Europa de est în secolul al XIV-lea

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Geneza statelor de sine stătătoare românești a reprezentat un proces complex și îndelungat. Acel proces s-a derulat progresiv și a fost rodul evoluției societății românești spre forme superioare de organizare politică. Pentru realizarea schimbărilor majore în cadrul societății românești erau necesare înfăptuiri temeinice pe plan economic și social. De asemenea, entități politice bine conturate, o concentrare demografică și predominarea colectivităților etnice românești.

Descoperirile arheologice au evidențiat la sud și est de Carpați așezări și necropole unde predominau sate. Acele sate erau compuse din grupuri de case izolate, cu locuință de suprafață semibordeie și bordeie. Creșterea demografică a fost evidentă în cursul secolului al XIV-lea, iar densitatea de locuire uniformă.

Fără să putem vorbi de un amplu exod organizat din Maramureș și Făgăraș spre Moldova și Țara Românească, descoperirile arheologice au evidențiat un transfer de populație din Transilvania. Populația ce a migrat din Transilvania nu a avut menirea de a coloniza spațiul de la sud și est de Carpați.

Cu elementele românești din Transilvania s-au deplasat și mici grupuri de sași, unguri, secui, stabiliți pe Valea Moldovei, Câmpulung, Argeș și Târgoviște. Venirea lor a impulsionat dezvoltarea comerțului și a meșteșugurilor. Extinderea cultivării plantelor cerealiere și sporirea producției a creat disponibilități. Creșterea animalelor era bine reprezentată, fiind complementară agriculturii. Rolul meșteșugurilor a crescut. Acestea s-au diferențiat cantitativ și calitativ și s-au desprins aproape total de agricultură.

Legăturile comerciale erau tot mai intense, la dezvoltarea lor contribuind comunitățile genoveze și săsești. Rolul monedei s-a amplificat, activând schimbul. Datorită crizei existente în Bizanț, circulația monedei bizantine a fost înlocuită la răsărit cu emisiunile Hoardei de Aur, iar în Țara Românească cu monede ungurești și bulgărești.

Manifestată cu întârziere, geneza centrelor orășenești a reprezentat o urmare firească a progreselor cantitative și calitative din domeniul meșteșugurilor. S-a conturat o pătură de meșteșugari și comercianți locali, la care s-au adăugat și alte elemente. S-au înmulțit și a crescut importanța unor centre preurbane (Siret, Baia, Suceava, Curtea de Argeș, Câmpulung, Târgoviște) și a unora de tip orășenesc (Cetatea Albă, Costești, Severin, Oheiul Vechi).

Menționarea într-un act emis la Lemberg a lui Alexandru Moldawicz din Molda, identificat cu Baia, a evidențiat faptul că importanța acelei așezări crescuse. Astfel au apărut unele schimbări importante la jumătatea secolului al XIV-lea pentru spațiul carpato-danubiano-pontic.

Lupta de la Kukanlac s-a încheiat prin înfrângerea lui Nogai, evenimente ce au dus la înlocuirea unei partide autonome mongole cu una devotată hanului în zona estică a statului mongol. Întreaga zonă a rămas încă mult timp sub influența mongolă. Dominația fostului han Nogai a fost menținută. În partea apuseană a ariei de dominație a Hoardei, s-au aflat Lituania, cnezatul Halici, formațiuni politice de pe teritoriul Moldovei, Țara Românească, Bulgaria și Serbia.

Hanul Uzbec a consolidat stăpânirea asupra regiunilor tătărești și în Dobrogea, de unde mongolii s-au amestecat în conflictele dintre suveranii balcanici. Invaziile tătare erau încă temute în Bizanț, Ungaria și Polonia, iar forța lor militară lăsa încă impresia că pot ține sub control întregul spațiu eucent.

Primele lovituri împotriva tătarilor au venit din partea Ungariei și a Poloniei. Depășind cu greu criza internă, sub noul rege Carol Robert, Ungaria a desfășurat câteva inițiative antimongole, dar fără succes. Doar alianța între cele două regate catolice și acțiunea lor comună au permis obținerea unui succes în defavoarea Hoardei de Aur.

Polonia s-a văzut silită să încheie conflictul cu regele Ioan de Luxemburg al Boemiei și să renunțe la Silezia. Ordinului Teuton i s-a recunoscut stăpânirea gurilor Vistulei și a Pomeraniei. Cazimir cel Mare s-a antrenat într-o acțiune în Rusia Apuseană, urmată la scurt timp de Ungaria. După numeroase confruntări , ofensiva celor două state catolice s-a încheiat cu anexarea la Polonia a cnezatului Haliciului, Lembergului și Volânei.

Ungaria se străduia să reînființeze episcopia Milcoviei. Intervenția Lituaniei a dus la conturarea a două tabere. Ungaria și Polonia, încurajate de papă, au urmărit extinderea catolicismului. Lituania și Hoarda de Aur s-au opus. Al doilea val ofensiv s-a desfășurat cu precădere tot în Rusia Mică, acționând și în zona de la est de Carpați. Acolo a apărut noul stat Moldova, inițial ca o căpetenie regală, apoi ca stat de sine stătător.

După moartea lui Jani Bag, Hoarda de Aur a fost cuprinsă de anarhie și războaie civile. Următorii douăzeci de ani au fost cunoscuți ca fiind tot atâția hani ce luptau pentru putere. Anarhia din Hoarda de Aur i-a permis lui Ludovic să intervină la est de Carpați. Tătarii nu au mai păstrat în spațiul românesc decât o enclavă pe țărmul Mării Negre, până spre sfârșitul secolului. La rândul său, cneazul Olgerd al Lituaniei, prin victoria de la Sinie Vodă (Apele Albastre, afluent al Bugului) a deschis expansiunea lituaniană în Ucraina și Podolia.

Cneazul Moscovei, Dimitrie Donskoi i-a zdrobit pe tătarii conduși de Mamai la Kulikovo, pe Don. Și genovezii din Caffa și-au extins dominația asupra principalelor centre comerciale. Au impus tătarilor un tratat prin care aceștia renunțau la tot ce anexaseră. Decăderea Hoardei de Aur a fost încetinită cu ajutorul acordat de Hoarda Albă, condusă de Toktamas, ce l-a înfrânt pe Mamai pe râul Kalka. După o vreme a refăcut unitatea Hoardei de Aur și a obținut victorii asupra Moscovei.

La intervenția lui Timur Lenk, Hoarda de Aur a fost înfrântă, iar Toktamaș a fugit în Lituania. Încercarea lui Vitold de a controla Hoarda de Aur a eșuat. Timur Lenk a obținut victoria de la Worskla, iar din Hoarda de Aur s-au desprins trei formațiuni autohtone: Hanatul Crimeei, Hanatul de Kazan și Hanatul de Astrahan.

