Portugalia. De la democrație la dictatura lui Salazar
autor Liviu Sadovschi, decembrie 2016
Istoriografia occidentală a catalogat regimul lui Salazar ca fiind unul fascist. Cel puțin la nivel declarativ, Salazar nu a recunoscut niciodată acest lucru. El a susținut că este adeptul unui stat autoritar menit să aducă ordinea.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Imperiul portughez a fost al unsprezecelea ca mărime din istoria umanității. La momentul său de maximă extindere, el a măsurat 10,4 milioane de km pătrați, reprezentând 6,98% din suprafața terestră a Pământului. Descoperirile geografice din secolul al XV-lea au transformat Portugalia în primul imperiu colonial european. Inovațiile aduse de portughezi au deschis drumul dominației europenilor asupra întregii lumi.

Începuturile imperiului portughez s-au indentificat cu expediția din Ceuta, Nordul Africii. Ceuta a fost un important oraș comercial, controlat de regele musulman Muhammed al IX-lea. În urma expediției la care au luat parte Regele Portugaliei, John I și generalul Nuno Alvares Pereira, orașul Ceuta a fost ocupat la 1415.

George Modelski în lucrarea Long Cycles in Global Politics consideră Portugalia prima putere hegemonică a lumii. Descoperirea unei noi rute spre India a transformat Portugalia în primul imperiu global. Trecând pe lângă Insula Capului Verde, ocolind Africa și navigând spre est, Vasco da Gama a ajuns în India călătorind doi ani de zile. Descoperirea din 1498 a deschis drumul unui imperiu global. Ea a facilitat o conexiune între Europa și cele mai îndepărtate locuri ale Asiei.

Înainte de Portugalia, Veneția a fost principala putere maritimă a Europei. Venețienii au controlat Marea Mediterană. Relațiile lor cu Egiptul și Orientul Mijlociu au facilitat legăturile comerciale cu caravanele drumului mătăsii. Caravanele se deplasau greu, putând fi oricând atacate de bandiți. Căutând o cale mai bună de a face schimburi cu Asia, Lisabona a explorat mările. Ascensiunea Portugaliei a fost concomitentă cu decăderea Veneției. Ea s-a produs în momentul „războaielor italiene din 1494-1517”.

Modelski consideră că Portugalia a introdus o inovație esențială pentru istoria umanității. Rețeaua de baze create de navigatorii portughezi a pus bazele sistemului capitalist mondial. Portughezii nu au avut la dispoziție o armată numeroasă, capabilă să cucerească vaste teritorii. Ei au stabilit relații comerciale cu indigenii. S-au folosit de superioritatea lor tehnologică pentru a crea mici baze pe cele mai importante coaste ale lumii. Din acel moment a început o nouă eră. Imperialismul nu s-a mai bazat pe armate terestre, ci pe dominația navală și pe controlul fluxului comercial.

Marea politică de pe continentul european a fost condusă de state mai mari precum Spania, Franța și Anglia. Portugalia din secolul al XV-lea a fost considerată o mare putere în ciuda faptului că era o țară mică, cu 1 milion de locuitori. Puterea maritimă portugheză a creat un monopol economic. Aproape întregul comerț cu produse ce veneau din afara Europei a fost controlat de Portugalia.

Portugalia a fost legătura dintre Europa și India, China și Japonia. Portughezii au fost primii care au ajuns acolo pe mare. Chinezii și japonezii i-au privit cu dispreț, numindu-i „barbarii din sud”. Au acceptat însă să facă negoț cu ei. Spania a încercat să spargă acest monopol. A demarat o serie de expediții către Vest și a descoperit America. Conflictul dintre cele două țări catolice a fost aplanat de Papă. Prin intermediul arbitrajului său, s-a semnat „Tratatul de la Tordesillas din 1494”. Spania a putut coloniza tot ce se afla la vest de Insulele Capului Verde. Portugaliei i-a rămas estul.

Sebastian, regele Portugaliei, a murit în timpul luptelor din Maroc fără să lase un urmaș. Acest lucru a provocat un război civil. Regele Spaniei, Filip al doilea, a fost fiul unei prințese a Portugaliei, Isabella. Profitând de această legătură de sânge, suveranul spaniol a unit cele două coroane. A ocupat Portugalia în urma bătăliei de la Alcantara din 1580. Decăderea Portugaliei a favorizat ascensiunea altei puteri maritime, Provinciile Unite, adică Olanda de astăzi.

Portugalia secolului al XIX-lea a trecut printr-o serie de crize socio-politice profunde. Este vorba de implicarea în războaiele napoleoniene, declararea independenței Braziliei, criza de succesiune, implicarea foarte importantă a Bisericii Catolice în politica internă și destrămarea imperiului colonial. Cazul este asemănător cu cel al Spaniei. Portugalia a cunoscut o luptă internă între conservatori, reformiști și radicali. Acest lucru a ținut în loc întreaga țară. Rămânând nerezolvate, crizele au facilitat apariția unui regim de tip fascist, un veac mai târziu.

Portughezii au refuzat să participe la Blocada Continentală proclamată de către Napoleon. Drept răspuns, francezii au invadat și ocupat Lisabona. Noua capitală a fost mutată la Rio de Janeiro, în Brazilia. Sprijiniți de englezi și de spanioli, portughezii au înfrânt decisiv trupele franceze în 1812. Rezistența din Peninsula Iberică a fost primul război de gherilă din Epoca Modernă. Devastarea produsă de conflict a slăbit și mai mult Portugalia.

Dorind să combată corupția din Portugalia, Pedro a propus o serie de reforme legislative. Marii proprietari de pământ și clerul au provocat o revoltă. În urma ei Miguel, fratele lui Pedro, a fost numit rege. A urmat un nou război civil, numit și „războiul celor doi frați din 1828-1834”. Miguel a fost înfrânt și trimis în exil. Maria a II-a, fiica lui Pedro, a devenit regină. Ea a avut o guvernare constituțională.

La începutul secolului al XIX-lea, imperiul colonial portughez s-a extins, anexând Angola și Mozambic. Ei au urmărit colonizarea Africii până la Zimbabwe și Zambia. S-au construit importante baze comerciale: Macao în China, Goa în India, Timor pentru zona Australiei. Limba portugheză și religia catolică au fost introduse în aceste colonii. Realizările portughezilor au intrat în conflict cu interesele Marii Britanii, cel mai important aliat al lor.

Profitând de luptele din Peninsula Iberică, Brazilia și-a proclamat independența în 1820. Capitala s-a mutat la Lisabona. Moartea regelui portughez, John al VI-lea a provocat o nouă criză dinastică. Moștenitorul de drept al tronului era Pedro I, născut în Brazilia. Pedro a încercat să devină regele ambelor țări. Brazilienii nu au vrut să treacă iar sub protectoratul portughez. Pedro s-a mulțumit să rămână suveranul Braziliei. Și-a pus fiica de doar șapte ani pe tronul Portugaliei. De acest lucru au profitat nobilii, care au încercat să conducă țara din umbră.

