Țările Române la începutul modernității - secolul fanariot

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Sub stăpâniri străine societatea românească a avut o existență contradictorie. De la întemeierea statelor medievale românești până la căderea Constantinopolului, influența civilizației bizantine a fost evidentă. Dar pregnantă a fost și influența Curților de la Buda și Cracovia. Ungaria și Polonia își disputau supremația în spațiul românesc. Visul unei restaurări imperiale bizantine nu a stat la baza politicii principilor munteni și moldoveni.

Pe măsura creșterii presiunii otomane asupra Țărilor Române și asupra zonei central, sud-est europene, influența bizantină rămânea importantă. Numeroși fugari ortodocși din Peninsula Balcanică, căzută sub turci, și-au căutat adăpost la nord de Dunăre. Domnii români au rămas singurii principi creștini în sud-estul Europei. Cărturarii greci refugiați în Țările Române încurajau preluarea unor elemente de ceremonial, precum și a unor costumații de proveniență bizantină.

În sânul clasei dominante din cele două Țări Române de la sud și est de Carpați au avut loc unele prefaceri. Au început să vină bogate familii grecești, fapt ce a stârnit nemulțumirea boierilor autohtoni. Grecii au pătruns în Țara Românească și Moldova ca oameni de încredere sau chiar în calitate de creditori ai voievozilor numiți de turci. Cele mai multe familii grecești venite printre primele în Țările Române s-au romanizat. Ele au avut un rol important în istoria politică a celor două țări.

Influența bizantină coexistă cu cea occidentală. Românii și-au păstrat de fapt două fețe, una europeană, o alta orientalizată, datorită influențelor sud-dunărene. Un exemplu în acest sens a fost portretul domnului și învățatului Dimitrie Cantemir. O dată era îmbracat în haine orientale, altă dată în haine nemțești. Acea bivalență a fost prezentă și în manifestările spirituale ale secolului.

Timp de peste un secol, istoria Moldovei și a Țării Românești a fost marcată de instalarea și evoluția regimului fanariot. A fost inaugurat în Moldova, de prima domnie a lui Nicolae Mavrocordat și în Țara Românească, printr-o a doua domnie a aceluiași domnitor. Regimul fanariot a reprezentat răspunsul și soluția dată de Imperiul Otoman la noile situații ivite în Europa central, sud-estică. Ele amenințau ca Poarta să piardă stăpânirea asupra celor două Principate și chiar asupra întregii regiuni balcanice.

Boierii își trimiteau copiii să studieze la Cracovia, Padova sau Viena, când n-o făceau la colegiile de la Coman, Iași, Târgoviște sau București. Acelor contradicții de influențe, li s-au adăugat și o alta, de natură lingvistică. Limba de comunicare culturală, bisericească și mai apoi de cancelarie, era, slavona. Ulterior, slavona, a fost înlocuită cu limba română. Între cele două limbi a existat un permanent conflict care s-a resimțit și în creațiile culturale.

Ca fenomen în sine, fanariotismul nu a avut un caracter particular, ci a fost specific situațiilor din Imperiul Otoman. În cazul Prncipatelor Române, Poarta a recurs la el pentru a le menține sub dominația sa, într-un nou context strategic internațional. Soluția fanariotă era, de fapt, un compromis între vechea suzeranitate a Principatelor și soluția unei dominații otomane directe.

Contextul care impusese recurgerea la regimul fanariot fusese legat de eșecul ofensivelor Imperiului Otoman, pe direcția Europei centrale. Eșecul culminase cu asediul Vienei. Declinul puterii otomane în fața armatelor austriece se soldase cu ocuparea de către acestea a Ungariei, Transilvaniei și a întregii regiuni a Dunării de mijloc. Habsburgilor și Ligii antiotomane i se alăturase Rusia lui Petru cel Mare ce dorea cucerirea litoralului de nord al Mării Negre.

Prins între imperiile creștine, habsburgic și țarist, imperii mai puternice, pe cale de modernizare, Imperiul Otoman încheiase pacea de la Karlowitz, cu Austria. Ea s-a soldat cu ocuparea de către austrieci a Principatului Transilvaniei și a teritoriilor fostului regat al Ungariei. Turcii mai păstrau la nordul Dunării doar Banatul Timișoarei. Cedau Poloniei cuceririle mai vechi, Camenitza, Podolia și Ucraina apuseană.

Acceptând, în negocierile de la Karlowitz, medierea internațională, Poarta otomană recunoscuse principiul dreptului de intervenție al puterilor creștine în sud-estul european. Vechiul raport de forțe dintre Imperiul Otoman și puterile creștine se schimbase în favoarea celor din urmă. Redeschiderea periodică a unor „crize orientale” semnaliza tendința de întindere a imperiilor austriac și rus. Imperiul Otoman se afla în plin proces de decădere.