Decăderea Hoardei de Aur a lăsat teren liber de manifestare rivalităților dintre Polonia și Ungaria, la care s-a adăugat și Lituania. Încă din timpul ofensivei comune îndreptate împotriva tătarilor s-a manifestat o rivalitate între Polonia și Ungaria. Acea rivalitate fost reglementată prin tratate ce se refereau la statutul teritoriilor anexate de la tătari.

Moartea regelui Cazimir cel Mare al Poloniei a permis regelui Ungariei , Ludovic I cel Mare de Anjou, să înfăptuiască uniunea maghiaro-polonă. Uniunea a avut urmări importante pentru spațiul românesc. Avantajând permanent Ungaria în cadrul uniunii, Ludovic de Anjou a dispus ca Haliciul, importantă zonă de comerț, pe unde se făcea legătura dintre orașele hanseatice și Marea Neagră, să fie încorporat Ungariei.

Uniunea ungaro-polonă i-a adus regelui Ludovic I un considerabil spor de putere. Acesta a reprezentat apogeul puterii angevine în Europa răsăriteană. La moartea lui Ludovic I, uniunea polono-maghiară a încetat. Moștenitoare erau cele două fiice, Maria și Hedviga, ambele minore. Conform tratatului încheiat între Carol de Luxemburg și Ludovic de Anjou, Maria, fiica regelui maghiar a fost desemnată moștenitoare a tronului polon. Hedviga urma să moștenească tronul Ungariei.

Sigismund, care pretindea întreaga moștenire, a organizat expediții împotriva Cracoviei. Acele expediții au fost, însă fără rezultat. Reacția nobilimii poloneze nu a întârziat să apară. Aceasta a chemat-o pe Hedviga și a proclamat-o „rex Poloniae”. A căsătorit-o cu marele duce al Lituaniei, Wladislav Iagello, după ce au fost puse bazele uniunii polono-lituaniene.

Consfințită prin tratatul de la Krewo, noua uniune a reprezentat o importantă forță politică în Europa răsăriteană. A făcut față cu succes teutonilor și Ungariei. Căsătoria ducelui Lituaniei, Wladislav Iagello cu Hedviga a întărit relațiile politico-militare din Europa răsăriteană și a constituit un pas în dezvoltarea economică a statelor din regiune.

În cursul secolului al XIV-lea, criza Imperiului bizantin s-a accentuat permanent. A fost urmată de restrângerea armatei și renunțarea la flota de război. Încercările lui Ioan VI Cantacuzino de a reconstitui puterea navală s-au lovit de opoziția genoveză. La începutul secolului aproape întreaga Asie Mică a căzut în mâna turcilor.

Catalanii au provocat mari dificultăți la Constantinopol, în Tracia, Thesalia și Sudul Macedoniei. Speranța în Roger de Flor, șeful companiei catalane nu a avut o bază reală. Mercenarii catalani au ocupat Atena, pe care au stăpânit-o până la mijlocul secolului. Zguduiți de războiul civil desfășurat între Andronic al II-lea și nepotul său, Andronic al III-lea, Bizanțul a făcut tot mai greu față presiunii vecinilor săi. Sârbii și bulgarii în Europa, dar și turcii în Asia Mică și Tracia, amenințau Bizanțul.

Pericolul otoman amenința Bizanțul ce nu mai era capabil să facă față situației. S-au conturat două poziții: cea a împăratului Ioan V Paleologul, de colaborare cu catolicismul și de acceptarea a uniunii cu Roma, și alta, preconizată de conducerea bisericii ortodoxe. Biserica refuza uniunea și dorea să caute sprijin la statele ortodoxe din Balcani.

Pentru a găsi sprijinul necesar, împăratul Ioan V Paleologul s-a deplasat la Buda și a continuat dialogul la Roma, unde a acceptat crezul roman și a abjurat schisma. Inițiativa nu-l angaja însă decât pe împărat, căci biserica ortodoxă a respins această poziție. Patriarhii Calist și Philotei Kokkinos au acționat pentru realizarea reconcilierii cu biserica sârbă și bulgară. Pe această cale a înfăptuit o cooperare militară și politică cu statele balcanice.

Profitând de slăbiciunea Bizațului, Serbia a obținut o conjunctură favorabilă prin victoria de la Velbujd asupra Bizanțului și a aliaților săi. În cooperare cu Bulgaria și Macedonia, Tracia și Albania, Serbia s-a impus în zonă. Ștefan Dușan, regele Serbiei, s-a proclamat „împărat al sârbilor și romeilor” a ocupat Adrianopolul, dar nu a avut forța să cucerească Constantinopolul. Veneția a refuzat să colaboreze.

Între Veneția și Genova s-a desfășurat un „război al strâmtorilor” pentru dominarea comerțului pe Marea Neagră. Declinul maritim al Bizanțului a permis genovezilor să obțină noi privilegii penru Pera. Au fost sporite veniturile vamale în detrimentul celor imperiale, fapt ce le-a întărit poziția economică și strategică. Venețienii au obținut importante concesii comerciale. În bătălia Bosforului, Genovei i s-au opus Veneția, Araonul și Bizanțul. Războiul s-a încheiat printr-o pace care a culminat cu colaborarea dintre Genova și turcii otomani.

Genovezii au luat sub control direct pozițiile strategice și comerciale cheie de pe țărmul nordic și apusean al Mării Negre. Ele se aflau sub stăpânirea tătară și bizantină. Ocuparea acestora a stârnit un război cu Hoarda de Aur. Totul s-a încheiat prin Pacea de la Torino, ce obliga Veneția să recunoască dominația maghiară pe coasta dalmată.

Spre mijlocul secolului al XIV-lea, sud-estul Europei a fost puternic marcat de pătrunderea otomanilor. Fapt favorizat de frământările interne din țaratul bulgar și incapacitatea Bizanțului și Serbiei de a mobiliza apărarea. Instalarea turcilor la Tzympe, în apropiere de Galliopoli, cucerirea acesteia a permis pătrunderea lor rapidă în Tracia și Adrianopole.

Colonizările masive ale turcilor din Asia Mică și stabilirea capitalei la Adrianopol au declanșat o mare expediție antiturcească, reacția lumii catolice. Victoria lui Ludovic I la Vidin l-a determinat pe împăratul Ioan V Paleologul să se ducă la Buda și să accepte unirea cu Roma. Papa Urban al V-lea a relansat cruciada în Marea Neagră și Mare Mediterană.