Anglia a vrut constituirea unei legături comerciale între Africa de Sud și Cairo. Pentru aceasta, a trebuit eliminată influența portughezilor din regiune. A urmat „Ultimatumul Britanic din 1890”. Englezii au amenințat cu războiul o țară cu care au avut o strânsă alianță de mai bine de un secol. Declarația a fost primită cu indignare la Lisabona. Conservatorii au dat vina pe slăbiciunea monarhului, dorind un regim absolutist. Clasa de mijloc și radicalii au considerat că a sosit vremea constituirii unei republici.

„Ultimatumul Britanic din 1890” a provocat demisia guvernului portughez. Condițiile englezilor au fost acceptate. Soluția de compromis nu a mulțumit partidele politice din Portugalia. Frustrările acumulate au dus la „Revoluția din 5 Octombrie 1910”. În urma ei a fost proclamată „Prima Republică”.

Interesantă a fost și implicarea miliardarului britanic, Cecil Rhodes, în presiunile englezilor asupra Portugaliei. Noile dovezi istorice au arătat că influența acestuia a determinat Londra să-și răcească relațiile cu Lisabona. Fiind proprietarul „Companiei Britanice din Africa de Sud”, el a avut un interes direct în a-și asigura monopolul economic asupra întregii regiuni. Despre Cecil Rhodes a scris și filosoful Oswald Spengler. El l-a considerat pe afaceristul englez: „tiparul omului occidental contemporan”.

În urma regicidului de la Lisabona din 1 februarie 1908, regele Carlos I și prințul moștenitor, Luis Felipe, au fost asasinați de către organizația republicană Carbonaria. Asasinii au fost radicali ai mișcării republicane. Ei s-au considerat urmașii iacobinilor din Revoluția Franceză. Au plănuit totul până la cele mai mici detalii, având ca obiectiv eliminarea monarhiei. Moartea celor doi membri ai familiei regale a creat o criză politică. Ea a provocat revoluția peste doi ani de zile.

Motivul ce a determinat radicalizarea mișcării republicane a fost implicarea activă în politică a regelui Carlos I și numirea lui Joao Franco pe poziția de prim ministru. Joao Franco a devenit în scurt timp dictator. A provocat furia partidelor monarhiste, care l-au susținut pe rege. Afonso Costa, unul din liderii partidului republican, a declarat la adresa regelui Carlos I: „Capul lui Ludovic al XIV-lea a căzut pentru mai puțin”.

Mai multe comploturi împotriva regelui au fost descoperite. 93 de tineri republicani, înarmați cu bombe au fost arestați, alături de importante figuri politice ale vremii. Forțele de ordine nu au putut face față presiunii. Jurnalistul Joao Chagas observa: „Regele guvernează împotriva tuturor partidelor și împotriva tuturor oamenilor care l-au servit”. Carlos I a fost sfătuit de apropiații săi să semneze un document prin care atentatorii la ordinea publică să fie exilați. Regele a declarat că-și semnează condamnarea la moarte. În ziua următoare a fost asasinat.

Convoiul regal a fost atacat în centrul Lisabonei de către doi asasini înarmați cu carabine și revolvere. Primul asasin a fost Manuel Buica, un profesor dat afară din armată. Al doilea a fost jurnalistul Alfredo Costa. Soldații ce au escortat trăsura nu au intervenit. Regele Carlos I a murit pe loc. Fiul cel mare, Luis Felipe, a reușit să-l ucidă pe primul atacator, dar a fost împușcat mortal de Costa. Garda regală a intervenit abia în momentul în care regina și fiul cel mic au fost atacați. Alfredo Costa a fost rănit la picior și capturat. A murit în mod suspect înainte să fie anchetat.

Regicidul de la Lisabona a stârnit furia marilor puteri europene. Ziarele din lumea occidentală au titrat evenimentul: „Rușinea Lisabonei”. Regele Angliei de atunci, Edward al VII-lea, a declarat: „i-au omorât în stradă, ca pe niște câini, pe cei doi cavaleri ai ordinului Garter care se aflau în propria lor țară și nimănui nu i-a păsat”. Primul ministru, Joao Franco, a fost considerat responsabil pentru că nu a preîntâmpinat asasinatul și a fost forțat să demisioneze.

Până în zilele noastre, istoricii nu au ajuns la un acord în privința semnificației „Revoluției din 5 Octombrie 1910”. Specialiștii conservatori consideră că revoluția a fost un accident al istoriei, o lovitură de stat ce nu a avut sprijinul popular. O parte a elitei politice a profitat de frustrările acumulate, provocând în mod intenționat furia maselor. Istoricii liberali au considerat revoluția o expresie a voinței suverane a poporului. Intelectualii străini au accentuat și ei caracterul progresist al revoluției.

Revoluția a fost, de fapt, o lovitură de stat a partidului republican. Monarhia constituțională a fost înlăturată. Țara a fost transformată în republică. Istoricii au stabilit mai multe cauze pentru declanșarea revoluției. Ne referim aici la implicarea tot mai accentuată a Angliei în treburile interne ale Portugaliei, la cheltuielile exorbitante ale familiei regale și la puterea foarte mare a Bisericii Catolice. Ele au generat o instabilitate socio-politică. Partidul conservator s-a succedat celui reformator și invers, culminând cu dictatura lui Joao Franco, din poziția de prim ministru.

Republicanii au câștigat lupta cu conservatorii deoarece au fost mult mai bine organizați. La început, aceștia nu au vrut abolirea monarhiei. Spre sfârșitul secolul al XIX-lea, mai mulți radicali din interiorul partidului s-au impus. Au urmărit o schimbare asemănătoare cu Revoluția Franceză. Republicanii au fost sprijiniți de către clasa de mijloc și de oamenii de rând. Socialiștii și anarhiștii au colaborat și ei cu republicanii pentru abolirea monarhiei. S-a creat și o societate secretă numită „Carbonaria”. Ea s-a ocupat cu răspândirea propagandei naționaliste în rândul maselor și al armatei.

Principala problemă a fost de natură politică. Constituția din 1822 a conferit regelui prea multă putere. Din acel moment, a existat o continuă luptă între cei care doreau separarea puterii executive de cea legislativă, și cei care voiau ca regele să redevină un monarh absolut. Tranziția către o monarhie constituțională progresistă, după modelul britanic, s-a făcut mult mai greu. Deși au existat partide politice și alegeri libere, puterea a fost deținută de o oligarhie formată din marii proprietari de pământ. Regele Carlos I a încercat să reformeze sistemul, dar a fost asasinat în 1908.

