Înaintea avansării otomanilor spre vest pericolul momentului era reprezentat de hoardele tătăreşti. În jurul momentului întemeierii statelor româneşti tătarii erau prezenţi în zonă – fiind principala putere politico-militară ce ameninţa atât teritoriile extracarpatice cât şi regatul Ungar. După apariţia Ţării Româneşti a existat o luptă comună a acesteia şi a ţării de peste munţi împotriva cotropitorilor de la răsărit, încheiată cu succes. Însăşi apariţia Moldovei este legată de lupta împotriva acestora.

Cu puţin timp înainte de urcarea pe tronul muntenesc a lui Mihai Viteazul apăruse un fenomen de mobilitate a domnilor, aceştia putând urca la un moment dat pe tronul Moldovei, ca mai apoi să conducă Ţara Românească sau invers. Printre primele exemple de mobilitate dinastică se numără domnia lui Petru Şchiopul în Moldova – fiind fratele domnului muntean Alexandru Mircea. În Muntenia a domnit, printre alţii, fiul moldoveanului Bogdan Lăpuşneanu – Alexandru cel Rău. Astfel fusese înlăturată o tradiţie păstrată de secole - fiind acceptaţi tot mai des domni din afara ţării.

Iancu de Hunedoara a fost unul dintre liderii politici şi militari care a înţeles importanţa existenţei unui control comun asupra celor trei teritorii locuite de români. În calitate de guvernator al Ungariei şi lider al luptei antiotomane el a avut o mare influenţă atât în Transilvania, cât şi în cele două ţări româneşti. Iancu intervenea în schimbările de domnii din Ţara Românească şi se înrudea cu domnii Moldovei – creând un sistem de vasalitate între cele trei teritorii.

Neglijarea tradiţiei dinastice la urcarea pe tron a unui domn muntean sau moldovean în ţara vecină a fost încurajată în primul rând de puterea otomană. Aceasta renunţase să mai păstreze cu stricteţe un obicei care nu părea să aibă aceeaşi relevanţă ca în trecut. Domnii erau numiţi, oricum, pe criterii care ţineau tot mai puţin de competenţă şi origini, şi tot mai mult de suma plătită turcilor pentru obţinerea tronului. Un alt fenomen care debuta în epocă era acela al oferirii de dregătorii moldoveneşti unor boieri munteni.

După înfrângerea suferită de unguri la Mohács şi transformarea Transilvaniei în principat autonom sub suzeranitate otomană s-a deschis calea spre consolidarea raporturilor existente între cele trei state carpatice. Unul dintre momente este coalizarea forţelor transilvane, muntene şi moldoveneşti sub iniţiativa lui Petru Rareş – domnul moldovean – împotriva omului Porţii trimis în Transilvania – Aloisio Gritti. Cele trei ţări doreau să evite, astfel, instalarea unui control mai puternic al otomanilor asupra acestui spaţiu.

Înainte de unirea propriu-zisă a celor trei ţări locuite de români sub autoritatea lui Mihai Viteazul, acest plan exista deja – într-o anumită măsură, însă din partea altor lideri din zonă. Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, reuşise să încheie tratate atât cu Ţara Românească, cât şi cu Moldova, prin care cele două state extracarpatice îi deveneau vasale. Împăratul habsburgilor, Rudolf al II-lea, considera un plan bun acest tip de uniune – pe care să o folosească drept armă antiotomană. Scopul era, însă, crearea unei simple confederaţii militare.