După câteva încercări nereușite de realizare a unirii dintre Bizanț și Roma a avut loc călătoria lui Ioan al V-lea Paleologul la Buda. Dialogul s-a sfârșit la Roma, când s-a produs acceptarea solemnă de către împăratul bizantin a crezului catolic. Momentul a reprezentat un punct important în istoria sud-estului european.

Amedeu de Savoia a recucerit Galliopoli de la turci, dar entuziasmul a scăzut brusc. Turcii europeni au reluat cuceririle. La Cirmen au înfrânt armata regelui sârb Vukașin și a despotului Uglieșa. Imperiul Bizantin accepta suzeranitatea otomană și se angaja la plata tributului. Turcii au ocupat Sofia, Nișul, Serres și Salonic.

Victoria de la Plocnic, câștigată de sârbi, bulgari și bosniaci nu a putut opri înaintarea turcească. La Kossopopolje, oastea sârbă condusă de cneazul Lazăr a fost zdrobită. Revolta țarului Șișman de la Târnavo a fost reprimată și țaratul a fost anexat. La sfârșitu secolului săpânesc aproape toată Peninsula Balcanică. Ajungeau în contact cu românii, mai întâi la sud de Dunăre, apoi în Dobrogea, în Țara Românească, în Moldova și Transilvania.

Pentru coordonarea cruciadei s-a desfășurat Congresul de la Cracovia, unde au participat împăratul Carol al IV-lea de Luxemburg și regele Ciprului. Victoria lui Ludovic I la Vidin a reprezentat momentul de apogeu al ofensivei catolicismului în Europa de sud-vest și răsărit.

Pericolul ce amenința țările române era grav. Multe secole domnii acestor țări s-au aflat angajați într-un energic efort de apărare a statelor lor și, implicit, a lumii creștine. Rezistența antiotomană se încadra cruciadei târzii și prin intermediul ei, domnii români au fost cunoscuți și recunoscuți în întreaga Europă. Împreună cu Ungaria și Polonia, Țările Române au fost un bastion de rezistență a Europei creștine și o reală piedică în calea înaintării otomanilor spre centrul continentului.

Pe teritoriul dintre Carpații Meridionali și Dunăre, statalitatea românească s-a cristalizat către mijlocul secolului al XIII-lea în voievodate și cnezate. Primele formațiuni statale au fost menționate de diploma cavalerilor ioaniți. Pluralitatea statală existentă, specifică lumii feudale, s-a caracterizat printr-un proces de restructurare politică. Formațiunile politice mai mici au fost înglobate în cuprinsul celor mai puternice.

Diplomele din cancelaria regelui maghiar relatau transformările petrecute în societatea românească. Astfel, voievodul Litovoi avea în stăpânire teritoriile de „dincolo de munți”. Regele Ladislau Cumanul a organizat o expediție militară împotriva voevodului român. Confruntarea celor două forțe s-a desfășurat în Țara Hațegului, probabil pe valea râului Bărbat. A fost crâncenă, iar victoria ungurilor a fost determinată de introducerea în luptă a ultimelor rezerve.

Litovoi a fost omorât în luptă, iar fratele său Bărbat, a fost luat prizonier. Au urmat tratative care au păstrat individualitatea și autonomia voievodatului românesc. Prima încercare de unificare a formațiunii politice de la sud de Carpați sub o singură conducere rămâne o realitate de necontestat. În cadrul instituției voievodatului s-a conturat principiul succesiunii dinastice, Bărbat era membru al aceleiași familii. Bărbat s-a obligat la plata tributului și a domnit continuând „procesul de lărgire teritorială și de consolidare a voievodatului”.

Momentul constituirii statului , fie exprimat prin termeni de „descălecat”, fie „întemeiere”, l-a reprezentat înlăturarea dominației regatului ungar. Cronicile vorbesc despre descălecatul voievodului Negru Vodă din Făgăraș în zona orașului Câmpulung, la sud de Carpați. Problema a rămas controversată și astăzi. Negru Vodă, potrivit cronicilor, și-a instalat scaunul la Câmpulung, avanpost maghiar și sediul unei înfloritoare comunități catolice. A reprezentat un punct important pe drumul comercial ce lega Transilvania cu Dunărea de Jos.

Dispariția autonomiei românești din Făgăraș și pierderea Câmpulungului de către regatul maghiar au marcat momentul desprinderiii de coroana ungară. „Descălecatul” la Câmpulung a fost urmat de „întemeierea” țării. Totodată au urmat unificarea cnezatelor și voievodatelor existente în stânga Oltului. Potrivit tradiției, procesul de unificare pornit din Câmpulung a cuprins Argeșul și a continuat până la Dunăre și Siret. Domn al ținuturilor de la sud de Carpați era Basarab.

Dispariția hanului Nogai după bătălia de la Kukanlak a creat instabilitate și lupte violente între fiii fostului han. Togtai, fiul noului han s-a instalat la Isaccea, stăpânind cu precădere Cetatea Albă, Buceag și Dobrogea. Prezența tătarilor a fost consemnată la Vicina, Chilia, Cetatea Albă. Alături de mongolii stabiliți în sudul Moldovei și Dobrogea au participat la conflictele dintre suveranii balcanici și detașamente din Țara Românească.

Colaborarea româno-tătară pe plan militar și dominația Hoardei de Aur asupra ținuturilor extracarpatice i-au influențat pe români în adoptarea anumitor trăsături specifice. Modul de a lupta a fost preluat de la călăreții asiatici. Cronicarul, Laonic Cantacuzino vorbea despre asemănarea armelor mongolilor cu ale românilor. Despre contituirea statului independent Țara Românească, nu au fost informații dacă unirea s-a realizat pe cale pașnică sau pe calea armelor.

Aflat între vecini puternici, unguri și bulgari, statul avea nevoie de liniște pentru consolidare. Desăvârșirea întemeierii Țării Românești a avut loc prin unirea teritoriului de la apus de Olt cu voievodatul din Câmpulung. Primele știri despre Basarab și statul constituit la sud de Carpați le avem din regatul ungar. Susținut de papă, Carol Robert, fondatorul dinastiei de Anjou, a reușit să întărească puterea centrală. În cursul luptelor purtate în Banat, s-a confruntat cu noul stat românesc, realizat prin unirea voievodatelor din stânga și din dreapta Oltului.

Obținerea independenței statului nou format de sub autoritatea regatului ungar s-a făcut pe calea armelor. Frământările din Transilvania au impus prezența regelui Carol Robert de Anjou la Deva, încercând o apropiere de voievodul român de la sud de Carpați. Acesta îl numea „voievodul nostru transalpin”. Țara Românească s-a constituit în opoziție cu Regatul Ungar, integrându-se într-o largă coaliție ostilă din care făceau parte tătarii Hoardei de Aur, bulgarii și sârbii.

