Începuturile
autor Georgiana Zaharia, decembrie 2016

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Romanitatea răsăriteană începe să apară în izvoare abia după destrămarea unităţii slave din centrul şi sud-estul Europei, după câteva veacuri în care nu se ştiu prea multe lucruri despre descendenţii romanilor din zonă. Ei sunt pomeniţi de izvoarele bizantine, ruse şi ungare începând cu secolul al X-lea.

Aşezarea slavilor la sud de Dunăre a avut drept urmare împărţirea vorbitorilor de limbă romanică în grupa de la nordul fluviului – daco-românii şi cea din sud – macedo-românii, megleno-românii şi istro-românii. Limba pe care o vorbim astăzi între graniţele ţării este cea a daco-romanilor, formată pe baza latinei vorbite de romani.

În graniţele fostului Imperiu Roman, al cărui succesor se considera cel bizantin, se aflau şi teritorii ocupate la momentul respectiv de bulgari sau unguri. Relaţiile dintre maghiari şi bizantini au fluctuat între alianţă şi conflict. Între dese confruntări au existat şi perioade de linişte, în care cele două state colaborau împotriva slavilor din Balcani ori a migratorilor târzii.

După stabilirea lor în Pannonia, ungurii au cucerit spaţiul intracarpatic, pe care îl numeau erdö-elü, preluat mai târziu de români sub forma Ardeal. Întregii zone carpato-danubiano-pontice îi era caracteristic amestecul de populaţii care o locuiau, de la slavi şi romanici, la cumani, uzi şi pecenegi – rămaşi aici din ultimele valuri migratoare.

Imperiul Bizantin reuşise să impună creştinismul de factură orientală în această parte a continentului, prin influenţa politică şi culturală pe care încă le deţinea aici. În arcul intracarpatic însă lucrurile aveau să se schimbe în curând, odată ce Ştefan I a acceptat binecuvântarea papei. Tânărul regat maghiar privea spre Occident acum.

Prezenţa bizantină se simţea încă în zonă, deşi imperiul nu se mai afla de ceva timp la apogeul puterii sale. Pentru o perioadă s-a încercat o revitalizare a sa, dorindu-se atât continuarea tradiţiei romane în zonă, cât şi întărirea în faţa pericolului barbar – care împingea tot mai mult limitele imperiului.

În Moldova şi Ţara Românească succesul bizantin a fost de durată, chiar dacă imperialii n-au reuşit niciodată să ocupe propriu-zis vreuna dintre formaţiunile româneşti de la nord de Dunăre. Influenţa lăsată în religie şi cultură poate fi simţită până astăzi.

Populaţia romanică din zonă era larg răspândită, găsindu-se din sudul Peninsulei Balcanice până în nordul arcului carpatic. Teritoriile ocupate de ea apăreau sub denumiri ca: Vlahia, Vlahia de Sus, Vlahia de Jos, Vlaşca Zemlia, Terra Blachorum, Walachenland etc.

Primele menţiuni certe pe care le avem despre români se referă la Transilvania şi la sudul Dunării, sub forme ca blachi, olahi sau vlahi. Cronicarii bizantini vorbesc despre existenţa vlahilor în Ţaratul bulgar. Aceştia au început să devină vizibili pe plan politic după implicarea în diferite conflicte şi participarea la revolte. Este pomenit chiar un episcopat al vlahilor.

Cea mai cunoscută acţiune a vlahilor din sudul Dunării a fost răscoala fraţilor Petru şi Asan. Aceştia au reuşit să ridice populaţia românească şi pe cea bulgară împotriva Imperiului Bizantin care tocmai stabilise noi dări în zonă. În urma victoriei celor doi a apărut un stat româno-bulgar, ce a rezistat şi după moartea lor.

Un al treilea frate al Asăneştilor, Ioniţă, a obţinut atât recunoaşterea oficială din partea Imperiului Bizantin şi a papei, cât şi titlul de rege. Dinastia creată de această familie vlahă s-a stins în secolul următor, la slabirea statului lor contribuind, printre altele, invazia tătarilor.

