Situația economică și socială a Țărilor Române în secolele XIV-XVI
autor Cătălina Ionela Mălău, ianuarie 2017

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Întemeierea Țării Românești și a Moldovei, consolidarea voievodatului transilvan în cadrul Regatului Ungar au fost expresia unui puternic avânt economic și social-politic. Afirmarea lor politică și forța militară de care au dat dovadă au fost remarcabile în decursul secolele XIV-XV. La temelia acelui progres, s-a aflat creșterea demografică dar și noile așezări rurale apărute în decursul secolului al XIV-lea.

Sporul natural al populației era însă departe de a suplini nevoile de brațe de muncă. Pentru a remedia acele deficiențe, domnitorii s-au străduit să atragă imigranți de peste hotare, oferindu-le condiții economice și fiscale favorabile.Vlad Dracul a colonizat în Țara Românească bulgari fugiți din sudul Dunării, prizonieri de război, tătari așezați pe domeniile boierilor și mănăstirilor.

Dezvoltarea economică a celor trei țări românești și tendințele lor de integrare în circuitele economiei europene au avut la bază drumurile comerciale care le străbăteau teritoriul. Unul dintre ele urma cursul Dunării până în interiorul continentului, cu o ramificație de la Brăila la Brașov, de unde continua spre interiorul Transilvaniei și Ungariei. Un alt drum lega Cetatea Albă și Chilia prin Moldova, cu Lvovul și de acolo stabilea contactul cu Germania și Cracovia.

Schimbul de produse dintre Orient și Occident a asigurat câștiguri pentru orașele de legătură precum Brașovul, Brăila, Cetatea Albă, Chilia și Suceava. Intensificarea schimbului pe acele artere a accelerat și tendința de urbanizare. Prin mijlocirea vămilor, domnii Țării Românești și ai Moldovei și-au consolidat considerabil puterea. Comerțul internațional a consolidat baza politicii de centralizare a domniei.

Dezvoltarea vieții urbane a atras după sine și dezvoltarea meșteșugurilor, care se desprindeau total de agricultură, îndeosebi în Transilvania. În centrele cele mai dezvoltate din Transilvania, meșteșugarii erau organizați în bresle. Alături de negustori, meșteșugarii ocupau un loc de seamă în administrația orașelor, în asigurarea apărării lor, în construcția și întreținerea fortificațiilor unde își desfășurau activitatea.

Aria sud-dunăreană a avut o evoluție proprie, cu elemente comune întregii lumi medievale, dar și cu trăsături proprii, diferită de restul Europei. În Țările Române au existat mai multe categorii sociale: proprietarii de pământ, numiți generic boieri, vecinii sau rumânii, cei care depindeau de prima categorie și care locuiau în satele acestora, robii și nu în ultimul rând, orășenii.

Practicată la câmpie, în zona colinară și chiar la munte, agricultura a avut un rol important în economia medievală românească. Ea a antrenat un număr mare de locuitori interesați în creșterea producției agricole. Țările noastre au avut, prin urmare o viață economică cu caracter agricol, determintă de cele două îndeletniciri de bază: cultivarea plantelor și creșterea animalelor.

O ramură importantă a agriculturii a reprezentat-o cultura cerealelor. Explozia demografică din secolul al XVI-lea a determinat mărirea și extinderea suprafețelor cultivate prin defrișări și desțeleniri frecvente. Documentele epocii precizează despre lucrările de desțelenire și defrișare: „au săpat și au ars pădurea cu foc” sau „a curățat locul cu multă trudă și grea nevoie”.

Tehnica agricolă era arhaică, imprimând culturii un caracter extensiv. Randamentul obținut era scăzut, iar productivitatea era de două ori mai mare decât cantitatea de sămânță utilizată.Uneltele agricole folosite în epocă erau: plugul de lemn asimetric cu brăzdar și cuțit de fier, rarița, grapa cu dini de lemn,secerea și coasa. La treierat se folosea tăvălugul, scândura, iar la vânturat furca, furcoiul, târnul. Morile se găseau pretutindeni pe cursul apelor la sate, dar și la orașe.

Se cultivau grâul, meiul, orzul, secara, ovăzul, hrișca, inul și cânepa. Cerealele se păstrau de obicei în gropi arse, special amenajate. Domnia amenajase magazii speciale, pentru ca apoi să apară hambarele din nuiele sau vase de lemn. În rândul dărilor cele mai importante erau cele în cereale.

Dezvoltarea agriculturii și creșterea producției a determinat creșterea prețului pământului, al satelor și al moșiilor. Dacă la Începutul secolului al XV-lea prețul pământului era ieftin, se înregistra o creștere rapidă din a doua jumătate a secolului al XV-lea, pentru ca la sfârșitul secolului următor să se producă o înzecire a prețurilor. Desigur că au existat și ani grei, când seceta și războaiele numeroase au provocat foamete și au constituit o frână în dezvoltarea producției agricole.

