Primele contacte

La sfârşitul secolului al XIV-lea sultanul otoman Baiazid I modifica politica de expansiune a Imperiului Otoman, concentrându-se pe zona anatoliană. Această direcţie de cucerire a generat reacţii antiotomane şi în sud-estul Europei, fapt care l-a determinat pe sultan să lupte pe două fronturi. În vremea acestui împărat se fac primele incursiuni turceşti la nordul Dunării, fiind luat în considerare rolul tot mai important al Ţării Româneşti în cadrul eforturilor de mărginire a expansiunii otomane.

Text

1 din 3

Pentru a-şi asigura liniştea în Peninsula Balcanică, turcii aduc sub suzeranitatea lor ţaratul bulgar, atingând astfel linia Dunării. Ţara Românească şi Ungaria deveneau, acum, singurele forţe capabile să ţină piept cuceririi otomane în zonă. Turcii conştientizaseră acest lucru după intervenţia lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, în Dobrogea, care ocupase acest teritoriu ţinând piept otomanilor. În acest context, Baiazid I devenea primul sultan otoman care conducea personal o campanie în Ţara Românească.

Imagine

Text

2 din 3

Pentru a preveni înaintarea turcilor pe teritoriul ţării sale, Mircea cel Bătrân a oferit ajutor militar sârbilor, organizând lupte la sud de Dunăre. Sultanul Baiazid I hotărăşte astfel să iniţieze o campanie militară cu scopul înlăturării domnului muntean. Ca urmare va avea loc faimoasa luptă de la Rovine, câştigată de Mircea cel Bătrân. Victoria nu-i împiedică pe boieri să înţeleagă pericolul otoman, fapt ce îi determină să accepte pe tronul ţării un pretendent sprijinit de Poartă, numit Vlad. Acesta a acceptat să plătească tribut turcilor.

Imagine

Text

3 din 3

Noul pericol apărut la graniţa de sud a ţării l-a determinat pe Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, să-şi creeze un sistem de alianţe care includeau un vechi oponent – Sigismund de Luxemburg, regele maghiar – împreună cu o altă putere din apropiere – regatul polon.

Imagine

Rezistenţa antiotomană

Rezistenţa împotriva pericolului otoman care se întrevedea la graniţele Europei a purtat denumirea de „cruciadă târzie”. În evul mediu alianţele politice se bazau încă pe considerente de ordin religios. Puterile creştine s-au aliat, astfel, împotriva imperiului de la răsărit – care îşi manifesta tot mai pregnant intenţia de a-şi lărgi graniţele spre vest.

Text

1 din 3

Ca urmare a expansiunii otomane spre Europa, Sigismund de Luxemburg – regele Ungariei – organizează Cruciada de la Nicopole. El conducea o armată formată din cavaleri occidentali, mai ales burgunzi şi germani. Acestei mari oşti i s-a alăturat şi Mircea cel Bătrân, domnul muntean. Forţele creştine pierd lupta din cauza supieriorităţii tactice a turcior dar şi ca urmare a concentrării forţelor acestora într-o singură direcţie, spre deosebire de europenii divizaţi de interese multiple.

Imagine

Text

2 din 3

Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, s-a numărat printre primii principi europeni care au realizat dimensiunile problemei otomane. După lupta de la Nicopole el a continuat să participe la subminarea Imperiului Otoman prin orice mijloace. În urma înfrângerii lui Baiazid la Ankara de către Timur Lenk – hanul tătar – Mircea profită şi intervine în luptele pentru tron purtate de fiii sultanului, sperând că astfel va încuraja fărâmiţarea puterii în cadrul Imperiului Otoman.

Imagine

Text

3 din 3

Din strategia domnilor români vizând rezistenţa în faţa Imperiului Otoman a făcut parte, printre altele, încurajarea a diverşi pretendeţi la tronul turcesc. Astfel sperau să distragă atenţia, cel puţin temporar, de la planurile de expansiune în Europa.

Imagine