Deși a avut intenții bune, regele Carlos I a comis o gravă eroare numindu-l prim ministru pe Joao Franco. Cei doi au dorit să modernizeze Portugalia cu forța. Noul prim ministru a dizolvat Parlamentul, a cenzurat presa și a trimis în închisoare liderii partidelor de opoziție. „Dictatura administrativă” și-a propus distrugă sistemul oligarhic. A sfârșit prin a stârni furia tuturor părților implicate, ducând la prăbușirea prestigiului monarhiei. Carlos I a fost asasinat, iar Joao Franco trimis în exil. Manuel al II-lea avea doar 19 ani când a moștenit tronul. El nu a putut rezolva profundele crize cu care se confrunta țara.

O altă cauză generatoare a revoluției a fost reprezentată de mersul prost al economiei. Scriitorul republican, Joao Falcao, nota în 1891: „Există un singur remediu. El poate veni numai prin prin revoluție. Fie o revoluție făcută prin rege, fie una întreprinsă de popor”. Economia a fost grav afectată de faptul că interesele marilor proprietari intrau în conflict cu interesele statului în privința agriculturii, comerțului sau a industriei. Din disperare, foarte mulți portughezi au emigrat în Brazilia. Criza financiar-bancară s-a accentuat și salariile au scăzut, provocând ample nemulțumiri sociale.

Partidul Republican a prezentat un program coerent de modernizare. Revoluția a început cu luptele de pe străzile Lisabonei. 2.000 de soldați s-au revoltat împotriva regelui. După două zile, Manuel al II-lea a fost forțat să abdice. A fost format un guvern provizoriu, condus de Teofilo Braga. Acesta a proclamat o nouă constituție. Libertățile civile au fost apărate în mod explicit. Pentru a rupe legăturile cu trecutul, noul guvern a schimbat steagul și imnul național. Au apărut și măsuri anticlericale. Deși libertatea religioasă a fost garantată, catolicii au fost discriminați ca răzbunare pentru susținerea monarhiei.

Portugalia a rămas neutră la începutul conflictului. Atacurile germane asupra Angolei, controlate de portughezi, și blocada submarinelor nemților asupra Angliei, principalul partener comercial al portughezilor, au determinat Lisabona să declare război Germaniei. Principalele trupe au fost transportate pe frontul din Belgia. Proasta lor pregătire și înarmare s-a văzut imediat. Din cei 30.000 de soldați trimiși pe Frontul de Vest, 12.000 au murit în luptă. Majoritatea navelor portugheze au fost scufundate de submarinele germane U-boat.

Spania a amenințat cu invazia Portugalia și cu ocuparea posesiunilor sale coloniale. Coaliția republicană a considerat că implicarea țării în Primul Război Mondial de partea Antantei va descuraja orice agresiune spaniolă. După încheierea conflictului, Lisabona a sperat să primească imperiul colonial german din Africa. Implicarea în război nu a fost rezultatul consensului popular. Acest fapt a destabilizat și mai mult regimul. Generalul Pimenta de Castro a dat o lovitură de stat în 1915. S-a proclamat dictator, dar a fost repede înlăturat de la putere. Sidonio Pais, un alt ofițer superior, a instaurat și el un regim dictatorial în decembrie 1917.

Pierderea flotei a cauzat o blocadă navală asupra Portugaliei, dependentă de importurile de alimente. 220.000 de civili au murit în timpul Primului Război Mondial, din cauza foametei și a Gripei Spaniole. Drept răsplată pentru efortul de război, portughezii au primit doar portul Kionga, un punct strategic aflat între Tanzania și Mozambic. Rezultatele Conferinței de Pace de la Paris au creat și mai multe nemulțumiri la adresa guvernului.

Noua republică portugheză a fost dotată cu o constituție în 1911. Legea separării Statului de Biserică s-a inspirat din legea făcută de francezi în 1905. Portugalia a devenit un stat laic. Problema instabilității politice nu a fost rezolvată. Biserica Catolică a fost o țintă a răzbunării guvernamentale. Acest fapt a stârnit furia multor cetățeni. Economia nu și-a revenit. Țara a fost în pragul unui nou război civil. Monarhia a fost parțial restabilită timp de un an, după care republicanii au revenit din nou la putere. Asasinatele șefilor de stat au continuat să erodeze legitimitatea republicii.

La început, istoricii au văzut Prima Republică ca fiind democratică și progresistă, în contrast cu regimul dictatorial al lui Salazar. În ultimul timp au apărut și contestatari. În vizunea lui Vasco Pulido Valente, Prima Republică a fost instaurată printr-o revoluție orchestrată de partidul republican. El a primit sprijin din mediul urban. În scurt timp, noul regim s-a transformat în unul dictatorial, la fel ca iacobinii lui Robespierre.

Asasinarea președintelui a provocat furia monarhiștilor. A fost proclamată restaurarea monarhiei în nordul țării, revolta izbucnind la Lisabona. După patru zile de lupte, tabăra republicană, condusă de Jose Relvas, a obținut o victorie decisivă. Regele a fugit în exil. Partidul republican a câștigat detașat alegerile din 1919. Președinte a devenit Antonio Jose Almeida, un politician conservator. El a încercat să facă pace cu Biserica Catolică, reluând relațiile diplomatice cu Vaticanul. Noua guvernare liberal-conservatoare s-a dovedit mai moderată decât precedentele, reușind să restaureze ordinea.

Guvernul conservator nu a putut ține pacea decât doi ani de zile. În urma evenimentelor ce au rămas în istorie cu denumirea de „noaptea de sânge din 1921”, primul ministru Antonio Granjo a fost asasinat. Machado Santos, unul din părinții fondatori ai Primei Republici, alături de un alt politician de dreapta important, Carlos da Maria, au fost și ei uciși în acea noapte. Criminalii nu au fost niciodată descoperiți. Istoricii consideră că drumul spre dictatură a început din acel moment.

Predarea religiei în școli a fost interzisă. Proprietățile Bisericii au fost confiscate. Guvernul a interzis ordinele religioase, a închis Facultatea de Teologie de la Lisabona și a permis divorțurile. Legăturile diplomatice cu Vaticanul au fost întrerupte. Cetățenii au fost forțați să intre în evidența populației. Ei au trebuit să prezinte acte de naștere, căsătorie și deces. Cununia religioasă nu a mai fost recunoscută de către stat. Reformele au fost văzute în epocă ca fiind radicale. Arhitectul acestor măsuri a fost ministrul de justiție, Afonso Costa.

Sidonio Pais, militar de carieră, a condus o rebeliune împotriva guvernului republican. Acesta a devenit prim ministru și președinte, ales prin vot popular. Guvernarea sa a durat doar un an de zile. A încercat să mulțumească toate taberele politice, inclusiv pe catolici și pe simpatizanții monarhiști. A fost asasinat pe 14 decembrie 1918 de către anarhistul Jose Julio da Costa. Sidonio Pais a plănuit să negocieze cu moștenitorul tronului, Manuel al II-lea, o pace de compromis.

