Cultura Românească în Evul Mediu
autor Georgiana Zaharia, decembrie 2016
Între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea cultura medievală românească a fost profund influenţată de valorile spirituale şi estetice ale ortodoxiei bizantine.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea cultura medievală românească a fost profund influenţată de valorile spirituale şi estetice ale ortodoxiei bizantine – caracteristice pentru sud-estul Europei de la acea vreme. Faptul a fost marcat, printre altele, prin adoptarea slavonei ca limbă aulică şi de cult.

Influenţa sud-dunăreană a ajuns în spaţiul românesc pe filieră politică, religioasă şi culturală. În primul mileniu creştin slavii din zonă erau suficient de puternici încât să-şi poată impune anumite elemente de spiritualitate. Tradiţia acestei relaţii a fost continuată, mai târziu, prin menţinerea unor raporturi diplomatice şi bisericeşti – întărite de legăturile dinastice stabilite între domnii români şi conducătorii sârbi ori bulgari.

Având în vedere caracterul eterogen al populaţiei care locuia spaţiul extracarpatic în evul mediu, acest lucru a lăsat urme şi în cultura ţărilor române. Transilvania a fost cu atat mai marcată de amestecul etnic cu cât românii de acolo erau dominaţi din punct de vedere politic de alte grupuri.

Unul dintre lucrurile care trebuie amintite despre cultură în general şi cea medievală, în speţă, este diferenţa notabilă existentă între sat şi oraş din acest punct de vedere. Cultura urbană a fost întotdeauna mai mobilă, mai deschisă şi mai expusă influenţelor din exterior decât cea rurală – conservatoare şi cu o gamă limitată a căilor ce o perpetuează.

Mediul din care proveneau anumite persoane marca în mod aproape decisiv felul în care putea evolua cineva din punct de vedere cultural. Mobilitatea socială era mult mai limitată în trecut faţă de astăzi – lucru care crea aproape o predestinare pentru cursul vieţii cuiva. Prin urmare, aveau acces la cultură aproape în mod exclusiv categoriile sociale care puteau investi în instruirea urmaşilor. Informaţia scrisă era cu atât mai dificil de accesat cu cât analfabetismul era un fenomen aproape general.

Cultura urbană este legată, în mare parte, de apariţia statului. Existenţa acestuia din urmă a determinat intensificarea sau naşterea unora dintre activităţile specifice – precum cea politică, administrativă, juridică ori religioasă.

Curţile domneşti constituiau unele dintre principalele focare de cultură. Cancelariile domneşti, conduse de logofeţi ce aveau în subordine mai mulţi grămătici şi pisari, aveau sarcina de a redacta documente interne sau externe – în limbi ca slavona, latina, greaca sau turca. Pe lângă curţile domneşti funcţionau şcoli în care erau pregătiţi diecii, inclusiv cei care lucrau în vistierie trebuind să ţină socoteala veniturilor şi a cheltuielilor domneşti.

În şcolile de pe lângă curţile domneşti sau mănăstireşti existau biblioteci şi arhive în care se instruiau şi se documentau învăţaţi, cronicari sau dregători. În afara rolului lor de păstrătoare a bunurilor culturale - laice şi bisericeşti - mănăstirile păstrau întregi tezaure în obiecte sfinte, donaţii sau lucruri care aparţinuseră unor domni ce le puseseră la adăpost acolo.

Strâns legate de viaţa oraşului erau unele ocupaţii practice, care necesitau o pregătire, precum cioplirea de lespezi tombale sau cruci, pictura bisericească, gravarea, confecţionarea de matriţe pentru monede şi peceţi domneşti etc.

Oraşele au dat ocazia apariţiei unor activităţi specifice acestui mediu – care îi priveau pe locuitorii de toate felurile. Dezvoltarea comerţului şi a meşteşugurilor, spre exemplu, determinau necesitatea însuşirii anumitor cunoştinţe fără de care ar fi fost imposibilă practicarea ocupaţiilor respective. Ele constau în învăţarea scrisului, a anumitor calcule şi măsurători etc. Pentru practicarea unui comerţ mai lărgit era nevoie de anumite cunoştinţe geografice, de legislaţie a unor ţări, a sistemelor metrice şi monetare ş.a.

