Instituţii Medievale Româneşti
autor Georgiana Zaharia, decembrie 2016

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Despre vechii conducători locali şi rolurile pe care le îndeplineau nu ne-au rămas foarte multe informaţii. Ele sunt însă suficiente pentru a ne face o imagine asupra felului în care erau organizaţi locuitorii actualului spaţiu românesc. Cnejii, voievozii sau jupanii au origini vechi, se pare, unele dintre aceste „instituţii” existând chiar dinaintea statelor româneşti în sine.

Termenul „instituţie”, folosit cu referire la evul mediu, are un rol pur orientativ – cuvântul fiind unul modern. Tot modernă este şi realitatea pe care o denumeşte. Pentru epoca vizată ar fi mai potrivit să folosim „tocmeală” sau „rânduială”, pentru a exprima cu precizie caracterul ceva mai ambiguu şi mai puţin detaliat decât cel al structurilor de astăzi. Mai important însă este faptul că discutăm despre un alt mod de a orândui lucrurile.

Se pare că originea cuvântului „cneaz” este una foarte veche, termenul denumind un tip de mic lider care exista chiar înainte de aşezarea slavilor la sud de Dunăre. Cnejii ar fi avut atribuţii judiciare, administrative şi militare în cadrul comunităţilor pe care le conduceau, înainte de apariţia statelor româneşti. Aceştia sunt consideraţi totuna cu judecii, care îndeplineau acelaşi rol. Cnejii ajung treptat simpli proprietari de sate sau oameni liberi,până la sfârşitul evului mediu nemaifiind pomeniţi deloc.

Jupanul, dacă este să ne luam după sensul vechi al cuvântului, era un fel de stăpân local la origini. Cu acestă denumire apare mai ales în Ţara Românească, moldovenii preluând polonezul pan. Jupanii erau mai înalţi în rang decât alţi boieri, fiind consideraţi mai importanţi decât aceştia. Cuvântul îşi pierde sensul iniţial cu timpul, ajungând să-i desemneze pe boieri în general.

Voievodatul a fost una dintre vechile forme de organizare la români, înainte de apariţia statului, având în frunte un voievod. Acesta conducea un teritoriu mic, de mărimea viitoarelor judeţe – cu sensul de unităţi administrative conduse de un jude – un fel de judecător. Voievodul avea atribuţii politice, militare, judecătoreşti şi administrative. Acest titlu va supravieţui însă cu sensul de conducător militar – pe care îl vor purta domnii români alături de celelalte titulaturi.

Primul care a purtat titlul de mare voievod a fost Basarab I, domnul Ţării Româneşti. Alături de noul sens primit prin asocierea cu atribuţiile domneşti, cuvântul voievod şi-a păstrat mult timp şi înţelesul de conducător militar. Denumirea a fost purtată în continuare şi de alte persoane decât domnul. Ultimul purtător al titlului este regele Mihai I, care a fost pentru câţiva ani Mare Voievod de Alba Iulia.

Cnezatele de vale sau câmpurile au fost identificate ca fiind printre primele forme de organizare medievală ce aveau un lider. Unii istorici le numesc „obşti” sau „mici unităţi”, ilustrându-se astfel caracterul de comunitate umană – aflată într-o formă incipientă de organizare instituţională. După cum o arată denumirile, micile comunităţi medievale româneşti aveau tendinţa de a se grupa în jurul anumitor forme de relief. Acestea le ofereau condiţii potrivite vieţii – ca ochiurile de lumină din afara marii păduri europene şi văile râurilor.

Se pare că primele aşezări se aflau în zone de deal şi de munte – din motive strategice, spun unii istorici, alţii indică drept cauză preponderenţa creşterii animalelor faţă de agricultură. În caz de atac oamenii se puteau refugia pe înălţimi şi în păduri, având în acelaşi timp o poziţie dominantă în luptă. Unele localităţi păstrează încă vechile denumiri ale zonelor geografice pe care au fost construite. Un bun exemplu sunt grădiştile sau horodiştile – ce desemnează înălţimi fortificate natural. Un al caz este cel al măgurilor - cu sensul de înalţime sau deal.