Creșterea animalelor era la fel de importantă precum cultivarea cerealelor. Aceasta aducea venituri importante, produsele fiind folosite și pentru export. O altă modalitate de creștere a animalelor era transhumanța, de la munte la șes și de la șes la munte a oilor. Turmele erau însoțite de un număr restrâns de păstori, menționați în documente fiind cei din Transilvania către Țara Românească.

Viticultura și pomicultura erau practicate pe suprafețe întinse atât la deal, cât și la câmpie. Renumite podgorii se întâlneau în Moldova la Cotnari și Hârlău. Vinul era produs pentru consumul propriu, dar și pentru piață, comercializat și în țările vecine. Soiurile de pomi fructiferi (pruni, meri, nuci, gutui, vișini și cireși) se întâlneau pe tot pământul românesc. Spre sfârșitul secolului al XVI-lea au apărut cazanele de făcut rachiu, foarte rare în acea vreme.

Apicultura era o veche îndeletnicire apreciată pentru miere și ceară, petru că înlocuia zahărul, iar ceara constituia materia primă pentru iluminat. Stupăritul se practica în mod primitiv, albinele se țineau în trunchiuri de copac sau împletituri de nuiele. Mănăstirile și episcopiile stăpâneau stupinele de la care obțineau venituri însemnate. Țările române furnizau ceară pentru Europa Centrală prin intermediul sibienilor și brașovenilor. După ce o curățau, o trimteau în forme din piatră pentru a fi revândută în Ungaria, Viena, Veneția.

Bogățiile subsolului erau din ce în ce mai diferite, mai numeroase în Transilvania. Se exploata intens sarea, atât pentru consumul intern cât și pentru vânzarea în afară.Ocnele de sare de la Ocnele Mari, Ocna Mică, Turda, Ocna Sbiului, Ocna Dejului erau vestite pentru saea de bună calitate. În alte locuri sarea se exploata și la suprafață (maluri de sare).Extragerea sării se făcea cu robi și vecini din Țara Românească și Moldova, iar în Transilvania se foloseau tăitori de sare plătiți.

Extracția și reducerea mineritului de fier și aramă a făcut progrese folosindu-se energia hidraulică, încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea.acest procedeu se întâlnea și la Brativolo, folosit de meșterii transilvăneni. Noul principiu tehnologic a determinat creșterea randamentului și mărirea capacităților cuptoarelor de redus în timp ce micile cuptoare de tradiție feudal-timpurie au fost abandonate.

Din a doua jumătate a secolului al XV-lea se intensifica extracția principalelor metale de largă întrebuințare. Se constată o separare a metalurgiei extractive de cea prelucrătoare. Deși apar și alte localități de unde se extrăgea fierul, producția internă era insuficientă în Țara Românească și Moldova. Din Transilvania se importau însemnate cantități de fier, Hunedoara, Bihor,Trascău, Vașcău și Mădăraș.

Exploatarea aurului și argintului, mai ales în Transilvania la Abrud, Băița, Baia de Criș, Baia de Arieș, Baia Mare, Zlatna se făcea prin galerii. Mai târziu s-a urmărit îmbunătățirea situației din minerit prin privilegii date centrelor miniere, prin acordarea dreptului de exploatare a minelor pe timp nelimitat.De asemenea au fost acordate privilegii orașelor care aveau drept de exploatare a minelor în regie proprie, drept de târg săptămânal cu obligația de a renova minele vechi și de a deschide altele noi.

Mineritul necesita investiții importante și deseori s-a aflat pe mâna unor antreprenori străini. Exploatarea bogățiilor subsolului în Moldova și Țara Românească era monopol de stat și lucrau în minerit localnicii, dar și coloniști din Germania și Slovacia.Condițiile de viață ale acestora erau foarte grele, iar plata era una derizorie.

În perioada secolelor XIV-XVI dezvoltarea meșteșugurilor a fost influențată de evoluția vieții politice (întemeierea statelor de sine stătătoare, aservirea Țării Românești și Moldovei sub dominația otomană). Se manifestau tendințe de diferențiere și specializare, de căutare a unor forme de organizare corespunzătoare. Meșterii erau prezenți în toate cele trei unități social-economice cunoscute: satul, domeniul și orașul.

Spre mijlocul secolului al XV-lea tendințele de diferențiere și specializare erau evidente, iar numărul specializărilor a crescut. Un interes deosebit îl manifesta și domnia pentru această categorie socială, intervenind în apărarea ei. Poarta Otomană a influențat scăderea ritmului de specializare și a încercat orientarea acesteia către o producție de modă orientală. Instaurarea dominației otomane a reprezentat o nouă frână în dezvoltarea meșteșugurilor.

Prelucrarea lemnului și a pietrei s-a dezvoltat în strânsă legătură cu avântul constructiv (locuințe, cetăți, curți domnești, mănăstiri și poduri). Lemnarii, zidarii și pietrarii au ridicat monumente deosebite: mănăstirile Tismana, Cozia, Sfânta Treime-Siret, curțile domnești de la Argeș, Suceava și Târgoviște. Au folosit totodată și priceperea altor meșteri: cărămidari, șindrilari și chiar învelitori cu plumb: mănăstirile Curtea de Argeș, Dealu, mitropolia din Târgoviște. Tâmplarii, podarii și dogarii completau tabloul meșterilor.