Noile alegeri au fost câștigate, din nou, de către coaliția republicană. Repetatele asasinate și încălcări ale constituției au afectat încrederea opiniei publice în întregul sistem politic. Acuzațiile de corupție au continuat. Coaliția republicană a început să se destrame în multe partide. Ele nu au fost suficient de puternice să formeze o majoritate. Nu au dorit o guvernare de uniune națională. În cei 16 ani de existență ai Primei Republici, au existat 45 de guverne.

În momentul instaurării revoluției ce a dat jos monarhia, majoritatea intelectualilor și elitele politice portugheze au avut convingeri de stânga. Principalele lor obiective au fost asigurarea libertăților individuale și participarea politică a cetățenilor. Instabilitatea socială, economică și politică i-a făcut pe cei mai mulți să prefere securitatea și stabilitatea politică. Politicienii s-au orientat spre dreapta, fiind deziluzionați de perspectivele unei guvernări radicale. Domnia în fața legii și separarea religiei de treburile publice au rămas o moștenire a Primei Republici.

Lovitura de stat a mai fost cunoscută în istorie și ca „Revoluția națională din 28 mai”. Ea a însemnat sfârșitul Primei Republici și începutul regimului „Ditadura Nacional”. Revoluția a început la Braga. Generalul Manuel Gomes da Costa a mărșăluit spre Lisabona cu 15.000 de soldați. Revolte spontane au apărut și în Porto, Lisabona, Evora și Santarem. Noul regim nu a rezistat mult timp, fiind înlocuit de dictatura personală a lui Salazar. Sistemul politic inaugurat de acesta a purtat numele de „Estado Novo”, adică statul nou.

Manuel Gomes da Costa a plănuit o lovitură de stat în Braga. Primul ministru republican, Antonio Maria da Silva, a aflat de intențiile sale, pregătind o rezistență militară hotărâtă. În următoarea zi, generalul Costa s-a pregătit să se predea, crezând că fusese învins. Între timp, au apărut revolte pe tot cuprinsul țării. Partidul comunist a intervenit în Parlament pentru demiterea premierului. El a fost sprijinit de trei figuri politice importante ale vremii: Mendes Cabeçadas, Sinel de Cordes și Óscar Carmona. Premierul și președintele Bernardino Machado au demisionat.

Generalul Manuel Gomes da Costa a fost aclamat în toată țara. A profitat de popularitatea câștigată în rândul maselor. A dat încă o lovitură de stat în urma căruia a devenit Prim Ministru. Parlamentul a fost dizolvat, partidele politice au fost interzise și s-a instituit cenzura. Generalul nu a fost mulțumit de poziția obținută. S-a autoproclamat președintele țării.

După doar 9 zile generalul Costa a fost înlăturat de la putere și trimis în exil de către generalul conservator de dreapta, Oscar Carmona. Acesta a devenit prim ministru. Au urmat două lovituri de stat eșuate ale republicanilor. Popularitatea lui a crecut. A fost ales președinte în același an prin vot universal fiind singurul candidat. Acesta a continuat regimul dictatorial. A înființat „Poliția pentru informații din Lisabona”, un serviciu secret. Scopul acestuia a fost terorizarea oricărui cetățean care îndrăznea să se plaseze în opoziție.

Salazar s-a născut în mediul rural, dintr-o familie bogată. Trebuia să devină preot, dar a preferat să facă Facultatea de Drept din cadrul Universității de la Coimbra. Într-o primă fază, viitorul dictator s-a arătat complet dezinteresat de politică. A ajuns profesor la aceeași universitate. Prigoana îndreptată împotriva Bisericii Catolice l-a determinat să se înscrie în Partidul Catolic. După lovitura de stat din 28 Mai 1926, a devenit ministru de finanțe. Și-a creat o figură de salvator. A fost sprijinit de către președinte și de majoritatea facțiunilor politice. În 1932 a devenit prim ministru. A instaurat un nou regim dictatorial.

După terminarea dreptului, Salazar a devenit asistent universitar la facultatea de economie. Profesionalismul de care a dat dovadă i-a creat un considerabil prestigiu în perioada interbelică. Deși nu a avut experiență politică, el a fost numit ministru de finanțe după revoluția din 1926. Și-a depus demisia după 16 zile. A fost nemulțumit că subalternii din minister au refuzat să ia măsurile propuse de el.

Problemele economice nu au fost soluționate. Președintele Oscar Camora, succesorul lui Gomes da Costa, a apelat la ajutorul Ligii Națiunilor. Cei de la Societatea Națiunilor au acceptat să ofere un împrumut cu condiția ca banii să fie monitorizați de către o comisie specializată. Președintele a refuzat. L-a numit din nou pe Salazar ministru al economiei. Acesta a fost văzut ca un salvator care a adus stabilitatea într-o țară care cunoscuse 16 revolte, 45 de guverne și 8 șefi de stat.

Ca ministru de finanțe, Salazar a impus condiții dure. A amenințat că se va retrage iar din viața publică dacă nu este ascultat. În cadrul ședinței consiliului de miniștri, a declarat: „Cer să mi se acorde o încredere desăvârșită, calmă și senină, fără entuziasme exagerate și fără exagerări.(...) Țara are toată libertatea să cerceteze, să facă observațiile cuvenite, să discute, dar va trebui să se supună ori de câte ori voi găsi de cuviință să poruncesc”. În cei aproape patru ani cât a fost ministru de finanțe, bugetul Portugaliei a fost pentru prima oară, de la instaurarea republicii, pe excedent.

Salazar a fost adeptul unui stat autoritar bazat pe meritocrație. Spre deosebire de majoritatea politicienilor portughezi din interbelic, el nu a ajuns la putere prin uneltiri politice sau prin relații. A fost numit ca ministru de finanțe strict pe baza expertizei sale în domeniu. În opinia sa, democrația parlamentară de tip anglo-saxon nu s-a potrivit contextului istoric al Portugaliei. „Nu există regim politic ideal, care să fie deopotrivă valabil pentru toate timpurile şi toate ţările, dar există anumite principii fundamentale care aparţin tuturor regimurilor politice, oricât de opuse ar fi, principii fără de care nu se poate guverna”.

Discursul său în fața muncitorilor din Coimbra a fost grăitor. El a susținut că patriotismul muncitorilor trebuie îndreptat către muncă și cumpătare, nu către politică. „Noi putem face un lucru mult mai simplu şi mai uşor, şi anume să muncim cât mai mult şi cât mai bine, şi să învăţăm ca, la locul nostru de muncă şi acasă la noi, să facem economii; să cheltuim atât cât este necesar. Prin aceasta, misiunea conducătorilor noştri va fi suprinzător de mult uşurată. Încolo, totul nu este decât flecăreală.”

Criza economică din Portugalia s-a accentuat. A apărut un conflict important în interiorul guvernului. Pe de o parte s-au aflat miniștrii cu pregătire militară, ce doreau un stat autoritar laic. Pe de cealaltă parte s-au poziționat civilii catolici conservatori din guvern, ce aveau ca obiectiv restaurarea vechilor privilegii religioase. Din acest grup a făcut parte și ministrul de finanțe, Salazar. Redresarea economică coordonată de el i-a conferit tot mai multă putere în interiorul guvernului. Militarii au decis să demisioneze. Președintele Camora l-a numit prim ministru pe Salazar.

