Relaţiile cu Imperiul Otoman
autor Georgiana Zaharia, decembrie 2016

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
La sfârşitul secolului al XIV-lea sultanul otoman Baiazid I modifica politica de expansiune a Imperiului Otoman, concentrându-se pe zona anatoliană. Această direcţie de cucerire a generat reacţii antiotomane şi în sud-estul Europei, fapt care l-a determinat pe sultan să lupte pe două fronturi. În vremea acestui împărat se fac primele incursiuni turceşti la nordul Dunării, fiind luat în considerare rolul tot mai important al Ţării Româneşti în cadrul eforturilor de mărginire a expansiunii otomane.

Pentru a-şi asigura liniştea în Peninsula Balcanică, turcii aduc sub suzeranitatea lor ţaratul bulgar, atingând astfel linia Dunării. Ţara Românească şi Ungaria deveneau, acum, singurele forţe capabile să ţină piept cuceririi otomane în zonă. Turcii conştientizaseră acest lucru după intervenţia lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, în Dobrogea, care ocupase acest teritoriu ţinând piept otomanilor. În acest context, Baiazid I devenea primul sultan otoman care conducea personal o campanie în Ţara Românească.

Pentru a preveni înaintarea turcilor pe teritoriul ţării sale, Mircea cel Bătrân a oferit ajutor militar sârbilor, organizând lupte la sud de Dunăre. Sultanul Baiazid I hotărăşte astfel să iniţieze o campanie militară cu scopul înlăturării domnului muntean. Ca urmare va avea loc faimoasa luptă de la Rovine, câştigată de Mircea cel Bătrân. Victoria nu-i împiedică pe boieri să înţeleagă pericolul otoman, fapt ce îi determină să accepte pe tronul ţării un pretendent sprijinit de Poartă, numit Vlad. Acesta a acceptat să plătească tribut turcilor.

Noul pericol apărut la graniţa de sud a ţării l-a determinat pe Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, să-şi creeze un sistem de alianţe care includeau un vechi oponent – Sigismund de Luxemburg, regele maghiar – împreună cu o altă putere din apropiere – regatul polon.

Rezistenţa împotriva pericolului otoman care se întrevedea la graniţele Europei a purtat denumirea de „cruciadă târzie”. În evul mediu alianţele politice se bazau încă pe considerente de ordin religios. Puterile creştine s-au aliat, astfel, împotriva imperiului de la răsărit – care îşi manifesta tot mai pregnant intenţia de a-şi lărgi graniţele spre vest.

Ca urmare a expansiunii otomane spre Europa, Sigismund de Luxemburg – regele Ungariei – organizează Cruciada de la Nicopole. El conducea o armată formată din cavaleri occidentali, mai ales burgunzi şi germani. Acestei mari oşti i s-a alăturat şi Mircea cel Bătrân, domnul muntean. Forţele creştine pierd lupta din cauza supieriorităţii tactice a turcior dar şi ca urmare a concentrării forţelor acestora într-o singură direcţie, spre deosebire de europenii divizaţi de interese multiple.

Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, s-a numărat printre primii principi europeni care au realizat dimensiunile problemei otomane. După lupta de la Nicopole el a continuat să participe la subminarea Imperiului Otoman prin orice mijloace. În urma înfrângerii lui Baiazid la Ankara de către Timur Lenk – hanul tătar – Mircea profită şi intervine în luptele pentru tron purtate de fiii sultanului, sperând că astfel va încuraja fărâmiţarea puterii în cadrul Imperiului Otoman.

Din strategia domnilor români vizând rezistenţa în faţa Imperiului Otoman a făcut parte, printre altele, încurajarea a diverşi pretendeţi la tronul turcesc. Astfel sperau să distragă atenţia, cel puţin temporar, de la planurile de expansiune în Europa.

De-a lungul secolului al XV-lea turcii organizează mai multe incursiuni la nordul Dunării, dorind, deopotrivă, să preia controlul asupra cursului fluviului, să învingă opoziţia Ţării Româneşti şi să se impună în Transilvania.