Românii din nordul fluviului sunt amintiţi mai întâi de notarul anonim al regelui Bela al II-lea sau al III-lea şi de cronicarul rus Nestor. Despre Gelou Românul se ştie că avea drept supuşi, printre alte neamuri, şi vlahi. Centrul puterii sale se afla, probabil, undeva în Dăbâca de astăzi.

Cronicarul bizantin Nicetas Choniates a notat o informaţie legată de hotarul Galiţiei – Haliciului de atunci - prin care îi lega pe aceştia cu vlahii, adică românii din nordul Moldovei.

Pentru o lungă perioadă de timp nu se cunoaşte distribuţia teritorială exactă a românilor din sudul Carpaţilor. Se ştie însă că în Diploma Cavalerilor Ioaniţi vlahii şi formaţiunile lor politice se înfăţişau ca existând de ceva timp în mod autonom.

Înainte de a se încheia cucerirea Transilvaniei de către unguri, în secolul al XIII-lea, aceştia din urmă se ocupau deja tot mai intens de organizarea ei. Procesul a coincis cu oprirea năvălirii triburilor turanice, cu mutarea secuilor la margine, cu aducerea saşilor şi a cavalerilor teutoni.

În zonele centrale ale arcului carpatic locuiau unguri alături de colonişti saşi şi secui împreună cu enclave vlahe. În schimb, zonele mărginaşe erau împărţite cu precădere în entităţi româneşti ca: ţara Bârsei, Amlaşului, Haţegului, Făgăraşului sau Maramureşului. Miezul puterii regale se afla în cele şapte comitate centrale. Deva şi Gurghiul dispuneau de fortificaţii puternice, fapt care le-a transformat treptat în reşedinţe voievodale.

Românii au fost înlăturaţi treptat din forul reprezentativ al stărilor privilegiate din Transilvania. Avea loc desfiinţarea autonomiilor româneşti de aici – „ţările”, înlăturarea confesiunii răsăritene şi, în final, deposedarea cnezilor români de statutul nobiliar – toate acestea pe considerente religioase. În acelaşi timp se dezlănţuia o puternică prigoană împotriva clerului ortodox.

Măsurile luate împotriva românilor din spaţiul intracarpatic au atins apogeul prin emiterea unui decret care permitea tuturor nobililor transilvăneni să-i extermine pe răufăcătorii de aici, „îndeosebi pe cei români”. Prin toate aceste măsuri se dorea asigurarea fidelităţii „schismaticilor” faţă de regatul ungar. Exista o temere în legătură cu pericolul ca aceştia, pe baza unor afinităţi de limbă şi de religie cu românii de peste munţi, să acţioneze împotriva puterii maghiare.

Cucerirea Transilvaniei de către unguri s-a încheiat în timpul regelui maghiar Andrei al II-lea, prin oferirea Ţării Bârsei ordinului cavalerilor teutoni. Aceştia trebuiau, în schimb, să apere sud-estul voievodatului. Cea mai mare parte a pământului a fost donată de către rege nobilimii, instituţiilor religioase şi coloniştilor.

Regatul Maghiar făcea eforturi pentru a stabiliza din punct de vedere politic voievodatul dintre munţi. Un important factor utilizat în acest scop a fost cel religios. Regele ungar Ludovic I a condiţionat calitatea de nobil apartenenţei la catolicism. Astfel, românii care şi-au păstrat credinţa ortodoxă şi-au asigurat drumul spre decăderea din punct de vedere social.

Spre finalul existenţei Voievodatului Transilvaniei în cadrul Regatului Maghiar a avut loc răscoala condusă de Gheorghe Doja. Ea a fost provocată de situaţia tot mai precară a ţăranilor, neavând însă efectele scontate. O consecinţă a ei a fost redactarea Tripartitum-ului lui Werböczi – un document cu valoare juridică. În urma punerii în aplicare a prevederilor sale situaţia categoriilor sociale de jos s-a înrăutăţit.

Atât Iancu de Hunedoara cât şi Matias Corvinul au încercat să transforme Transilvania în voievodat autonom. Eforturile lor s-au concretizat abia un secol mai tarziu. La scurt timp după cădererea Regatului Ungar, Transilvania obţinea autonomia teritorială.