Țesutul și prelucrarea țesăturilor sunt atestate în documente prin prezența unor meseriași ca: torcători, țesători, postăvari și croitori. De asemenea, prelucrarea pieilor a constituit un meșteșug important în zona Transilvaniei (Sibiu, Cisnădie) dar și Moldova și Țara Românească. Sunt prezenți în documente blănarii-cojocarii, cismarii-ciubotari, tăbăcari, iar în săpăturile arheologice s-au descoperit ateliere cu unelte de cismărie.

Înmulțirea și specializarea meșteșugarilor a dus la asocierea lor în cadrul unor organizații profesionale, numite frății, conduse de un staroste. În Transilvania, meșteșugurile erau mai dezvoltate, ceea ce a determinat apariția de noi branșe, cât și bresle (asociații de meșteri patroni care lucrau în aceeași branșă sau în branșe înrudite).Cele mai vechi statute cunoscute, erau întocmite pentru bresle din Sibiu, Sighișoara, Șebeș și Orăștie.

Prelucrarea metalului a reprezentat o specializare importantă a meșteșugurilor. Meșterii erau întâlniți cu precădere la orașe, dar și în alte unități social-economice. Metalul era prelucrat în ateliere proprii cu unelte specifice, într-o tehnică puțin cunoscută. În documente erau menționate diverse categorii de meșteșugari: fierari, săbieri, clopotari, lăcătuși, căldărari, arcari, chiar și meșteri tunari.

Olarii foloseau cuptoare cu grătar orizontal cu două camere (de foc și de ardere). Varietatea modelelor de oale, de discuri ornamentale realizate cu gust artistic dovedește evoluția deosebită a acestui meșteșug. O altă categorie de meșteșugari erau lumânărarii și tipografii care foloseau energia hidraulică, se realizau diverse instalații tehnice.

Breslele aveau un rol important în organizarea producției meșteșugărești din orașe: îndepărtau concurența, asigurau buna aprovizionare a orașului, dar aveau și un rol practic și militar. Breasla era condusă de un staroste, iar la adunări participau toți membrii. Uniunea interurbană a unor bresle a determinat o unificare parțială a legislației breslelor, dar și a statutelor. Treptat numărul acestora a crescut.

Orașul medieval românesc era produsul unei noi ordini social-politice, o apariție nouă, cu rol economic și comercial primordial, iar cel politic subsidiar. În Țara Românească și Moldova orașele au fost întâi centre de schimb și mai puțin de producție meșteșugărească spre deosebire de Transilvania. Noțiunea de „oraș” derivă de la maghiarul „varos” influențând evident impulsurile apusene, dar se simte și influența slavă prin termenul de „târg”.

Unele orașe extracarpatice au apărut în zorii evului mediu, înaintea statelor medievale. Acestea au favorizat înființarea și sudarea teritorială a primelor formațiuni statale. Primele orașe menționate în secolul al XIV-lea în Țara Românească au fost: Câmpulung, Argeș, Brăila, Slatina, Pitești, Râmnici Vâlcea, Giurgiu, Târgoviște, Buzău, București. În Moldova dintre cele mai vechi orașe sunt atestate: Chilia, Cetatea Albă, Baia, Hârlău, Suceava, Roman, Târgu Neamț, Cernăuți, Iași, Piatra Neamț, Bacău și Tighina.

În multe orașe exista și o zonă rezervată locuințelor boierești, grupate împreună cu casele marilor negustori. Locuințele erau de suprafață, suprapuse peste pivnițe boltite. Un element deosebit în orașul medieval era existența hanurilor în vecinătatea pieței, clădiri mari cu etaj și curte interioară. Potrivit descrierilor, majoritatea orașelor erau lipsite de ziduri și fortărețe, cum erau Craiova și Iașul. Însă altele, precum Târgoviștea și Suceava erau înconjurate de ziduri sau „cu trunchiuri mari de copaci înfipte în pământ”.

Apărute din așezări rurale, în evoluția lor au menținut o influență a obști rurale. Pentru că în lumea bizantină nu a existat o mișcare comunală, orașele începeau să fie considerate proprietate domnească. La început au cunoscut o viață înfloritoare, dar controlul turcilor și schimbarea axelor comerciale a încetinit dezvoltarea lor. În schimb sub influența orientală a crescut rolul orașului ca centru politic, administrativ și religios. Au apărut în orașele noastre negustori orientali, greci sau armeni, comercializându-și mărfurile.

Dreptul de autoconducere al orașului era asigurat de județ în Țara Românească sau șoltuz în Moldova, aceștia erau ajutați de un sfat orășenesc compus din 12 pârgari. Reprezentanții domniei erau pârcălabii, care aveau atribuții judecătorești, militare și chiar fiscale. Activitățile din orașe erau atent supravegheate de domnie, care urmărea să restângă drepturile acestora.