Confruntați cu asemenea context internațional în plină schimbare, domnitorii Principatelor Române erau preocupați de o orientare a politicii lor externe. Ei înclinau spre o emancipare de sub stăpânirea otomană cu ajutorul puterilor creștine aflate în ofensivă. Dimitrie Cantemir a optat pentru o alianță deschisă cu Rusia. În Țara Românească, Constantin Brâncoveanu, manevrase la rândul lui între Austria și Rusia, fără a neglija nici puterea otomană.

Înfrângerea rușilor de către turci la Stănilești, pe Prut, a permis atunci turcilor răgazul necesar consolidării pozițiilor lor în Principate. Acel fapt a dus la instalarea regimului fanariot. Imperiul Otoman a reușit să stăvilească și elanul austriecilor. Prin pacea de la Belgrad, Poarta a smuls înapoi austriecilor atât Serbia cât și Oltenia. Ele fusese ocupate de habsburgi cu două decenii mai înainte, consecință a războiului austro-turc.

Sub Habsburgi și sub regimul stărilor privilegiate, istoria românilor transilvăneni continua a fi o „istorie supusă”. În celelalte două Țări Române, turcii nu mai aveau încredere în principii aleși din rândul boierilor locali. De aceea au trecut la un alt sistem, de compromis între autonomie și administrație directă, acela al numirii unor domni din rândul grecilor din Fanar (cartier al vechiului Constantinopol).

Cadrul internațional s-a schimbat, iar expansiunea otomană a fost oprită definitiv la Viena. Declinul Imperiului Otoman a dus la creșterea puterii Imperiului Habsburgic. Prin Tratatul de la Viena, principele Transilvaniei, Mihail Apafi a fost nevoit să accepte protecția habsburgilor. Prin Tratatul de la Blaj au fost puse la dispoziția Imperiului Habsburgic cetățile și orașele Principatului.

Prin Diploma Leopoldină, Transilvania a fost subordonată direct Imperiului Habsburgic. Poarta Otomană a recunoscut ocuparea Transilvaniei prin Tratatul de pace de la Karlowitz. Țările Române au ajuns obiect de dispută între marile imperii. Țara Românească și Moldova au scăpat de tendințele imperialiste ale Rusiei și Austriei, dar au cedat părți importante din teritoriu.

Diploma Leopoldină, emanație a Curții de la Viena, a menținut sistemul constituțional al celor trei națiuni (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și fruntașii secuilor) și patru religii recepte (catolică, luterană, calvină, unitariană). Majoritatea românească a fost exclusă din viața politică, iar religia ortodoxă, de asemenea. Diploma a reprezentat actul fundamental de organizare a Transilvaniei timp de un secol și jumătate.

Regimul fanariot a dus la o reducere a autonomiei celor două Principate Române și la o creștere masivă a obligațiilor față de Poarta Otomană. Sub fanarioți, țările pierd orice inițiativă în politica externă. Domnii nu erau decât funcționari ai Porții, numiți și revocați după interesele otomane. Armata permanentă a fost desființată. Sub fanarioți s-au adus modificări criteriului de noblețe. S-a privilegiat funcția, în dauna proprietății.

Fanarioții au introdus și un nou model politic, al unei clase conducătoare. Ei au așezat interesele private, în toate împrejurările, deasupra intereselor statului. Regimul fanariot a propus și un model de societate în care domneau corupția excesivă și goana după o rapidă îmbogățire. Mentalitățile promovate de fanarioți au influențat și societatea românească ulterioară.

Poarta otomană experimentase regimul fanariot în Principatele Române, fapt ce i-a detrminat pe unii istorici să considere că se poate vorbi chiar de o perioadă „proto-fanariotă”. Aducerea pe tron a dragomanilor greci de la Fanar ca domni, nu a fost percepută de la început de către români ca o cenzură în viața lor. Societatea moldo-munteană mai fusese condusă și în trecut de domnitori greci de origine.

Pentru a consolida dominația otomană, regimul fanariot recurgea la limitarea puterii domnești în raport cu Poarta. Prerogativele acestei instituții românești erau reduse prin eliminrea domnilor pământeni și printr-un amestec vizibil în viața internă a celor două țări. Vechea autonomie a Principatelor nu era însă desființată, ci doar restrânsă. Vechile structuri politico-adminstrative tradiționale erau la început menținute. Mai târziu aveau să fie parțial revizuite, controlate și subordonate intereselor Imperiului Otoman.

O dată cu eliminarea domniei pământene, Principatele încetau să mai aibă o politică externă proprie. Domnitorii erau degradați la rangul de funcționari ai Porții, lipsiți de inițiativă în politica externă. Erau executori fideli ai politicii otomane în raport cu celelalte puteri. Acel statut decurgea și din lichidarea puterii militare a Principatelor, o dată cu desființarea armatei lor.

Armata a fost redusă doar la o gardă domnească pentru menținerea ordinii interne. Lipsite de forța militară efectivă, Principatele aveau să sufere pentru mult timp și după eliminarea regimului fanariot. Numirea domnului de către Poartă din rândul dragomanilor greci a întărit puterea absolută a acestora în interior. Rolul boierimii a scăzut în viața politică, iar vechile „partide” boierești înceta să mai existe. Cei care rămâneau în apropierea domnitorului, au devenit funcționari ai acestuia.