Din ordinele noului guvern, s-au redeschis toate instituțiile cu caracter catolic. Partidul comunist, aflat în ilegalitate, și-a organizat rețele secrete. Merită menționat și „Acto Colonial”, un document ce a confirmat dominația portugheza asupra mai multor continente. Este vorba de: Angola, Mozambic, Insulele Capului Verde, Insulele caraibiene Sao Tome and Principe, India portugheză, Guineea portugheză, Timorul și Macao din China.

De o importanță capitală a fost felul în care Salazar a gestionat relațiile dintre Biserică și restul societății. A dus o politică de compromis, capabilă să unească toate facțiunile importante, așa cum a reușit și Franco în Spania, după încheierea războiului civil. Înțelegerea cea mai importantă a fost semnată cu Vaticanul. Ea a purtat numele de „Concordatul portughez din 1940”. Actul a rămas în vigoare până în 2004.

În ultimul an al dictaturii naționale a fost creată o nouă constituție. Ea a fost aprobată printr-un referendum popular. Statul portughez a fost definit ca fiind Corporativ, condus de un partid unic. Țara s-a întins pe mai multe continente: Europa, Africa, Asia și Oceania. A fost instaurată în mod oficial dictatura lui Salazar, numită „Estado Novo”. Uniao Nacional a devenit singurul partid legal. A fost înființată cenzura presei și înființată instituția represivă: „Vigilența poliției și apărarea statului”. S-a publicat un nou cod al muncii, numit Estatuto do Trabalho Nacional. El a interzis orice mișcări sindicale.

Economia Portugaliei din perioada interbelică a fost expusă din cauza unor crize financiare externe. Forța monetară a fost foarte mică. Portugalia a fost dependentă de alte națiuni. Când Salazar a devenit ministru de finanțe, Produsul Intern Brut al Portugaliei a fost de 551 milioane de dolari. Venitul pe cap de locuitor a fost de 82 de dolari. PIB-ul statelor Unite valora 103 miliarde de dolari și venitul pe cap de locuitor era de 847 de dolari. PIB-ul american a fost de 150 de ori mai mare. Nivelul de trai a fost de 10 ori mai mare. Felul în care Salazar a redresat situația proastă a țării a stat la baza durabilității regimului său.

Aproape jumătate din forța de muncă portugheză a fost ocupată cu agricultura. Exporturile valorau 10% din PIB, în timp ce importurile aproximativ 22%. Aceste cifre au fost extraordinare la acea vreme. Ele au arătat vulnerabilitatea comercială a Portugaliei. Acest lucru s-a văzut și în timpul blocadei navale instaurate de nemți în Primul Război Mondial. 80.000 de cetățeni au murit de foame. Principalul partener economic a fost Marea Britanie. Lisabona a fost dependentă de importul de cărbune și alimente. Datoria externă foarte mare a fost plătită cu ajutorul banilor trimiși de către portughezii din afara țării.

Istoria economiei portugheze din perioada interbelică s-a împărțit în trei mari etape. Prima etapă a fost reprezentată de anii de după Primul Război Mondial, adică 1919-1924. Ea a fost caracterizată de o inflație profundă. Moneda națională escudo s-a depreciat cu 60%. Produsele alimentare valorau de trei ori mai mult decât înainte de conflict. Datoria de război față de Aliați a fost de 23 milioane de lire, 25% din PIB-ul național. Britanicii au făcut presiuni ca datoria să fie plătită cât mai repede. Au facilitat lipsa de încredere a oamenilor în posibilitatea de redresare a economiei.

A doua etapă s-a petrecut între 1924 și 1929. Situația a revenit la starea de dinainte de Primul Război Mondial, pe baza creșterii economice înregistrate în întreaga lume. Aceste îmbunătățiri au fost anulate de către Marea Depresie. A treia etapă din 1929-1939 s-a caracterizat prin reformele introduse de Salazar. PIB-ul Portugaliei a crescut cu 2% pe an, o performanță remarcabilă având în vedere că PIB-ul Statelor Unite crescuse cu doar 0,4%. În urma Conferinței de la Lausanne, Portugalia a plătit doar 1,5 milioane de lire ca datorie de război. Germania i-a plătit 5 milioane de lire drept compensație.

Sub conducerea lui Salazar, Portugalia a adoptat standardul aur pentru moneda națională. Guvernul a arătat o remarcabilă flexibilitate în politicile sale monetare. Ele au creat un echilibru între inflație și deflație. Deficitul bugetar a fost ținut la minimum. Consumul public și privat a fost descurajat. Investițiile private, mai ales cele străine, au fost descurajate de sistemul dictatorial. Ele au fost înlocuite de importante investiții publice, bani obținuți din economisire.

Concordatul portughez din 1940 a fost o înțelegere semnată între Portugalia și Vatican. Documentul nu a favorizat Biserica Catolică, în dauna intereselor naționale. Salazar a făcut o clară separare a religiei de politică. A fost constrâns de facțiunile politice influente din țară să nu acorde prea multe puteri catolicilor. Natura regimului a fost autoritară, nu totalitară. Dictatorul a înțeles utilitatea documentului ca instrument de propagandă. Alături de „Expoziția lumii portugheze”, el era menit să mărească prestigiul țării și să confere legitimitate regimului.

La începutul dictaturii sale, măsurile de austeritate au fost necesare. Sacrificiul oamenilor a fost încurajat și de cardinalul Mendes Belo. El a fost și Patriarhul Lisabonei, capul Bisericii Catolice din Portugalia. După moartea acestuia din 1929, episcop a fost numit Manuel Cerejeira, cel mai bun prieten al dictatorului. Președintele Carmona, care a deținut controlul asupra militarilor, l-a simpatizat pe Salazar. Colaborarea dintre cei trei a creat un echilibru social și a asigurat succesul negocierilor cu Papa.

Negocierile au fost amânate de relativa instabilitate din țară. A fost creată o nouă poliție politică, alături de instituția „Secretariado Nacional de Propaganda”. Aflat sub influența Spaniei care s-a îndreptat spre comunism, guvernul portughez a permis crearea unor organizații paramilitare fasciste precum Mocidade Portuguesa și Legião Portuguesa. Ele l-au sfidau pe Salazar, dorind instaurarea unei dictaturi militare ca cea din timpul Primei Republici. Primul ministru a decis desființarea lor, mai ales în contextul în care se părea că socialiștii pierd Războiul Civil Spaniol.

Pentru catolici, cea mai importantă primejdie au fost mișcările comuniste și anarhiste. Perioada Papei Pius al XI-lea a fost caracterizată de semnarea mai multor înțelegeri, atât cu statele totalitare, cât și cu cele democratice. Un astfel de document s-a semnat și cu Franța, care a păstrat principiul separării religiei de afacerile de stat. Folosindu-se de acest precedent, Salazar a dorit aceleași condiții și pentru țara sa. Spre deosebire de Spania lui Franco, Portugalia a rămas un stat laic. Ea nu a conferit vechile privilegii catolicilor și nici nu a oferit compensații materiale pentru confiscările din trecut.