În Transilvania orașele au cunosct o dezvoltare economică și socială mult mai înfloritoare, având caracteristici deosebite. Asupra lor și-au pus amprenta coloniștii sași prin statutele și privilegiile acordate. Erau scutite de anumite obligații fiscale, aveau un grad ridicat de autonomie sau aveau drept de a organiza târguri anuale sau săptămânale. Aveau școli, biblioteci, gărzi proprii pentru apărare și erau înconjurate de ziduri puternice cu bastioane și turnuri. Astfel de orașe erau: Cluj, Turda, Dej, Deva, Sighișoara,Târgu Mureș.

Teritoriul orașului se compunea din vatră, unde se găseau gospodăriile. Țarina (câmpul cultivat), pășunile, livezile și viile formau moșia orașului, uneori foarte întinsă. Orașele muntene aveau un caracter semiagrar. Nucleul orașului era format din zona de producție și de schimb. Târgul era concentrat în jurul pieței și străzile învecinate acesteia, de acolo erau grupate prăvăliile și atelierele. În jurul pieței (bazarului) se întindeau mahalalele grupate în jurul bisericilor parohiale.

În fruntea orașului se afla magistratul urban compus din doi juzi, jurați și un aparat administrativ orășenesc cu un număr variabil de funcționari. Autoritățile urbane aveau prerogative foarte largi: relații cu puterea suverană, participarea la expedițiile militare, apărarea orașului,administrarea veniturilor, dreptul de a bate monedă, fixarea și strângerea impozitelor, funcții edilitare. Mediu privilegiat, loc de întâlnire și comunicare, orașul a cunoscut o evoluție deosebită în secolele următoare.

Comerțul a reprezentat o principală sursă de îmbogățire pentru marile familii de negustori din orașele transilvane. Totodată i-au ajutat să ocupe funcții importante de conducere în acele orașe. Orașul devenea recunoscut ca centru comercial principal și reprezenta un spațiu de desfacere pentru satele din vecinătate. Târgoviște era un asemenea exemplu pentru satele din vecinătate, acestea obținând scutire de „vama târgului” pentru negoțul de acolo.

În cadrul comerțului intern se desprind două etape: în prima etapă a predominat comerțul ambulant, domnii acordând privilegii unora dintre cei care-l practicau, în primul rând mănăstirilor și orășenilor. Pretutindeni în țara noastră, văzând și cumpărând, prin sate și prin târguri, dispunea domnul pentru locuitorii satului. Negustorii târgovișteni puteau umbla cu mărfurile lor „și pe la Severin și prin toate târgurile și la Brăila și prin toată țara”.

Această formă de comerț realizat sub forma negoțului itinerant, care urmărea participarea la bâlciurile periodice, avea un caracter regional. La el participau diferite categorii de oameni: țărani, meșteșugari, slugi boierești și mănăstirești. În a doua etapă s-a produs deplasarea către centrele fixe comerciale și orașele cu prăvăliile și piețele de desfacere pentru produsele meșteșugărești și alimentare. Astfel a scăzut rolul comerțului ambulant.

Principalele orașe care s-au impus ca centre comerciale importante au fost: București, Târgoviște, Buzău, Câmpulug, Craiova, Iași, Suceava, Baia. Centrul orașului se dezvoltă în jurul pieței, unde se desfăceau mărfurile aduse la vânzare. Se contura piața permanentă și era desemnată sub denumirea de „bazar”. Prăvăliile devin centrul unde se desfășura principala activitate comercială. Produsele ce se desfăceau în prăvălii proveneau de la meșteșugarii locali, dar și din regiunile îndepărtate.

Principalele produse aduse la vânzare erau: grânele, vinuri, fructe, miere și ceară, lână, piei, sare, vite. Plata produselor se făcea în două feluri: imediat sau o parte la încheierea tranzacției și altă parte la livrarea mărfii. Funcționarea bâlciurilor și iarmaroacelor a fost specifică pentru vânzarea vitelor și produselor agrare. Puterea centrală a încurajat activitățile comerciale și a acordat orașelor diferite privilegii.

În privința comerțului extern, Țările Române erau situate pe drumuri comerciale care legau centrul cu sud-estul Europei, astfel schimburile comerciale erau deosebit de importante. Pe acele drumuri traversau mărfurile apusene spre Constantinopol și veneau în sens invers mărfurile orientale. Legăturile economice cu Dobrogea prin Brăila sau Chilia, au reprezentat importante centre pentru comerțul genovez.

Active și circulate erau drumurile ce străbăteau pasurile Carpaților prin care se stabileau relații strânse cu Transilvania. Legăturile Moldovei cu Polonia erau asigurate pe valea Prutului și pe valea Siretului. Din secolul al XIV-lea „drumul tătărăsc” devine „drum moldovenesc”, comerțul devenind mai sigur. Spre sfârșitul secolului a XV-lea, când Marea Neagră a devenit „marea turcească”, ocuparea Chiliei, a Cetății Albe și a Brăilei au accentuat controlul otoman asupra Dunării în sectorul românesc.