Sediile mitropoliilor, episcopiilor sau mănăstirilor au constituit importante centre în care se desfăşura cea mai mare parte a vieţii culturale medievale. Acolo se învăţa carte, se copiau manuscrise, erau realizate opere de artă – mai ales bisericească. Clerul a deţinut mult timp monopolul creaţiei româneşti, fie ea pe plan literar sau artistic. Tot din rândul clerului făceau parte majoritatea profesorilor – sau a dascălilor – din şcoli.

Învăţământul medieval din Moldova şi Ţara Românească era reprezentat, la început, prin şcolile de slavonie de pe lângă biserici şi mănăstiri. Acolo se pregăteau viitorii clerici, deprinzând scrisul şi cititul împreună cu unii fii de boiernaşi sau de târgoveţi, boierii mai mari angajând în acest scop dascăli particulari.

Vasile Lupu, domn moldovean cunoscut pentru interesul său faţă de cultură, întemeiază pe lângă biserica de la Trei Ierarhi atât prima tipografie din ţara sa, cât şi o şcoală superioară. În acest din urmă scop l-a rugat pe mitropolitul Kievului, Petru Movilă, să-i trimită materialele necesare şi profesori, domnul cumpărând pentru localul şcolii o casă de piatră.

În a doua parte a evului mediu apar şcoli latine în Moldova, datorită călugărilor catolici. În Muntenia nu avem astfel de instituţii, în schimb unii dintre boieri îşi trimiteau copiii la studii chiar în Italia. În timpul lui Şerban Cantacuzino, domnul Ţării româneşti, se înfiinţează la Bucureşti o Academie pe lângă Biserica Sfântul Sava – în care se predau logica, ştiinţe fizico-matematice, gramatică, retorică etc.

În Transilvania exista o formă de învăţământ superior – în sensul medieval al termenului – înainte de înfiinţarea unor instituţii asemănătoare în spaţiul extracarpatic. Este vorba despre şcoala catolică din Cluj – întemeiată de principele Ardealului Ştefan Bathory. Aceasta era însă puţin frecventată de români, din motive confesionale.

Înfiinţarea unor regimente de graniţă, în timpul împărătesei habsburgilor Maria Tereza, a fost un factor important în dezvoltarea învăţământului ardelean. Pe lângă aceste regimente funcţionau şcoli elementare necesare pregătirii viitorilor militari, recrutaţi din zonă – cu limba de predare locală.

Spre finele evului mediu se înfiinţează şcoli elementare în toate marile oraşe, Transilvania stând cel mai bine în acest domeniu. În spaţiul extracarpatic domnii fanarioţi au avut un rol esenţial în dezvoltarea învăţământului şi a culturii, în general – Nicolae Mavrocordat, Constantin Mavrocordat şi Grigore al II-lea Ghica fiind exemple relevante în acest sens.

Primele „abecedare” din ţările române au purtat numele de bucoavnă sau alfavită. Bucoavnele cuprindeau literele şi cifrele, diverse rugăciuni, cele zece porunci, Crezul, cele nouă Fericiri şi cele şapte Taine – dată fiind strânsa legătură dintre învăţătură şi Biserică la momentul acela. Cea mai veche lucrare de acest fel despre care se ştie datează din vremea domnului moldovean Vasile Lupu.

Catehismele erau un fel de manuale speciale pentru învăţarea normelor de bază ale religiei. Un alt tip de „manual” timpuriu erau gramaticile, pe când aritmeticile se tipăresc abia târziu, spre finele epocii. Geografiile apar la fel de târziu în ţările române, în vreme ce la transilvăneni găseam de ceva timp retorici.

După plecarea romanilor din fosta provincie Dacia încep să se rărească urmele folosirii scrisului. Dovezi ale utilizării sale cotidiene reapar în evul mediu, însă în limbile populaţiilor dominante – slavonă, latină etc. Limba română apare în texte păstrate abia din a doua parte a epocii.

