Mihai Viteazul şi proiectul panromânesc
autor Georgiana Zaharia, decembrie 2016

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Înaintea unei încercări de unificare propriu-zisă a teritoriilor locuite de români au existat, în evul mediu, mai multe momente în care Moldova, Ţara Românească şi Transilvania şi-au unit forţele pentru a se apăra. Secolul al XV-lea este marcat în mod deosebit de colaborări politico-militare – motivate de apariţia recentă la graniţele Europei creştine a unui pericol comun: Imperiul Otoman.

Înaintea avansării otomanilor spre vest pericolul momentului era reprezentat de hoardele tătăreşti. În jurul momentului întemeierii statelor româneşti tătarii erau prezenţi în zonă – fiind principala putere politico-militară ce ameninţa atât teritoriile extracarpatice cât şi regatul Ungar. După apariţia Ţării Româneşti a existat o luptă comună a acesteia şi a ţării de peste munţi împotriva cotropitorilor de la răsărit, încheiată cu succes. Însăşi apariţia Moldovei este legată de lupta împotriva acestora.

Cu puţin timp înainte de urcarea pe tronul muntenesc a lui Mihai Viteazul apăruse un fenomen de mobilitate a domnilor, aceştia putând urca la un moment dat pe tronul Moldovei, ca mai apoi să conducă Ţara Românească sau invers. Printre primele exemple de mobilitate dinastică se numără domnia lui Petru Şchiopul în Moldova – fiind fratele domnului muntean Alexandru Mircea. În Muntenia a domnit, printre alţii, fiul moldoveanului Bogdan Lăpuşneanu – Alexandru cel Rău. Astfel fusese înlăturată o tradiţie păstrată de secole - fiind acceptaţi tot mai des domni din afara ţării.

Iancu de Hunedoara a fost unul dintre liderii politici şi militari care a înţeles importanţa existenţei unui control comun asupra celor trei teritorii locuite de români. În calitate de guvernator al Ungariei şi lider al luptei antiotomane el a avut o mare influenţă atât în Transilvania, cât şi în cele două ţări româneşti. Iancu intervenea în schimbările de domnii din Ţara Românească şi se înrudea cu domnii Moldovei – creând un sistem de vasalitate între cele trei teritorii.

Neglijarea tradiţiei dinastice la urcarea pe tron a unui domn muntean sau moldovean în ţara vecină a fost încurajată în primul rând de puterea otomană. Aceasta renunţase să mai păstreze cu stricteţe un obicei care nu părea să aibă aceeaşi relevanţă ca în trecut. Domnii erau numiţi, oricum, pe criterii care ţineau tot mai puţin de competenţă şi origini, şi tot mai mult de suma plătită turcilor pentru obţinerea tronului. Un alt fenomen care debuta în epocă era acela al oferirii de dregătorii moldoveneşti unor boieri munteni.

După înfrângerea suferită de unguri la Mohács şi transformarea Transilvaniei în principat autonom sub suzeranitate otomană s-a deschis calea spre consolidarea raporturilor existente între cele trei state carpatice. Unul dintre momente este coalizarea forţelor transilvane, muntene şi moldoveneşti sub iniţiativa lui Petru Rareş – domnul moldovean – împotriva omului Porţii trimis în Transilvania – Aloisio Gritti. Cele trei ţări doreau să evite, astfel, instalarea unui control mai puternic al otomanilor asupra acestui spaţiu.

Înainte de unirea propriu-zisă a celor trei ţări locuite de români sub autoritatea lui Mihai Viteazul, acest plan exista deja – într-o anumită măsură, însă din partea altor lideri din zonă. Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, reuşise să încheie tratate atât cu Ţara Românească, cât şi cu Moldova, prin care cele două state extracarpatice îi deveneau vasale. Împăratul habsburgilor, Rudolf al II-lea, considera un plan bun acest tip de uniune – pe care să o folosească drept armă antiotomană. Scopul era, însă, crearea unei simple confederaţii militare.

