Intervenția trupelor din colonii i-a crescut popularitatea lui Franco, dar amânarea ofensivei generale asupra capitalei le-a oferit timp republicanilor să se pregătească.

Franco a ocupat Getafe, aflându-se foarte aproape de Madrid. Guvernul, convins că Madridul este la un pas de a cădea în mâinile fasciștilor, s-a mutat la Valencia. L-a lăsat la conducere pe generalul Jose Miaja. Ofensiva a fost condusă de către generalul Emilio Mola. Acesta a străpuns apărarea orașului dinspre nord-vest. După o săptămână de lupte grele, aproape întregul centru universitar al capitalei a fost ocupat. Văzând că tabăra republicană este la un pas de colaps, Stalin a intervenit. A trimis în luptă tancuri și aeronave ce au oprit ofensiva naționalistă.

Venit cu forțe proaspete din Africa, colonelul Juan Yague a ocupat zona Badajoz. A reușit să creeze un culoar de 60 de km prin care sudul era unit cu regiunile din nord-vestul Spaniei, controlate de Frontul Național. Tabăra republicană a lansat un contraatac fulgerător, ocupând insula Ibiza. Bazându-se pe superioritatea navală, republicanii conduși de căpitanul Bayo, au debarcat pe insula Majorca. Primind ajutorul aviației italiene, colonelul naționalist Garcia Luiz, a respins ofensiva. Retragerea trupelor guvernamentale a însemnat o lovitură de moral. Franco a început să domine și în luptele maritime.

Una dintre cele mai importante figuri ale mișcării anarhiste, Buenaventura Durruti, a murit în luptă, în timpul apărării Madridului. Acest lucru aafectat coeziunea Frontului Popular. Observând că apărătorii sunt foarte determinați să reziste, Franco a schimbat tactica. El a încercat să încercuiască orașul. Bătălia pentru drumul Corruna, aflat la 40 de km la nord de Madrid, s-a încheiat la egalitate. Ambele tabere au preferat să-și întărească apărarea.

Un război civil în interiorul războiului civil i-a favorizat pe fasciști. Ne referim la evenimentele din Barcelona, unde comuniștii s-au luptat cu socialiștii și cu anarhiștii. Au ieșit învingători și au eliminat opoziția din interiorul Frontului Popular. Francisco Largo Caballero, un politician socialist moderat a fost demis. Noul prim ministru a fost comunistul radical Juan Negrin. Uniunea Sovietică s-a implicat și mai mult în conflict. Discursurile eroinei republicane Isidora Dolores Ibárruri Gómez au ridicat moralul trupelor. Totuși, crimele comise SIM, poliția politică comunistă, au redus mult din popularitatea Frontului Popular.

Franco a primit în ajutor o armată de aproape 50.000 de italieni. Având la dispoziție trupe proaspete, el a lansat un atac în sud, dorind să ocupe Malaga. Generalul Gonzalo Quiepo de Llano a încercat să ocupe orașul dinspre vest. O altă armată naționalistă condusă colonelul Antonio Munoz a atacat dinspre nord-est. Dinspre nord au atacat italienii conduși de generalul Mario Roatta. Deși aveau superioritate numerică, apărătorii nu au vrut să riște să fie încercuiți. Ei au luat decizia de a abandona apărarea orașului.

Republicanii au dat replica prin ofensiva din Catalonia spre Aragon. Ea avea ca scop ocuparea Zaragozei. Generalul Sebastian Pozas a reușit să-i împingă pe fasciști dincolo de fluviul Ebru,. El nu și-a atins scopul principal. Guvernul s-a mutat de la Valencia la Barcelona, făcând din Catalonia principalul bastion de rezistență. Noul plan al prim ministrului Juan Negrin a fost asigurarea securității Cataloniei printr-un contraatac spre sud. Obiectivul era de a crea un coridor între Barcelona și Valencia, care să unească cele două teritorii aflate încă în controlul guvernului.

Victoria de la Malaga a determinat trupele naționaliste să încerce încă o dată cucerirea Madridului. Conduse de generalul Luis Orgaz, acestea i-au împins pe republicani peste râul Jarama. Generalul republican Jose Miaja a intrat personal în luptă. A reușit să întoarcă soarta bătăliei. Pentru a treia oară în mai puțin de un an, Franco nu a reușit cucerirea capitalei.