În Transilvania lucrurile stau diferit faţă de spaţiul extracarpatic. Acolo a existat o continuitate, de multe ori, în ceea ce priveşte existenţa unor forme de organizare comunitară, încă din antichitate. La est şi la sud de munţi lucrurile au luat altă turnură, dată fiind expunerea zonelor de câmpie în faţa atacurilor barbare. Existau unele comunităţi, însă densitatea demografică pare să fi fost destul de mică, din câte dau de înţeles vechile surse istorice.

Ideea de stat o implică întotdeauna pe aceea a unei organizări pe baza unor norme, a unei conduceri unitare şi a existenţei unui teritoriu bine delimitat. Acestă unitate reprezintă mai degrabă un ideal pentru evul mediu, însă bazele erau puse. În ciuda existenţei unui teritoriu greu de controlat din toate punctele de vedere, date fiind mijloacele timpului, se poate vorbi, totuşi, despre existenţa unei voinţe unice – aceea a domnului.

Atunci când ne referim la statele româneşti medievale vorbim despre ţări. Cuvântul provine din latinescul terra - pământ. Se pare că ceea ce conferea individualitate unei ţări în evul mediu, în afara teritoriului şi a conducătorului, era unitatea principiilor de drept urmate. Folosirea aceloraşi legi în întreg spaţiul locuit de o populaţie era lucrul care o distingea cel mai clar de alte zone.

Micile formaţiuni locuite de români pe tot teritoriul de astăzi se numeau ţări – Ţara Cavarnei, Ţara Făgăraşului etc. Ele nu puteau fi considerate însă state. Micilor autonomii le lipsea posibilitatea de a-şi asigura supravieţuirea în mod individual şi de a avea o politică proprie. Acest lucru s-a întâmplat abia după întemeierile sau descălecatele celor două state extracarpatice, Transilvania existând ca entitate autonomă abia la sfârşitul evului mediu, pentru scurt timp.

Odată cu statul medieval românesc apar şi instituţiile sale: domnia, Biserica, Sfatul domnesc, dregătoriile sau armata. Toate erau menite să asigure buna funcţionare a noii structuri şi să-i menţină integritatea. În Transilvania lucrurile au evoluat diferit faţă de Moldova şi Ţara Românească, fiind supusă influenţei instituţionale a statelor din care a făcut parte de-a lungul timpului: Regatul Ungar, Imperiul Austriac şi apoi cel Austro-Ungar.

Denumirile statelor româneşti au variat de-a lungul timpului. Cei care le invocau legau numele lor de o formă de relief, de popoarele sub a căror putere politică se aflau ori chiar de anumiţi lideri politici. Spre exemplu Ţara Românească era denumită la început Ungrovlahia sau Transalpina – aflându-se peste munţi de Ungaria. Uneori i se spunea şi Basarabia – după numele întemeietorului, Basarab I. Moldovei i se mai spunea Rusovlahia sau Vlahia Neagră. Turcii o numeau Bogdan-ili sau Qara-Bogdan, după primul conducător.

Mulţi dintre istoricii români au observat o asemănare între instituţiile româneşti şi cele bizantine. Fenomenul a fost considerat o moştenire culturală târzie, apărută în mod indirect aici. Vecinii de la sud de Dunăre se aflaseră în mod nemijlocit sub stăpânirea Imperiului Bizantin, preluând importante influenţe culturale – metamorfozate apoi de cultura slavă. Pentru început, odată cu aflilierea la creştinismul constantinopolitan, au pătruns în ţările române scrierile bisericeşti ortodoxe în alfabet chirilic.

Existând o strânsă legătură între stat şi Biserică, cultura laică a fost puternic influenţată de cea ecleziastică – adusă în spaţiul românesc prin intermediul clerului ortodox de origine greacă, pe filieră sârbă sau bulgară. De aceea, normelor locale după care funcţiona statul li s-au alăturat şi cele de origine bizantină. Lucrările aduse din Constantinopol erau copiate în mănăstirile româneşti, fiind făcute cunoscute atât clerului cât şi elitelor laice.