Rolul de stat-tampon al Ţării Româneşti, aşezată geografic între două mari puteri aflate în conflict – Regatul Ungar şi Imperiul Otoman – devine şi mai evident în timpul domniei lui Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân. Fiind, iniţial, aliat al lui Sigismund de Luxemburg – regele ungar, Vlad a fost nevoit să cedeze presiunii otomane, acceptând suzeranitatea.

Moartea lui Mircea cel Bătrân a lăsat loc tulburărilor interne în Ţara Românească. Otomanii profită de ocazie şi pun stăpânire pe cetatea Severin. La puţin timp după aceasta turcii intervin pentru prima dată activ în succesiunea voievodală a ţărilor române, sprijinindu-l pe Radu Praznaglava – fiu nelegitim al lui Mircea. Acum se instituia efectiv suzeranitatea otomană în Ţara Românească.

Vlad Ţepeş înceteză să mai plătească tribut turcilor şi organizează mai multe campanii împotriva lor la sud de Dunăre. Anumiţi factori interni – opoziţia boierimii şi externi – lipsa de sprijin a Regatului Ungar, împreună cu victoria militară propriu-zisă a otomanilor au dus la înlocuirea lui Vlad Ţepeş cu Radu cel Frumos pe tronul Ţării Româneşti. În acest moment muntenii intrau cu adevărat în orbita puterii otomane.

La jumătatea secolului al XV-lea, locul de frunte în lupta antiotomană în sud-estul european i-a aparţinut lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei începând cu 1441 şi apoi guvernator al Ungariei.

Iancu de Hunedoara avea acelaşi obiectiv principal urmat de domnii români în epocă: scoaterea Dunării de sub controlul otoman cu scopul dezorganizării şi stopării expansiunii turceşti în Europa. Acţiunea voievodului transilvan coincide cu momentul în care turcii începuseră să forţeze cursul mijlociu al Dunării – lucru care submina în mod direct interesele maghiare în zonă.

După atacarea Ţaratului Sârbesc, otomanii pornesc acţiuni militare la nordul Dunării – zădărnicite de talentul strategic al lui Iancu de Hunedoara. Acesta devine un erou al întregii creştinătăţi în contextul cruciadei de la acea vreme. Reuşitele sale militare au încurajat lupta antiotomană europeană în general şi balcanică în particular. Reunirea forţelor româneşti sub acest lider a avut drept urmare uşurarea situaţiei lor în raport cu puterea otomană.

După înfrângerea suferită de creştini la Varna, Iancu nu renunţă, ci reorganizează un sistem militar în care erau incluse Moldova, Ţara Românească, albanezii şi sârbii. După cucerirea Constantinopolului, sultanul Mehmed al II-lea se îndrepta spre următoarea sa ţintă: Belgradul. Iancu de Hunedoara, în calitate de guvernator al Ungariei, îi respingea pe turci la Dunăre, căpătând astfel din partea papei apelativul de „Athleta Christi” – tradus prin „atletul lui Hristos” – referindu-se la ideea de luptător în numele credinţei creştine.

În timpul domniei lui Ştefan cel Mare reputaţia Moldovei va cunoaşte poate apogeul său, lucru datorat unui lider de talie europeană. Calităţile lui Ştefan de conducător politic şi strateg militar îl aduc în atenţia marilor puteri din epocă – care ajung să conştientizeze rolul de „poartă a creştinătăţii” pe care îl juca Moldova în noua situaţie creată de expansiunea Imperiului Otoman spre vest.

Sintagma de „poartă a creştinătăţii” este o creaţie a domnului moldovean Ştefan cel Mare, folosită în corespondenţa cu puterile creştine. Prin utilizarea acestei formule Ştefan dorea să atragă atenţia asupra importanţei strategice a Moldovei în lupta antiotomană. În acelaşi timp, aceasta era una dintre modalităţile de a convinge puterile europene de necesitatea încheierii unor alianţe politico-militare cu Moldova – dacă doreau să prevină expansiunea otomană spre vest.

Domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, a intervenit în Ţara Românească pentru a o scoate din mâinile turcilor şi a instala pe tron un domn prieten – vărul său Vlad Ţepeş. Scopul imediat al lui Ştefan fusese acela de a-şi asigura controlul asupra gurilor Dunării şi a înlătura pericolul intrării lor sub dominaţia otomană. Eforturile sale au constituit ultima încercare importantă a adversarilor Porţii de a restaura libertatea Mării Negre.

Transformarea puterii otomane într-un mare imperiu centralizat, începând cu jumătatea secolului al XV-lea, a afectat şi situaţia tărilor române, mai mult decât înaine. În urma mutaţiilor pe plan internaţional provocate de pretenţiile universaliste ale turcilor, dispar o serie de state de pe harta politică – Bulgaria, Albania, Serbia, Grecia, Ungaria etc. Situaţia excepţională a ţărilor române, care au supravieţuit acestui fenomen, se datorează unui mare efort de rezistenţă prin capacitatea de a se adapta schimbărilor survenite.

Moldova reprezenta un motiv de concurenţă între două dintre puterile vecine – Ungaria şi Polonia. Acestea urmăreau să obţină controlul asupra marelui drum comercial care străbătea ţara, dar şi asupra cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă – importante noduri comerciale, de asemenea. Cele două puteri încheiau un tratat în final, care prevedea împărţirea Moldovei. Planul nu a putut fi pus în aplicare, însă pierderea sprijinului Poloniei şi al Ungariei a slăbit mult capacitatea de apărare a moldovenilor în faţa Imperiului Otoman.

Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, înţelegea importanţa strategică a cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă, conştientizând gravitatea pericolului otoman aflat în vecinătatea gurilor Dunării. Ca drept dovadă, în final pierde cele două cetăţi, Imperiul Otoman neputând permite păstrarea lor de către domnul moldovean. Spre finalul domniei, Ştefan acceptă să plătească tribut Porţii, considerându-l preţul necesar păstrării autonomiei ţării. Urmaşii săi imediaţi s-au străduit să menţină aceeaşi linie în politica lor.

Din prima parte a secolului al XV-lea încep să se manifeste tot mai mult tendinţe de autonomizare a Voievodatului Transilvaniei în cadrul Regatului Ungar. Naţiunile privilegiate – ungurii, saşii şi secuii – făceau eforturi de unificare sprijinite de voievodul transilvan, care considera că astfel îşi sporea prestigiul. Chiar şi în documentele vremii această parte a Regatului Ungar apărea tot mai des ca entitate distinctă – sub forma regnum Transsilvaniae.

În timpul regelui Matia Corvin Transilvania a fost foarte puţin vizată de otomani, interesul lor fiind orientat acum spre state din sudul Dunării mijlocii. De asemenea, se poate spune că sistemul defensiv al voievodatului intracarpatic cunoaşte anumite îmbunătăţiri, mai ales datorită politicii de alianţe cu ţările române. Imediat după moartea lui Matia Corvin reîncep atacurile otomane din Transilvania.

Apariţia unei noi puteri tot mai ameninţătoare pentru planurile Imperiului Otoman în Europa – Imperiul Habsburgic, determină schimbări în strategia turcilor. Aceştia înţeleg că rolul Ungariei de stat-tampon între otomani şi habsburgi nu era viabil, potenţiala unire a acesteia cu noul imperiu constituind un real pericol pentru poziţiile turceşti de la Dunăre.

Dat fiind noul context politic creat de apariţia Imperiului habsburgic, Poarta otomană hotărăşte lansarea unei mari campanii militare împotriva Ungariei. Rezultatul a fost dispariţia Regatului Ungar de pe hartă prin împărţirea acestuia între cele două mari puteri ale momentului şi transformarea Transilvaniei în stat autonom sub suzeranitate otomană. Ea avea menirea de a constitui o zonă-tampon între posesiunile habsburgice şi cele otomane, ţinându-i pe adversarii turcilor departe de graniţa dunăreană.

În secolul al XV-lea occidentalii vedeau, încă, Bizanţul cu faima sa de altădată, deşi în afara zidurilor Constantinopolului el nu mai avea de mult o putere reală de apărare. Şocul căderii acestui oraş-simbol în anul 1453 a provocat o reacţie puternică în epocă, fiind relansată ideea cruciadei. Aceasta nu se materializează însă, puterile europene fiind preocupate, la momentul respectiv, de procesul centralizării monarhiilor. Dorinţa de a lupta impotriva „necredincioşilor” se stingea tot mai mult, mai ales în contextul amplitudinii pe care o căpătase comerţul internaţional.