Guadalajara a reprezentat o nouă operațiune ce a vizat izolarea capitalei. Două armate naționaliste au încercat să ocolească orașul, pentru a ataca simultan dinspre nord-est și dinspre vest. Ofensiva dinspre vest, condusă de generalul Jose Moscardo, a fost un succes. Cealaltă armată, compusă din voluntarii italieni ai generalului Mario Roatta, a suferit o înfrângere rușinoasă. Două divizii ale colonelului Enrique Jurado, sprijinite de tancurile și de aeronavele sovietice, au lansat un contraatac fulgerător. Acesta a determinat o retragere precipitată a armatelor naționaliste.

Bătălia de la Bilbao a fost una din cele mai importante din întregul război. Generalul Emilio Mola a condus armata de nord. El a încercat să cucerească Bilbao, sediul central al rezistenței basce. În primele etape ale luptelor, bascii au rezistat, fiind sub comanda generalului Francisco Llano. Legiunea germană Condor a intervenind, organizând bombardamente aeriene intense. Orașele Durango și Guernica au capitulat. După moartea lui Mola, ofensiva a fost condusă de generalul Fidel Davila. Rezistența bascilor a fost numită „Inelul de Fier”. Totuși, sub presiunea artileriei grele, ei au trebuit să cedeze Bilbao.

Retragerea dezorganizată de la Guadalajara a crescut moralul republicanilor. Aceștia au trecut la contraofensivă. Cu două corpuri de armată, generalii Juan Modesto și Enrique Jurado, au pornit un marș forțat înspre sud. Au încercat să încercuiască forțele naționaliste ce asediau Madridul. La început, ei au reușit să avanseze 15 kilometri. Totuși, naționaliștii conduși de generalul Jose Varela au spart încercuirea, forțând retragerea republicanilor înapoi în oraș.

Lupta pentru Santander a fost una ușoară. Deși aveau superioritate numerică, bascii rămași nu au avut la dispoziție suficient armament. Santander a capitulat fără luptă. Rămăşiţele armatei republicane au fost evacuate în Franța. Gijon, ultima fortăreață republicană din nordul Spaniei a căzut mult mai greu. Folosindu-se de avantajul tactic oferit de relieful Munților Leon, apărătorii au decimat o armată naționalistă. Fiind flancați de o altă divizie fascistă, apărătorii au fost forțați să-și recunoască înfrângerea.

Începând cu al doilea an al războiul era clar că armatele naționaliste vor înainta către nordul Spaniei. Acest lucru a determinat guvernul să ia măsuri. A pus la cale un plan de evacuare a copiilor din zonele de război. Majoritatea dintre aceștia a străbătut Munții Pirinei, ajungând în Franța. Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Belgia și Mexic au fost alte țări ce i-au primit pe refugiați. Refugiații au fost catalogați drept basci, dar au existat și mulți spanioli. Portul Bilbao a fost principala poartă de scăpare pe mare.

Apropierea trupelor franchiste de Bilbao a creat panică. 4.000 de refugiați au fost îmbarcați pe o navă a cărei capacitate maximă era de 800 de oameni. Nava a ajuns în siguranță în Southampton, Anglia. Numărul prea mare de refugiați a luat prin surprindere autoritățile. Acestea s-au descurcat până la urmă, fiind sprijinite și diferite organizații catolice. După încheierea războiului civil, copiii s-au putut întoarce la familiile lor. Soarta celor evacuați în Uniunea Sovietică a fost mult mai crâncenă. Stalin a refuzat repatrierea lor. Ei au fost mutați dintr-un orfelinat în altul, trăind experiența îngrozitoare a Frontului de Est.

Mișcarea anarhistă nu a fost bine văzută nici de primul ministru Negrin, nici de către Stalin. Soldații POUM au fost forțați să se supună regulilor impuse de guvern. Ei au fost înrolați într-o armată convențională. Nemulțumirile s-au transformat într-un conflict deschis în cadrul Frontului Popular. Guvernul, sprijinit de către Garda de asalt, de partidul comunist și de cel socialist, a intrat în conflict cu anarhiștii POU. Ei au fost sprijiniți de către Confederația Națională a Muncii și de alte mișcări anarhiste libertariene mai mici. Rezultatul a fost înfrângerea anarhiștilor, 1.000 de morți și 1.500 de răniți.