Cuvântul „domn” vine din latinescul dominus – stăpân. El apare în documente după întemeierea statului, făcând pentru prima dată parte din titulatura lui Basarab I şi a lui Bogdan, întemeietorii statelor extracarpatice. Instituţia domniei a apărut, aşadar, în strânsă legătură cu înfiinţarea celor două ţări române, în secolele XIII-XIV.

Titlurile domnilor români indicau atât teritoriul peste care stăpâneau cât şi puterea pe care o deţineau în raport cu alte state. Un bun exemplu ar fi următorul: „Marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei de la munte până la mare” sau „Io Basarab voievod şi domn, fiul lui Dan marele voievod, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi al părţilor de peste munţi, herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului”.

Domnia a fost ereditară la începuturile existenţei sale. În Moldova domneau urmaşii lui Bogdan iar în Ţara Românească cei ai lui Basarab. Tronul era transmis din tată în fiu cu mici excepţii, când moştenitorul putea fi un frate al domnului. În ciuda acestui fapt, noul conducător a început să fie confirmat prin aclamarea sa de către mulţime, în contextul luptelor pentru tron ce aveau loc uneori.

În teorie, cel puţin, domnul trebuia să fie integru fizic pentru a putea ocupa tronul. Există totuşi excepţii, ca Iuga Ologul şi Petru Şchiopul - ambii fiind domni ai Moldovei. Pentru a se împiedica urcarea adversarilor politici în scaunul de domnie se practica tăierea nasului, ca în Bizanţ.

Însemnele domnului erau coroana şi buzduganul. Forma coroanei, vizibilă în tablourile votive din biserici, spre exemplu, trădează o influenţă occidentală. Costumul era, la început, cel apusean. Cu timpul, în contextul unor schimbări de ordin politic, social şi cultural, îmbrăcămintea domnească a căpătat un iz oriental.

Atribuţiile domnului erau unele extinse, el fiind conducătorul statului, şeful suprem al armatei şi instanţă ultimă de judecată. Acesta îi numea pe dregători în funcţii, declara război şi încheia pace, fiind şi proprietarul întregului pământ al ţării. Se considera că cei care foloseau pământuri erau, de fapt, posesori ai acestora şi nu proprietari. Domnul putea confisca bunurile celor care nu îşi îndeplineau datoriile fiscale sau care se găseau vinovaţi de trădare.

Veniturile domnului se confundau, la început, cu cele ale vistieriei domneşti. Acolo se strângeau banii din dări, amenzi, vămi sau din ceea ce produceau ocnele. Chiar dacă sumele încasate erau considerabile, şi obligaţiile erau pe măsură. Domnul trebuia să plătească tribut turcilor, să susţină construirea de cetăţi şi poduri ori aprovizionarea cu armament. La început, domnia era o instituţie itinerantă, aceasta fiind maniera în care se asigura controlul asupra întregului teritoriu, în mod direct.

Reşedinţele domneşti s-au mutat de câteva ori de-a lungul timpului, în funcţie de interesele momentului şi de extinderea teritoriului. În Ţara Românească scaunul a pendulat între Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte şi, în fine, Bucureşti. În Moldova primul tron a stat la Baia. După ceva timp a fost mutat în Suceava, Iaşul fiind ultima reşedinţă domnească a moldovenilor. În Transilvania oraşul preferat al voievodului pare să fi fost Alba Iulia, însă era menţionată şi Turda uneori.

Satul este definit ca aşezare omenească ai cărei locuitori se ocupă în principal cu agricultura. Originile lui sunt, probabil, foarte îndepărtate, reprezentând o formă simplă şi eficientă de organizare.

Se consideră că, la începuturi, satul reprezenta o comunitate familială. Locuiau acolo membrii aceleiaşi familii, numărul lor ajungând la câteva zeci. Numele anumitor sate trădează această realitate, amintind de familiile care au trăit în ele: Bădeşti, Voineşti, Rusăteşti etc. Acelaşi tip de nume poartă şi satele botezate după boierul care le avea în stăpânire.