Cu puţin timp înainte de moartea sa, Sigismund de Luxemburg – acum împărat romano-german – făcea planurile pentru o nouă cruciadă antiotomană. El îi atrăsese în acest proiect pe vasalii balcanici ai imperiului turc, pe Vlad Dracul – viitorul domn al Ţării Româneşti, dar şi pe veneţieni – deşi în secret. Otomanii câştigă lupta atât pe frontul european, cât şi pe cel asiatic, tentativa de cruciadă rămânând fără urmări notabile.

Nu cu mult înainte de cucerirea Constantinopolului se organiza Conciliul de la Florenţa – ce avea drept scop făţiş unirea bisericilor creştine catolică şi ortodoxă. Finalitatea acestui act era însă mai degrabă de natură politică, dorindu-se organizarea unui front creştin comun antiotoman.

Otomanii pierduseră controlul asupra Ţaratului Sârb în defavoarea ungurilor, situaţia lor agravându-se şi mai mult în urma Conciliului de la Florenţa – când are loc unirea Bisericii Catolice cu cea Ortodoxă. Pericolul unei mari cruciade a adâncit contradicţiile din cadrul imperiului – un curent de opinie sprijinind o politică reţinută, în timp ce un altul considera necesar asaltul decisiv asupra Constantinopolului.

Otomanii pornesc, în contextul uniunii de la Florenţa, ofensiva împotriva despotatului sârbesc, conducând concomitent campanii în Europa şi în Asia. Puterile europene nu se grăbesc să reacţioneze, aşa cum spera împăratul bizantin, astfel încât acţiunile sultanului Murad al II-lea înregistrează succese notabile. Această atitudine era specifică puterilor occidentale, mai mereu angrenate în probleme privind interese imediate, neglijând adesea pericolul otoman ce se întrevedea la orizont.

După căderea capitalei bizantine otomanii somează ţările cu ieşire la Marea Negră să li se supună. Moldova şi coloniile italiene opun rezistenţă iniţial, însă mai apoi se văd nevoite a accepta plata tributului. Acest fapt reprezenta nu doar o reuşită economică pentru turci, ci şi una politică. Atragerea Moldovei în sfera de influenţă otomană însemna subminarea potenţialului antiotoman european, concentrat la vremea respectivă în jurul Ungariei.

Adevăratul făuritor al Imperiului Otoman este considerat a fi Mehmed al II-lea. Stabilindu-şi reşedinţa la Constantinopol, acesta e reuşit să dea o formă unitară puterii sale, eliminând totodată autonomiile locale din Anatolia şi sudul Dunării. Politica de mare anvergură a acestui sultan n-ar fi reuşit fără sprijin intern şi fără un context extern favorabil.

Eşecul de la Ankara a scos la iveală faptul că Imperiul Otoman nu era pregătit pentru a susţine o putere bicontinentală centralizată şi absolutistă – aşa cum o proiectase sultanul Baiazid I. Însă era suficient de consolidat la momentul respectiv pentru a face faţă problemelor ce aveau să zguduie imperiul după moartea sa.

Sultanul Mehmed al II-lea a acordat o largă autonomie religioasă şi juridică bisericilor nemusulmane din cuprinsul imperiului. El a oferit, de asemenea, privilegii însemnate patriarhului ortodox, celui armean şi rabinului şef. Unul dintre motive era dorinţa sultanului de a aduce sub controlul său aceste instituţii, atât pentru a-şi putea exercita mai bine influenţa asupra supuşilor respectivi, cât şi pentru a împiedica unirea celor două Biserici creştine.

Cucerirea Constantinopolului nu a reprezentat atât o victorie a islamului cât împlinirea unui mai vechi deziderat otoman – acela de a înlătura concurenţa politică a Imperiului Roman de Răsărit. Sultanul Mehmed al II-lea a ţinut să fie recunoscut drept unicul moştenitor legitim al împăraţilor romano-bizantini, considerându-se îndreptăţit să aducă sub stăpânirea sa toate posesiunile ce le aparţinuseră cândva.