Apariţia şi persistenţa a două state româneşti la est şi la sud de Carpaţi a fost, în mare parte, rezultatul situaţiei geo-politice din Europa vremii. Zonele din vecinătatea ţărilor române erau dominate, în secolul al XIV-lea, de Regatul ungar şi de Uniunea polono-lituaniană. Crearea unui coridor între sud-estul Transilvaniei a urmărit, pe lângă scopurile comerciale, şi separarea celor două state româneşti printr-o zonă de dominaţie ungară.

Moldova şi Ţara Românească aveau drept vecini state care îşi erau inamice unele celorlalte. În acelaşi timp, ţările extracarpatice au apelat la puteri diferite pentru a-şi apăra autonomia şi, fiind întemeiate de familii dinastice distincte, fiecare dintre ele îşi urmează propriul drum.

Independenţa economică a celor două state româneşti, sau chiar divergenţa intereselor comerciale, erau de natură să ţină Moldova şi Ţara Românească pe căi separate. Această stare de fapt se repercuta şi asupra situaţiei politice, liderii statelor extracarpatice neavând motive să ia în considerare ideea unei unificări.

Un exemplu relevant pentru viziunea politico-strategică a domnilor medievali îl reprezintă reacţia lui Constantin Brâncoveanu, deja pe tronul Ţării Româneşti, atunci când i s-a propus şi conducerea Moldovei. Acesta a refuzat, motivându-i vizirului reacţia sa prin aceea că i-ar fi fost imposibil să se ocupe de două ţări „de margine” – aflate la graniţele unor mari puteri. Aşadar, poziţia celor două state le făcea greu de guvernat la momentul respectiv.

Mihai, viitorul domn al Ţării Româneşti începând cu anul 1593, a fost fiul lui Pătraşcu Vodă şi al Teodorei – o femeie dintr-o aşezare situată pe apa Ialomiţei. Cel mai probabil s-a născut în anul 1558 în Târgul de Floci, însă paternitatea sa nu este considerată sigură. La 26 de ani s-a căsătorit cu Stanca, fiica postelnicului Dumitru. Împreună cu aceasta a avut doi copii – Nicolae şi Florica – cărora li se adaugă o fiică nelegitimă, Marula.

Mihai, cel de-al treilea băiat al lui Pătraşcu vodă, a ocupat mai întâi funcţia de ban al Craiovei. Se spune că domnul Ţării Româneşti, Alexandru Bogdan, se simţea ameninţat de persoana lui Mihai şi a încercat să-l înlăture acuzându-l de trădare şi punând să fie executat. Conform legendei, călăul nu a putut să-şi ducă până la capăt treaba după ce l-a privit în ochi pe Mihai.

După mai multe încercări de înlăturare a lui Mihai, banul Craiovei, acesta a fost nevoit, în cele din urmă, să caute din nou ajutor în Transilvania şi apoi la Constantinopol. De data aceasta a primit un sprijin mai consistent, reuşind să obţină tronul Ţării Româneşti în defavoarea lui Alexandru Bogdan, cu ajutorul boierilor nemulţumiţi de domnia acestuia.

Împrejurările în care a urcat Mihai pe tronul Ţării Româneşti i-au fost favorabile din mai multe puncte de vedere. În afara nemulţumirilor interne existente în legătură cu domnul de la vremea respectivă, şi contextul extern era unul prielnic. Negustorii bogaţi din Fanar, printre care şi Andronic Cantacuzino, erau creştini atraşi de vântul răscoalei care se prefigura în cadrul Imperiului Otoman, motiv pentru care îşi doreau pe tronul muntenesc un om de încredere.

Înainte de urcarea lui Mihai pe tronul Ţării Româneşti se constituise, în Europa occidentală, o nouă Ligă Sfântă orientată împotriva Imperiului Otoman. Noul domn avea să adere la această alianţă şi să pornească lupta împotriva turcilor pentru a-i alunga din zonă.