Vechea aspirație a boierimii către instaurarea unui regim nobiliar era înăbușită. Despotismul domnesc se consolidase și se încheia conflictul între boierimea mare și domn. Epoca fanariotă a putut fi socotită și o perioadă de triumf a absolutismului. Ea a coincis cu epoca absolutismului luminat din Europa centrală și occidentală.

Fiscalitatea a devenit excesivă sub fanarioți. Ea e motivată nu numai de dorința de repede îmbogățire a domnilor numiți de Poartă. Creșterea fiscalității a fost motivată mai ales de cererile sporite de capital din partea Porții. Pe lângă tribut și alte obligații s-au mai instituit daruri de sărbători pe care le făcea domnul. Dezvoltarea economică a fost îngreunată nu numai de creșterea obligațiilor către Poartă, ci și de războaiele ruso-austro-otomane.

Războaiele s-au desfășurat parțial sau în totalitate, pe teritoriul românilor, presupunând ocupații devastatoare. Războaiele și ocupațiile străine au stagnat dezvoltarea Țărilor Române. Ele au fost cauza principală a decalajului economic și social-politic al acestei zone față de alte zone europene. Războaiele au presupus, de asemenea, rupturi teritoriale. Imperiul Habsburgic, după ce anexase Transilvania, a anexat Oltenia și Banatul. Imperiul Rus a anexat Basarabia.

Istoria românilor s-a desfășurat între un război și altul, între o ocupație și alta. Reacția păturii conducătoare a fost firavă și manifestată doar prin memorii adresate Curții de la Viena sau celei de la Sankt Petersburg. S-a cerut respectarea autonomiei Principatelor, a dreptului de a-și alege singure domnii și de libertate a comerțului.

Reformele domnilor fanarioți au schimbat înfățișarea societății în Moldova și Țara Românească. Secolul fanariot a fost socotit și „secolul reformelor” deoarece a premers modernizarea rapidă a societății românești. Debutul reformelor l-a făcut primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat. Remarcabil om de cultură, s-a dovedit atent la problematica timpului și un bun cunoscător al literaturii europene a vremii, inclusiv a celei politice.

Constantin Mavrocordat, fiul domnitorului Nicolae Mavrocordat, a moștenit un întreg program de reforme caracteristice unei guvernări luminate. Reformele au plecat de la necesitatea stabilizării masei rurale, pentru crearea unui sistem eficient de ridicare a dărilor. Fuga țăranilor de pe moșiile boierilor amenința domnia cu lipsa mijloacelor bănești. Reformele au înregistrat o epocă de maximă intensitate sub domnia lui Constantin Mavrocordat care a domnit alternativ, în Moldova și Țara Românească.

După pacea de la Belgrad, reluând de la austrieci Oltenia și consolidându-și puterea în Principatele dunărene, Poarta a manifestat un interes deosebit pentru consolidarea regimului fanariot. Au afectat în final toate sectoarele vieții social-politice și în primul rând instituțiile sociale, administrative și judiciare. Regimul proprietății și relațiile legate de ea au fost și ele afectate de reformele domnilor fanarioți.

Reforma fiscală, urmărind realizarea unei stabilități fiscale, a fost introdusă de Constantin Mavrocordat. Ea a suprimat dările multiple practicate anterior, înlocuindu-le cu un impozit direct, birul, încasat la patru termene. S-a încercat suprimarea răspunderii solidare a comunității sătești față de visterie, practică specifică vechiului sistem fiscal medieval. Pentru aplicarea noului sistem fiscal s-au întocmit și primele evidențe ale populației, în catagrafii.

Politica centralizatoare a domnilor fanarioți care au aplicat reforma fiscală a întâmpinat permanent rezistența boierimii și a populației. Acestea au fost interesate de evitarea stricteții fiscale, care, de altfel, aluneca adesea într-un abuz fiscal. Existau categorii întregi ale populației, în afara boierimii, scutiți de datorii fiscale, precum acei țărani denumiți scutelnici sau poslușnici.

Pentru a asigura succesul reformelor fiscale s-a realizat și o reformă administrativă, cu iz modern, prin crearea unui aparat administrativ centralizat. S-au instituit ispravnicii de județ, în Țara Românească, și de ținut, în Moldova. Ei aveau deopotrivă atribuții administrative, fiscale și judecătorești. A reprezentat cea mai însemnată și durabilă dintre reformele administrative, spre deosebire de măsura salarizării dregătorilor. Posibilitatea abuzului administrativ s-a manifestat ca o plagă a societății românești.

Reformele nu au ocolit nici justiția, domeniu în care s-a întărit justiția domnească. Prin îngrădirea jurisdicțiilor bisericești și boierești, prin introducerea procedurilor scrise în detrimentul celor cutumiare și prin instituirea unei ierarhii de instanțe s-au intensificat reformele în justiție.