În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, se pare că otomanii nu urmăreau atât cucerirea propriu-zisă a Ţării Româneşti, cât obţinerea unei neutralităţi în ceea ce privea problemele interne ale imperiului.

În timpul sultanului Mehmed al II-lea Imperiul Otoman cunoaşte o mare dezvoltare economică. Acest lucru, împreună cu receptivitatea turcilor, a stat la baza creării unei armate puternice şi bine echipate. Otomanii foloseau tunurile încă din timpul lui Baiazid I, utilizând din plin artileria la asediul Constantinopolului. Ei aveau, în plus, posibilitatea de a adopta cele mai noi realizări ale tehnicii militare din Europa, dar şi din Orient.

Consolidarea stăpânirii otomane în sudul Dunării inferioare a însemnat atât înlăturarea Ungariei din Peninsula Balcanică, cât şi modificarea situaţiei politice din sud-estul european în favoarea turcilor. Fluviul a fost folosit drept o cale de a efectua noi cuceriri în Europa, dar şi ca mijloc de unificare a imperiului, prin apropierea zonelor anatoliene de cele rumeliote. Marea Neagră va avea, de asemenea, un rol de căpătâi în îndeplinirea obiectivelor otomane, atat în plan politic cât şi economic.

Extinderea teritorială a Imperiului Otoman nu era suficientă pentru păstrarea puterii turceşti. Moartea sultanului Baiazid I a scos la iveală probleme interne care trebuiau rezolvate dacă se dorea păstratea integrităţii imperiului. Cucerirea de noi spaţii crea, de asemenea, noi tendinţe centrifuge. Murad al II-lea este sultanul care a luptat în mod deosebit pentru evitarea dezagregării teritoriale, lichidând opoziţia internă.

Aristocraţia locală a zonelor cucerite de otomani tindea să-şi creeze mari domenii feudale ereditare, manifestându-şi totodată tendinţa de autonomizare a lor. Politica turcească consta în îndepărtarea acestora şi mutarea lor în alte zone ale imperiului.

Transformarea Mării Negre într-un „lac turcesc” însemna obţinerea controlului asupra marelui drum comercial euro-asiatic şi, deci, stăpânirea unor importante resurse economice. Rolul ei strategic nu se oprea aici, constituind un important element de coeziune politică a Imperiului Otoman, dar şi o cale rapidă de transport pentru armamentul şi materialele necesare expansiunii pe Dunărea mijlocie.

Odată cu domnia lui Suleyman Magnificul politica externă otomană ia o altă turnură. Principalul obiectiv nu mai era consolidarea internă a imperiului ci expansiunea sa către occidentul european. În următorul secol se va manifesta un amestec tot mai vădit al otomanilor în problemele Europei Centrale şi de Vest. Turcii îşi câştigaseră acest avantaj ca urmare a acordării de ajutor în cadrul reformei protestante dar şi datorită imaginii pozitive pe care o dobândiseră în raport cu pretenţiile de hegemonie ale habsburgilor.

Ştefan Lăcustă a fost primul domn al Moldovei adus cu forţa de otomani la jumătatea secolului al XVI-lea, venirea sa pe tron fiind comparabilă cu aceea a lui Radu cel Frumos în Ţara Românească cu aproape un secol înainte. În acest moment scaunul moldovenesc a fost pus sub supravegherea permanentă a unei unităţi militare otomane.

Învingerea ungurilor de către turcii conduşi de Soliman Magnificul la Mohács şi constituirea Principatului Transilvaniei au dus la impunerea hegemoniei turceşti asupra spaţiului carpato-dunărean. Otomanii puneau acum o presiune economică mult mai mare asupra celor două ţări române, intervenind şi în problemele lor interne.