Statutul căsătoriei a fost creat în urma unui compromis. Salazar a vrut recunoașterea în continuare a divorțului, în timp ce Papalitatea nu. S-a permis divorțul civil, dar nu și pentru cei care s-au căsătorit în mod religios. Predarea religiei în școli a devenit obligatorie, cu excepția nivelului universitar. Părinții au avut dreptul să facă o cerere în urma căreia elevul să fie scutit de orele de religie. Ordinele religioase nu au avut voie să facă politică, nici să dețină arme. Activitatea misionarilor din imperiul colonial a fost sprijinită. Ei au trebuit să răspundă de Lisabona.

Salazar a explicat că marea masă a oamenilor erau catolici practicanți, clasa de mijloc era indiferentă religios, iar intelectualii erau împărțiți. Concordatul a reprezentat un compromis vital pentru păstrarea echilibrului, un mod prin care ordinea socio-politică a fost păstrată după o lungă perioadă de instabilitate și haos. Înțelegerea a avut în spate considerații pragmatice. A limitat influența religioasă, în condițiile în care foarte mulți cetățeni au fost loiali Papei. Prin contrast, concordatele Spaniei lui Franco și ale Italiei lui Mussolini cu Vaticanul au fost semnate din motive mai mult ideologice.

La sfârșitul perioade interbelice, Mircea Eliade a fost trimis ca atașat cultural al României la Lisabona. Eruditul istoric al religiilor s-a îndrăgostit foarte repede de noua cultură. A învățat limba în doar doi ani de zile. A scris o carte de introducere în istoria României în portugheză și o scurtă istorie a Portugaliei în română. Toate aceste informații se regăsesc și în Jurnalul portughez. A avut ocazia să-l cunoască pe dictator și a scris cartea Salazar și revoluția în Portugalia.

Eliade a considerat că Salazar a fost un om simplu și modest, cu o profundă viață spirituală. Filosofia lui s-a redus la a fi un creștin devotat și un latin cu bun simț, un realist în cea mai pură tradiție catolică. El și-a sacrificat menirea academică și spirituală pentru a se îngriji de binele statului. Scriitorul român mărturisește că-l respectă foarte mult pe dictator fiindcă acesta a nutrit un profund sentiment de dezgust pentru politică. A acceptat să devină ministru de finanțe numai după ce propria mamă i-a oferit binecuvântarea.

Pentru Eliade, Salazar a fost un Constantin Noica catolic. Cartea a produs dezbateri în România. Mulți au încercat să-i deturneze sensul. Susținătorii dictaturii regelui Carol al II-lea au să spus că monarhul român nu face nimic altceva decât să imite modelul corporatist din Portugalia.

Regimul Estado Novo s-a concentrat pe redresarea economică și modernizare. S-au construit drumuri și căi ferate. Flota comercială a fost reparată și au fost construite primele aeroporturi naționale pentru pasageri și pentru marfă. Rețeaua electrică s-a răspândit în toată țara. Dictatorul a pus accentul pe importanța dezvoltării educației și în mediul rural, loc de unde provenea el însuși. În calitate de șef de stat, Salazar a trăit o viață modestă. A stat departe de ochii publicului și nu a părăsit niciodată țara. În 1968 a suferit un atac cerebral și a fost înlocuit din poziția de prim ministru de către Marcello Caetano.

Salazar a controlat toate cele trei ramuri ale puterii politice. Adunarea Națională a fost formată strict numai din membrii singurului partid legal, Uniao Nacional. Parlamentul a avut voie să producă legislație doar în domeniile care nu necesitau importante cheltuieli publice. Camera Corporativă a fost compusă din elitele intelectuale și profesionale. Ea a funcționat ca o comisie parlamentară specializată, sub comanda primului ministru. Femeile au primit drept de vot. Rata mare a analfabetismului a făcut ca doar 20% din populație să poată vota. Acesta a fost un procent mai mare decât în timpul Primei Republici. Alegerile s-au ținut regulat, dar pe liste s-au regăsit doar candidații oficiali ai partidului.

Oscar Carmora a întreținut relații bune cu Salazar. Istoricii speculează că președintele a avut o implicare în lovitura de stat eșuată a generalului José Marques Godinho din 1948. Carmora ar fi fost de acord să-l susțină pe general, dacă Salazar ar fi fost înlăturat, iar el ar fi rămas președinte. Pentru a înlătura aceste zvonuri, președintele a acceptat și funcția de mareșal. Humberto Delgado a fost găsit mort într-un sat din Spania, alături de secretara, Arajaryr Campos, în condiții suspecte. Nepotul lui Delgado a considerat că Salazar a fost cel care a ordonat asasinatul.

După cel de-al Doilea Război Mondial, guvernul a luat măsuri de „democratizare” a țării. S-a făcut o grațiere generală a tuturor condamnaților politici. Sistemul de cenzură a devenit mai permisiv. S-a format chiar și o opoziție, formată din liberali, comuniști și fasciști. Aceștia s-au retras de la alegeri, considerând că ele sunt aranjate. Generalul Norton de Matos a candidat împotriva președintelui Carmora, dar s-a retras din aceleași motive. Generalul Humberto Delgado a candidat pentru președinția Uniao Nacional. A declarat în campanie ca îl va demite pe Salazar. A câștigat doar 25% din voturi.

Salazar a condus Portugalia cu o mână de fier. A interzis orice dezbateri ideologice în cadrul propriului partid. Deși profund naționalist, el a considerat că portughezii sunt mult prea ușor influențabili. Ideile îi înfierbântă, făcându-i o pradă ușoară pentru demagogi. El s-a considerat un om de stat și a evitat pe cât mai mult posibil politizarea vieții publice. Politica oficială a fost aceea de a echilibra principalele forțe din societate: militarii, comercianții, marii proprietari de pământ, interesele coloniale și clerul.

Uniao Nacional a fost condus de către o mică elită politică. Critica a fost permisă doar în interiorul acelui cerc restrâns. Pilonii de rezistență ai sistemului au fost regimul autoritar, unitatea patriotică, morala creștină și etica muncii. Fiind un abil economist, Salazar a reușit să echilibreze bugetul. A anulat uriașa datorie externă. Măsurile de austeritate au făcut ca progresul economic să nu fie simțit și de către oamenii de rând. Aceștia au continuat să fie printre cei mai săraci din Europa.

Stabilitatea internă și forța de muncă ieftină au început să atragă investitorii. Prioritate s-a dat dezvoltării coloniale. Dictatorul a insistat ca toate regiunile controlate din afara Europei să se susțină din producția proprie. Coloniile au trebuit să vândă toate produsele pe care Portugalia nu le-a putut produce. Creșterea anuală economică din perioada postbelică a fost constant mare, plasându-se undeva între 5% și 7%.