Originile conflictului sunt diverse. Cel mai important fapt a fost acordarea autonomiei Cataloniei de către Madrid. Acest lucru i-a nemulțumit pe anarhiști, nu fiindcă se opuneau autonomiei în sine, ci fiindcă actul însemna că puterea trecea în mâinile claselor privilegiate. Anarhiștii au dorit continuarea revoluției socialiste și organizarea unor parade demonstrative în mai. Guvernul central, care era tot mai influențat de către comuniști, a refuzat toate propunerile propunerile, motivând că Frontul Popular are nevoie de unitate.

Rebeliunea de stat fascistă a fost înfrântă în Barcelona, puterea aparținând sindicatelor muncitorești. Autonomia Cataloniei a însemnat, pentru anarhiști, pierderea puterii, în favoarea intereselor capitaliste ale Marii Britanii și Franței. Liderii POUM au început să înțeleagă că guvernul nu-și dorește o revoluție. Stalin a urmărit prelungirea războiului civil și răspândirea lui în toată Europa Occidentală. În acest timp el își păstra neutralitatea și aștepta să culeagă roadele.

Opinia lui George Orwell este foarte interesantă. El spune că îi admiră pe comuniștii care au murit eroic pentru apărarea Madridului, dar că liderii sovietici au distrus orice șansă de victorie a republicanilor. „Comuniștii nu doreau să amâne revoluția, ei doreau ca ea să nu aibă loc niciodată. Acest lucru a devenit evident din momentul în care puterea a fost luată din mâinile muncitorilor, iar revoluționarii sinceri au fost aruncați în închisoare.” Anarhiștii au fost dezarmați intenționat de către guvern. Reprimarea lor a fost motivată de necesitatea eficientizării armatelor ce luptau împotriva fasciștilor.

Luptele s-au purtat chiar pe străzile Barcelonei. După o săptămână, anarhiștii au fost înfrânți. Julián Gorkin și Andreu Nin, liderii POUM, au fost arestați. Mișcarea anarhistă a fost ștearsă de pe harta politică. Comuniștii au rămas puterea dominată în guvernul republican. În timpul luptelor, mulți străini veniți ca voluntari pentru a lupta de partea republicanilor, au fost aruncați în temniță. Acest lucru a dezamăgit un număr considerabil de voluntari ai Brigăzilor Internaționale. Ei au decis părăsirea țării.

Naționaliștii au capturat orașul Teruel, un punct strategic vital. Ajungând la Marea Mediterană, ei au izolat cele două teritorii republicane, demarând o ofensivă totală asupra Cataloniei. Realizând că partidul comunist nu s-a impus nici măcar în cadrul Frontului Popular, Stalin a ordonat retragerea sovieticilor. În primele trei luni ale anului 1939, Barcelona și Madridul au fost capturate de naționaliști. Guvernul a fugti în exil în Franța. Franco a proclamat sfârșitul războiului civil la 1 aprilie 1939.

Lupta pentru Teruel a decis soarta războiului. Printr-un atac surpriză, noaptea, două armate republicane conduse de generalii Hernandez Sarabia și Leopoldo Menendez, au ocupat orașul. La o săptămână distanță, generalii naționaliști Jose Varela și Antonio Aranda au lansat un contraatac. Atacați și din nord de un batalion de cavalerie, republicanii au fost forțați să părăsească orașul.

Dinspre Teruel, fasciștii au înaintat către est. Obiectivele principale au fost Aragon și Levante. Conducătorul operațiunii a fost generalul Fidel Davila. El a reușit să împingă frontul republican cu 100 de km. Orașul Lerida a capitulat. Forțele naționaliste se aflau la 60 de km de Valencia, unul din principalele centre ale Frontului Popular. Liniile de aprovizionare și comunicație a celor două teritorii republicane au fost tăiate. Întâmpinând o rezistență energică, Franco a decis oprirea ofensivei. El a oferit timp pentru refacere trupelor sale.

Primul ministru, Negrin, a negociat un armistițiu cu Franco. Liderul naționalist a acceptat numai capitularea necondiționată. În aceste condiții, republicanii au pornit la atac. Bătălia de la fluviul Ebru a reprezentat ultima încercare a guvernului de a câștiga războiul. Scopul principal a fost reunificarea celor două teritorii și salvarea Valenciei. Primind întăriri din Madrid, noua armată republicană a înaintat 50 de km. Sprijinit de aviația și de tancurile germane și italiene, generalul Juan Yague a determinat retragerea inamicilor pe pozițiile anterioare.