Relații comerciale au avut Țările Române cu Veneția, Polonia, Germania și Austria. Domnitorii au acordat libertatea de a circula, negustorilor, de a face comerț și plata taxelor vamale și garantarea protecției. Relațiile comerciale cu Turcia au fost intense și priveau mai mult comerțul cu oi. Sultanul a invitat negustorii de oi „cu turmele la Constantinopol, fără a mai fi împiedicat de a vinde după dorința lor”. Sau în privința vânzării seului poruncea „de a fi vândut decât la prețul curent de pe piață”și interzicea să se vândă la prețuri mai reduse.

Dezvoltarea comerțului intern și extern a determinat o circulație monetară și în Țările Române. Au circulat diferite monede străine, perperi, ducați venețieni, florini din aur ungurești, groși bulgărești și sârbești. Primele monede s-au bătut în Țara Românească în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu și au continuat până în timpul domniei lui Radu cel Frumos. Unitatea monetară a fost ducatul, și ca subdiviziune banul. Monetăria s-a aflat la Curtea Domnească. Mai târziu, Radu I a deschis a doua monetărie la Turnu Severin.

În Moldova s-a creat un sistem monetar propriu în timpul domniei lui Petru Mușat. Unitatea monetară a fost grosul și ca subdiviziune jumătate de gros. Emiterea de monede a durat până în domnia lui Ștefăniță Vodă. Au mai fost bătute monede de către Despot Vodă, Ieremia Movilă. Încetarea emisiunilor de monedă proprie a avut loc datorită cuceririi pieței lor către monedele străine, a lipsei de argint și micșorarea tezaurului.

În Transilvania, moneda principală a fost marca. Ca monedă divizionară era dinarul. În Transilvania a existat o instabilitate monetară, circulând foarte multe monede. Monedele se băteau la Sibiu, Orșova, Lipova, Satu Mare. Se întrebuințau de asemenea și ducații bătuți în Țara Românească. Vlad Dracul și-a avut chiar monetăria lui în Ardeal, la Sighișoara.

Falsificările erau favorizate și de împrejurarea că necontenit se făceau emisiuni noi, retrăgându-se cele vechi, operație din care rezulta un beneficiu pentru fisc. În Ungaria ajunsese acel procedeu atât de des întrebuințat și perturbările și pagubele pricinuite comerțului atât de însemnate, încât regele nu avea dreptul să schimbe moneda decât o dată pe an.

Monetăria munteană a durat aproape un secol, de la Vladislav I până la Vladislav II. Ea a bătut monede de argint, ducații, cu inscripții în latină și slavonă. Au existat mai multe tipuri monetare și din fiecare tip diferite emisiuni, ceea ce dovedește o circulație monetară intensă. Monede de aur nu se constată, din descoperiri, să se fi bătut. Se făceau și falsificări, cum s-a întâmplat, sub Radu cel Mare, care a intervenit către brașoveni să elibereze pe un supus al său, deoarece nu el era vinovatul.

Monetăria moldoveană a durat mai multă vreme decât cea munteană. Primii bani se bat sub Petru Mușat. Banii moldoveni erau de argint: unii mai mari, cu legende, corespunzând ducaților munteni - aceia erau groșii, ceilalți, mai mici, fără legendă, întocmai ca și monedele mai mici. Un deosebit interes l-au avut banii lui Despot Vodă, de argint și de aur, în trei mărimi deosebite și bătuți cu îngrijire. În fruntea monetăriei era un bănar domnesc sub a cărui îngrijire se topea metalul prețios și se băteau monedele.

Aria sud-dunăreană a avut o evoluție proprie ce o particularizează de restul Europei. La nivel european societatea medievală a cunoscut două modele: în Occident, relații feudale bazate pe prezența unei puteri centrale autoritare, iar în Orient, relații bazate pe existența autocratorului. Acestea au fost bazate și pe confesiunea religioasă: Răsăritul - ortodox, iar Occidentul- catolic.

Boierimea a străbătut un îndelungat proces de stratificare econmică și socială. S-a afirmat în secolele XIV-XV și a avut ca misiune de clasă, guvernarea țării și apărarea ei. Boierimea s-a bucurat de stabilitate economică asigurată de marea proprietate funciară. Stăpâni pe sate, domenii întinse și țărani dependenți, într-o societate puternic ierarhizate, boierii au format principalul oraganism social. Împreună cu domnia, boierimea a determinat destinul satelor românești.

În cadrul boierimii se înregistra absența eredității în obținerea marilor dregătorii publice. Acestea erau concentrate în mâna unui număr restrâns de familii. Boierimea era obligată să ofere domnului consiliere și ajutor, iar în virtutea dreptului vasalic domnul o răsplătea cu danii. Biserica s-a bucurat de asemenea, de numeroase danii și imunități, precum și de ridicarea de noi lăcașuri ecleziastice. Ordinea politică medievală s-a întemeiat pe ierarhie și supunere.