Stăvilind tendința de autonomie manifestată în Transilvania, Carol Robert trebuia să-și precizeze atitudinea față de coaliția ostilă din afara arcului carpatic. Atitudinea regelui era oscilantă și prudentă, ceea ce arăta intenția de a concilia cu Basarab. Regele căuta alianțe în lupta împotriva tătarilor, dorind să prevină invaziile mongole. Mai mult, regele recunoștea unitatea Țării Românești, noile achiziții teritoriale realizate de Basarab, în schimbul recunoașterii suzeranității și încadrării țării în aria spiritualității catolice.

Țara Românească a devenit un factor important în sud-estul Europei. La Curtea de Argeș, Basarab a înălțat Biserica Domnească, monument de mare valoare istorică, iar societatea a cunoscut o perioadă de dezvoltare economică. Au început să se contureze prerogativele domniei, ceremonialul încoronării. În politica externă a aderat la lupta împotriva tătarilor, ceea ce a dus la reconcilierea cu Regatul Ungar. Înțelegerea politică își propunea realizarea rezistenței comune în fața pericolului mongol.

Basarab a urmărit extinderea stăpânirii spre răsărit în regiunea gurilor Dunării. Le-a unit cu Țara Românească, ținut care îi va purta numele și care mai târziu s-a extins asupra întregului teritoriu dintre Prut și Nistru. Acordul nu a fost privit cu ochi buni de regele ungar care a încercat să instaureze dominația asupra Țării Românești.

Carol a decis să întreprindă o mare campanie împotriva lui Basarab pentru a-l alunga. Intenționa ca în locul acestuia să numească un dregător regal și să destrame statul românesc. Teritoriile dintre Carpați și Dunăre urmau să fie readuse sub controlul coroanei ungare. Oastea maghiară a atacat și cucerit Banatul de Severin, pierdut de Ungaria în perioada crizei interne. Basarab, considerat „necredincios, nesupus și răzvrătit” a trimis o solie de pace prin care oferea o despăgubire de 7.ooo de mărci de argint, renunțarea la Banatul de Severin, plata tributului și un fiu la curtea regelui.

Solia a fost respinsă categoric de rege, hotărât să suprime statul românesc de la sud de Carpați. După un început victorios, armata maghiară a înaintat cu greutate. Pătrunsă în interiorul țării, a fost supusă unor grele privațiuni. Totul era pustiit și aprovizionarea se realiza cu greutate „neputând regele și ai săi să găsească de mâncare...au început să sufere în curând de foame, regele însuși, ostașii și caii”.

Regele a ordonat retragerea, dar pe drumul de întoarcere, în munți, a fost atacat de Basarab, într-o trecătoare îngustă, loc numit Posada. Bătălia a durat patru zile, cavaleria regală a fost prinsă „ca peștii în mreajă” și a suferit un adevărat măcel. S-a vărsat mult sânge. Românii „au pus mâna pe foarte multe arme și haine de preț, bani în aur și argint și vase prețioase, brâuri de sabie”. Pe câmpul de bătaie s-a pierdut și unul din sigiliile regelui Ungariei. Bătălia a fost ilustrată veridic de „Cronica pictată de la Viena”.

Victoria de la Posada a însemnat eșecul definitiv al încercărilor regalității maghiare și a catolicismului de a lichida Țara Românească. „Prima libertate românească”, cum a numit-o Nicolae Iorga, ctitorirea Țării Românești, a avut o importanță crucială pentru dezvoltarea ulterioară economică și politică a românilor. Înfrângerea ungurilor la Posada a creat un răgaz pe care românii l-au folosit pentru consolidarea statală și sporirea capacității de luptă.

Confederații de obști sătești, agrare și pastorale, grupate de-a lungul principalelor cursuri de apă s-au conturat în zona Moldovei. Obștile sătești au format mai multe uniuni ce au recunoscut autoritatea militară și juridică a unui voievod. Structuri statale arhaice au fost menționate în documente, denumite „câmpuri” întâlnite în diferite zone ale Moldovei.

Dimitrie Cantemir descria „Câmpulungul”, care cuprindea 15 sate, legi și judecători proprii, care s-au bucurat din vechime de autonomie și care era respectată și după întemeierea statului. Tot formațiuni prestatale presupuneau a fi: „Câmpul străjii”, „Câmpul lui Vlad”, un alt „Câmpulung” în hotarul Bârladului. „Câmpul lui Dragoș” situat în zona centrală a Moldovei, pe valea Bistriței cuprindea 20 de sate, pe care documentele istorice îl derivau din Dragoș Vodă.

Prezența românilor din Moldova a fost amintită și în izvoarele scrise. Scrierile istorice medievale arabe au relatat luptele purtate de Ioga, fiul lui Nogai și Tunguz. Precizau că s-au desfășurat în „țările vlahilor și ale rușilor”. Enumerarea vlahilor alături de ruși presupunea că cele două popoare se aflau în vecinătate.

Tigheciul, o altă „republică” despre care vorbea Dimitrie Cantemir, era situată la răsărit de Prut și se asemăna cu stepa Buceagului. „Vrancea” era compusă de un grup de sate de pe cursul superior al Putnei și al Zăbalei. Locuitorii săi se bucurau de o situație specială. Aveau dreptul de a folosi sarea de la Valea sării și cu un regim de proprietate al munților diferit de restul țării.

Un pasaj din cronica ritmată a lui Ottokar de Stiria vorbea despre prezența elementului românesc în spațiul est-carpatic la începutul secolului al XIV-lea, în Moldova. Antrenat în disputa pentru obținerea coroanei Ungariei, voievodul Transilvaniei, Ladislau Kan, după ce l-a prijinit pe Otto de Bavaria, l-a făcut prizonier și l-a ținut în captivitate la un „duce” al românilor.

Țara Sepenițului, ce și-a luat numele de la așezarea Sepeniz, includea în teritoriul său, cetățile Hotin, Țețina și târgurile Hotin și Cernăuți. Aceasta era reședința după tradiție a stăpânitorilor țării. Un alt voievodat situat între Siret și Prut avea centrul la Iași. Săpăturile arheologice au evidențiat o locuire neîntreruptă. Organismul politic în jurul căruia s-a constituit nucleul de bază al viitorului stat românesc de pe versanții răsăriteni ai Carpaților s-a aflat în bazinul râului Moldova.