În satele medievale casele erau distribuite neuniform, având un aspect împrăştiat. O sistematizare a lor s-a făcut abia târziu, în timpurile moderne.

Satele puteau fi libere sau dependente. Primele erau locuite de moşneni în Ţara Românească şi de răzeşi în Moldova. Satele dependente aparţineau domnului, boierilor sau mănăstirilor. Cele mănăstireşti şi boiereşti beneficiau adesea de scutiri fiscale, în beneficiul posesorilor. Domnul îi răsplătea astfel pe oamenii care îi aduceau servicii importante. În cazul mănăstirilor donaţiile de acest tip aveau rolul de a asigura existenţa aşezămintelor respective, domnul manifestându-şi în acest fel pietatea.

Din punctul de vedere al originii sau al modului de formare existau mai multe tipuri de sate. În afara aşezărilor libere sau a celor dependente existau satele de plăieşi. Ele erau locuite de oamenii care asigurau paza plaiului şi care beneficiau de scutiri fiscale. Aceleaşi înlesniri le aveau noile aşezări înfiinţate pe locuri pustii de către domn, sloboziile, cu scopul de a încuraja creşterea demografică. În jurul oraşelor existau sate de ocol, care asigurau aşezărilor urbane venituri şi hrană.

Se pare că la început pământul era un bun comun, fiind stăpânit şi utilizat de întreg satul. În primele aşezări de acest fel se găsea un număr mic de locuitori, ele putând avea doar câteva case ori, cel mult, în jur de 120. În vechime, vatra satului era apărată prin construirea de valuri, şanţuri etc. Hotarele satelor erau stabilite în funcţie de repere naturale precum copaci, movile, pietroaie sau ape.

Aşezările rurale medievale erau administrate în funcţie de posesor. Atunci când nu erau libere stăpânii beneficiau de venituri, ocupându-se de administrarea lor fiscală şi juridică. Satele fără stăpân erau conduse de vătăman, care media relaţia dintre localnici şi domnie

Oraşele din ţările române au apărut ca urmare a existenţei unor factori generali, dar şi a unor condiţii specifice zonei respective. Prima condiţie ce a determinat dezvoltarea aşezărilor a fost de ordin politic – şi anume apariţia în sine a statului, în secolele XIII-XIV. Un rol foarte important l-a avut dezvoltarea economică ce a urmat, prin existenţa târgurilor periodice, intensificarea schimburilor comerciale şi dezvoltarea drumurilor. Trebuie menţionat, de asemenea, aportul instituţional al coloniştilor.

Oraşele de reşedinţă domnească îndeplineau atât un rol simbolic – de sediu al puterii, cât şi o funcţie juridică – principal scaun de judecată. Acestora se adăuga valoarea militară a locului respectiv, găzduindu-l şi apărându-l pe domn. Curţile domneşti aveau o organizare complexă, cuprinzând locuinţele domnului şi ale familiei sale, suita şi o garnizoană. În afara palatului domnesc, conducătorii vremii aveau şi alte reşedinţe fortificate, pe tot cuprinsul ţării lor.

Oraşele aveau un sigiliu propriu numit pecete, care dădea o formă oficială actelor emise de autorităţi: cărţi de judecată, hotărnicii, mărturii etc. Pe sigilii erau reprezentate imagini cu valoare simbolistică pentru oraşul respectiv. Acestea puteau fi reprezentări religioase sau animaliere ce trimiteau la legenda aşezării respective, la zona geografică în care se afla ş.a.m.d.

Componenţa etnică a oraşelor medievale era variată. Originile locuitorilor nu aveau importanţa care li se dă începând cu modernitatea, străinii fiind liberi sau chiar încurajaţi să se stabilească în anumite zone. Pentru ţările române este cunoscut cu precădere rolul saşilor şi al ungurilor în colonizarea urbană. Moldova a constituit un punct de atracţie şi pentru armeni, care au avut un important rol economic aici.