În cursul secolelor XIV-XV, în sfatul domnesc ponderea o dețineau boierii fără funcții căci erau reprezențanții unei puteri pe care domnul o aflase înaintea lui, posesori de mari domenii, țărani aserviți, cete militare. Mai târziu a apărut o nouă categorie de boieri din rândul rudelor domnului. Prezența lor în spațiul românesc reprezenta un început de instituționalizare a grupului aristocratic. Ei au reprezentat un sprijin pentru monarh în conducerea statului.

Țărănimea reprezenta categoria cea mai numeroasă. Termenul de „țăran” provenea de la „terra” adică om al pământului. Trăiau organizați în obști sătești ce aveau în comun un strămoș (moș) fapt ce a determinat apariția cuvântului de moșie. Orice posesor de moșie era și boier, deosebirea dintre cele categorii fiind foarte mică. Toate caracteristicile evidențiază caracterul patriarhal al societății românești.

În secolele XIV-XV țărănimea a cunoscut două categorii sociale: țărani dependenți și țărani liberi. Țăranii liberi trăiau în obști sătești, rămase puternice în tot evul mediu în zona subcarpatică. Pământul obști era împărțit în: vatra satului unde erau grupate casele și gospodăriile, livezile și grădinile, hotarul satului format din teren agricol, păduri și fânețe. Obștea sătească a obținut în timp mai multe diviziuni: pe loturi, pe bătrâni, pe moși. În fruntea obști libere s-au aflat cneji, juzi sau vătămani aleși de obștea satului.

Țăranii dependenți de moșia boierului, în Țara Românească se numeau „rumâni”, iar în Moldova „vecini”. Dependența țăranilor față de stăpân a cunoscut un dublu caracter: social-economic și personal. Dependența social-economică se concretiza prin ansamblul dărilor față de stăpân: dări în produse, munca gratuită. Prestația de muncă se efectua pe rezerva stăpânului, la arat, semănat, secerat, cosit. Dependența personală a țăranului consta în ascultare și cinste pe care trebuia să o arate stăpânului.

Robii proveneau din foști prizonieri de război sau erau cumpărați și reprezentau o marfă ieftină de lucru. Erau originari din India. Trăiau în sălașe conduse de cneji, juzi și aveau atribuții judecătorești și fiscale. Erau folosiți la munci casnice, erau meșteșugari pe domenii, slugi la curte. Puteau fi vânduți, cumpărați, chiar eliberați, fără a putea fi omorâți.

Proprietatea funciară era constituită în domenii. Acestea reprezentau un factor determinant al raporturilor sociale. Proprietatea asupra pământului se împărțea între domnie, biserică, marea boierime și comunitățile de țărani liberi. Ea s-a consolidat din secolul al XIV-lea, când s-a accentuat caraceterul ierarhic funciar, militar și politic. Proprietatea deplină era numită ocină, baștină sau dedină. Putea fi vândută, lăsată moștenire, dar domnia trebuia să confirme schimbările efectuate.

Proprietatea domnească a ocupat locul principal în cadrul ierarhiei funciare feudale. Era compusă din satele stăpânite direct de domn ce erau diferite de cele ce aparțineau domniei ca instituție. Dar nu se făcea diferența între propritatea domniei ca instituție și proprietatea personală a domnului. Întregul venit era folosit pentru interesele statului și ale domnului.

Domeniul cuprindea două părți distincte, una dintre ele era rezerva unde se afla curtea și locuința stăpânului și a slugilor și terenul agricol muncit de țărani prin clacă. A doua parte era formată din vatra satului (case și gospodării) și delnițele țărănești (terenuri agricole, pășuni, păduri și ape). Dreptul de proprietate al boierului era limitat aici, căci țăranii aveau drept de posesiune și de folosință asupra pământului. Ei nu puteau să-l înstrăineze, în schimb puteau să-l lase moștenire.

Proprietatea boierească s-a constituit înainte de întemeierea statelor românești de sine stătătoare. Confirmarea oficială a primit-o prin organizarea instituției domniei. Pe lângă proprietatea moștenită (de baștină), domnia a mai creat proprietatea laică de danie ce aparținea celor răsplătiți de domn „pentru slujbă credincioasă și dreaptă credință”. În Moldova era desemnată prin termenul de „vislujenia”, deținătorii acestei proprietăți fiind „slugi” ai domnului, similari vasalilor din apusul Europei.

Deasupra dreptului de posesiune al țăranului exista un drept de stăpânire al boierului, potrivit căruia trebuia să dea o parte din recoltă (dijmă), precum și ascultare. Inventarul agricol și vitele se aflau în proprietatea țăranului, fapt ce făcea ca gospodăria acestuia să joace un rol important în exploatarea domeniului. Dreptul de stăpânire al boierului se afirma în cazul în care țăranul nu avea moștenitori, delnița revenind rezervei boierești.

Proprietatea mănăstirească s-a format din danii domnești și boierești. A crescut permanent pentru că mănăstirile nu aveau voie să întrăineze daniile primite, motiv pentru care ajungeau să se numere printre cei mai mari stăpâni de pământ ai țării. Domeniile feudale erau de mărimi diferite. Criteriul bogăției îl constituia mai puțin întinderea, cât numărul țăranilor dependenți, care valorificau pământul și dădeau dări. S-au impus în secolul al XV-lea domeniile mănăstirilor: Tismana, Bistrița, Cozia.