După ce a trecut prin mai multe peripeții, Otto a ajuns la Halici. Acolo domnea ruda sa, care a ordonat o expediție de pedepsire în „țara vlahilor”. Chiar dacă sunt puține, totuși mărturiile istorice atestă prezența românească la est de Carpați. Formațiunile prestatale au stat la baza întemeierii statului medieval Moldova .

Lupta de la Kukanlâc dintre Nogai și Togtai, s-a sfârșit prin înfrângerea lui Nogai. A determinat pe fiii hanului înfrânt să-și găsească refugiul în zona Dunării de jos. Acea zonă era controlată de tatăl lor și a devenit teatru de război. Izbucnirea unui conflict între fiii fostului han a facilitat victoria lui Togtai.

Carol Robert de Anjou se străduia să pregătească armata pentru a preveni invaziile mongole. Acesta a solicitat ajutor papei pentru a lupta cu neamurile necredincioase și i-a trimis în dar doi copii de tătari luați prizonieri. Acțiunile mongole nu au avut intenții expansioniste. Ele au fost răspunsuri la expdițiile de pradă ale tătarilor. Papa susținea crudiada împotriva tătarilor și păgânilor. Campania s-a desfășurat cu succes, au fost luați mulți prizonieri, iar Athhanos, conducătorul tătarilor a fost ucis.

Regele Poloniei, Cazimir al III-lea acorda brașovenilor dreptul de a circula cu mărfurile lor „liberi și în siguranță între Buzău și Prahova” consolidând și ieșirea la Marea Neagră. Polonia și Ungaria, susținute de papă, au reluat campania împotriva tătarilor și la est de Carpați. Papa îl felicita pe regele Ludovic pentru că reușise să oprească înaintarea mongolilor prin forță. Sfârșitul deceniului s-a caracterizat prin îmbunătățirea relațiilor dintre Polonia și Lituania, căci apăruse un pericol comun: cavalerii teutoni.

În Hoarda de Aur, după moartea lui Jani Bag s-au instaurat anarhia și războaiele civile. Era firesc ca progresul economic realizat de teritoriile de la est de Carpați să trezească interesul regelui maghiar și al taberei catolice. Acțiunile coaliției au demonstrat avantajele unor expediții în zona de la est de Carpați. Noua orientare a politicii lui Ludovic I reieșea din diploma acordată sașilor din Brașov, cărora li se confirmau vechile privilegii.

Stăpânirea lui Dragoș a servit ca „marcă” de apărare avansată împotriva mongolilor. Ungaria avea o politică activă, iar inițiativa regală dorea să lărgească hotarele monarhiei și sfera de dominație. Proaspăt înființată, marca reprezenta un loc de concentrare a unei forțe militare maghiare, care să apere granița răsăriteană. Întronarea lui Dragoș a fost precedată de realizări pe planul organizării voievodatelor locale.

În acea expediție, secuii au avut un rol important. S-a vorbit și de prezența la luptă a regelui sfânt Ladislau, care a părăsit mormântul și s-a alăturat taberei creștine. Expedițiile nu au fost urmate de anexări teritoriale, doar de prăzi și prizonieri. Înființarea episcopiei catolice de Siret, de care țineau toți enoriașii catolici din Moldova, arăta transformările petrecute în Moldova.

Asupra momentului desfășurării expedițiilor maghiare, la care a participat și Dragoș cu maramureșenii, s-a spus că nu a fost urmată de anexări teritoriale. Operațiunile militare de la est de Carpați, dirijate de Dragoș din Bedeu au urmărit preluarea puterii militare în spațiul carpato-nistrean. Acțiunea lui Dragoș nu era întâmplătoare, ci reprezenta punctul de vedere al cercurilor de la curtea regelui ungar.

Locul unde a „descălecat” Dragoș se afla situat în nord-vestul Moldovei. Potrivit legendei, Dragoș a ridicat la Volovăț o biserică din lemn și o cetățuie de pământ. A întemeiat orașele Baia și Siret, biserici din piatră la Siret și Mirăuți și biserică din lemn la Boureni. Potrivit legendei, „Câmpul lui Dragoș”, delimitat de Bistrița și Tazlău, și-ar datora numele voievodului descălecător. Publicarea diplomelor maramureșene permite să identificăm pe Dragoș „descălecătorul” originar din Bedeu.

Dragoș „descălecătorul” din Bedeu era diferit de „Dragoș din Giulești”, care n-a rămas în Moldova și s-a reîntors în Maramureș. Regele i-a dăruit lui Dragoș mai multe moșii, fapt ce demonstra dominația legitimă a coroanei maghiare asupra Moldovei și rezistența românilor localnici. Intervenția armatei maghiare în Moldova urmărea consolidarea stăpânirii asupra statului. Dragoș a fost urmat la conducerea Moldovei de către Saș, apoi de Balc. Dar de întemeierea Moldovei se leagă o altă personalitate, Bogdan. Era voievod de Maramureș, care avea reședința la Cuhea, pe valea Izei.

Spre sfârșitul domniei lui Carol Robert, Bogdan ajunsese voievod al Maramureșului, dar la urcarea pe tron a lui Ludovic de Anjou s-a declanșat un nou conflict. Mai multe mișcări, nemulțumiri și chiar răscoale au avut loc la venirea noului rege. Familia lui Bogdan a continuat să-și păstreze prestigiul și demnitatea voievodală.

Victoria lui Bogdan n-ar fi fost posibilă însă dacă n-ar fi primit ajutor din partea localnicilor. Aceștia erau nemulțumiți de politica hegemonică a regelui maghiar. Regele a dispus măsuri severe împotriva răufăcătorilor de orice neam, dar „îndeosebi împotriva românilor din Transilvania”. Regele a staționat îndelung în Transilvania, preocupându-se îndeaproape de problemele românești.

Ioan de Târnave, cronicar apropiat regelui maghiar, relata că „Bogdan, voievodul român din Maramureș, adunând pe românii acelui district, a trecut în taină în Țara Moldovei, care era supusă coroanei ungurești, dar din cauza vecinătății tătarilor era de mult părăsită de locuitori”. Faptul că Bogdan a putut să treacă în taină, fără să fie deconspirat, s-a datorat și faptului că Ștefan, nepotul său, era voievod. Bogdan a avut în jurul său un potențial militar format din maramureșeni, căci altfel nu putea să-l înlăture pe Sas.

Ludovic I și-a mutat atenția spre Peninsula Balcanică, unde își propusese o amplă acțiune pentru care încheiase conflictul cu Imperiul romano-german. Domnia lui Bogdan Întemeietorul s-a caracterizat prin afirmarea țării, regele maghiar recunoscând independența Moldovei ca stat. Sub Bogdan, Moldova s-a menținut în afara influenței regatului maghiar. Toate încercările de a readuce Moldova sub influența sa au fost sortite eșecului.