Până la năvălirea tătarilor din anul 1241 a existat o tendinţă accentuată a statului ungar de a-şi extinde stăpânirea la est şi la sud de Carpaţi. Banatul de Severin sau donaţiile făcute cavalerilor teutoni reprezintă tot atâtea încercări de a împinge spre sud graniţa maghiară. Venirea tătarilor a dat o lovitură importantă acestor planuri, înfiinţarea celor două state româneşti oprindu-le definitiv.

În urma conflictelor cu statul Asăneştilor şi ca măsură de precauţie împotriva bulgarilor şi a cumanilor s-a înfiinţat „Banatul unguresc de Severin”. Acesta a fost dăruit mai apoi cavalerilor ioaniţi, în final ajungând printre posesiunile domnilor munteni.

În vreme ce estul Munteniei de astăzi plătea încă dări tătarilor, în cealaltă jumătate a sa ştim despre existenţa unor stăpânitori locali. Cnezatele lui Ioan, Farcaş impreună cu cel al lui Litovoi şi voievodatul lui Seneslau erau formaţiuni româneşti aflate sub puterea ungară la momentul respectiv.

Formaţiunile subcarpatice păreau a fi deja nişte mici „ţări”, judecând după organizare şi puterea militară de care dispuneau. Aceasta din urmă rezultă din condiţiile pe care ungurii le puneau în schimbul autonomiei românilor, una dintre ele fiind acordarea de sprijin militar la nevoie. Se făcea distincţia între ţările româneşti aflate sub directa stăpânire a ungurilor şi cele aflate doar în relaţie de vasalitate, din stânga Oltului.

Litovoi şi fiul său Bărbat au făcut o primă tentativă cunoscută de a ocupa noi teritorii la sud de munţi şi de a refuza să mai plătească ungurilor tribut. Cei doi au eşuat, Litovoi murind iar Bărbat fiind nevoit să se răscumpere din prizonierat cu o sumă mare de bani.

Tradiţia istorică aminteşte despre descălecatul unui „Negru Vodă” şi instalarea scaunului său în Câmpulung – prima reşedinţă a domnilor Ţării Româneşti. Informaţia este confirmată de realitatea istorică. Momentul amintit s-a petrecut odată cu anihilarea autonomiei Ţării Făgăraşului de către regalitatea maghiară şi trecerea locuitorilor ei la sud de Carpaţi.

Ulterior „descălecatului” a avut loc unificarea cnezatelor şi voievodatelor muntene, proces despre care nu ne-au rămas prea multe informaţii. Potrivit tradiţiei, fenomenul s-a extins dinspre Câmpulung către Argeş, care a devenit cea de-a doua reşedinţă domnească.

Înainte de întemeierea statului existau în Cumania – adică sudul Moldovei şi estul Munteniei – „falşi episcopi”, foarte posibil ortodocşi. Papa Grigore al IX-lea a luat hotătârea de a-i înlătura, legându-i pe românii din zonă de un vicariat al episcopului catolic al cumanilor.

Primul „mare voievod” muntean despre care avem informaţii este Basarab I, care a domnit până în anul 1352, data urcării pe tron nefiind cunoscută, probabil 1310. Se pare că titlul pe care îl avea exprima întâietatea sa în faţa celorlalţi voievozi din zona sud-carpatică. Despre aceştia din urmă nu se mai ştie nimic chiar din această vreme, urmele lor dispărând. De acum înainte acest teritoriu apare în diplomaţia maghiară sub denumirea de „Terra Transalpina” sau „Ţara Românească”, fapt ce denotă existenţa unei singure ţări.

În lipsa unor surse concludente, se presupune că unificarea micilor formaţiuni din sudul munţilor a început în timpul unui predecesor al lui Basarab, al tatălui său Thocomerius, ori chiar în timpul lui Basarab însuşi.

Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab, s-a ocupat de restabilirea relaţiilor cu Regatul Maghiar luptând împreună cu aceştia împotriva tătarilor - care au şi fost respinşi spre est dealtfel.

Carol Robert de Anjou, regele maghiar, intenţiona să numească în locul lui Basarab un dregător regal, motiv pentru care a încearcat să-l înlăture trimiţând o armată împotriva sa. Gestul ungurilor era motivat de dorinţa acestora de a-şi păstra statutul de putere suzerană asupra statului nou-creat.