Cel mai vechi text scris în limba română care s-a păstrat este scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului, redactată la 1521. Există, însă, menţiuni mai vechi ale folosirii limbii autohtone în scris. Un exemplu este jurâmântul de credinţă depus de către Ştefan cel Mare în faţa regelui Poloniei în anul 1485 – care, din păcate, nu s-a păstrat decât în traduceri.

Începutul publicării de lucrări tipărite în limba română a avut un rol important în definitivarea normelor limbii scrise şi în renunţarea la utilizarea slavonei. În Transilvania această activitate începuse cu două secole mai devreme decât în ţările române – scopul urmărit fiind acela de a-i atrage pe românii de acolo la luteranism prin oferirea de lucrări religioase în limba lor.

Diaconul Coresi, meşter tipograf originar din Târgovişte, a avut o intensă activitate de publicare a unor cârţi în limba română - fiind primul care a făcut acest lucru. El şi-a exercitat meseria în Braşov, unde exista o puternică mişcare luterană şi calvină. Cărţile sale – aproximativ 35 titluri scoase de sub tipar în sute de exemplare – au circulat în întreg spaţiul românesc, contribuind la apariţia limbii literare.

Cancelariile domneşti au început să utilizeze limba română abia începând cu domnia lui Mihai Viteazul în Ţara Românească şi cu aceea a lui Petru Şchiopul în Moldova. Există însă certitudinea că în înscrisurile personale era utilizată dintotdeauna limba română, puţini dintre boieri cunoscând slavona. În aceeaşi perioadă încep să fie traduse în limba română lucrări bisericeşti – în special cele des uzitate, pentru cult.

Tiparul pătrunde în spaţiul românesc odată cu venirea călugărului Macarie din vestul Peninsulei Balcanice. Acesta scoate un Liturghier în timpul domnului muntean Radu cel Mare – cunoscut pentru înclinaţiile sale spirituale.

Există numeroase mărturii despre bibliotecile domnilor şi ale boierilor din spaţiul românesc. Aceştia aveau lucrări în diferite limbi de circulaţie în epocă, precum latina, greaca sau rusa. Se pare că mănăstirile erau înzestrate în mod deosebit cu numeroase cărţi, datorită rolului de centre culturale pe care îl îndeplineau în epocă. Prima bibliotecă românească din Ardeal despre care există informaţii este ce a mitropolitului Sava Brancovici.

Literatura românească veche, ca şi arta, era strâns legată de viaţa bisericească, majoritatea autorilor fiind membri ai clerului. Exista şi o literatură laică reprezentată de cronici şi letopiseţe sau poveşti şi povestiri inspirate din vieţile sfinţilor ori din alte scrieri care circulau în epocă.

Primele lucrări din ţările române apar în limba slavonă – sub formă de manuscris. Unul dintre cele mai vechi texte păstrate este Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Lucrarea cuprinde sfaturi oferite de către domnul muntean privind arta guvernării, dar şi legate de cele ale sufletului. Originalitatea scrierii a fost adesea contestată, fiind considerată o adaptare după diverse scrieri bizantine.

Cea mai pregnantă figură a culturii de la finele evului mediu este Ianache Văcărescu. Provenind dintr-o veche familie boierească, acesta este un deschizător de drumuri în domeniul poeziei şi al gramaticii. Fii săi, Alecu şi Nicolae, au demonstrat aceleaşi înclinaţii către scrierile în versuri.

Prima operă originală din Moldova, în limba slavă, este Viaţa Sfântului Ioan cel Nou scrisă de Grigore Ţamblac. Acesta era rudă a mitropolitului de Kiev, cărturar şi diplomat, petrecând câţiva ani la curtea domnului moldovean Alexandru cel Bun. În final avea să se întoarcă în Bulgaria natală, fiind ridicat în scaunul mitropolitan de acolo.

Nicolae Milescu este primul autor din spaţiul românesc care îşi desfăşoară cea mai mare parte a activităţii literare în afara ţării. Unele dintre lucrările sale reprezintă simple traduceri cu caracter istoric, religios, educativ sau filologic. Cele mai valoroase titluri ale lui Nicolae Milescu apar în perioada petrecută în Rusia – Itinerariul siberian şi Descrierea Chinei.