Domeniul a funcționat ca o unitate economică, cu economie închisă ce dispunea de meșteșugari. Pe plan politic reprezenta și o importantă forță de sine stătătoare. Domeniile au avut o evoluție diferită, căci unele au scăzut, în timp ce altele au cunoscut o creștere evidentă. Un domeniu important din cadrul proprietății feudale au fost curțile boierești. Ele reprezentau locul de unde stăpânul feudal își exercita puterea și unde se aflau și membrii aparatului pe care îl folosea.

Curțile boierilor își aveau începuturile în secolul al XIV-lea, poate chiar mai vechi. Se străduiau să se ridice la grandoarea curților domnești. Ele aveau curteni comandanți de persoane speciale. Făceau eforturi pentru a etala fast și strălucire și chiar cancelarii proprii. Prin aspectul lor, curțile au avut o importanță deosebită în perioada evului mediu românesc.

Raporturile dintre boieri și domn aveau la bază instituția vasalității, raport contractual, întemeiat pe fidelitatea personală. În Țările Române, domnul numit și voievod era suveran și suzeran suprem. Între domn și boier se încheia un contract cu obligații de ambele părți. Boierii îi datorau domnului credincioasă slujbă, sfat și ajutor. La instalarea domnului, boierii și slujitorii și întregul popor îi prestau un jurământ asemănător omagiului.

Domnul avea obligații față de supuși, el devenea un arbitru între stăpânii teritoriali. În Țările Române ierarhia feudală nu a cunoscut o etajare în trepte ca și în Apus. Toți erau subordonați direct domnului. Astfel se limita puterea politică și militară a marii boierimi, lipsind-o de sprijinul eventualilor vasali. Între boieri sau între boieri și domn au fost stări de anarhie, domnul intervenind cu hotărâre pentru actele de trădare.

Sfatul domnesc, organ central al guvernării, era alcătuit din marii stăpâni de domenii. Cu timpul, pe măsura consolidării puterii centralizatoare a domnilor, raportul dintre cele două categorii s-a inversat. În sfatul domnesc și în dregătorii erau numiți boieri. În ciuda permanentei tensiuni între domnie și boierime, generată de divergențele majore în problema structurării puterii, cooperarea dintre cele două structuri a reprezentat temelia sistemului de guvernare a statelor medievale.

Domnia a manifestat interes deosebit și pentru organizarea militară. Pe lângă serviciul feudal al membrilor clasei privilegiate care alcătuiau oastea cea mică, domnia putea dispune în situații de primejdie participarea la apărarea țării a întregii populații apte de serviciul militar, oastea cea mare. Pe acea bază s-a dezvoltat capacitatea de apărare din Țara Românească și Moldova sprijinită pe efective de luptători numeroase față de situația lor demografică și în raport cu efectivele altor țări mai puternice.

Principala manifestare a tendinței boierimii de a contracara aspirațiile autocrate ale puterii centrale a fost opoziția desfășurată făță de încercarea domnilor de a-și asigura singuri succesiunea la tron. Potrivit tradiției, conducătorii țării, în calitate de voievozi, erau aleși în marea adunare, care îi întrunea pe toți stăpânii de pământ și pe reprezentanții clerului. Alegerea era un mijloc de a menține pe cei aleși în dependență față de alegătorii lor.

Politica domniei de a impune autoritatea ei supremă ansamblului teritoriului țării, inclusiv domeniului boieresc ereditar și de a înlătura o sursă de putere autonomă rivală, a fost întâmpinată de o rezistență din partea boierimii. Principiul domeniului eminent s-a impus, dar efectele au fost limitate de imunități fiscale. Acelea erau scutirile de dări și renunțarea la exercitarea unor atribuții judecătorești ale domniei, acordate marilor stăpâni de pământ.

Țăranii în evul mediu aveau obligații față de stăpânul moșiei căruia îi datorau ascultare și supunere. Principalele dări au fost dijmele care se percepeau din toate produsele gospodăriei țărănești. Documentele vorbesc despre dijma de grâne, dijma din oi, dijma din porci, dijma din vin, dijma din miere și ceară, din poame, din pește. Muncile cuprindeau diferite prestații efectuate gratuit de țărani la curtea boierească (tăierea copacilor, cositul fânului, transporturi).

Țăranii au avut de asemenea, obligații cu caracter militar (de pază la punctele de trecere-posadă sau de nevoi militare). Se adăugau amenzile judiciare și dușegubine (pentru ucidere de om), ce se plăteau în vite. Față de stat, țăranii erau obligați la impozite (podani) și să participe la oaste. Impozitul cel mai fracvent era birul, care desemna toate dările către domnie. Caracteristică era dependența țăranilor de un stăpân. Ascultau de stăpân, domn, boier sau mănăstire, pe moșia căruia trăia.