Fiul lui Basarab I a făcut încă un pas în direcţia obţinerii unei autonomii totale în raport cu regatul vecin. El a instituit Mitropolia Ţării Româneşti, în dependenţă faţă de Patriarhia de la Constantinopol. Astfel era creat un stat cu o putere laică autocrată şi una religioasă – legitimată de unul dintre cele două mari centre religioase ale timpului.

Ungurii au fost învinşi în final de armata lui Basarab în faimoasa luptă de la Posada, momentul marcând independenţa Ţării Româneşti.

În cea de-a doua parte a domniei sale, Basarab şi-a extins teritoriul către est, cuprinzând Brăila şi Ialomiţa de astăzi. Stăpânirea lui se întindea până dincolo de Prut, în nordul braţelor Dunării – sudul Republicii Moldova de astăzi. În urma acestui fapt, teritoriului de aici i-a rămas denumirea de „Basarabia”. Ocuparea acestei zone a fost pusă în legătură cu luptele purtate împotriva tătarilor aflaţi acolo.

Nepotul lui Basarab, Vladislav Vlaicu, a acceptat ca ţara lui să se întoarcă la statutul de vasalitate faţă de Regatul Ungar. În schimb primea ca feude Severinul şi Făgăraşul, care vor rămâne mult timp sub stăpânirea Ţării Româneşti.

Teritoriul dintre Dunăre şi Mare a făcut parte, o perioadă, din provincia bizantină Thema Paristrion. În timpul împăratului Ioan Tzimisches, în secolul al X-lea, fusese construită acolo o bază navală fortificată cunoscută ca Păcuiul lui Soare. Soarta Dobrogei a trecut prin mâinile mai multor puteri de-a lungul timpului, micul teritoriu aflându-se într-un punct cheie al comerţului zonal.

În lucrarea sa Alexiada, Ana Comnena îl pomeneşte pe un conducător al valahilor pe nume Pudilă. Tot acolo aflăm despre existenţa altor lideri, pe nume Tatos, Sestlav şi Satza, a căror origine nu este clară. Mai târziu, nucleul statului de acolo a fost constituit de Ţara Cavarnei, condusă de Balica.

Un alt conducător local, Dobrotici, în calitate de aliat al Imperiului Bizantin, a reuşit să obţină titlul de „despot”, fapt care l-a plasat, cel puţin formal, în cadrul ierarhiei imperiale.

Fiul lui Dobrotici, Ivanco, a bătut monedă proprie – act prin care îşi manifesta dorinţa de a se desprinde din sfera de influenţă bizantină. Planurile sale au fost zădărnicite de o nouă mare putere - Imperiul Otoman - care îşi făcea acum apariţia la hotarele ţărilor române.

Trupele otomane au invadat teritoriul dobrogean, conducătorul de aici murind în luptele cu turcii. Domnul muntean Mircea cel Bătrân a intervenit cu armata şi a preluat stăpânirea asupra Dobrogei pentru câţiva ani. El a dorit astfel să ţină departe de graniţele ţării sale pericolul turcesc. După moartea sa, otomanii au reuşit totuşi să ocupe acest teritoriu, rămânând sub stăpânirea lor pentru câteva secole.

Printre brodnici, bolohoveni, pecenegi şi cumani, înainte de întemeierea Moldovei trăiau vlahii de aici. Unii dintre ei erau vechi locuitori, alţii începuseră să vină de peste munţi. Se consideră că unele dintre formele de organizare locale specifice lor erau câmpurile – spre exemplu Câmpulung de astăzi.

Micile teritorii – câmpuri, ţări etc. - se aflau sub puterea tătarilor, cărora le plăteau diverse dări şi pe care îi însoţeau în unele expediţii militare.

Înainte de invazia tătarilor, în sudul Moldovei de astăzi fusese înfiinţată o Episcopie a Cumanilor. Actul a reprezentat una dintre modalităţile regatului ungar de a ţine sub control aceste teritorii, prin convertirea la catolicism. Aceasta a fost distrusă odată cu invazia mongolă, fiind înlocuită, mai târziu, cu Episcopia Milcoviei – ce a avut o existenţă la fel de scurtă.