Ţiganiada, balada eroi-comică scrisă de Ion Budai-Deleanu, întrece cu mult orice altă realizare literară contemporană. Ea cuprinde povestea unor isprăvi ale ţiganilor munteni eliberaţi din robie de Vlad Ţepeş pentru a lupta împotriva turcilor. Valoare baladei stă atât în construcţia narativă, cât şi în creativitatea lingvistică de care dă dovadă autorul.

Cea mai veche lucrare istoriografică românească este Letopiseţul de la Bistriţa. Acesta cuprinde informaţii precise despre istoria Moldovei începând cu întemeierea ţării până la moartea lui Ştefan cel Mare. Pentru Ţara Românească s-au păstrat doar cronici târzii, povestind fapte începând cu un secol înainte de urcarea pe tron a lui Mihai Viteazul.

În ultimele veacuri ale evului mediu apar primele cronici în limba română. Cea dintâi dintre ele care s-a păstrat îl are drept autor pe Grigore Ureche. Acesta fusese şcolit în Polonia, cunoscând limba latină, polona şi slavona, ocupând de-a lungul vieţii diverse înalte dregătorii.

Miron Costin, cronicarul moldovean, are un parcurs asemănător celorlalţi scriitori de istorii ai vremii sale. Nevoit să se retragă în Polonia într-un context politic nevaforabil, îşi face studiile acolo, urmând apoi o carieră dregătorească la curtea lui Vasile Lupu. Sfârşeşte dramatic în timpul domnului Constantin Cantemir, fiind executat împreună cu fratele său sub acuzaţia de complot. În urma sa au rămas, printre altele, De neamul moldovenilor şi Letopiseţul Ţării Moldovei.

Dimitrie Cantemir este considerat primul istoric român – în accepţiunea modernă a termenului. Acest lucru se datorează documentării detaliate şi a spiritului critic care îi caracterizează lucrările. Cantemir este, totodată, unul dintre primii enciclopedişti europeni.

Letopiseţul Ţării Moldovei – opera moldoveanului Ion Neculce, este considerat a fi una dintre cele mai mari realizări ale istoriografiei româneşti medievale. În partea introductivă autorul plasează O seamă de cuvinte – colecţie de tradiţii istorice orale, culese de însuşi Neculce.

Cronica munteanului Radu Popescu este cea mai întinsă dintre lucrările de acest fel în spaţiul românesc, descriind perioada cuprinsă între descălecatul din Ţara Românească şi domnia lui Nicolae Mavrocordat. Cronicarul foloseşte pentru alcătuirea ei numeroase izvoare, în mai multe limbi. Un alt nume demn de menţionat este cel al stolnicului Constantin Cantacuzino, care scrie o Istorie a Ţării Româneşti. Ceea ce îl individualizează, însă, este realizarea primei hărţi detaliate a Munteniei, bazată pe observaţii proprii.

În Transilvania, prima cronică în limba română despre care există informaţii este Cronica popii Vasile de la Biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului. Până la apariţia „Şcolii Ardelene” – cu reprezentanţi ca Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Pentru Maior – nu apar lucrări istoriografice de o importanţă majoră în acest spaţiu.

Arta medievală din ţările române este puternic marcată de religie şi, în cea mai mare parte, subordonată acesteia. De cele mai multe ori artiştii nu îşi semnau lucrările, fiind consideraţi mai degrabă un fel de meşteşugari. În Transilvania se resimt mult mai vizibil influenţele occidentale – diversitatea religioasă constituind, de asemenea, un factor.

Se pare că primele picturi bisericeşti au fost realizate în epoca lui Ştefan cel Mare. Obiceiul zugrăvirii pereţilor exteriori apare ulterior, probabil în timpul lui Petru Rareş. În Transilvania se păstrează cele mai vechi picturi de acest fel – Biserica Strei – fiind vădită influenţa italiană. Zona extracarpatică este tributară, într-o foarte mare măsură, stilului bizantin.