După înfrângerea de la Ebru, a fost clar că războiul era pierdut. Aflat la o conferință a Ligii Națiunilor, Juan Negrin a declarat că toate Brigăzile Internaționale vor fi retrase din Spania. Peste o lună, voluntarii s-au strâns la Barcelona. Ei au organizat o ultimă paradă militară, înainte ca batalioanele să fie lăsate la vatră. Soldații din toată lumea au fost repatriați.

Capturarea Barcelonei a fost mai mult o formalitate. Șase armate naționaliste, susținute de tehnologia militară germană și italiană, au înfrânt decisiv rezistența republicană.Tarragona a fost ocupat. Guvernul a fugit la Gerona. După două zile de lupte, Barcelona a capitulat. Gerona a fost și ea ocupată, determinând demisia președintelui Manuel Azana. Primul ministru a fugit la Madrid, ultimul refugiu din Spania.

Nereușind să obțină pacea, colonelul republican Casado a dat o lovitură de stat. Casado s-a înțeles cu Franco, acceptând capitularea necondiționată. Negrin, alături de câțiva agenți sovietici, a părăsit țara. A organizat un guvern în exil la Paris, nerecunoscut de Marile Puteri. Victoria fasciștilor a fost totală.

Războiul Civil Spaniol a fost văzut din mai multe perspective. Lumea a văzut conflictul ca pe unul între tiranie și democrație, fascism și libertate, bolșevism și civilizație. Pentru socialiști, a fost un dezastru. Represaliile lui Franco au continuat până la mijlocul anilor ‘50. Ideea de autonomie a minorităților etnice a fost spulberată. Partidele din cadrul Frontului Național au fost absorbite de Falangă. Acesta a devenit singurul partid legal. Liderii cei mai importanți ai rebeliunii au murit în timpul războiului. Franco a putut astfel instaura un regim dictatorial, ordonând asasinarea foștilor lui colaboratori.

Cauzele triumfului Frontului Național au fost multiple. În primul rând, Franco s-a dovedit un strateg răbdător, alegând să înainteze pas cu pas și să-și înfrângă inamicul prin atriție. În al doilea rând, Franco a fost sprijinit de clasele bogate și influente ale Spaniei, în timp ce republicanii au avut doar susținerea populară a țăranilor și muncitorilor. Dacă divergențele din cadrul Frontului Național au fost controlate de către liderul fascist, se poate spune că Frontul Popular a fost mereu în pericol de a se destrăma din cauza comuniștilor, această coaliție neavând o strategie bine definită.

După război, cel puțin 30.000 de republicani au fost executați de către regimul lui Franco. Se estimează că 200.000 de oameni au fost încarcerați sau puși la muncă forțată pentru construirea de căi ferate și canale. În jur de 500.000 de spanioli s-au refugiat în Franța. După instaurarea Regimului de la Vichy, mareșalul Petain a predat o parte din refugiați lui Franco. Din refugiați, aceștia s-au transformat în prizonieri politici, fiind deportați în Germania nazistă. Cel puțin 5.000 dintre aceștia au murit în lagărele de concentrare.

Armele și trupele germane și italiene, trimise în sprijinul Frontului Național, au fost mai performante din punct de vedere tehnologic. Uniunea Sovietică, singura putere care a susținut guvernul de la Madrid, a trimis ajutoare doar comuniștilor și a încercat să distrugă orice opoziție din interiorul coaliției. Neutralitatea Angliei și Franței a funcționat în avantajul lui Franco, deoarece deși embargoul pentru traficul cu arme a fost interzis, susținătorii Frontului Național din toată lumea au ignorat interdicția.

Luptele s-au purtat haotic. Au existând foarte multe execuții și crime împotriva umanității, comise de ambele tabere. Atât Falanga lui Franco, cât și partidul comunist, au început să-și elimine inamicii politici din interior, susținând această stare de instabilitate. Istoricii sunt de acord că execuțiile comise de fasciști au fost planificate de la centru, în timp ce crimele comise de republicani au fost mai mult spontane, rezultatul frustrărilor acumulate în perioada interbelică. Se estimează că 50.000 de oameni au fost uciși de către republicani. Naționaliștii au asasinat 200.000 de oameni, 50.000 dintre aceștia după încheierea războiului.