În timp ce Transilvania a fost controlată de habsburgi, celelalte două Țări Române au căutat să profite de slăbirea Porții și să se emancipeze de sub suzeranitatea acesteia. Domni ai Moldovei și Țării Românești au avut implicații importante pentru politica acestor țări.În Moldova, cărturarul Dimitrie Cantemir care a ajuns domn a încheiat o alianță cu Rusia lui Petru cel Mare. A fost nevoit să rămână în Rusia unde a desfășurat o bogată activitate științifică. Devenea consilierul personal al țarului.

A trăit încă mulți ani la Moscova și Petersburg. Țarul i-a oferit cincizeci de sate, case la Moscova, arătându-i întotdeauna o deosebită prețuire. Suferea de diabet și a murit la moșia sa din satul Dimitrovca. A fost înmormântat în biserica de jos a mănăstirii grecești din Moscova, ctitoria sa.

Constantin Brâncoveanu a avut una din domniile cele mai lungi din istoria Munteniei. Față de turci, Brâncoveanu și-a împlinit obligațiile. Haraciul a fost plătit regulat, precum și alte daruri tot mai numeroase. A dat turcilor sume foarte mari de bani. Grație acelor daruri a reușit să își reînnoiască mereu domnia. Raporturi bune a avut și cu Ungaria. Înconjurat de o familie numeroasă, a clădit palate, biserici și mănăstiri. A încurajat arta, sprijinind pe cărturari, cu o viață plăcută, în strălucire și lux.

Dintre voievozii Țării Românești, nici unul n-a prețuit și sprjinit cultura ca Brâncoveanu. El însuși om cu carte, nepot al învățatului stolnic Constantin Cantacuzino, a continuat și amplificat mișcarea culturală. În vremea lui s-au tipărit zeci de cărți, nu numai bisericești, pentru nevoile noastre și pentru lumea greacă și orientală. A întemeiat tipografii la București, Snagov și Buzău.

Constantin Brâncoveanu a fost un mare credincios. Cronica îl arăta ca pe un adevărat domn creștin cu dragoste și râvnă creștinească. Acel puternic sentiment l-a călăuzit întreaga viață și i-a fost sprijinul cel mai tare în ceasul crâncen al morții. Numeroase lăcașuri de cult le-a refăcut, le-a înzestrat pe întregul cuprinsul țării.

Au fost introduse primele legiuiri, inspirate din dreptul tradițional românesc, dar și din legislația altor țări europene. Domnul Țării Românești, Alexandru Ipsilanti a dat o „Pravilnicească condică”, completată apoi de „Legiuirea lui Caragea”. În Moldova, Scarlat Calimachi introducea un „Cod” în patru volume. În „Legiuirea lui Caragea” și-au făcut loc influențe franceze, în vreme ce „Codul lui Calimachi”se inspira din legislația austriacă.

Reformele fanariote, obiectivele, conținutul și menirea acestora au avut la bază scopurile domniilor fanariote. Personalitatea domnitorilor care le-au inițiat a contribuit la aplicarea lor în Principatele Române. Schițate mai întâi în marele hisov, aplicate succesiv în cele două Principate, reformele respective urmăreau realizarea unei monarhii moderne. A contribuit și spiritul ideii de raționalizare a statului, vădind preferința pentru un absolutism luminat practicat în cooperare cu stările.

În ordinea importanței și a efectelor avute, după reforma fiscală și legat de ea, cele mai însemnate au fost reformele în domeniul proprietății și al relațiilor agrare (reforma socială). Ele s-au soldat cu desființarea rumâniei, în Țara Românească și a veciniei în Moldova. Acel fapt marca încetarea condiției servile, a dependenței personale a țăranilor. Dependența economică a țăranilor a continuat însă să existe. Dependența decurgea din stăpânirea pământului de către boierii proprietari și biserică.

Țăranii datorau în schimbul pământului luat în folosință, obligația de clacă. Domnii fanarioți reformatori au încercat să reglementeze obligația de clacă. Țăranii deveniți clăcași aveau să suporte timp îndelungat acea stare. Condiția de proprietar de pământ era limitată la o categorie foarte restrânsă a populației din Principatele Române.

Importante înnoiri s-au produs în vremea domnilor fanarioți și în viața culturală. Unii dintre domni, ei înșiși învățați și iubitori de cultură, au încurajat promovarea învățământului public. Învățământul se făcea în limba greacă. Cea mai însemnată realizare a revenit domnului Alexandru Ipsilanti, „om înțelept și cu minte înaltă”,cum scria despre el cronicarul Dionisie Eclesiarhul. Alexandru Ipsilanti a reorganizat Academia domnească de la București și a înființat primele școli, cu predare în limba greacă, în principalele orașe ale Țării Românești.

O Academie domnească exista în Moldova încă dinaintea venirii fanarioților. Cultura românească se racorda astfel la cultura europeană a vremii. Au contribuit și primele traduceri din literatura franceză. Tendința de legătură între cultura românească și cea europeană s-a accentuat în decursul secolului al XIX-lea.