Cu domnia lui Petru I, Moldova a făcut pași hotărâtori în direcția afirmării internaționale și a organizării statale. Îndepărtându-se de Ungaria, a cărei hegemonie, consolidată în Europa Răsăriteană în ultimii ani de domnie ai lui Ludovic I, se destrăma după dispariția acestuia, Petru s-a apropiat de Polonia. A aderat la noua și puternica grupare de forțe formată în răsăritul Europei o dată cu crearea uniunii polono-lituaniene.

A depus omagiul regelui Vladislav Jagiello, inaugurând astfel principala direcție de politică externă a Moldovei timp de un secol. Eliberat de presiunea ungară în timpul crizei de succesiune la tron, Petru I a creat o Mitropolie ortodoxă cu sediul la Suceava. Tot la Suceava a mutat și reședința domnească. Moldova și-a sigurat sursa proprie de legitimare a puterii, etapă însemnată a consolidării independenței de stat.

Sub Roman I, care s-a intitulat domn „din munți până la mare”, Moldova devenea stat riveran al Mării Negre. Și-a desăvârșit unitatea teritorială prin înlăturarea ultimelor resturi ale dominației tătare și prin înglobarea formațiunilor politice din sudul țării. La aproximativ un sfert de secol după Țara Românească, Moldova apărea pe harta politică a Europei ca stat independent, constituit teritorial și instituțional.

Termenul „descălecat” a fost introdus de Grigore Ureche și a cunoscut apoi o largă folosință. În concepția cronicarilor, descălecatul dintâi corespundea cu colonizarea romană a Daciei. Descălecatul al doilea corespundea cu întemeierea principatelor: din Maramureș pentru Moldova și din Făgăraș pentru Țara Românească.

Noțiunea de descălecat a evoluat în timp de la ideea vidului de locuitori. Apoi a echivalat cu o cucerire. Istoricul A.D.Xenopol a înțeles că reprezintă suprapunerea unui element nou, coborât din Transilvania. Dimitrie Onciul a fost adversarul descălecatului. N. Stoicescu a încercat să demonstreze că „noțiunea de descălecat a fost creată în vremea domniei lui Matei Basarab, ca o creație cultă a epocii”.

Documentele secolului al XVI-lea relatau doar despre o întemeiere. Momentul evoca începuturile statului feudal Țara Românească. Vechile texte aratau că „descălecat” are înțelesul de a întemeia, a crea, a face, a ctitori, a marca începutul, a popula, a așeza tabăra, a poposi. De a se reașeza pe vechile locuri.

Termenul de întemeiere, folosit la început, e înlocuit cu descălecat. Acest fapt a fost posibil nu datorită creării unei legende a descălecatului, ci înlocuirii limbii slavone cu limba vie a poporului. Acest termen se referea la noua ordine, implicând întemeierea de noi așezări, crearea de noi instituții.

Tradiția descălecatului constituie dovada legăturilor care au existat între românii din spațiul intra și extracarpatic, căci a existat un „descălecat” lent, continuu, de lungă durată. Nu s-au produs dezechilibre demografice în Transilvania, mărturie a unității poporului român și a conștiinței unei origini comune a românilor de dincoace și de dincolo de Carpați. Dragoș nu a descălecat în Moldova pe un pământ pustiu.

Apariția pe harta politică a Europei a Țării Românești și a Moldovei, proces care a consacrat politic supraviețuirea romanității nord dunărene în îndelungata perioadă a migrațiilor a fost rezultatul împletirii a trei linii de evoluție interdependente. Momentul decisiv al constituirii statelor, exprimat de tradiția istorică prin termenii de „descălecat” și „întemeiere”, a fost înlăturarea dominației teritoriale a Regatului Ungar.

După obținerea independenței față de Regatul Ungar, Țara Românească a intrat într-un proces de dezvoltare economică și culturală. Pentru tânărul stat dintre Carpați și Dunăre, înfruntarea cu marea oaste ungară a fost proba focului. Ea a însemnat eșecul definitiv al încercării de a lichida Țara Românească. „Prima libertate românească” cum a numit Nicolae Iorga Țara Românească a lui Basarab și-a manifestat puterea de rezistență, devenind un fapt istoric ireversibil.

Nicolae Alexandru a fost urmașul lui Basarab I. Domnia acestuia s-a desfășurat sub semnul reconcilierii cu regalitatea maghiară. Aceasta a fost silită să recunoască existența statului românesc de sine stătător. După desfășurarea cu succes a campanilor militare împotriva tătarilor și desăvârșirea unității teritoriale, s-a pus capăt raporturilor de colaborare cu Ludovic I de Anjou.

Vladislav I Vlaicu a moștenit o dată cu tronul și relațiile tensionate cu Ungaria. Ludovic I declara război Țării Românești pentru că Vladislav „urma relele deprinderi părintești...nerecunoscându-ne câtuși de puțin stăpân al său”. Regele și-a îndreptat armata spre Vidin, unde domnea cumnatul lui Vladislav Vlaicu, pe care l-a transformat în „Banat unguresc”. Instigat și de papă, regele a organizat o dublă acțiune militară împotriva Țării Românești. Au asediat Severinul, însă armata românească a rezistat. A trecut la sud de Dunăre și a obținut victoria.

Victoriile obținute împotriva tătarilor s-au resimțit în spațiul românesc. Politica lui Ludovic I lua forme grave de dominație directă. Acorda privilegii negustorilor brașoveni, înființând astfel o nouă zonă de imunitate vamală. Prin acel privilegiu, Ludovic I de Anjou exercita un act de suveranitate într-o zonă care aparținea Țării Românești sau era revendicată de aceasta. Ruptura s-a făcut prin înființarea Mitropoliei Țării Românești, prin actul Patriarhiei din Constantinopol.

Vladislav Vlaicu a luat măsura de a asocia la domnie pe fratele său Radu, care a primit atribuții în vestul țării. A inițiat acțiuni pentru triumful ortodoxiei nu numai cu spada. Înființarea Mitropoliei Severinului, datorită înmulțirii populației, era o măsură prin care s-a urmărit contracararea catolicismului. A încurajat dezvoltarea economică a țării și comerțul. În timpul său s-a terminat Biserica Domnească din Curtea de Argeș, unde a și fost înmormântat.