„Teroarea Roșie” este un termen inventat de istorici pentru crimele comise de către republicani în timpul războiului civil. Revoluția socială proclamată de către socialiști trebuia îndeplinită prin exterminarea claselor asupritoare. Principalele categorii sociale țintite au fost clerul și marii proprietari de pământ. Cel puțin 6.800 de preoți catolici au fost uciși numai în primele zile ale conflictului, sute de mânăstiri și biserici fiind distruse. Conflictul este unul mai vechi, guvernarea socialistă interzicând predarea religiei în școli încă de când a ajuns la putere. În timpul evenimentelor din Asturias, 37 de preoți au fost uciși.

Numărul exact al victimelor este controversat, aflându-se undeva între 30.000 și 110.000 de victime. În cartea „Holocaustul Spaniol”, istoricul englez Paul Preston, susține că numărul nu depășește 50.000 de oameni. Alt istoric englez, Antony Beevor, a concluzionat că violența a fost „produsul dorinței de răzbunare a oamenilor de rând față de clasele pe care le considerau asupritoare”. Au existat și „echipe ale morții” republicane care vânau călugări, preoți și măicuțe. Noile dovezi indică că majoritatea erau formate din comuniști, organizați după modelul NKVD.

Antony Beevor vorbește despre 38.000 de victime, istoricul spaniol Julio de la Cueva despre 72.000 de oameni asasinați de către republicani, în timp ce istoricul spaniol Julian Casanova propune cifra de 60.000. Interpretarea lui Stanley Payne este interesantă, susținând că republicanii au ucis mai mulți oameni la începutul războiul, mai ales pe cei care s-au predat atunci când lovitura de stat din Madrid a eșuat. Totuși, pe parcursul războiului și după încheierea sa, fasciștii au trecut la un program organizat de exterminare, pentru a se răzbuna.

Specialistul în cultura rusă, Donald Rayfield, a susținut ideea că agenții NKVD s-au ocupat mai mult de asasinarea oponenților lui Stalin din cadrul Frontului Popular, decât cu lupta împotriva lui Franco. Istoricul american Stanley Payne completează această idee, susținând că cele mai multe victime din primele luni ale războiului nu au murit în luptă, ci au fost executate pe motive ideologice și religioase. Pentru acesta, și mai interesant este faptul că asasinatele republicanilor au fost: „iraționale, țintind victime inocente, în timp ce opozanții cei mai extremiști și periculoși au fost eliberați”.

Deși este foarte probabil că majoritatea crimelor comise de către Frontul Popular să fie spontane, liderii aceștia nu s-au dezis de faptele celor pe care îi reprezentau. Președintele Manuel Azana a declarat că oricum viețile celor uciși la Madrid nu valorează nici măcar cât un singur republican. Totuși, au existat și excepții. Printr-o declarație făcuta la radio, liderul socialist Indalecio Prieto, care era și ministrul apărării, i-a încurajat pe republicani să nu se coboare la nivelul criminalilor fasciști. Ziaristul Julian Zugazagoitia a condamnat uciderea fără judecată a rebelilor.

Țintele fasciștilor au fost multiple. Aceștia au ucis separatiști catalani și basci, comuniști, anarhiști, socialiști, liberali, masoni, intelectuali atei și protestanți. Din perspectiva lui Franco, orice urmă de „stângism” a trebuit eradicată în Spania. Crimele au fost legitimate de către Biserica romano-catolică și de către Legea responsabilităţii politice. Legea a fost promulgată imediat după război. Prin ea, asasinate comise de către naționaliști nu erau considerate în afara legii. Istoricii sunt împărțiți în ceea ce privește numărul victimelor. Cifrele avansate variază de la 150.000 la 400.000 de oameni.

Din nou, există mai multe estimări în ceea ce privește numărul victimelor. Hugh Thomas înaintează cifra de 75.000, Secundino Serrano 90.000, Josep Fontana 150.000, Julian Casanova 100.000. Prizonierii au fost executați fără proces, corpurile lor fiind afișate pe străzile orașelor importante. Istoricii de azi au descoperit și foarte multe gropi comune. Imagini cu săpăturile făcute acolo se găsesc la muzeul Holocaustului din Statele Unite.