Inaugurarea cursurilor în limba română a fost realizată la școala domnească de la Sfântul Sava, din București, de către Gheorghe Lazăr. Momentul marca începutul învățământului în limba națională în Țara Românească. În Moldova, acel început al învățământului în limba națională îl făcuse Gheorghe Asachi, la Academia domnească din Iași.

Începuturile învățământului în limba română au avut urmări importante în formarea elitei culturale și politice naționale. Chiar dacă acelor eforturi le-a lipsit continuitatea și un sprijin oficial permanent, au jucat un rol hotărâtor în procesul modernizării societății românești. S-au exercitat asupra noastră mai multe influențe culturale, dar care au putut fi reduse la influența occidentală și cea orientală. Rezultatele s-au înregistrat în domeniul operelor originale, dar și în școală, în manuale și bibliotecă.

Influența orientală avea ca și componente principale tradiția, limba greacă și ortodoxismul. Ele s-au exercitat prin intermediul grecilor și al Rusiei. Rezultatele s-au făcut simțite în domeniul traducerilor, al tiparului și al artei. Ca element secundar, al influenței orientale, putem adăuga elementul turcesc. El apare în unele domenii ale artei, mai ales în arhitectura civilă.

Reformele realizate în timpul regimului fanariot au suferit de la început discontinuități serioase, datorate neaplicării lor de către toți domnii fanarioți. O parte a domnitorilor fanarioți au abuzat de puterea domnească în cele mai diferite modalități, înrăutățind starea țărănimii. Unele abuzuri au stârnit intervenția Porții otomane. Constantin Hangerli, domn în Țara Românească, a fost asasinat din porunca sultanului, pentru a-i curma lăcomia de bani.

Turcii și-au mărit de-a lungul timpului, pretențiile de natură economică de la Principatele Române. În afara monopolului economic al Porții, care-și rezerva exporturile românești de vite și cereale la prețuri impuse, și alte exporturi importante ajungeau la Constantinopol. Produsele exportate erau: lâna, ceara, lemnul, peștele și cânepa. Balanța comercială permanent excedentară aducea Principatelor totuși mari câștiguri. Ele erau înghițte repede de lăcomia otomană și fanariotă.

Procesul cârmuirii fusese lipsit în Țara Românească și Moldova de stabilitate și perspectivă. Domnii erau cel mai adesea preocupați de propria lor îmbogățire, și mai puțin de binele public. Urmările acelor situații, în afara unei accentuate precarități, au fost și ele pe măsură. Dacă domniile se obțineau cu bani dați la Poartă, dregătoriile interne se cumpărau și ele cu bani, de la domni. Se constata o sporire continuă a dregătoriilor și practicarea unei corupții care se generalizase.

Urmările negative le suportau în primul rând categoriile neprivilegiate ale societății. O serie de fenomene din perioada fanariotă și-au găsit explicația prin evoluția categoriilor sociale, prin conexiunile și interdependențele dintre ele. Masa clăcașilor și țărănimea era cea mai lovită. Țărănimea a ajuns clasa cea mai zbuciumată a societății românești, iar problemele și tensiunile ei au condiționat însuși viitorul procesului de modernizare în Principate.

O nouă clasă, burghezia, formată din negustorime și meseriași, și-a pus amprenta asupra societății românești. Apăruseră primele manufacturi de postav și mori de hârtie, meșteșugurile erau tot mai active. Dar progresul activităților de tip nou, netradiționale era lent, sufocate de instabilitatea generală și lipsa capitalurilor. Statul fanariot nu a putut fi un aliat al acelor activități economice. Regimul fanariot era menit să mențină și chiar să întărească dominația otomană în Moldova și Țara Românească.

În condițiile dominației otomane, acumularea de capitaluri în Principate a fost prin urmare imposibilă. Obligațiile față de turci erau numeroase și în permanentă creștere. Dacă tributul plătit nu a sporit, peșcheșurile destinate sultanilor și înalților dregători ai Porții pentru obținerea tronurilor și păstrarea domniilor au crescut neîncetat. Pentru a obține sume tot mai mari, nu o dată Poarta recursese la darea domniilor, iar redobândirea lor crea datorii mereu mai mari.

O a doua clasă cu mare pondere o reprezenta boierimea. Marea boierime ocupa pozițiile cheie în viața politică și administrativă. Forța ei economică se baza aproape exclusiv pe exploatarea marilor moșii. Boierimea mică, tot mai legată de unele activități noi, burgheze, de unde-și trăgea veniturile și puterea, avea să se dovedească în continuă creștere numerică. Tensiunile sociale sau chestiunile economice, politice s-au manifestat permanent și au influențat mersul societății românești.

Schimbările realizate în societatea românească au avut la bază reformele din timpul regimului fanariot. Inspirate din exterior și impuse din afară, reformele nu au fost în totalitate benefice pentru societatea românească. Viața Principatelor era periodic și grav afectată de războaiele marilor puteri vecine, Imperiul Rus și Habsburgic, cu Imperiul Otoman. Războaiele transformau teritoriile românești în teatru de război, le secătuiau resursele și înstrăinau porțiuni importante ale acestora.