În anul 1594 Mihai Vitezul, voievodul Ţării Româneşti, îşi începea acţiunile îndreptate împotriva turcilor din ţara sa. Primul pas a fost atacarea şi uciderea creditorilor turci care-l împrumutaseră pentru a-şi plăti tronul. Aceştia se arătaseră nerăbdători în a-şi primi banii înapoi şi, se pare, organizau jafuri în mod sistematic. Mihai le-a întins o cursă adunându-i pe toţi în curtea unui boier. Odată prinşi acolo, turcii au fost măcelăriţi şi s-a dat foc curţii.

Mihai Viteazul, domnul muntean, încă de la începutul domniei sale organizează o serie de atacuri asupra turcilor de la Dunăre, dorind să-i alunge din cetăţile pe care aceştia le stăpâneau acolo. Ajungând la urechile sultanului aceste lucruri, ia decizia de a-l înlătura pe Mihai, dorind să-l înlocuiască cu Bogdan – fiul unui fost domn moldovean, Iancu Sasul. Deşi apelaseră la ajutor tătăresc, oştile turceşti pierd bătălia de la Rusciuc şi sunt alungaţi peste Dunăre.

În primii ani ai domniei sale, Mihai Viteazul suferă şi o primă trădare din partea boierilor munteni. Aceştia merseseră în Transilvania să încheie un acord în numele domnului cu Sigismund Bathory – principele Transilvaniei – însă încalcă profund termenii pe care îi dorea Mihai. Astfel se ajunge la semnarea unui tratat prin care Ţara Românească era închinată lui Bathory, boierii primeau puteri lărgite iar grecii erau alungaţi din funcţii. Pe moment, Mihai a fost nevoit să accepte tratatul – având nevoie de ajutorul militar al principelui transilvan.

Spre deosebire de majoritatea celorlalţi domni români, strategia militară a munteanului Mihai Viteazul era una ofensivă. Acesta a abordat această tactică atât în relaţiile cu turcii, cât şi în cele cu Moldova şi Transilvania – pe care le-a şi cucerit. Un alt punct forte al său a fost apelul la mercenari în lupte – folosiţi intens în timpul său. Fiind războinici specializaţi, aceştia constituiau baza unei armate puternice la vremea respectivă.

La scurt timp după încheierea tratatului cu principele Transilvaniei, Mihai Viteazul creează un sistem de dublă suzeranitate, apelând la turci. În acest mod voievodul muntean anihila efectele vasalităţii faţă de principele Sigismund Bathory. Acesta este doar unul dintre exemplele care ilustrează talentul lui Mihai de a jongla în cadrul relaţiilor politice pentru a obţine întotdeauna cea mai bună soluţie în favoarea sa. În final trece cu totul peste capul lui Bathory, mergând să negocieze în mod direct cu împăratul habsburgilor.

Folosind o strategie bine pusă la punct şi beneficiind de ajutorul principelui transilvan Sigismund Bathory, Mihai Viteazul obţine o victorie împotriva turcilor la Călugăreni. Aceştia veniseră la Dunăre decişi să treacă în Ţara Românească pentru a-l pedepsi pe nesupusul domn muntean - care trădase din nou relaţia de suzeranitate pe care o acceptase anterior.

În cadrul imperiului turcesc izbucnise o răscoală antiotomană – alimentată de nemulţumirile creştinilor greci şi de dorinţa realizării unui „plan balcanic”. Acest plan îl avea ca potenţial protagonist pe domnul Ţării Româneşti – Mihai. Acesta, luând însă contact cu realităţile transilvănene după intrarea triumfală din Alba Iulia şi impunându-şi stăpânirea acolo, fapt la care se adăuga mersul politicii central-europene, decide să renunţe la proiectul grec.

Reprezentanţii neamurilor sud-dunărene îi oferiseră lui Mihai Viteazul conducerea luptei pentru alungarea otomanilor din Europa datorită faimei sale. Aceste populaţii sperau la restaurarea imperiului bizantin sau, cel puţin, la crearea unui stat ortodox cu capitala la Constantinopol – visând să-l încoroneze pe Mihai în Sfânta Sofia după ce aveau să-i redea destinaţia de biserică creştină. În Peninsula Balcanică apăruse, în acest context, un fenomen al haiduciei – unii din rândul acestora participând alături de Mihai Viteazul la luptele împotriva turcilor.