Pe zidurile vechilor biserici ni se păstreaă numele câtorva dintre zugravii lor. Astfel avem cunoştinţă despre Ştefan Zugravul, Dobromir, Ianachi, Mihail etc. - denumirea ocupaţiei rămânându-le ca o poreclă ce avea să se transforme mai târziu în nume de familie.

Erminia este manualul de pictură bizantină după care se ghidau zugravii de biserici. În aceasta se găseau atât tematica imagistică, cât şi simbolistica diferitelor obiecte care trebuiau să apară în anumite scene. De asemenea, lucrarea cuprindea descrierea modului în care se pictau sfinţii – culoarea părului fiecaruia, lungimea bărbii etc. – dar şi explicaţii privind tehnicile picturale şi materialele necesare. Aceste reguli sunt respectate şi astăzi în arta bisericească ortodoxă.

Pictura, sculptura în lemn, ţesăturile bisericeşti – cu fir de aur şi argint, perle etc. – şi lucrul metalelor preţioase sunt, în evul mediu, creaţii artistice strâns legate de arhitectura sacră. Miniaturile din manuscrise reprezintă o parte remarcabilă a creaţiei artistice medievale. Unele dintre acestea au fost realizate în centrele culturale importante ale epocii – mănăstirile Neamţ şi Putna în Moldova sau Tismana în Ţara Românească.

Nişte frumoase exemple de sculptură găsim în decorarea construcţiilor din piatră, a obiectelor din lemn – precum tronuri domneşti, jilţuri episcopale etc. Realizarea unor obiecte ca statuile nu era o activitate caracteristică zonei ortodoxe. De aceea astfel de lucrări găsim mai ales în Transilvania – cu un important rol al curentelor occidentale ajunse pe filieră religioasă.

Manifestările muzicale aveau diferite forme în evul mediu românesc, de la muzica bisericească la cântăreţii de ocazie folosiţi la petreceri ori în caz de adunare a oastei. Aceştia se acompaniau, la început, cu instrumente simple de coarde ori cu un cimpoi. Se pare că lăutăria a fost o ocupaţie specifică ţiganilor de la bun început. La mesele domneşti muzica era acompaniată de mai multe instrumente de suflat, cu coarde ori tobe. Exista, desigur, şi muzica de origine ţărănească – doine, hore etc.

Unele dintre cele mai bine păstrate creaţii culturale medievale sunt cele arhitectonice – în special biserici şi mănăstiri. În majoritatea constucţiilor medievale timpurii se folosea ca material de bază lemnul, motiv pentru care se păstrează foarte puţine dintre ele. În contrast cu bisericile – protejate pentru valoarea lor spirituală, casele sau alte clădiri laice sunt foarte rare astăzi, dispărând chiar şi multe dintre cele ridicate din piatră.

În ţările române, cele mai vechi biserici de piatră care s-au păstrat sunt contemporane domnilor întemeietori. Astfel, în Moldova avem Biserica Sfântul Nicolae de la Rădăuţi – unde se află mormintele primilor voievozi, iar în Muntenia găsim Biserica lui Negru Vodă din Câmpulung. În Transilvania acestea sunt mai vechi, Biserica din Densuş fiind un exemplu cunoscut – ea numărânsu-se, totodată, printre cele mai vechi biserici ortodoxe de pe teritoriul României.

Elementele de arhitectură dominante în spaţiul extracarpatic sunt de origine bizantină, cu unele influenţe gotice. În a doua parte a evului mediu arhitectura civilă, pe lângă elementele locale, primeşte unele influenţe turceşti. Casele boiereşti erau mari, având mai multe încăperi şi beci. Cele ţărăneşti puteau fi bordeie semiîngropate acoperite cu paie ori construcţii simple din chirpici cu două încăperi şi prispă. Locuitorilor de la sat le plăcea să îşi văruiască locuinţele în culori vii, mai ales de albastru şi verde, ori în alb.

Meşterii zidari nu obişnuiau să-şi semneze lucrările, însemnându-şi doar simbolul breslei uneori sau, mai rar, iniţiala numelui propriu. Prin urmare cunoaştem puţine lucruri despre ei, cu unele excepţii. Numele unora dintre meşteri s-au păstrat în documente, fiind implicaţi în litigii. O parte dintre ei erau aduşi din Polonia, Italia sau Ardeal, însă mulţi sunt localnici.