Decăderea militară a Imperiului Otoman a declanșat problema succesiunii sale pe care Austria și Rusia au dorit să o rezolve în folosul lor. Soarta Imperiului a devenit o problemă europeană, chestiunea orientală reflectând grija puterilor europene pentru soluționarea acesteia. Chestiunea orientală a devenit o problemă de echilibru european, în realizarea și menținerea căreia au intervenit marile puteri: Franța, Anglia și Rusia.

Marile puteri europene au acționat direct sau indirect antrenând în competiție și state care nu aveau interese în orientul european. Interesele erau politice dictate de obiectivele urmărite în diverse etape ale evoluției problemei orientale. Principatele Române au suportat nu numai sporirea obligațiilor militare solicitate de Poartă pentru susținerea campaniilor, ci și jaful și ocupația puterilor adverse pe timpul ostilităților. Sărăcirea societății românești deveniseră o trăsătură dominantă a epocii.

Un alt război, ruso-austro-turc, a pustiit cele două Principate Românești. Oltenia trăise și ea, sub austrieci, două decenii de reforme imortante. Menirea acelor reforme a fost absorbirea regiunii în Omperiul Habsburgic. Ele au sfârșit prin a prodce deziluzie și chiar ostilitatea tututror păturilor populației față de noua stăpânire. Încheiat prin pacea de la Belgrad, războiul s-a soldat cu urmări, atât pozitive, cât și negative, pentru Principate.

Austria a declanșat un nou război, Poarta impusese Principatelor sarcini de oprirea ofensivei austriece însă greu de realizat. Boierii români și-au pus speranța în austrieci. Au solicitat prin numeroase memorii, recunoașterea autonomiei Țării Românești în cadrul Imperiului Habsburgic și respectarea instituțiilor Principatului. Încercările de revoltă împotriva primilor domni fanarioți au fost însă înăbușite. Prin pacea austro-turcă încheiată la Passarowitz, Țara Românească pierdea Oltenia, pe care Poarta o ceda Austriei, o dată cu Banatul Timișoarei, ca și Serbia, cu Belgradul.

Austria a retrocedat Imperiului Otoman Serbia, ca și Oltenia, ceea ce a permis reîntregirea teritorială a Țării Romnești, a cărei unitate istorică fusese grav afectată. Banatul Timișoarei rămânea însă Imperiului Habsburgic. Presiunea militară a Austriei a suferit o descreștere care a dat răgaz Porții să-și refacă dominația în Principatele Române. Consolidarea regimul fanariot, prin sprijinirea reformelor, a fost un pas important în politica Imperiului.

Același război a înregistrat reluarea ofensivei Rusiei. Pe lângă succesele obținute pe direcția Mării Negre (cucerirea Azovului și a Crimeei) a ajuns cu trupele sale la Nistru. A ocupat Hotinul și a intrat în Moldova. Ca urmare a intervenției Rusiei în Polonia, Imperiul Otoman a declarat război Rusiei. După un șir de înfrângeri ale armatei turce, trupele Porții erau izgonite din Principate. În război, armatelor ruse li s-au alăturat și volunari români.

La negocierile de pace ce aveau loc la Focșani și București, delegații de boieri moldoveni și munteni au solicitat restabilirea autonomiei Principatelor Românești sub garanția Rusiei, Austriei și Prusiei. Speranța a fost ca puterile respective să înlesnească, prin acțiunile lor, o desprindere a Principatelor de Imperiul Otoman. Pacea ruso-turcă, încheiată la Kuciuk-Kainargi, a restabilit dominația otomană asupra Moldovei și Țării Românești. Condițiile au adus mari avantaje Rusiei.

Stăpânirea exclusivă a Porții asupra Mării Negre a încetat. Rusia a căpătat liberatatea navigației pentru vasele ei comerciale, pe mare și prin strâmtorile ei. Obținea, de asemenea, dreptul de a interveni la Poartă în favoarea Principatelor, ceea ce marca începutul protectoratului rus asupra lor. Protectoratul se baza pe principiul apărării, de către țar, a intereselor creștinilor din sud-estul Europei. Sub presiunea noilor situații, a fost confirmată autonomia Țării Românești și a Moldovei, aducând o limitare a monopolului economic otoman.

Influența noului context internațional era evidentă. Autonomia Moldovei și Țării Românești devenise o realitate supusă nu numai abuzurilor Imperiului Otoman, ci și Rusiei. Austria, în schimbul serviciilor aduse turcilor, obținea teritoriul Moldovei de Nord. Integritatea teritoriului istoric al Moldovei era grav știrbită.

Ultimul război ruso-austro-turc a pus capăt răgazului de pace avut de Principatele Române. Trupele rusești au pătruns în Moldova, au câștigat bătăliile de la Focșani și Râmnic. Austriecii au ocupat și ei Țara Romînească și regiunea Moldovei dintre Carpați și Siret. Austria a fost nevoită, prin pacea de la Șistov, să renunțe la revendicările ei teritoriale în Principatele Române pe care intenționau să le anexeze.