Imperiul mongol manifesta la începutul secolului al XIII-lea un interes crescut faţă de estul şi centrul Europei, motivul principal fiind dezvoltarea comercială a zonei. Accesul la gurile Dunării şi la teritoriile înconjurătoare era, aşadar, esenţial pentru crearea unui drum al negoţului spre vest.

Hoarda de Aur a organizat atacuri simultane în diferite părţi ale estului european, pentru ca populaţiile respective să nu aibă posibilitatea de a colabora. O parte a armatei tătare a desfăşurat raiduri în Transilvania, distrugând aşezări, ucigând o parte a locuitorilor iar pe alţii luându-i în captivitate.

Ungurii au luat măsuri împotriva expansiunii tătare, iniţiind, în acest scop, mai multe campanii militare. Cu puţin înainte de venirea lui Dragoş din Maramureş, papa îi cedase regelui o parte din veniturile Bisericii Catolice de pe teritoriul maghiar pentru a organiza apărarea împotriva tătarilor.

La est de Carpaţi ungurii au înfiinţat o marcă de apărare împotriva tătarilor. Nobilul maramureşean Dragoş a fost ales de rege pentru a o conduce şi pentru a-i reprezenta interesele acolo. Cneazul vlah a dat naştere unei mici dinastii moldoveneşti, care a fost înlăturată însă în scurt timp. Înainte de aceasta el îşi extinsese deja teritoriul spre nord şi spre est.

Înţelesul larg acceptat al termenului „descălecat” este acela de întemeiere de către cineva venit din afară. În cazul Moldovei se vorbeşte despre doi „descălecători” , Dragoş şi Bogdan, veniţi aici la jumătatea secolului al XIV-lea.

Legenda pune întemeierea Moldovei pe seama unei vânători organizate de Dragoş împreună cu oamenii săi. Acesta ar fi urmărit un bour până la apa Moldovei, unde l-a ucis. Plăcându-i locul, a hotărât să se aşeze aici, alegând ca stemă a ţării nou-create capul de bour. Primul descălecat este legat aşadar de venirea lui Dragoş în Moldova, deşi sosirea sa aici n-a avut, în realitate, tenta romantică dată de legendă.

Sursele istorice vorbesc despre nemulţumirile românilor din Maramureş existente la vremea aceea, privind încălcarea vechilor libertăţi pe care le avuseseră. Acesta este contextul în care voievodul maramureşean Bogdan a trecut munţii împreună cu oamenii săi, probabil peste o sută de familii.

Bogdan este considerat un al doilea întemeietor pentru că el este cel care l-a alungat pe Dragoş din Moldova. Acesta s-a pus în fruntea oamenilor care se răsculaseră împotriva omului trimis de maghiari să-i ţină sub obedienţă. A creat astfel un stat autonom. Pentru fapta lui i-au fost confiscate posesiunile din Maramureş, fiind dat drept exemplu altor români care ar fi îndrăznit să facă acelaşi lucru.

Regele Regatului Maghiar, Ludovic de Anjou, a încercat să-şi păstreze controlul asupra Moldovei, trimiţând o oaste acolo. Atacul său a fost respins iar Bogdan şi-a continuat stăpânirea în Moldova, unde i-a succedat fiul său Laţcu.

Petru I, urmaş al tronului Moldovei, observând slăbirea puterii maghiare după moartea regelui Ludovic, şi-a îndreptat atenţia spre nou-creata uniune polono-lituaniană. Tot el a înfiinţat o Mitropolie ortodoxă la Suceava, unde s-a mutat şi capitala ţării.

Succesorul lui Petru, Roman I, a reuşit să extindă teritoriul Moldovei până la Marea Neagră. În aceeaşi perioadă au fost înlăturate ultimele urme ale dominaţiei tătare.

Ideea unei origini comune a tuturor românilor a apărut abia spre sfârşitul evului mediu în cercurile intelectuale ale celor două ţări române extracarpatice. Existenţa mai multor entităţi politice cu aceeaşi componentă etnică era un fapt comun în epocă. Criteriile de coagulare statală erau supuse altor factori decât cei regăsiţi în modernitate. Originile comune nu constituiau în mod obligatoriu un criteriu.