Primejdia otomană a determinat reconcilierea cu regatul ungar sub semnul hegemoniei restaurate de Ludovic I cel Mare de Anjou. În timpul lui Radu I, Țara Românească a intrat în sfera puterii angevine, dar după moartea regelui Ludovic I lucrurile s-au schimbat. Confruntările militare au determinat ca Ungaria să dispună ca feudele Făgărașului și Amlașului să fie confiscate domnului român. Cu prilejul ostilităților sunt menționați cavalerii echipați cu armuri cumpărate din Veneția, fapt ce evidenția forța economică a Țării Românești.

Potrivit acordului, la titlul de „mare voievod”, care exprima întâietatea voievodului de la Argeș față de ceilalți, se adăuga și cu titlul de „avthentin” (autocrator) domn de sine stătător, care reprezintă o sporire a puterii în interior, peste ceilalți voievozi. În conformitate cu noul titlu, puterea venea direct de la Dumnezeu, și nu de la o putere lumească. Era o contestare a pretențiilor Ungariei de exercitare a autorității supreme asupra Țării Românești. Se crea un cadru autonom al vieții bisericești și se respingea catolicismul.

Dan I a fost fiul domnitorului Radu I, asociat cu acesta la domnie. O dată cu domnia acestuia s-a reluat o acțiune pentru recucerirea Mehadiei și a teritoriilor din vecinătatea cetății Severinului, dar campania s-a încheiat fără rezultate notabile. Înțelegând rivalitățile din Bulgaria, domnul a cucerit mai multe cetăți dunărene de la țarul Șișman al Bulgariei. În acele confruntări se pare că Dan a fost ucis, cum subliniază analele bulgărești.

Politica lui Bogdan a fost continuată de fiul său Lațcu. Pentru a menține independența statală, Lațcu s-a apropiat de papalitate. Într-o scrisoare, papa îi acorda titlul de „duce al Moldovei”.Centrul politic al țării s-a deplasat la Siret, căci țara s-a extins spre răsărit în defavoarea tătarilor. Cu toate greutățile întâmpinate, Moldova a continuat să evolueze spre afirmarea sa ca stat de sine stătător. Domnia lui Lațcu a încetat în momentul răscoalei antiangevine a popoarelor din sud-estul și răsăritul Europei.

La începutul domniei lui Petru Mușat, Moldova a reintrat în sfera de influență a regatului angevin. Noul domn a fost obligat să accepte confesiunea catolică, dar sub egida maghiară. Capitala Moldovei, Siretul, a primit statutul de „civitas”de la papă, orașul devenind înfloritor. Petru Mușat a inițiat construirea Curții Domnești de la Suceava, lucrare de mari proporții. Tot el a pus bazele unui sistem defensiv, inițiind construirea cetății Scheia din nord-estul orașului Suceava, dar și Cetatea Neamțului.

Roman voievod a fost asociat la domnie încă din timpul vieții cu fratele său, Petru Mușat. În timpul său s-a definitivat unificarea Moldovei, domnul fiind menționat ca „mare și singur stăpânitor de la munte până la mare”. A depus omagiu de vasalitate lui Wladislav Iagello care prevedea obligații diferite de cel al lui Petru Mușat. Procesul de închegare a statului feudal moldovean s-a încheiat, Moldova ajungând cu granița la țărmul mării și cetatea Albă. Roman I a întemeiat cetatea de lângă orașul Roman, denumită „cetatea noastră, a lui Roman voievod”.

Destrămarea uniunii maghiaro-polone a dus la orientarea politicii Moldovei către Polonia. Acea orientare avea la bază motive economice. Liovul câștigase disputa cu Cracovia și obținuse dreptul de depozit asupra comerțului cu Moldova. Petru I a depus jurământul de vasalitate la Liov pentru a stăvili pretențiile de hegemonie ale Ungariei. Din timpul său a început să se vorbească de „drumul moldovenesc”, stabilindu-se vamă pentru comerțul de tranzit. O vamă centrală la Suceava și câte una la intrarea și ieșirea din țară oferea condiții pentru practicarea comerțului.

Ștefan I a continuat organizarea țării, a dat atenție cancelariei domnești. A bătut mai multe emisiuni monetare, similare celor din sistemul monetar anterior. A întemeiat mânăstirea Sfântul Nicolae din Poiană. Pe plan extern, a continuat orientarea spre uniunea polono-lituaniană și a reînnoit omagiul de vasalitate regelui Poloniei. S-a solicitat ajutor împotriva Ungariei, pentru care Ștefan I a făcut concesii teritoriale, renunțând la Pocuția.

S-a produs desăvârșirea procesului de unificare teritorială prin intrarea Cetății Albe sub controlul Moldovei. Tot rezultatul unei politici de neatârnare a fost înființarea Mitropoliei Moldovei. Din punct de vedere ecleziastic, Moldova aparținea de dioceza ortodoxă de Halici, căci Maramureșul, de unde veniseră descălecătorii, aparținuse de această dioceză. A fost înființată Mitropolia, dar și alte mănăstiri, printre care Neamț, Probota, sub domnia lui Petru Mușat.

Invazia oștilor maghiare s-a produs în fața Cetății Neamțului pe o vreme nemiloasă, la care moldovenii au rezistat eroic. Fortificarea cetății și dârzenia cu care au luptat moldovenii au obligat pe rege să se retragă. În retragere, moldovenii l-au atacat prin surprindere și l-au înfrânt la Hindău, în apropiere de Târgu-Neamț. Nu se cunosc împrejurările în care Ștefan I i-a sfârșit domnia.

Iuga i-a urmat la domnie lui Ștefan I. S-a lăsat antrenat de Vitold, marele cneaz al Lituaniei, în realizarea planului oriental al acestuia, care nu s-a înfăptuit. Aceasta i-a șubrezit poziția și a fost înlăturat în urma intervenției militare organizate de Mircea cel Bătrân.

În Transilvania s-a continuat tendința spre o dezvoltare autonomă începută după cârmuirea lui Roland Borșa. Noul voievod, Ladislau Kan, a reușit să confere voievodatului o mare autonomie. Ajuns la conducerea Transilvaniei, „a întemeiat o stăpânire voievodală cu durată de aproape un sfert de secol”, după stingerea dinastiei arpadiene, având un rol determinant în viața politică a Ungariei.

Voievod al Transilvaniei, s-a străduit să se substituie puterii regale. A schimbat și a numit episcopi, a ocupat bunurile episcopiei catolice, înfruntând astfel și autoritatea papei. A ridicat cetăți și fortificații fără aprobarea regelui, a ocupat cu forța moșii, cetăți și târguri. Și-a stabilit reședința în cetatea Deva, de unde a condus cu autoritate. S-a comportat ca un adevărat rege, la Deva constituindu-și o adevărată curte cu numeroși funcționari.