În aşezările urbane din Ţara Românească exista câte un pârcălab numit de domn. În Moldova găsim vornicul, prin intermediul căruia capul ţării îşi exercita puterea în teritoriu. Reprezentaţii orăşenilor erau judeţul, respectiv şoltuzul, şi pârgarii, care se ocupau de probleme administrative sau de judecăţi mărunte.

Existenţa unei cetăţi favoriza înfiriparea unui oraş. Negustorii se simţeau atraşi de aceste locuri, putând să-şi valorifice produsele. Fierarii, olarii sau tâmplarii puteau, de asemenea, să-şi câştige traiul în astfel de zone, unde era nevoie de meşteri sau de oameni cu alte ocupaţii, în viaţa de zi cu zi. În afara zidurilor aşezarea se extindea, conferind oraşelor de acest tip un aspect oarecum concentric, curtea reprezentând inima oraşului.

Piaţa centrală îndeplinea atât o funcţie comercială cât şi pe aceea de loc pentru adunările orăşenilor. Centrele urbane devin şi unele culturale, scrisul fiind esenţial în desfăşurarea activităţilor zilnice.

Instituţia primăriei apare destul de târziu în ţările române, responsabilităţile viitorului primar fiind împărţite, la început, între diferiţi dregători domneşti sau persoane importante ale oraşului. Treburile mai mărunte erau făcute de slujitori – cum ar fi strângerea dărilor. În sate, problemele erau rezolvate fie de reprezentanţii domnului, fie de stăpânul local, care era un boier sau un egumen mănăstiresc.

Înainte de apariţia instituţiilor propriu-zise, în epoca modernă, a existat un mod de organizare de alt tip, mai puţin impersonală. În loc de tribunal exista palatul domnului sau curtea boierului, în loc de poliţie aveam dregători şi slujitori care îndeplineau sarcinile administrative.

În evul mediu nu exista o împărţire a puterilor în stat. Aceeaşi persoană putea avea atât atribuţii politice, cât şi juridice, militare sau administrative. Prin urmare nu avem nici clădiri specializate, curtea domnului sau cea a boierului fiind pucte-cheie ale comunităţii. Acolo veneau oamenii pentru a-şi rezolva problemele, de acolo erau trimişi slujitorii prin diferite sate sau oraşe ca să-şi îndeplinească atribuţiile.

Un lucru specific medievalităţii este posibilitatea oamenilor de rând de a lua parte la anumite treburi care, în mod obişnuit, s-ar crede că trebuiau făcute doar de „autorităţi”. În realitate exista şi o oarecare formă de autoadministrare. După întemeiere, centralizarea statului s-a făcut treptat şi nu în totalitate. Domnului îi era greu să controleze toate aspectele vieţii de stat, chiar şi prin intermediul reprezentanţilor săi, pe care îi avea în tot cuprinsul ţării.

Oamenii făceau singuri anumite lucruri. În lipsa unei poliţii locale, cum avem astăzi, localnicii luau în propriile mâini anumite sarcini, cum ar fi prinderea hoţilor. Chiar dacă erau tentaţi să-i şi pedepsească singuri – uneori chiar o făceau – domnul şi boierii erau singurii care aveau această putere în mod oficial. Trebuie spus că existau, încă, unele regiuni care scăpaseră într-o anumită măsură autorităţii domneşti, două exemple relevante fiind Vrancea şi Banatul Craiovei. Aceste două zone reuşiseră într-un fel sau altul să-şi păstreze o oarecare autonomie.

În secolul al XVII-lea boieria şi dregătoria ajung să se confunde, ambele cuvinte căpătând acelaşi sens. La început însă ele denumeau două lucruri diferite. Boierii erau o categorie socială care obţinuse acest rang prin deţinerea de pământ, în timp ce dregătorii erau boieri cu funcţii. Cu timpul, statutul de boier devine unul ereditar.

După rang, boierii erau împărţiţi în mari şi mici. Semnele distinctive ale ierarhiei erau de natură vestimentară şi gestuală. Boierii mici sărutau poala caftanului celor mari, în timp ce boierii de rang egal se sărutau între ei pe bărbi.