Încercările Porţii otomane de a transforma teritoriile ţărilor române în zone islamice s-au lovit de o puternică rezistenţă şi, în cele din urmă, au fost abandonate. Autonomia lor statală s-a menţinut, aşadar, însă a fost puternic diminuată. Moldova şi Ţara Românească au fost guvernate în continuare de principi autohtoni, dar Poarta se substituie treptat principiului dinastic, numind tot mai des domni. Însemnele puterii erau conferite de sultan, domnii tinzând să fie asimilaţi unor înalţi dregători ai imperiului.

După intrarea sub hegemonia otomană rămâne intact dreptul ţărilor române de a avea instituţii laice şi ecleziastice proprii. Pe teritoriul lor nu se puteau construi moschei şi nu erau supuse tributului de copii – destinaţi corpului de ieniceri. Statutul lor de autonomie era marcat şi prin dreptul de a avea reprezentanţi în Istanbul – capuchehaiele.

În noua lor situaţie politică, Moldova şi Ţara Românească îşi pierd tot mai mult libertatea de acţiune pe plan extern. Iniţiativele lor diplomatice fie se încadrau liniei otomane, fie se petreceau fără ştirea Porţii. De asemenea, obligaţia lor de a acorda ajutor militar otomanilor devine tot mai mult o realitate. Ţările române erau acum şi o sursă de venit din ce în ce mai importantă pentru turci, cuantumul haraciului crescând mereu.

Situaţia economică a celor două ţări române a fost afectată pe mai multe planuri după instaurarea hegemoniei otomane. Domnii cereau dări tot mai mari pentru a-şi putea plăti numirile pe tron, otomanii impuneau preţuri preferenţiale la produsele cumpărate de pe teritoriile româneşti etc. Interdicţia de a bate monedă proprie a constituit o altă problemă, acest lucru expunând ţările române unei penetraţii masive a monedei turceşti, din ce în ce mai depreciată.

Transilvania s-a bucurat de un statut superior Moldovei şi Ţării Româneşti în relaţia cu Poarta. Motivul principal era presiunea habsburgică mai directă de aici, care îi silea pe turci să-şi modereze pretenţiile. În principatul intracarpatic conducătorul politic era ales de Dietă şi doar confirmat de sultan. De asemenea, prestaţiile financiare ale Transilvaniei erau mult mai reduse în comparaţie cu cele ale ţărilor române.

În Moldova şi Ţara Românească apar anumite modificări pe plan intern după intrarea sub hegemonia otomană. În afara schimbărilor care se fac simţite în relaţie directă cu prezenţa Porţii, au loc şi anumite transformări mai lente, în cadrul societăţii şi al mentalităţilor.

Chiar dacă turcii nu au putut impune alte modificări instituţionale în afara modalităţii de urcare pe tron a domnului, acestea au avut totuşi loc în mod inevitabil. Ţările române făceau parte acum dintr-un sistem social şi economic tot mai afectat de nevoile financiare ale Porţii. Acest fapt a dus atât la înrăutăţirea situaţiei păturilor de jos, cât şi la apariţia oportuniştilor în rândul boierilor sau ai pretendenţilor la tron. Fenomenul a fost însoţit de o relaxare a moravurilor, printre altele.

Una dintre soluţiile adoptate de otomani pentru a ţine sub control ţările române a fost infiltrarea unor elemente greceşti şi levantine în cadrul societăţii. Acestea erau menite a slăbi rezistenţa Moldovei şi a Ţării Româneşti faţă de hegemonia otomană. În epocă pătrund în număr considerabil greci în instituţiile statului, în ierarhia ecleziastică şi în viaţa economică. Această situaţie prefigura regimul fanariot ce avea să se instaleze mai târziu.

Singurele zone româneşti afectate mai adânc de hegemonia otomană au fost câteva localităţi de graniţă – transformate în paşalâcuri turceşti. Un exemplu este Oradea, în care a funcţionat legea musulmană pentru a fi asigurată autoritatea centrală. Statutul său juridic a avut consecinţe economice şi demografice importante, fiind colonizată chiar populaţie otomană acolo. Situaţia era asemănătoare în Dobrogea.

Deşi influenţa otomană era vizibil crescută în Ţările Române ca urmare a expansiunii spre vest a imperiului, secolele al XVI-lea şi al XVII-lea nu sunt lipsite de eforturi antiturceşti. Iniţiativele au venit atât din partea oponentului principal al otomanilor – Imperiul Habsburgic, cât şi, mai ales, din partea domnilor români.