S-a amestecat în lupta pentru obținerea conducerii regatului, devenind arbitrul situației din Ungaria. A sprijinit pe Otto de Bavaria și l-a ajutat să se încoroneze rege, dar la intervenția papei, Otto și slujitorul său au fost excomunicați. Măsura a determinat intervenția voievodului Transilvaniei, care a ocupat proprietățile arhiepiscopului ce-l excomunicase. În Ungaria a fost impus rege, Carol Robert de Anjou, care a instalat garnizoane proprii în Transilvania. Ladislau s-a împotrivit, motiv pentru care regele l-a destituit. A urmat o revoltă a nemulțumiților care a fost înfrântă.

Deși fiii lui Ladislau s-au răsculat, forța lor militară a scăzut și au fost nevoiți să părăsească Transilvania. Urmașii lui au fost personaje puternice, influente și autoritare. Ei au deținut dregătoria mulți ani: Doja de Debrețin și Toma de Szechey. Voievodul Transilvaniei a urmărit în același timp să-și consolideze situația politică și instituțiile proprii.

La conducerea Transilvaniei s-a conturat o adevărată dinastie voievodală a familiei Lackfi, care au condus într-o perioadă în care regalitatea era puternică și influentă. S-au remarcat Ștefan Lackfi, Andrei Lackfi, Dionisie Lackfi, în timpul cărora regele a adoptat măsuri interne: o nouă organizare judiciară, noi raporturi dintre starea nobilimii și confesiunii catolice. Noul regulament judiciar stabilea ca în contestațiile cu privire la stăpânirea pământului, cei lipsiți de acte temeinice și-au căutat dreptatea la curtea regală.

Măsurile au fost completate de actul regal, întocmit la Lipova, care dispunea ca nobilimea și toți ceilalți proprietari de pământuri să-i înfățișeze comitelui Benedict Himfy, ce trebuia să primească precizări în privința lor de la rege. Prin acea măsură se legaliza prigoana împotriva clerului ortodox. Măsurile adoptate au dus o primă discriminare legală după criteriul etnic în istoria Transilvaniei, referitoare la români.

Nobilimea română a fost obligată să se conformeze exigențelor politicii regale. S-a introdus în organizarea politică a provinciei principiul religiei oficiale recunoscute, care a devenit o componentă esențială a vieții politice din Transilvania. Au fost măsuri care s-au răsfrânt profund și durabil asupra situației românilor din regat.

În cursul secolelor X-XI, Dobrogea a fost recucerită de bizantini și încadrată în thema Paradunavon (Paristrion). Deși în mai multe rânduri și-a schimbat stăpânitorii, a rămas permanent în legătură cu Imperiul Bizantin. A fost recunoscută ca o zonă înfloritoare din punct de vedere economic și cu un amplu proces de urbanizare. La începutul secolului al XIII-lea, Dobrogea a intrat în componența statului vlaho-bulgar, unde a rămas până în deceniul al treilea al secolului al XIV-lea.

În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, Dobrogea s-a aflat sub autoritate mongolă. După moartea lui Nogai, noul han Toctai a ocupat Isaccea și regiunea ponto-danubiană. Tema bizantină a fost desființată, iar la Vicina, sediul unor episcopii ortodoxe și catolice, a fost arborată tamgara, semnul dominației tătare.

Țara Cavarnei, cuprinsă între Varna și Caliacra a reprezentat nucleul noului stat dobrogean. Era amintit Balica, conducător politic care ocupase tronul într-o perioadă anterioară. În bune relații cu Bizanțul, Balica a intervenit în luptele civile de la Bizanț, sprijinind-o pe împărăteasa Ana de Savoia, mama lui Ioan al V-lea Paleologul. Balica a trimis „o mie de ostași aleși”, sub conducerea lui Dobrotici și Theodor, frații săi mai tineri.

În drum spre capitală, armata condusă de Dobrotici a reușit să determine cetățile de pe litoralul pontic să adere la cauza împăratului Ioan al V-lea Paleologul. La Constantinopol, cei doi frați au fost primiți cu entuziasm. Dobrotici a îndeplinit importante misiuni primite de la împărăteasa Ana de Savoia, având un rol important în medierea conflictului. Pentru contribuția adusă la victoria Paleologilor, lui Dobrotici i s-a acordat titlul de „strateg” precum și mâna fiicei primului sfetnic al Paleologilor, Apokautes.

Stăpân la Dunărea de Jos, stăpânind întreaga Dobroge, cu excepția Dârstorului, Dobrotici s-a aflat într-un lung război cu genovezii. Flota sa a participat la blocada Constantinopolului, a distrus parte din castelele genoveze și a obținut mai multe victorii. N-a reușit să încheie un tratat cu venețienii și nici o pace avantajoasă cu genovezii, dispărând în împrejurări necunoscute. A fost urmat de Ivanco, „fiul magnificului senior de fericită amintire Dobrotici”, care a încheiat pace cu turcii. A bătut monedă proprie din aramă, având legenda în limba greacă.

Autoritatea locală, mitropolitul de Vicina, s-a aflat în bune raporturi cu tătarii. A intervenit la împăratul de la Constantinopol pentru a angaja ca mercenari mai mulți luptători aflați în slujba lui Nogai. Deși sub ocupație mongolă, Vicina a rămas în zona de influență bizantină, mitropolitul ortodox fiind prezent la sinodurile cruciale ale imperiului. Când forțele mongole au slăbit, Dobrogea s-a constituit ca stat aparte, aflat încă sub dependența Bizanțului.

După moartea lui Balica, tronul a fost preluat de Dobrotici. Avea o personalitate puternică ce s-a remarcat în tot sud-estul european, cu largi legături diplomatice și politice. Noul despot și-a consolidat stăpânirea, și-a extins granițele și a cucerit importante teritorii în jurul Varnei și Mesembriei. În cadrul conflictului de la Vidin, Dobrotici a avut aceeași poziție ca și voievodul Țării Românești, Vladislav Vlaicu, ajutându-l să fie repus în scaun.

Ivanco a refuzat să participe la campania sultanului Murad împotriva sârbilor. Turcii au obținut victoria de la Ploenik, și s-au îndreptat împotriva lui Ivanco, acesta murind în luptă. Situația critică în care se afla statul dobrogean l-a detrminat pe Mircea cel Bătrân să intervină și să unească Dobrogea cu Țara Românească. Titlul său îl numea „despot al ținuturilor lui Dobrotici”, „domn al Silistrei”, „domn peste toată Dunărea până la Marea cea mare și al cetății Dârstor stăpânitor”.