Liderii Bisericilor ortodoxe din Peninsula Balcanică se adresaseră Împăratlui habsburgic, Rudolf al II-lea, şi papei pentru a-i asigura de întregul sprijin militar împotriva turcilor dacă vor veni în sudul Dunării să se opună lor. Acţiunile militare ale lui Mihai la sud de fluviu treziseră noi speranţe printre balcanici, literatura populară de mai târziu numindu-l „crai al Răsăritului”.

Istoricii de la sfârşitul secolului al XIX-lea sau din prima parte a secolului XX, mânaţi de un puternic sentiment naţionalist, au atribuit unirii realizate de Mihai Viteazul conotaţii străine de epoca în care s-a petrecut aceasta. Exista, desigur, un sentiment de solidaritate între români, dar acesta era departe de a motiva o potenţială dorinţă de unire. Lucrul care-i ţinea cel mai puternic legaţi pe oamenii vremii era confesiunea lor şi nu originea etnică.

Principalul motiv care l-a mânat pe Mihai, domnul muntean, spre cucerirea Transilvaniei şi a Moldovei a fost nevoia existenţei unei alianţe antiotomane puternice. Domnii celor două state carpatice vecine renunţaseră la lupta alături de Mihai. Prin urmare, acesta s-a văzut nevoit să preia iniţiativa şi să ţină singur piept pericolului, asigurându-şi resursele de care avea nevoie în îndeplinirea acestui scop.

Cu o zi înaintea luptei decisive de la Şelimbăr, Mihai Viteazul spunea că Transilvania şi Ţara Românească sunt atât de strâns legate una de cealaltă încât „căzând una, cade şi cealaltă, păstrându-se una, se păstrează cu cealaltă”. Cu altă ocazie, acelaşi domn muntean afirma că Transilvania nu putea rezista prea mult timp în faţa turcilor fără cele două vecine extracarpatice. În schimb, dinspre Moldova şi Ţara Românească era uşor de cucerit dacă cele două dispăreau. Cu alte cuvinte, cele trei ţări laolaltă ar fi constituit un obstacol mai serios în faţa Imperiului Otoman.

Mihai Viteazul avea sprijinul boierilor munteni în ceea ce privea planul de unire al celor trei ţări carpatice. Aceştia erau de părere că Ţara Românească nu mai avea forţa de a rezista otomanilor de una singură. Astfel, considerau că unica soluţie era coalizarea celor trei state. Modul în care avea să fie realizat acest lucru era privit în perspective diferite de boieri şi de Mihai. Pe de altă parte, împăratul habsburgic le acordase ajutor pentru cucerirea Ardealului, scopul său fiind acela de a-l adăuga teritoriilor imperiale.

Cucerirea de către voievodul muntean Mihai a celor două state vecine – Moldova şi Transilvania, s-a făcut printr-un concurs de împrejurări ce reunea mai multe interese din zonă. Uniunea sa politică nu ar fi fost posibilă fără sprijinul Imperiului Habsburgic – care dorea să aibă la graniţa cu otomanii nişte state mai puternice, dar nici fără mişcările de opozitie venite chiar din interiorul Constantinopolului.

După venirea lui Andrei Bathory ca principe al Transilvaniei se creează o coaliţie între acesta, cancelarul polon Jan Zamoysky şi domnul Moldovei Ieremia Movilă, cu scopul explicit de a-l îndepărta pe Mihai de pe tronul Ţării Româneşti. Motivaţia domnului moldovean era aceea de a-şi instala fratele, pe Simion, în Muntenia – familia Movilă având, ca şi Mihai, anumite veleităţi de stăpânire asupra ambelor ţări româneşti.

Planul domnului moldovean şi al principelui transilvan de a-l înlătura pe Mihai din Ţara Românească reprezenta o ameninţare pentru coaliţia creştină antiotomană. Mihai Viteazul cere acordul impăratului habsburgilor şi pătrunde cu oastea în Transilvania, învingându-i pe ardeleni la Şelimbăr. Prin intrarea sa triumfală în Alba Iulia era pecetluită, de facto, urcarea sa pe tronul Transilvaniei.