Soarta celor două tinere entităţi politice româneşti era determinată de situaţia geopolitică a momentului. Cele două mari puteri vecine sub controlul cărora se aflau Moldova şi Ţara Românească erau Regatul Ungar şi uniunea polono-lituaniană. Cele două state româneşti au existat şi s-au perpetuat în strânsă legătură cu acestea şi interesele lor.

Pe lângă mulţi alţi factori, au existat şi unii de politică internă care menţineau Moldova şi Ţara Românească pe căi separate. După întemeierea lor au luat naştere două tradiţii dinastice distincte, din familii diferite.

Moldova era străbătută de drumul Liovului iar Țara Românească de cel al Braşovului. Ramificaţiile numeroase ale acestor mari căi de comunicaţii şi tranzitul pe care îl asigurau spre gurile Dunării – important nod comercial – trezeau un mare interes. De aceea era important ca cele două state pe care le tranzitau la final să poată fi controlate. Prin urmare nimeni n-ar fi încurajat o eventuală dorinţă de unificare – deşi ea n-a existat decât foarte târziu, oricum.

După instituirea suzeranităţii otomane lucrurile au luat o altă întorsătură din punctul de vedere al stabilităţii dinastice. Domni din Moldova ajungeau să conducă Ţara Românească şi invers. Faptul era însă departe de a încuraja o uniune de facto. Acesta ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar fi permis o putere suzerană. O strategie bazată pe principiul divide et impera era mult mai potrivită.

Geografia locului nu a fost de natură să încurajeze crearea unui singur stat extracarpatic. Văile râurilor din Moldova, respectiv Ţara Românească au o curgere divergentă – în direcţii care nu favorizau prea mult interacţiuni dese. Faptul este important, deoarece înainte de construirea propriu-zisă a unor drumuri văile râurilor constituiau căi de acces viabile, atât pe apă cât şi pe uscat, de-a lungul lor. Vastele păduri existente atunci erau de asemenea un impediment pentru călători.

Rivalitatea dintre Ungaria şi Polonia pentru hegemonia în spaţiul extracarpatic a fost întreţinută mai ales de competiţia pentru accesul la Marea Neagră. Ea a încurajat şi un conflict constant între Moldova şi Ţara Românească, motivul principal fiind controlul asupra gurilor Dunării şi asupra comerţului pontic.

Spaţiul locuit de români se afla la interferenţa dintre Orient şi Occident. Acest lucru îl făcea susceptibil atât la zone diferite de influenţă politică, cât şi la posibilitatea de a se ralia celor două Biserici creştine dominante. Ca drept dovadă, nu a rămas imun la niciunele.

După stabilirea ungurilor în Europa, Imperiul Bizantin a făcut câteva tentative de a-i integra Patriarhiei de la Constantinopol din punct de vedere religios. În mod implicit astfel se încerca, de fapt, atragerea lor în sfera de influenţă a imperiului. În final papa a fost cel care i-a câştigat, lucru care va avea numeroase consecinţe asupra evoluţiei statelor din zonă. Apariţia Moldovei pe hartă la momentul respectiv a fost doar una dintre ele.

Prozelitismul catolic nu a fost singurul motiv al prezenţei Bisericii occidentale în estul Europei. Înfiinţarea de noi episcopii aducea mai mulţi contribuabili pentru scaunul papal. Acesta îşi lărgea astfel zona de colectare a veniturilor Bisericii dar şi influenţa politică.

În estul Carpaţilor tentativele de catolicizare în speranţa menţinerii sub influenţă maghiară, şi nu numai, pot fi regăsite până după întemeiere. Lațcu, fiul lui Bogdan, domnul moldovean, văzându-se înconjurat după urcarea regelui maghiar şi pe tronul polon, s-a arătat deschis la concesii. El a permis înfiinţarea unei episcopii catolice în oraşul Siret, convertindu-se el însuşi şi promiţând trecerea întregii ţări la catolicism.

Românii dintre Carpaţi şi Dunăre par să fi fost creştinaţi de către bulgari – aflaţi sub autoritatea Bisericii Constantinopolitane. Acest lucru ar explica preluarea liturghiei în slavonă şi utilizarea alfabetului chirilic la nord de fluviu. Lucrurile au evoluat destul de lent, ţările române intrând realmente în sfera de influenţă a Bisericii bizantine destul de târziu.