Construcţiile bisericeşti erau, în general, ctitorii domneşti sau boiereşti. O parte dintre ele se construiau totuşi, la iniţiativa anumitor comunităţi sau din banii unor bresle meşteşugăreşti. În Iaşi avem mai multe exemple de acest fel, găsindu-se acolo biserici cu nume ca Talpalari sau Curelari.

Arhitectura urbană capătă noi valenţe în epoca domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu. Numele său marchează un întreg curent ce caracterizează structura şi decorul construcţiilor de la sud de Carpaţi încă la mult timp după moartea sa. În Transilvania, după o perioadă în care stilul gotic a dominat, apar treptat noi influenţe occidentale – de la cele renascentiste până la baroc.

Din secolul al XVI-lea lumea românească începe să-şi întoarcă privirea spre centrul Europei pentru a căuta modele culturale. Tinerii boieri moldoveni erau trimişi la studii în Polonia iar în Transilvania pătrundeau influenţe occidentale prin intermediul Reformei protestante. La sfârşitul veacului domnii ţărilor române renunţau la slavonă ca limbă oficială în favoarea limbii române, Biserica Ortodoxă făcând acest pas abia un secol mai târziu.

În a doua parte a evului mediu românesc au loc anumite transformări pe plan cultural – datorate, într-o anumită măsură, contextului european general. Odată cu Renaşterea pătrund în acest spaţiu unele idei noi legate de abordarea ştiinţifică. Limba latină devine de interes, acest lucru facilitând lecturarea sau chiar traducerea unor lucrări inaccesibile până atunci. Mai târziu apar manualele şcolare şi bibliotecile, sub aceeaşi influenţă occidentală. Legăturile cu orientul european au fost întreţinute prin intermediul grecilor şi al ruşilor.

Influenţa grecească s-a manifestat şi ea, în mod inevitabil, am putea spune. În păturile de sus ale societăţii pătrunseseră numeroşi boieri, comercianţi, dar şi învăţaţi greci – care şi au lăsat amprenta asupra alegerea noii lingua franca. Prin contactul cu această etnie românii au avut o nouă cale de acces la învăţătura şi literatura europeană. În ciuda numeroaselor conflicte de interese, între români şi greci a existat o solidaritate de credinţă ce a favorizat schimburile culturale dintre localnici şi noii sosiţi.

Mitropolitul Varlaam a fost unul dintre promotorii influenţei culturale ruseşti în Moldova. Acesta avea legături cu ţarul şi întreţinea relaţii cărturăreşti cu spaţiul rusesc. Influenţele din ţarat au fost facilitate de situaţia politică a ţărilor române, nevoite să-şi întoarcă privirile spre noua mare putere care putea lua locul Imperiului Otoman.

Îndepărtarea de Orient s-a făcut atât prin intermediul grecilor fanarioţi, care aveau strânse legături culturale cu Apusul, cât şi, mai ales, prin apariţia unui nou context istoric. Dominaţia politico-militară rusească şi austriacă avea să-şi lase amprenta asupra culturii româneşti. Moda occidentală va fi adoptată treptat de români, indiferent că era legată de vestimentaţie, moravuri, literatură sau artă.

Unul dintre cei mai importanţi cărturari moldoveni a fost Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei şi fiul al lui Constantin Cantemir. Instruit la Constantinopol, era cunoscător al unor limbi precum turca, persana, araba şi italiana, posesor al unui talent muzical remarcabil şi, se pare, înzestrat cu un farmec personal aparte. Una dintre reşedinţele sale constantinopolitane devenise, de aceea, centru al vieţii intelectuale şi mondene din capitala turcească.

Dimitrie Cantemir îşi începe activitatea scriitoricească cu unele lucrări filosofice, printre care cele mai cunoscute sunt Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea şi Istoria ieroglifică. Cea de-a doua reprezintă o alegorie a societăţii româneşti din vremea autorului, în care personajele poartă nume de animale.