Cel mai important efort de înlăturare a dominaţiei otomane a venit din Moldova – la iniţiativa lui Ion Vodă cel Cumplit. Acesta a mizat pe ajutorul Poloniei şi al cazacilor, însă doar aceştia din urmă i-au împlinit aşteptările. Superioritatea numerică a turcilor şi-a spus cuvântul în final, domnia conducătorului moldovean încheindu-se în mod tragic.

Acţiunile lui Mihai Viteazul au dus la o slăbire temporară a hegemoniei turceşti în teritoriile locuite de români. Domnii din familia Movilă – care au urcat atât pe tronul Moldovei cât şi pe cel al Ţării Româneşti, s-au numărat printre cei care au continuat rezistenţa. Aceasta va înceta însă curând, turcii restabilindu-şi poziţiile în spaţiul românesc.

Represiunea turcă tot mai prezentă în Moldova şi Ţara Românească îi determină pe liderii politici ai acestora să adere la Liga Sfântă – o mare coaliţie antiotomană ce luase fiinţă în Europa momentului. Aderarea la aceasta încurajează o adevărată dezlănţuire de forţe în Ţara Românească, unde o răscoală antiotomană a dus la suprimarea creditorilor levantini şi a garnizoanei otomane. Aceste acte au reprezentat doar începutul unei domnii monumentale prin realizările împlinite – cea a lui Mihai Viteazul.

Au mai existat iniţiative antiotomane în persoanele unor domni munteni ca Şerban Cantacuzino sau Constantin Brâncoveanu şi a unor moldoveni ca Antioh Cantemir, Constantin Duca, Mihail Racoviţă şi Dimitrie Cantemir. Tentativele lor vor rămâne fără ecou însă, Imperiul Otoman lunând măsuri de înăsprire a dominaţiei asupra Ţărilor Române.

Domnul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul, a avut parte de sprijinul boierilor în acţiunile sale antiotomane – conştientă de un pericol care pândea ţara – transformarea în paşalâc turcesc. Însă marele voievod nu s-a oprit aici, el fiind artizanul unuia dintre cele mai mari proiecte politice ale epocii – aducerea sub o singură stăpânire a tuturor teritoriilor locuite de români. În acest mod rezistenţa antiotomană căpăta noi dimensiuni.

După dispariţia Regatului Ungar ţările române au rămas, pentru un timp, lipsite de un sistem de alianţe capabil a contracara puterea otomană. Acest lucru se va schimba abia spre sfârşitul evului mediu, când mari puteri ca Imperiul Habsburgic şi cel rus îşi vor face apariţia în zonă.

După plecarea în exil a domnului moldovean Dimitrie Cantemir şi înlăturarea lui Ştefan Cantacuzino de pe tronul Ţării Româneşti, la începutul secolului al XVIII-lea Imperiul Otoman hotărăşte introducerea unui nou regim politic în ţările române. Ele urmau a fi conduse de prinţi proveniţi mai ales din familiile fanariote ale Constantinopolului, timp în care Transilvania intrase oficial sub guvernarea Imperiului Habsburgic.

Grecii fanarioţi erau prezenţi în ţările române înainte de instituirea propriu-zisă a regimului condus de ei, infiltrarea lor în diferite structuri ale statelor supuse fiind o caracteristică a Imperiului Otoman. Oficializarea unui nou mod de guvernare în Moldova şi Ţara Românească, prin care autonomia lor devenea dor una formală, s-a făcut în circumstanţe dificile pentru turci, care îşi vedeau pus în pericol imperiul.

Declinul Imperiului Otoman începuse să se întrevadă ca o posibilitate reală – lucru care încuraja tendinţele de eliberare ale regiunilor aflate sub stăpânirea sa. Apariţia unei noi mari puteri, cea rusă, care avea avantajul credinţei comune cu popoarele din estul Europei, era un motiv în plus de îngrijorare pentru turci. Prin urmare, introducerea regimului fanariot în Ţările Române a reprezentat o reacţie la noua situaţie, în care otomanii fuseseră înlăturaţi deja din Europa Centrală de către habsburgi.