Imperiul Bizantin avea mai multe motive să fie prezent în zona ţărilor române. Exista, în mod cert, o ambiţie a patriarhului de la Constantinopol de a-şi extinde hegemonia în estul Europei. Nevoia de a face comerţ pe Dunăre nu este de neglijat nici ea. Cea mai stringentă problemă era însă de natură militară. Imperiul era pe moarte şi avea nevoie de o apărare strategică în apropierea graniţelor sale tot mai restrânse.

Bizantinii au reuşit, în final, să-şi impună confesiunea în ţările române extracarpatice. Odată cu un creştinism de rit oriental, acest spaţiu a primit şi o puternică influenţă culturală, care va supravieţui mult timp imperiului propriu-zis.

Istoria vieţii urbane din cele trei ţări locuite de români în evul mediu a avut o evoluţie diferită. Fiecare dintre ele a intrat în atenţia cronicarilor în alt moment, în funcţie de interesul trezit dar şi de evenimentele notabile petrecute acolo. În plus, multe dintre vechile oraşe romane au dispărut, unele noi apărând abia câteva secole mai târziu.

Deşi nu se poate constata existenţa unor oraşe cu ajutorul înregistrărilor scrise pentru prima parte a evului mediu, dovezile arheologice vin să compenseze. Săpăturile au scos la lumină mai multe urme de locuire ale unor societăţi organizate, de multe ori chiar în oraşe de astăzi. Acest lucru dovedeşte popularea unora dintre ele dinainte de a putea fi atestate documentar.

Aşezările urbane au apărut ca urmare a instituirii unui centru politic sau religios, în apropierea unor resurse naturale sau la răscruci de drumuri comerciale. Acestea din urmă purtau denumirea de târguri. Cetăţile sunt mărci ale exstenţei unui conducător militar. Alte oraşe apărut în zone apărate natural. La început se puteau găsi sporadic şi slab populate, pădurile dominând încă peisajul european – şi nu numai.

Transilvania pare să fi fost primul spaţiu locuit de români care cunoaşte urbanismul medieval. Fenomenul a fost legat de apariţia coloniştilor saşi, care veneau deja cu o cultură urbană şi cu instituţiile specifice. Sunt menţionate în epocă oraşe ca Braşov, Sibiu, Sighişoara, Orăştie sau Rodna. Aici îşi continuă existenţa şi unele aşezări romane ca: Turda - Potaissa, Alba Iulia – Apulum şi Cluj - Napoca. În spaţiul intracarpatic oraşele erau libere.

În Ţara Românească cel mai vechi centru urban este Câmpulung, întemeiat înainte de apariţia statului. Alte oraşe vechi sunt Târgovişte, Slatina, Piteşti, Bucureşti sau Craiova. În sudul Carpaţilor, ca şi în Moldova, orăşenii erau birnici ai domnului – ceea ce înseamnă că îi erau supuse din punct de vedere fiscal.

Printre primele aşezări urbane atestate în Moldova se numără Baia, Siret, Dorohoi, Bârlad şi Roman. Celelalte au apărut pe măsură ce statul s-a extins şi s-a dezvoltat din punct de vedere economic. Colonizările au avut de asemenea un rol în creşterea demografică şi înfiinţarea de oraşe. Sunt atestate şi diferite slobozii – aşezări ce beneficiau de scutiri fiscale pentru a se încuraja popularea lor.

Oraşele transilvănene aveau în frunte un sfat ales, format dintr-un jude şi mai mulţi juraţi. Aceştia se ocupau de orice problemă care putea apărea, fie ea de ordin fiscal, militar, juridic sau administrativ.

În Moldova şi Ţara Românească aşezările urbane erau conduse de un şoltuz, respectiv un sudeţ sau un judeţ, fiecare dintre ei fiind ajutaţi de doisprezece pârgari. Aceştia reglementau probleme mai mărunte de ordin juridic, fiscal sau administrativ. De chestiunile mai importante se ocupau însuşi domnul sau marii boieri.