Țăranul dependent de moșia boierului era obligat să-i lucreze, să-i dea o parte din produsele câmpului-dijma și să-i plătească dări pentru vitele pe care le crește. Eliberarea nu se putea face fără consimțământul stăpânului său, chiar dacă se răscumpără cu bani, faptul era considerat ca o pomană a stăpânului, ca un act de milă sau de iertare. Situația de om neliber, de om cu stăpân, se transmitea și asupra urmașilor în linie bărbătească. Și copiii săi și nepoții, toți urmașii săi erau legați de moșia boierului (rumâni).

Îndatorirea de căpetenie a țăranilor față de stăpânul său rămânea munca sau lucrul. Ei trebuiau să dea „ascultare” stăpânilor și să lucreze la ce-i vor pune. Contruiau și reparau casele, morile, săpau heleștee, „ serveau ca slugi și oameni de încredere pentru diferite probleme, ca păstori, ca morari și ca păzitori împotriva făcătorilor de rele”. Deși numărul zilelor de lucru nu era precizat, exista totuși, o normă.

Dacă stăpânul ar fi cerut o muncă prea mare, dacă le-ar fi impus un număr de zile excesiv, risca să-și vândă în scurtă vreme satul pustiu. Țăranii fugeau și se așezau pe moșiile celorlalți proprietari, care respectau norma stabilită prin tradiție. Munca pe care o prestau era grea, iar stăpânii trebuiau să recurgă la amenințări și bătaie pentru a sili pe țărani să o execute.

Frământările și împotrivirile țăranilor față de stăpâni s-au manifestat prin: nesupunere la lucru, neplata dărilor, fuga de pe moșii. Sporadic apărea și haiducia. Una dintre cele mai ample mișcări a fost răscoala de la Bobâlna. Transformările, măsurile luate pentru îngrădirea drepturilor de strămutare și de moștenire ale iobagilor au creat mari nemulțumiri. Determinată de cauze interne, a fost precedată și de alte mișcări premergătoare în sudul Transilvaniei și în secuime.

Dezlănțuirea mișcării din Transilvania s-a datorat măsurilor abuzive ale episcopului de Alba Iulia, Gheorghe Lepeș. Dijmele cerute de biserică trebuiau să fie strânse în monedă nouă și pe o perioadă restantă de trei ani. La împotrivirea țăranilor, episcopul a cerut să fie sistată asistența religioasă la nunți, botezuri și înmormântări. Acel fapt a stârnit nemulțumire în rândul țăranilor.

Iobagii de pe valea Someșului s-au organizat în cete, și-au ales conducătorii și s-au concentrat pe dealul Bobâlna, din apropierea Dejului. Voievodul Ladislav Csaki și-a concentrat armata, a dispus uciderea solilor țăranilor răsculați și atacarea răsculaților. Lupta s-a desfășurat pe dealul Bobâlna, iar țăranii au ieșit biruitori. Nobilimea a acceptat tratative, consemnate în înțelegerea încheiată în fața conventului de la Cluj-Mănăștur.

În urma răscoalei s-a hotărât: desființarea vamei, libertatea de strămutare, reducerea censului și anularea obligațiilor. Au mai obținut dreptul de a ține anual, înainte de Rusalii, adunarea satelor și a târgurilor la care participau câte doi bătrâni mai înțelepți din fiecare localitate. Înțelegerea a făcut ca nobilimea să atragă de partea sa clerul, pe fruntașii sașilor și ai secuilor. Cu ei a încheiat la Căpâlna „Uniunea celor trei națiuni” alianță a celor trei categorii privilegiate din Transilvania pntru a zdrobi îndrăzneala țăranilor.

Țăranii nemulțumiți au continuat lupta. Au reușit să ocupe mai multe orașe. Nobilimea a cerut ajutor regelui Ungariei și a reușit să-i înfrângă. Au ocupat Clujul și au devastat Aiudul. Urmările au fost dure. Unul dintre conducători a fost ucis lângă mănăstirea de la Cluj-Mănăștur. Alte nouă căpetenii au fost spânzurte pe dealul din fața Turdei. După represiune, s-a revenit la stările anterioare. N-a fost recunoscut decât dreptul de strămutare.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea dările în produse începeau a fi transformate în bani. Au sporit obligațiile în muncă. Au sporit obligațiile fiscale, ducând la o atmosferă de nemulțumire a țăranilor, plebei orașelor, preoților, nobili datornici. Nobilul secui Gheorghe Doja a fost numit comandant militar și a chemat țărănimea în tabără, promițând scutirea de taxe. Despărțind tabăra în cete, răsculații s-au îndreptat spre nord și sud în ajutorul țăranilor și sărăcimii orașelor.

La Cenad țăranii au obținut o victorie importantă, care a permis cucerirea Aradului, Nădlacului, Lipova. Orășenii din mai multe orașe s-au alăturat răsculaților și le-au deschis porțile. Dar răsculații au fost atacați de cavaleria regelui bine înarmată. A urmat o crudă represiune, Gheorghe Doja a fost ars, cetele de țărani au fost masacrate. Orășenii ce participaseră la răscoală au fost aspru pedepsiți.