Lucrările care i-au adus faima de mare învăţat lui Dimitrie Cantemir sunt cele istorice. Acesta şi-a adunat materialul cu grijă, de-a lungul unei perioade mari de timp. Viaţa lui Constantin Cantemir şi Descrierea Moldovei sunt legate de istoria ţării sale de baştină. Cea de-a doua este valoroasă şi pentru informaţiile de natură etnografică, geografică şi filologică pe care le oferă. O altă scriere importantă a sa este Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor – unde expune istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la descălecate, aducând argumente pentru a susţine ideea originii comune romane.

Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman este opera care i-a adus lui Dimitrie Cantemir aprecierea întregii lumi intelectuale europene. Dealtfel, activitatea i-a fost răsplătită prin acceptarea sa ca membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin.

Cultura populară românească, ca şi cea a altor popoare, este caracterizată prin oralitate şi atemporal. Manifestările sale, ca şi originile, sunt greu de plasat în timp. De veacuri întregi creaţiile culturale ţărăneşti sunt transmise din om în om, în familii sau în comunităţi. Cântecele, modelele pentru ţesături, zicătorile, poveştile etc. Au fost supuse transformării lente – nefiind fixate în scris ori în tipare canonice – motiv pentru care nu putem cunoaşte cu siguranţă forma lor originară exactă.

Literatura populară orală cuprindea în evul mediu, ca şi astăzi, diferite poezii, poveşti sau descântece. Formele muzicale erau reprezentate de doine, cântece bătrâneşti, bocete sau strigături. Una dintre cele mai vechi balade despre care au rămas însemnări este una dedicată lui Ştefan cel Mare în care sunt povestite faptele sale de arme.

Literatura populară scrisă era dominată de legende religioase, romane populare şi texte astrologice. Legendele religioase cuprindeau teme ca: Adam şi Eva, arborele din care a fost făcută crucea lui Iisus, viaţa Fecioarei Maria, judecata de Apoi, chinurile Infernului sau viaţa lui Iisus.

Unul dintre cele mai răspândite romane populare de la noi a fost Alexandria. Acesta înfăţişa o îmbinare de informaţii istorice şi întâmplări fantastice legate de viaţa lui Alexandru Macedon, printre care luptele cu furnici mâncătoare de oameni sau întâmplări cu centauri. O altă lucrare apreciată în epocă a fost romanul Varlaam şi Ioasaf – o prelucrare, se pare, după legenda lui Budha, descriind lupta dintre trup şi suflet. La fel de cunoscut era Viaţa şi pildele lui Esop – plină de învăţăminte şi, mai ales, de umor.

Printre cărţile zodiacale sau legate de prevestirea viitorului se numărau Rojdanicul – care arăta viitorul fiecăruia în funcţie de luna în care s-a născut şi Zodiacul – cu un conţinut asemănător, însă în funcţie de zodie. Trepetnicul – explica soarta fiecăruia în funcţie de diferite mişcări ale corpului, ca bătaia pleoapei sau tremuratul mâinii etc. – lucruri care se regăsesc şi astăzi în credinţele populare.

O manifestare răspândită a culturii populare, prezentă şi astăzi, este sculptura în lemn. Ţăranii obişnuiau să-şi împodobească stâlpii pridvorului, mobilierul, lăzile de zestre sau obiectele personale cu decoraţii încrustate. Temele abordate erau unele animaliere sau florale ori simboluri legate de soare, roată, sfoară şi motive geometrice.

Ţesăturile – reprezentate de covoare, haine, aşternuturi etc. – sunt un bun exemplu de creativitate populară. Culorile vii folosite pentru realizarea modelelor se obţineau din plante. Aceeaşi sursă era utilizată pentru încrustarea ouălor de paşti, împreună cu anumite tehnici care implicau ceara de albine.

Teatrul popular constituie o parte importantă a vieţii în lumea rurală, el împletindu-se cu unele tradiţii precreştine. Caloianul, paparudele, căluşarii, mai apoi jocul caprei sau al ursului reprezintă, iniţial, forme ritualice de alungare a spiritelor rele, de aducere a ploii etc. Teatrul cult apare târziu la noi, în zorii modernităţii, şi reprezenta un apanaj al elitelor.