Acţiunea lui Mihai în Transilvania a fost sprijinită de boierimea munteană, care considerea spaţiul intracarpatic un potenţial centru de putere mai bine apărat împotriva pericolului otoman. Boierimea greacă, pe de altă parte, spera încă la eliberarea Balcanilor de sub turci. Un al treilea factor de decizie – Imperiul Habsburgic – avea drept motivaţie, în acordarea de sprijin lui Mihai, dorinţa de a păstra pentru sine Transilvania şi de a o încorpora imperiului.

Lovindu-se de numeroase dovezi de ostilitate în dorinţa sa de a păstra bune relaţii cu Moldova, Mihai Viteazul ia hotărârea, în februarie 1598 de a o cuceri. Planul a fost abandonat în faţa reticenţelor imperiale, însă reluat la scurt timp pentru a contracara uneltirile împotriva sa.

Cucerirea Moldovei de către Mihai a fost grăbită după aflarea planului lui Sigismund Bathory, fostul principe, de a pătrunde în Transilvania. Atacarea ţării de la est de Carpaţi a fost motivată prin invocarea alianţei lui Ieremia Movilă, domnul moldovean, cu turcii şi cu tătarii. La aceasta se adăuga o tentativă de otrăvire despre care Mihai susţinea că aflase în legătură cu domnul Moldovei.

Trupele lui Mihai pornite spre cucerirea Moldovei erau împărţite în două, un corp de oaste fiind condus de el iar celalalt de fiul său Nicolae Pătraşcu. Cetăţile moldovenilor s-au predat fără luptă, cronicarii susţinând că aceştia au preferat să evite o confruntare armată cu un războinic ca Mihai Viteazul - ce avea o reputaţie solidă în acest sens.

După cucerirea Moldovei Mihai a cerut împăratului habsburgic recunoaşterea domniei ereditare asupra Moldovei, Tansilvaniei şi Ţării Româneşti pentru el şi fiul său. Din acest moment încolo, Mihai se prezenta în actele oficiale şi pe sigilii ca „domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei”.

După cucerirea Transilvaniei şi a Moldovei, domnul muntean Mihai Viteazul nu a realizat şi o unire administrativă. Titlul său reflecta stăpânirea asupra celor trei ţări, însă ele erau guvernate de domni diferiţi, numiţi de el şi aflaţi sub autoritatea sa. Calitatea sa de domn a fost pecetluită prin jurâmântul de credinţă prestat lui atât de către boierii moldoveni, cât şi de către cei ardeleni.

După realizarea planului politico-militar de unire a celor trei ţări carpatice, Mihai Viteazul alegea să-şi mute capitala în Transilvania – la Alba Iulia. Motivul a fost că acest domn considera mai sigură zona din interiorul munţilor, Moldova şi Ţara Românească fiind „ţări de margine”, mai instabile şi mai expuse.

După realizarea unirii, Mihai Viteazul a ales ca formă de guvernare asocierea la domnie, punând pe tronul Ţării Româneşti şi pe cel al Moldovei alţi doi conducători – pe fiul său, Nicolae Pătraşcu, respectiv pe un nepot de frate, Marcu. Domnia acestuia din urmă a durat puţin.

În urma luptelor de la Dunăre purtate cu turcii Mihai Viteazul ia decizia de a muta capitala mai departe de fluviu. Astfel, Bucureştiul este lăsat în favoarea Târgoviştei – vechea capitală muntenească.

După cucerirea Transilvaniei, Mihai era privit de Dieta locală drept locţiitor al împăratului habsburgilor. Din această postură el nu a modificat sistemul stărilor de acolo şi nici nu a intervenit în modul de reprezentare a naţiunilor maghiară, a saşilor şi a secuilor. Însă el a introdus în Consiliul principatului boieri de ai săi, numind şi pârcălabi proprii în cetăţi. Mihai a ajuns să nemulţumească nobilimea maghiară prin donaţiile de domenii făcute boierimii muntene.