În cartea apărută în 2016, „Spania în inimile noastre: Americanii în Războiul Civil Spaniol ”, autorul american Adam Hochschild, sintetizează foarte bine modul prin care naționaliștii își justificau crimele. Ei comparau masele de spanioli cu niște șobolani care trebuie exterminați deoarece aduc cu ei epidemia bolșevică. Pe vremuri, epidemiile ofereau un fel de selecție naturală, curățând marele mase de oameni. În prezent, ei au devenit virusul însuși. Un alt exemplu este contele Aguilera y Munro, care a executat zeci de muncitori, doar pentru a dovedi că el se află la conducere.

Istoricii Helen Graham, Paul Preston, Antony Beevor, Gabriel Jackson, Hugh Thomas, și Ian Gibson, au concluzionat că asasinatele comise de naționaliști au făcut parte dintr-un plan care a avut ca scop exterminarea elementelor de stânga. Principalul obiectiv a fost totuși, terorizarea populației care se opunea rebelilor, pentru a descuraja recrutările în cadrul armatelor republicane.

La un an de la încheierea războiului, Heinrich Himmler, arhitectul holocaustului, a vizitat Spania. El s-a declarat șocat de brutalitatea represiunii fasciste. Misiunea noului guvern era de a identifica persoanele cu convingeri republicane, pentru a fi reeducate. Cei considerați prea îndoctrinați erau executați. În anii ce au urmat, între 360.000 și 500.000 de spanioli au fost trimiși în lagărele construite de Franco, prizonierii fiind puși la muncă forțată sau chiar folosiți în experimente medicale. Cele mai multe lagăre s-au aflat în Africa de Nord, unde Spania încă mai avea un mic imperiu colonial.

„Fossar de la Pedrera”, un memorial al victimelor republicane a fost construit după moartea lui Franco, lângă Barcelona. Acesta este locul unde 1.700 de apărători ai Barcelonei au fost aruncați în gropi comune, după execuția lor sumară de la sfârșitul războiului. La peste 80 de ani de la acele evenimente, un muzeu dedicat Războiului Civil Spaniol nu există. Memoriale există doar cu numele naționaliștilor ce au murit în război. Totuși, în zona Aragonului, unde s-au dat lupte grele, descrise și de George Orwell, au apărut mici muzee, construite din inițiative private.

Deși Franco este văzut ca un criminal, nici ceilalți lideri naționaliști nu au fost mai prejos. Generalul Emilio Mola a declarat:„Este necesar să impunem teroarea. Trebuie să dăm impresia că nu avem milă, ezitare și că suntem lipsiți de scrupule. Oricine ascunde un comunist sau susține Frontul Popular, va fi împușcat.” Acest lucru ne duce cu gândul la faptul că victoria naționaliștilor ar fi adus oricum un dictator sângeros la putere, indiferent de numele pe care îl purta.

„Asociația pentru recuperarea memoriei naționale”, condusă de Emilio Silva, a reușit să recupereze 2.000 de corpuri ale soldaților republicani căzut în bătăliile pentru Aragon, Catalonia și Castilia. În 2007, primul ministru socialist José Luis Rodríguez Zapatero, a aprovat „Legea pentru memoria istorică”. Actul a condamnat regimul lui Franco, a anulat „Legea Responsabilităţii Politice”, a recunoscut crimele comise de ambele tabere și a interzis etalarea simbolurilor franchiste în public. El a întâmpinat opoziția partidului Popular, considerat conservator.

Necesitând timp pentru consolidarea puterii interne, guvernul a decis neutralitatea Spaniei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Noul regim s-a concentrat pe pedepsirea foștilor inamici. Falanga a devenit singurul partid legal. Monarhia a fost restaurată. Francisco Franco s-a autoproclamat regent pe viață. El a avut dreptul de a numi viitorul suveran al Spaniei.

Spania a fost devastată de războiul civil. Din acest motiv, Franco a ales să reducă numărul armatei spaniole de la 1 milion de soldați, la 200.000. Luptele dintre forțele Axei și Aliați în Africa de Nord și ocuparea Franței de către Germania nazistă l-au făcut să se răzgândească, mărind numărul militarilor activi până la 750.000. Legăturile strânse cu puterile fasciste au izolat Spania după a doua conflagrație mondială, Madridul nereușind să intre în Organizația Națiunilor Unite. Drumul către Comunitatea Europeană a fost și el blocat din cauza naturii regimului franchist.