Pe lângă funcția de prim ministru, Salazar și-a asumat și rolurile de ministru de externe și ministru de război. El a întreținut relații bune cu Franco. A trimis 20.000 de soldați în sprijinul taberei naționaliste în timpul Războiului Civil Spaniol. Portugalia a fost neutră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A obținut calitatea de membră a NATO încă de la înființarea organizației. Eforturile de a menține imperiul colonial, la insistențele dictatorului, au pus o mare presiune pe economie. Marcello Caetano a încercat prezervarea imperiului, dar acest lucru a provocat „Revoluția Garoafelor”.

Deși Portugalia a rămas neutră în cel de-al Doilea Război Mondial, Salazar a permis folosirea bazelor navale portugheze de către Aliați. Acesta a criticat regimul păgân nazist, pe care l-a considerat respingător. A protestat în fața invadării Poloniei de către Germania nazistă. A fost printre singurii șefi de stat, alături de Winston Churchill, care a declarat încă de la începutul războiului că Aliații vor învinge. În perioada postbelică, au fost întreținute bune relații cu toate țările, cu excepția Uniunii Sovietice. În pofida strădaniilor sale, imperiul colonial portughez a început să se destrame.

Portugalia a semnat Pactul Iberic. Acesta a fost un tratat de prietenie și non-agresiune cu Spania lui Franco. Implicarea sovieticilor în Războiul Civil Spaniol a fost motivul principal pentru care Lisabona a fost ostilă Moscovei și în perioada postbelică. Stalin a blocat primirea Portugaliei în rândul Națiunilor Unite timp de 10 ani.

Actul colonial din 1930 a statuat că provinciile coloniale erau entități independente. Salazar nu a fost mulțumit de acest statut. A promulgat un amendament în constituție, ignorând declarațiile Națiunilor Unite care cereau europenilor să renunțe la imperiile coloniale. New Delhi a cerut începerea negocierilor cu Lisabona. Salazar nu a acceptat. India a declarat război Portugaliei. A invadat regiunea Goa în 1961, colonie ce aparținea portughezilor încă din secolul al XV-lea. Lisabona nu a avut de ales și a cedat în fața presiunii. În aceeași perioadă au început revolte în Angola, Mozambic și Guinea portugheză.

Până la Revoluția Garoafelor, Portugalia a trimis 140.000 de soldați pentru reprimarea revoltelor. 60% dintre ei aveau origini africane. Pierderile înregistrate de portughezi au fost mici. Tehnologia superioară a europenilor a făcut ca luptele să fie limitate la ciocniri cu grupuri dezorganizate de gherilă.

Rebelii din Guinea au fost singurii care au reușit să respingă parțial trupele portugheze. Fluxul de produse din imperiul colonial nu a fost afectat. S-au făcut investiții masive în regiunea rurală Cahora Bassa din Mozambic. S-a început exploatarea petrolului din Cabinda, regiune de lângă Angola.

Investițiile au produs un fenomen paradoxal. Școlile și sistemul sanitar din multe regiuni din coloniile africane portugheze au fost superioare celor din Lisabona. Îmbunătățirile au fost susținute și de capitalul străin al țărilor europene care au condamnat colonialismul. După moartea lui Salazar și Revoluția Garoafelor, toate trupele au fost retrase. Chiar dacă fostele țări și-au declarat independența, ele au păstrat relații diplomatice speciale cu fosta metropolă până în prezent.

Istoriografia occidentală a catalogat regimul lui Salazar ca fiind unul fascist. Cel puțin la nivel declarativ, Salazar nu a recunoscut niciodată acest lucru. El a susținut că este adeptul unui stat autoritar menit să aducă ordinea. A fost inspirat de concepția scriitorului francez Charles Maurras. Salazar a scris cartea O revoluţie pe cale paşnică în care și-a prezentat filosofia politică. Cele mai importante valori enumerate au fost: „Respectul şi iubirea de patrie, solidaritatea naţională, respectul faţă de familie, autoritate şi ierarhie, cultivarea valorilor spirituale, respectul faţă de om, caracterul sacru al sentimentelor religioase.”

În cartea sa Dictatorii, istoricul francez Jacques Bainville a avut o opinie pozitivă în legătură cu Salazar: „dictatura cea mai cinstită, mai înţeleaptă şi mai cumpănită din Europa. Totodată este şi cea mai hotărâtă şi mai stăruitoare în aplicările ei”. Istoricul scoțian Neill Lochery a considerat și el că Salazar a fost unul din cei mai inteligenți oameni ai generației sale, total devotat țării sale.

Salazar a mai publicat două lucrări: Cum să construiești un stat și Cum să reconstruiești un stat, în care sunt criticate ideile naziste. Criticul de istorie a literaturii portugheze, António José Saraiva, a studiat toate textele lui Salazar. El a remarcat că scriitura dictatorului este cea mai captivantă și emoțională proză doctrinară din istoria literaturii portugheze. Dacă am putea să-l separăm pe Salazar de omul politic, el ar merita un loc fruntaș în literatura portugheză. Stilul său este asemănător cu claritatea marii proze din secolul al XVII-lea. Acesta a fost un lider remarcabil cu bune intenții.

Discursul lui Salazar la un an de la inaugurarea Estado Novo, a legitimizat dictatura, oferind un răspuns criticilor: „În timp ce aceştia proroceau că dictatura va desfiinţa totul, sfârşind într-o teroare militară, lumea se pomeneşte cu un guvern alcătuit aproape în întregime din profesori universitari, vede cum este pusă forţa în slujba dreptăţii, cum pregătirea ştiinţifică înlocuieşte peste tot improvizaţia. În nici o epocă din istoria noastră modernă nu s-a acordat un rol atât de mare inteligenţei în acţiunea de rezolvare a treburilor statului”.

Dictatorul a considerat că acesta a suprimat doar libertățile individuale ce puneau în pericol interesele naționale. În timpul Estado Novo, a observat el, nu au mai existat rebeliuni și asasinate politice. Cei care au făcut opoziție guvernului fără să întreprindă acte violente, au primit pedepse scurte cu închisoarea. Pedeapsa se executa în insulele exotice Madeira. Pilsudski, dictatorul Poloniei, a remarcat despre Portugalia: „Fericită ţara a cărei Siberie este Madeira!”

În cartea sa, Salazar a indentificat principalii inamici ai Portugaliei: „Noi suntem împotriva tuturor internaţionalismelor, împotriva comunismului, împotriva socialismului, împotriva sindicalismului anarhist, împotriva a tot ceea ce desconsideră, dezbină şi fărâmiţează familia, împotriva luptei de clasă, împotriva celor fără patrie şi Dumnezeu, împotriva robiei muncii, împotriva concepţiilor materialiste despre viaţă, împotriva forţei ca origine a dreptului.”