Pentru a-şi asigura sprijinul saşilor şi al secuilor în Transilvania, Mihai Viteazul a avut grijă să întreţină relaţii bune cu aceştia recunoscându-le vechile privilegii – încălcate de familia Bathory.

„Legătura lui Mihai” a fost o măsură administrativă, luată pentru ca ţăranii fugiţi de pe moşia unui boier să nu mai fie reclamaţi, ci să rămână dependenţi de proprietarii locului pe care s-au adăpostit.

Legarea de glie a ţăranilor în timpul lui Mihai Viteazul a fost un act aflat în strânsă legătură cu năvălirea turcilor lui Sinan paşa. Ţăranii din zonele cotropite au ales să fugă – lucru care ar fi complicat sistemul după care se ridicau dările. Prin urmare, Mihai acţionează pentru a simplifica situaţia şi a nu se mai pierde timp cu readucerea ţăranilor etc. În acelaşi timp, în urma acestei măsuri au fost legaţi de pământul respectiv şi ţăranii care până atunci fuseseră liberi, lucru ce nu avea să rămână fără urmări.

Ca urmare a nemulţumirilor trezite de „legătura lui Mihai” au loc mai multe mişcări ţărăneşti. Prima dintre ele s-a petrecut în Dolj. Sătenii de acolo, aflând că domnul trimisese un corp de cazaci ca sa strângă dările cu forţa, ajung să apeleze la turcii de dincolo de Dunăre pentru a se apăra. Ţăranii împreună cu o armată turcă îi iau prin surprindere noaptea pe cazaci – prinzându-i şi ducându-i la Vidin, în sudul fluviului. Alte mişcări au avut loc şi în Transilvania, oamenii nemulţumiţi prezentându-se chiar şi în faţa domnului, în Alba Iulia.

Deşi Mihai Viteazul nu a realizat o unificare aministrativă a celor trei ţări pe care le stăpânea - Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, acesta s-a ocupat de latura confesională a organizării lor. Se poate observa atât interesul arătat ortodoxiei, cât şi dorinţa de protejare a clerului.

Este interesant de menţionat că, încă înainte de extinderea puterii lui Mihai Viteazul în Transilvania, existau planuri de ordin confesional în acest principat. Prin tratatul încheiat cu Sigismund Bathory – principele transilvan – se prevedea ca toate bisericile româneşti din Ardeal să fie aşezate sub jurisdicţia Mitropoliei de la Târgovişte. A primit chiar aprobarea pentru construirea unei mănăstiri ortodoxe în Alba Iulia, unde a rezidat mitropolitul ortodox – hirotonisit în Ţara Românească.

Mihai Viteazul profită de tendinţele existente la acea vreme legate de Contrareformă şi încearcă să treacă confesiunea ortodoxă în rândul religiilor recepte din Transilvania. El obţinuse chiar acordul împăratului habsburgic în acest sens, dorindu-se înlăturarea Bisericilor calvină şi unitariană. Integrarea românilor ortodocşi în rândul religiilor recepte ar fi putut constitui, pe de altă parte, o cale de a se obţine luarea lor în considerare ca element politic.

Preocupările lui Mihai Viteazul legate de organizarea Bisericii s-au manifestat şi în Moldova, după cucerirea acesteia. Mitropolitul ţării fugise împreună cu familia Movilă după detronarea lor. În fruntea mitropoliei este numit însuşi Dionisie Rally, fost mitropolit de Târnovo şi lider al mişcării antiotomane din Peninsula Balcanică.

Unirea lui Mihai Viteazul nu avea să fie una de durată. La doar căteva luni după ce a reuşit să cucerească şi Moldova uniunea politică a celor trei ţări avea să se destrame ca urmare a puternicelor interese politice care se manifestau în vecinătate. Imperiul Otoman dorea să-şi reinstaureze suzeranitatea, iar Polonia, în concurenţă cu Habsburgii dorea propria ei hegemonie.