Pierderea de către Moldova a întreg teritoriului românesc dintre Nistru și Prut a avut la bază decizia Porții. Absorbirea regiunii în Imperiul Rus a constituit cea mai grea lovitură dată Principatelor Române. Succesiunea războaielor purtate de puterile vecine pe teritoriul lor a contribuit la degradarea vieții economice, politice și sociale în Principate.

Sfârșitul secolului a înregistrat, începutul transformării Principatelor Române dintr-o problemă a sud-estului, într-o problemă europeană. Expresie a acelui interes a fost înființarea consulatelor străine în Principate (consulatul Rusiei, Austriei, Prusiei, Franței și Angliei). Consulatele străine, deschise pentru a detecta interesele economice ale statelor respective, au servit de la început pentru promovarea intereselor lor politice. Ele funcționau ca veritabile canale de obținere și diseminare de informații. Românii au putut să cunoască mai bine situația din Europa.

Revoluția franceză influențase, în mod favorabil, soarta românilor, când pusese brusc capăt planurilor austriece de a anexa Principatele. După campania lui Napoleon din Egipt, românii, ca și grecii, au sperat într-o eliberare a lor de sub dominația otomană, cu ajutorul Franței. După o serie de incursiuni ale Imperiului Otoman în Țara Românească, Poarta era nevoită să emită un hatișerif care fixa regimul obligațiilor materiale ale Principatelor. Firmanul confirma, de fapt, privilegiile Moldovei și Țării Românești în raporturile cu Imperiul Otoman.

Încurajată de Napoleon, care dorea să creeze dificultăți Rusiei la Dunăre, Poarta schimbase domnitorii Țării Românești și Moldovei, ambii prea favorabili Rusiei. Dar Rusia a ocupat cu trupele ei, teritoriul Principatelor. Constantin Ipsilanti, întors în Țara Românească, trecuse la organizarea unei armate de voluntari (panduri) cu care intenționa să participe la luptele împotriva turcilor. Câștigat la ideea restabilirii libertății Greciei, Ipsilanti recrutase voluntari și dintre elementele balcanice.

Participarea unităților de voluntari români, alături de trupele ruse, la luptele ce s-au dat cu turcii a constituit o experiență importantă. Ea semnala, din partea societății românești, o voință categorică de dobândire a libertății cu sprijinul Rusiei. Evoluția războiului nu a avut o traictorie care să aducă satisfacție românilor. După ce Napoleon a încheiat pace cu Rusia, la Tilsit, Imperiul Otoman a rămas singur în fața Rusiei. Principalele lupte s-au desfășurat pe câmpia munteană și peste Dunăre. Rușii i-au obligat pe turci la retrageri succesive, ceea ce a dus la încheierea păcii.

Negocierile s-au purtat în grabă la București. Pacea încheiată a pus capăt unei evoluții militare cu repercursiuni foarte sumbre pentru viitorul statut al Moldovei și Țării Românești. În condițiile date, pacea prevedea retragerea trupelor rusești din Principate, lucru impus de campania lui Napoleon în Rusia. Imperiul Otoman dispunea cedarea către Rusia a jumătății de est a Moldovei.

Secolul fanariot, veritabilă perioadă premodernă, a cunoscut, în paralel cu frământările sociale și o serie de frământări politice. Ele au fost generate de ciocnirea dintre absolutismul domnesc și boierime. Climatul a promovat idei noi, limpezind în timp, interesele și pozițiile celor implicați.

La începutul perioadei fanariote, principala tensiune politică s-a iscat între domnii fanarioți și adunarea boierească. Boierii au încercat să păstreze dominația asupra statului. Domnii s-au străduit să mărească puterea lor absolută, în sensul instaurării regimului fanariot. În acel conflict, opoziția boierimii s-a manifestat prin comploturi sau încercările marilor boieri, de a prelua puterea. Acel lucru a fost posibil în vremea ocupațiilor austriacă sau rusă, când domnii fanarioți fugeau din țară. Au fost trimise memorii către marile puteri, pentru a obține revenirea la domniile pământene.

Mișcările antifanariote și comploturile bierimii au fost mai puternice la începutul perioadei în Moldova și Țara Românească. Ele s-au soldat cu exilări sau chiar execuții în rândul celor mai îndârjiți opozanți. Când domnii fanarioți se retrăgeau, în fața trupelor străine, boierii pământeni preluau cârmuirea și guvernau împreună cu divanurile. Au fost elaborate programe de guvernare internă și de reorientare a politicii externe a Principatelor. Programele și memoriile boierimii muntene și moldovene au reprezentat o convingătoare mărturie asupra gândirii elitei politice românești.