Nicolae Mavrocordat a fost cel care a inaugurat noul regim politic, pe rând, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. Domnii erau aleşi acum de Poartă din rândul grecilor din Fanar – cartier al Constaninopolului. Noii conducători erau integraţi ierarhiei administrative imperiale, fiind asimilaţi unui paşă cu două tuiuri – cozi de cal care marcau rangul şi care puteau fi în număr de una, două sau trei.

Amestecul otoman în viaţa internă a principatelor române devine vizibil, turcii intervenind în conducere, estompând atributele domneşti sau iniţiind măsuri de organizare social-politică. Lipsiţi de iniţiativă externă, politica principilor devine una cu totul dirijată de Poartă. Acest statut a dus la declinul total al puterii militare româneşti, ea limitându-se la existenţa unei gărzi interne ce se ocupa cu menţinerea ordinii.

Amestecul fanarioţilor în toate probleme interne, inclusiv în cele economice – ducând fiscalitatea la anumite extreme, a condus la apariţia unui curent de opinie intern cu totul defavorabil lor, măsurile luate împotriva grecilor căpătând accente xenofobe.

Perioada fanariotă nu a fost lipsită de incercări de reformă, mai ales pe plan fiscal, economic şi social. Existau preocupări pentru aprovizionarea oraşelor cu alimente sau pentru luarea de măsuri comerciale protecţioniste. În această perioadă se iau unele măsuri de protecţie socială în afara iniţiativelor Bisericii.

În a doua parte a perioadei fanariote apar contestări făţişe ale regimului, mai ales pe calea pamfletelor şi a memoriilor politice. Se doreau reforme vizând mai ales dispariţia venalităţii funcţiilor, liberalizarea comerţului, dezvoltarea învăţământului sau apărarea proprietăţii. După răscoala din Ţara Românească condusă de Tudor Vladimirescu se revine la domniile pământene odată cu numirea lui Grigore al IV-lea Ghica în Ţara Românească şi a lui Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova.

Elementele constitutive ale Imperiului Otoman sunt cele care aveau să ducă, mai târziu, la decăderea şi prăbuşirea sa. Acesta era o imensă formaţiune politică cosmopolită care nu a putut asigura dăinuirea coeziunii interne şi, prin urmare, nici pe aceea a succesului politicii externe. Noul imperiu s-a îndepărtat treptat de trăsăturile sale iniţiale, mai ales după înlăturarea de la conducere a elementului turc – care îi asigurase până atunci ascensiunea şi coeziunea. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează criza otomană.

Crizele medievale din cadrul Imperiului Otoman au fost depăşite rând pe rând, însă la începutul modernităţii se întrevede tot mai mult posibilitatea prăbuşirii sale sub propria „greutate”. Restrângerea puterii şi a teritoriului turcesc la presiunile celor două mari nou-venite – Imperiul Habsburgic şi cel rusesc, nu a rămas fără urmări pentru otomani. Statul acestora devenea „omul bolnav al Europei”, ţinut în viaţă de puterile occidentale doar pentru a nu se permite substituirea acestuia de către Rusia.

Odată cu existenţa a două puteri cu pretenţii atât asiatice cât şi europene, izbucnirea unui conflict ruso-turc devenea inevitabilă. În acest context are loc o primă substituire – temporară – a administraţiei fanariote cu una rusească. Astfel apărea o „problemă românească” ca parte componentă a „chestiunii orientale”. Problema consta în găsirea unei soluţii convenabile pentru acordarea unui nou statut principatelor române.

Principatele române profită de noul context politic creat de confruntarea dintre cele trei mari puteri – rusească, habsburgică şi otomană, sperând la obţinerea autonomiei. Acest lucru s-a întâmplat, în final, însă cu preţul unor pierderi teritoriale şi a ocupaţiei austro-ungare a unor părţi din Ţara Românească şi Moldova. Cele două state româneşti devin, în final, principate autonome sub protectorat rusesc, guvernate după un sistem administrativ numit, mai târziu, Regulamentele Organice.