După ce dregătoria a căpătat un rol important în statutul de boier, aceasta ţinea locul titlului nobiliar. Boierii se bucurau de numeroase privilegii fiscale şi judiciare. Erau scutiţi de anumite dări, iar pedepsele fizice puteau fi înlocuite cu unele băneşti. Atunci când erau condamnaţi la moarte aveau parte de un sfârşit onorabil, prin decapitare, nu prin spânzurare ca oamenii de rând.

Dregătoriile şi sarcinile îndeplinite erau foarte asemănătoare în cele două ţări române, singura diferenţă notabilă fiind existenţa unui ban doar în Ţara Românească şi aceea a unui hatman doar în Moldova. Cei mai importanţi dregători erau în număr de 12 – membrii Sfatului. Se pot aminti: logofătul – şeful cancelariei, vornicul – cu atribuţii asemănătoare palatinului occidental, spătarul – comandantul armatei, vistierul – administratorul vistieriei domneşti, paharnicul – aproviziona pivniţele domneşti.

Dregătorii aveau numeroşi subalterni care îi ajutau la îndeplinirea sarcinilor. Cei mai importanţi purtau, uneori, nume derivate din dregătoria principală pe care o deserveau – spătărei, vistiernicei etc. Exista o întreagă ierarhie a lor, de la cei care îndeplineau sarcini importante până la cei mai mărunţi, care se ocupau de strângerea dărilor sau de prinderea hoţilor.

Sfatul domnesc – denumit mai târziu divan, a fost principala instituţie care l-a ajutat pe domn în rezolvarea problemelor de politică internă şi externă. În acelaşi timp, membrii săi aveau grijă ca interesele categoriei din care făceau parte să fie apărate. În afara relaţiei reciproce de întrajutorare pe care o aveau cu şeful statului, domnul trebuia să se ocupe şi de latura simbolică a puterii sale, întreţinând o curte cu tot fastul său – din care nu putea lipsi un Sfat.

Membrii Sfatului erau aleşi de către domn din rândul rudelor sale şi al oamenilor de încredere pe care îi avea. Numărul boierilor din sfat a fost 12 timp de câteva veacuri. Se pare că această cifră avea o semnificaţie simbolică, unii istorici facând o paralelă cu numărul apostolilor.

Sfatul era consultat în toate problemele importante, de la cele militare până la controlul vistieriei şi organizarea Bisericii. La sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne divanul şi-a mărit importanţa. Sfatul îşi pierde treptat rolul de organ consultativ personal al domnului, devenind o instituţie de sine stătătoare în sens modern – adică un organ specializat.

Dreptul medieval, în general, este unul fundamental diferit de cel modern. Acesta reprezenta, mai degrabă, un complex de valori după care se ghida o societate, decât totalitatea legilor emise – cum se întâmplă astăzi. El avea, de asemenea, un caracter spontan, apărând în urma unor necesităţi imediate şi nu ca rezultat al unei munci intelectuale.

Originile dreptului românesc au fost intens disputate, fiindu-i atribuită când o provenianţă germanică, când slavă sau bizantină. Practica judiciară pare să indice mai degrabă o predominanţă a dreptului cutumiar local, căruia i s-au adăugat, mai târziu, elemente de drept bizantin pe filiera dreptului canonic. La crearea legii – cum i se spunea în epocă, a avut un rol important şi voinţa domnului care, prin hotărârile sale judecătoreşti, a lăsat o jurisprudenţă.

Jalba sau plângerea porneau, de obicei, întreg procesul de justiţie. Păgubiţii se prezentau în faţa domnului sau a celui mai apropiat boier, căruia i se plângeau, în general, pe cale orală. Se considera că puterea judecătorească a boierilor era delegată de domn.

Chiar dacă nu se poate vorbi despre o procedură penală similară celei de astăzi, existau nişte paşi care trebuiau urmaţi pentru găsirea vinovatului sau pentru stabilirea posesorului unui pământ, al unei mori etc. Înaintea apariţiei unui cod de legi scris toate aceste etape se parcurgeau în mod natural, fiind fireşti, cu participarea membrilor comunităţii.