Boierimea a cerut de foarte multe ori înlocuirea domnilor fanarioți cu domni pământeni. Memoriile întocmite de boierime erau adresate la Constantinopol, Viena și Petersburg. Toate acele gesturi indicau o ostilitate permanentă a boierimii române împotriva domnilor fanarioți. În contextul epocii contribuția ideilor europene noi, asimilarea și adaptarea lor la condițiile din Principate, au înlesnit consolidarea opoziției față de regimul fanariot.

Rezistența antifanariotă generată de vechile percepții conservatoare a suferit influența ideilor noi, mai ales a celor răspândite de revoluția franceză. Rezistența a fost animată de atitudinea antigrecească, dar fără a fi, neapărat vorba de o ostilitate etnică. Cultura și mediul cultural încurajate de domnii fanarioți, școala grecească, traducerile au lansat noile idei moderne în societatea românească chiar mai înainte ca ecourile revoluției franceze să ajungă în Principate.

Urmările revoluției franceze au influențat gândirea politică românească. Sub impulsul acelor influențe se poate constata o evoluție a conștiinței de sine a societății românești. Boierii moldoveni se înfățișau ocupanților austrieci, drept expresie a „stărilor Moldovei”, iar în timpul negocierilor de la Șistov, boierii munteni pretindeau a fi tratați ca „națiune”. Un manifest adresat mitropolitului Moldovei sublinia nevoia reformelor interne, amenințând cu răscoala sau cu „cugetul nesupunerii franțuzești”.

Un alt manifest exprima mirarea că marii boieri, „nu citesc gazetele, altfel ar ști ce se petrece în Spania, la Neapole și în alte țări și că privilegiile popoarelor cresc pretutindeni”. Apariția unui „Plan sau o formă de oblăduire republicană”aparținând boierului muntean Ioan Cantacuzino a fost unul din exemplele cele mai timpurii asupra clasei politice românești. Planul, inspirat de modele franceze și engleze, insista asupra unor soluții de înlocuire a domniei cu un sistem de trei divanuri: Divanul cel mare, guvernul, Divanul pravilnicesc, perceput ca un parlament, și Divanul de jos.

Utilizarea tot mai frecventă a conotațiilor legate de național a modificat sensul sentimentului antigrecesc, dându-i conținutul de antifanariot. A fost cultivat simțământul modern al patriei și patriotismului, idei politice noi. De asemenea, limbajul și percepțiile politice axclusiv conservatoare ale vechii societăți românești au contribuit la politica antigrecească.

Procesul transformărilor la nivelul gândirii politice și al mentalității publice au avut la bază vestea izbucnirii revoluției franceze. Acțiunea și influența consulilor francezi în Principate, setea cu care au fost absorbite și ușurința cu care și-au făcut loc ideile libertății, eliberării naționale au stat contribuit la gândirea politică. Prezența noilor idei în numeroase memorii politice adresate de boierime străinătății a fost edificatoare. Ele vorbesc de reforme, de progres național, de independență, de unire și de stări reprezentative.

Pe terenul deja sensibil la cultura franceză și la unele idei ale iluminiștilor, s-a produs revoluția. Ideea separării puterilor în stat, a alegerilor reprezentative erau un bun exemplu de adoptare și adaptare la societatea românească. Ideea republicii și a democrației au reprezentat un pas important pentru influențele înnoitoare din societatea românească. Franța, care inclusese Principatele Române în calculele ei politico-strategice s-a arătat direct interesată de imaginea pe care românii o aveau despre ea.

Din Franța erau trimise buletine oficiale și proclamații imperiale, iar domnitorii români se arătau interesați de stabilirea unor relații strânse. Marea boierime spera să poată folosi influența franceză pentru a-i elimina pe fanarioți. Au adresat numeroase memorii lai Napoleon în care se propuneau reforme, de progres național, de unire, de independență. Dar Napoleon nu a acordat românilor sprijinul pe care aceștia îl așteptau de la el.

Deși foloseau un limbaj nou în bună parte, memoriile nu aminteau nimic de interesele și reformele necesare claselor neprivilegiate ale societății românești.ele dezvăluiau aspirațiile boierimii mari către rânduieli nobiliare. Latura națională și patriotică era mai frecvent reținută din limbajul politic. Latura social-reformatoare era mai rar invocată și înțeleasă. Influența spiritului înnoitor modern, începuse să pătrundă nu numai în rândul marii boierimi.

Boierimea mijlocie și mică erau tot mai atrase de ideea națională. Au contribuit la acele idei și convingerile reformatoare pe măsură ce cultura și școala națională avea să câștige teren. Pătrunderea ideilor iluministe, asimilarea ideilor inspirate de revoluția franceză au produs în Principate o reînviere a societății.

Privită în general, epoca fanarioților a fost o epocă de decădere. Din teritoriul actualei Românii au fost luate provincii întregi, iar domnii au ajuns simpli funcționari ai sultanului. Fiscalitatea s-a accentuat, iar atmosfera generală a fost tot mai grea. Intriga, bacșișul, mita au avut un tot mai mare preț, în schimb caracterele au devenit tot mai rare. Ca și aspecte pozitive, în ordinea socială, a fost desființată rumânia, au fost înființate școli și spitale.