Nobilimea din Transilvania, ostilă unei supremaţii româneşti, s-a alăturat generalului imperial Basta şi l-a învins pe Mihai Viteazul la Mirăslău. În acelaşi timp, polonii pătrundeau în Moldova şi reinstaurau puterea Movileştilor acolo, cu intenţia de a-l numi în Ţara Românească pe Simion Movilă. Oastea potrivnică lui Mihai are câştig de cauză, majoritatea oştilor sale fiind ocupate cu lupte în Transilvania.

După înlăturarea sa, Mihai face un ultim efort de a recâştiga puterea în cele trei ţări carpatice. Voievodul nu-şi pierduse speranţa în aliaţii săi şi în sprijinul imperial. Reuşeşte să învingă, pentru ultima dată la Gurăslău, alungându-l pe principele Sigismund Bathory. Pentru scurt timp, Mihai recâştigă şi tronul Ţării Româneşti, înlăturându-l pe Simion Movilă.

După intervenţia nobililor transilvăneni cu intenţia de a-l readuce pe Sigismund Bathory ca principe acolo, curtea imperială apelează din nou la domnul muntean Mihai pentru a preveni acest lucru. Mihai Viteazul va fi înlăturat, în cele din urmă, printr-un asasinat pus la cale de Habsburgi. Moartea voievodului a pus capăt organismului militar al ligii creştine pe care Mihai încercase să-l subordoneze cruciadei creştine.

Cel care l-a ucis pe Mihai Viteazul a fost generalul imperial Gheorghe Basta. Capul domnitorului a fost luat de unul dintre căpitanii săi şi înmormântat de boierul Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte. Pe lespedea sa scrie: „Aici zace cinstitul și răposatul capu al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”.

Ideea de unitate a românilor a apărut, mai întâi, în minţile unor învăţaţi ca Miron Costin şi Dimitrie Cantemir. Aceştia au observat latinitatea limbii române şi originile comune ale locuitorilor celor trei state carpatice. Acest moment este, însă, departe de apariţia unei conştiinte de neam comparabilă cu cea de astăzi. În perioada respectivă ideea de stat nu o implica şi pe aceea a unităţii etnice, o ţară identificându-se cu liderul său politic.

Atunci când Mihai Viteazul era încă domnul tuturor celor trei ţări carpatice începuseră deja planurile Movileştilor de a-l înlătura. Ieremia Movilă se afla deja pe tronul Moldovei şi îl dorea pe fratele său, Simion, în Ţara Românească. El îşi motiva intenţia prin aceea că exista precedent şi că ambele ţări erau „de o limbă şi o lege” – adică de aceeaşi confesiune. Este interesant de remarcat că, deşi ideea unităţii de neam avea să apară mult mai târziu, conştiinţa existenţei unor elemente comune apăruse deja.

După moartea lui Mihai Viteazul a debutat un întreg şir de domnii în ambele ţări româneşti ale lui Simion Movilă. Ceva mai târziu, Alexandru Mihnea, de data aceasta muntean la origini, avea să urmeze aceeaşi cale. Secolul ce a urmat domniei lui Mihai Viteazul a însemnat instaurarea regimului habsburgic în Transilvania şi cel fanariot în statele extracarpatice.

Înmulţirea boierilor greci în ambele ţări române avea să marcheze atât o epocă de instabilitate politică şi socială, cât şi una de avânt cultural. Domni ca Vasile Lupu, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu sau Dimitrie Cantemir aveau să marcheze în mod pozitiv istoria ţărilor lor.

Ţările române aveau să se unească cu adevărat în final, într-un context geopolitic favorabil. Primul plan concret pentru realizarea acestui lucru a venit din partea Rusiei condusă de Ecaterina cea Mare. Aceasta, împreună cu politicienii ruşi, aveau în vedere unirea Moldovei şi Ţării Româneşti pentru crearea unui stat-tampon între Rusia, Imperiul Otoman şi Austria. Istoria avea să se repete aşadar, însă de data aceasta unirea avea să fie definitivă.