Deși Spania s-a declarat neutră, au existat cel puțin 50.000 de voluntari spanioli ce au luptat alături de Germania nazistă, împotriva Uniunii Sovietice. În timpul celui De al Doilea Război Mondial, Franco a scris o carte autobiografică, numită „Raza”. După carte s-a făcut și un film, cu același nume. Lucrarea prezintă o poveste de familie foarte asemănătoare cu cea a lui Franco. Personajul principal este Jaime de Andrade, un pseudonim pentru Franco, care era prezentat ca un erou ce a luptat cu îndârjire împotriva republicanilor.

Izolarea din timpul regimului lui Franco a încetat când Madridul a acceptat ca Statele Unite să construiască baze militare pe teritoriul Spaniei. În schimbul acestor concesii, Spania a primit un important sprijin financiar din partea americanilor. Totuși, țara a rămas una săracă bazându-se mai mult pe agricultură. Spre sfârșitul vieții, Franco s-a retras din viața publică. L-a desemnat pe prințul Juan Carlos ca viitor rege. Prim ministru și succesorul la conducerea țării trebuia să fie amiralul Luis Carrero Blanco. Acesta a fost asasinat.

În plan extern, Franco s-a implicat în Războiul Algerian din 1954-1962, susținându-i pe francezi. El va găzdui la Madrid „Organisation de l'armée secrète”, un grup de dreapta din cadrul armatei franceze care lupta pentru păstrarea statului de colonie a Algeriei față de Franța. El a trebuit să cedeze zona din Maroc ce se afla sub stăpânirea spaniolilor sultanului Mohammed al V-lea, păstrând doar niște mici enclave.

În timpul războiului civil, Franco a reușit să controleze foarte bine toate punctele de vedere din cadrul Frontului Național. După război, această politică diplomatică a continuat. El a ezitat să transforme Spania într-o monarhie, pentru a nu trezi furia fasciștilor din Falanga. Pe de altă parte, numindu-se regent și promițând că va numi un rege succesor după moartea sa, el a reușit să mulțumească și simpatizanții monarhiști și carliști.

Franco a dorit să-l numească pe Otto von Habsburg rege al Spaniei, care fusese ultimul prinț moștenitor al imperiului Austro-Ungar. El a refuzat, declarându-și loialitatea față de Austria. La sugestia lui Otto von Habsburg, Franco îl va numi moștenitor pe prințul Juan Carlos de Bourbon, care era nepotul fostului rege al Spaniei, Alfonso al XIII-lea. Regele trebuia să aibă un rol simbolic, în timp ce regimul dictatorial trebuia continuat de către amiralul Blanco.

Amiralul Blanco a fost asasinat cu doi ani înainte de moartea lui Franco, de către un grup de 4 basci separatiști. Aceștia au folosit un dispozitiv exploziv, care a sărit în aer în timp ce Blanco se întorcea de la biserică. Succesorul său, Carlos Arias Navarro, a început o serie de reforme de liberalizare. Franco va muri la 82 de ani în urma unui infarct, prințul Juan Carlos devenind suveran. Noul rege va domni până în 2014, când s-a retras în favoarea fiului său, Felipe al VI-lea. Domnia regelui Juan Carlos a însemnat o perioadă de dezvoltare economică și modernizare accelerată a Spaniei.

În plan extern, Franco s-a implicat în Războiul Algerian din 1954-1962, susținându-i pe francezi. El va găzdui la Madrid „Organisation de l'armée secrète”, un grup de dreapta din cadrul armatei franceze care lupta pentru păstrarea statului de colonie a Algeriei față de Franța. El a trebuit să cedeze zona din Maroc ce se afla sub stăpânirea spaniolilor sultanului Mohammed al V-lea, păstrând doar niște mici enclave.

Majoritatea istoricilor au ajuns la concluzia că regimul lui Franco nu a fost fascist, ci mai degrabă autoritar. Motivul este simplu. Adevăratul fondator al partidului Fascist „Falanga”, a fost José Antonio Primo de Rivera. El a fost executat de către republicani în timpul războiului. Franco nu a avut o ideologie proprie, în afara adversității sale față de comunism și socialism. Sub conducerea sa, Falanga s-a unit cu partidele conservatoare și cu cele monarhiste. Ele au fost absorbite în „Mișcarea Națională”, dar funcțiile importante au fost ocupate de apropiații lui Franco. Regimul său a semănat mai mult cu o dictatură personală.