Dictatorul s-a delimitat clar de fascism și nazism: „Tinerii noştri sunt dezorientaţi şi decepţionaţi. Ei ar vrea să trăiască o viaţă intensă, frenetică. Demonstraţiile grandioase şi tumultoase ale vieţii tinerilor germani şi italieni, stilul lui Hitler şi al lui Mussolini îi fascinează. Ei ar dori să se înflăcăreze de un fel de ură sfântă şi ca eu să-i asmut sălbatic împotriva duşmanilor.” După Războiul Civil Spaniol, a desființat până și organizațiile cu caracter fascist de tineret și a ținut sub observație liderii fasciști din opoziție.

Educația de bază a noilor generații a fost considerată foarte importantă pentru menținerea păcii. Rata alfabetizării în rândul tinerilor a crescut de la 33% în 1930, la 97% în 1960. Salazar a sintetizat această concepție: „eu vreau să normalizez naţiunea, să o fac să trăiască firesc. Eu fac revoluţia paşnic şi, dacă sunt revoluţionar, sunt în măsura în care sunt pentru echilibru împotriva dezechilibrului, pentru adevăr împotriva imposturii, pentru ordine împotriva dezordinii”.

După moartea lui Salazar, Marcello José das Neves Caetano a devenit prim ministru. Înainte să moară, Salzar s-a aflat în comă timp de un an de zile. Noul prim ministru a susținut că îi ține locul lui Salazar. Nu a admis că fostul dictator nu mai are șanse să se întoarcă. Temerile lui Caetano s-au adeverit. Instituțiile au fost prea slabe pentru a înlocui lipsa de legitimitate a regimului care s-a bazat pe personalitatea lui Salazar. Primul ministru a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat dată de generalul António de Spínola. S-au organizat alegeri libere. Portugalia a făcut tranziția către democrație.

Sfârșitul marelui dictator a fost provocat de un fapt banal. Acesta a alunecat în cadă și s-a lovit la cap, intrând într-o comă profundă. Interesant este faptul că Salazar s-a trezit din comă și a mai trăit încă un an de zile în spital. Starea lui de sănătate a fost foarte proastă. Rudele și prietenii săi apropiați nu i-au spus că a fost înlocuit de la putere. I-au dat impresia că el continuă să conducă țara din patul de spital.

Noul prim ministru și-a numit un executiv de tehnocrați și a organizat cele mai libere alegeri din Portugalia de până atunci. A renunțat la politicile de austeritate și a relaxat cenzura și activitatea represivă a serviciilor secrete. Caetano a dorit să pună bazele unui stat social autoritar. Încurajarea consumului a adus pentru prima dată după multe decenii fenomenul inflaționist. Lucrurile au scăpat repede de sub control. Inflația a ajuns la peste 15%. Nemulțumirile sociale și instabilitatea guvernamentală au stimulat lovitura de stat.

Caetano a fost un jurist conservator moderat cu reputație internațională. El a fost printre creatorii constituției regimului lui Salazar. S-a făcut cunoscut și prin faptul că și-a dat demisia din funcția de rector a Universității din Lisabona ca semn de protest pentru arestarea unor studenți de către poliție. Cum a ajuns la putere, a proclamat un sistem al „evoluției în continuitate”. Acest lucru a însemnat că țara trebuia modernizată lent, ca să nu trezească furia conservatorilor radicali.

Lovitura de stat a avut ca motiv și retragerea trupelor portugheze din colonii. Mulți cetățeni au fost încorporați obligatoriu. Primul ministru Caetano a fost arestat și înlocuit. În pofida apelurilor de la radio și televiziune care i-au încurajaut pe oameni să rămână în case, cetățenii portughezi au ieșit masiv în stradă. Ei au ținut garoafe roșii în mână, simbol al simpatiilor socialiste. Implicarea lor a făcut ca tranziția să fie făcută în mod pașnic. Doar 4 ofițeri au fost uciși în schimburile de focuri cu forțele polițienești represive. Imperiul colonial a fost desființat. Tranziția democratică a durat încă doi ani de zile.

Lunga sa guvernare a făcut ca performanțele Estado Novo să fie greu de evaluat. În funcție de momentul asupra căruia un istoric pune accentul, Salazar a fost criticat sau admirat. Problema este și una ideologică, dictatorul fiind criticat de istoricii cu simpatii socialiste și admirat de către specialiștii conservatori. Totuși, laudele la adresa moștenirii regimului au fost majoritare. A fost un om total devotat slujbei sale, care nu a avut copii și nu s-a căsătorit niciodată.

Istoricul american J. Wiarda crede că în ciuda multor probleme și a sărăciei, consensul între istorici este că dictatura lui Salazar a fost una pozitivă, aducând progres economic și stabilitate. Revista Life îl consideră cel mai bun dictator al secolului XX și cea mai importantă personalitate portugheză de la Henry navigatorul. Samuel Hoare, ambasadorul britanic în Spania, a remarcat rolul important jucat de Salazar în asigurarea neutralității Spaniei în cel de-al Doilea Război Mondial. Istoricul Carlton Hayes, ambasador american în Spania, confirmă această afirmație.

Revista Time a criticat regimul dictatorial, spunând că opoziția politică a fost de fațadă. Salzar a permis alegeri cvasi-libere numai pentru a detensiona frustrările sociale, fără să piardă controlul. Poetul portughez Fernando Pessoa a considerat că dictatorul a fost un strălucit ministru de finanțe, dar că nu a avut habar cum să gestioneze celelalte ramuri ale politicii statale. Istoricul englez Tom Gallagher a criticat politica bazată pe favorizarea elitelor deja consacrate, în dauna educării tinerilor.

Prăbușirea Estado Novo a făcut Portugalia de nerecunoscut. Noua politică și aderarea la Comunitatea Europeană au schimbat în mod radical țara. Catolicismul a încetat să mai fie dominant. Procesul de modernizare a fost rapid. Serviciile sociale au fost mult îmbunătățite. Migrația din mediul rural în mediul urban a dus la dezvoltarea orașelor și a serviciilor.

Înainte de căderea regimului Salazar, societatea a fost conservatoare, tradițională și majoritar rurală. Mobilitatea socială a fost foarte limitată. Istoricul Barbara Tuchman a caracterizat Estado Novo ca fiind „Turnul mândru al societății europene de dinainte de Primul Război Mondial”. Modernizarea nu ar fi fost posibilă fără stabilitatea conferită de dictatura ce a durat 36 de ani. Salazar a acceptat că acest proces este inevitabil încă de la începutul perioadei postbelice. A încercat să-l țină sub control, făcând și multe concesii.

Portugalia s-a angajat în mod ferm pe drumul european încă din 1992. În prezent, țara se confruntă cu grave probleme economice. Acestea riscă să provoace o nouă instabilitate socio-politică, asemănătoare cu cea din timpul Primei Republici. Rămâne de văzut dacă instituțiile politice vor face o politică de compromis care să țină societatea în echilibru.