În „anchetele” judiciare se făcea apel la diverse tipuri de dovezi şi la mărturie, care avea o pondere mai mare. Recidiviştii erau primii cercetaţi, iar dacă se găseau asupra lor sau în locuinţele acestora lucrurile lipsă, spre exemplu, erau consideraţi vinovaţi.

La începutul perioadei medievale pedepsele fizice aveau o pondere importantă. Spre sfârşitul epocii, în contextul unei fiscalităţi tot mai crescute, amenzile capătă un rol tot mai mare în puniţie. De multe ori nici măcar omorul nu mai era pedepsit prin spânzurare, preferându-se plata cu o sumă de bani sau în bunuri.

Tortura a fost folosită în toate cele trei spaţii româneşti medievale, însă cu specificul local inerent. Transilvania trebuie privită mai degrabă separat, acolo existând influenţe occidentale şi ale Bisericii Catolice mult mai puternice. În Moldova şi Ţara Românească chinurile nu erau aplicate într-un mod la fel de „creativ” ca în partea occidentală a Europei, însă nu se poate spune că lipseau. Şi aici se băteau aşchii sub unghii, se puneau ouă fierte la subraţ, se folosea fierul încins, se aplicau bătăi la talpi etc.

Se consideră îndeobşte că pedeapsa cu moartea putea fi aplicată doar la porunca domnului. Proprietarii de sate sau de robi puteau aplica însă diverse pedepse fizice oamenilor lor. Bătaia era foarte uzitată, fiind cel mai la îndemână. Atunci când era vorba despre fapte grave, cei vinovaţi erau duşi în piaţa publică sau la răscruci de drumuri pentru a servi drept pildă şi altora.

Pedeapsa cu închisoare propriu-zisă nu apăruse încă, claustrarea fiind mai degrabă o formă de obţinere a unor amenzi, o constrângere pentru restituirea unei pagube sau ca parte a pedepsei cu munca silnică, în ocne. De asemenea, oamenii erau închişi în mod preventiv, până la judecată. Temniţele erau în vechi beciuri, în turnuri, în clădiri rudimentare de lemn, în puşcărie – locul în care se ţinea muniţia sau în orice alt colţ în care putea fi închis un om, având un caracter de improvizaţie de multe ori.

În evul mediu românesc a existat o strânsă relaţie între Biserică şi stat, prima sprijinind construcţia şi existenţa celui de-al doilea. Spre deosebire de spaţiul occidental, în ţările române relaţia dintre cele două instituţii nu era de opoziţie şi concurenţă, ci de colaborare. Mitropolitul făcea parte chiar din Sfatul domnesc, fiind unul dintre oamenii de încredere ai conducătorului politic.

Înainte de întemeiere existau biserici şi comunităţi religioase în spaţiul românesc, însă abia mai apoi apare o ierarhie ecleziastică propriu-zisă. După căderea Constantinopolului influenţa ierarhilor de acolo scade, mitropoliţii fiind aleşi de acum înainte de către domn, dintre locuitorii ţării, şi nu de patriarh.

Înainte de apariţia spitalelor moderne rolul lor era jucat de bolniţele mănăstireşti. Dealtfel mare parte din activităţile privind asistenţa socială intrau în atribuţiile aşezămintelor ecleziastice. Bisericile erau cele care se ocupau de ajutorarea săracilor, a calicilor – persoane cu handicap etc.

Mănăstirile făceau parte din rândul marilor proprietari de pământ, având privilegii asemănătoare cu cele ale boierilor. Egumenii strângeau dări de pe moşiile lor, îşi puteau judeca şi pedepsi oamenii.

Primele mănăstiri de pe teritoriul românesc au apărut din iniţiative proprii ale unor persoane care doreau să se retragă din lume. Instituţia domniei şi marii boieri au acaparat însă în scurt timp construcţia de biserici şi mănăstiri, atât din motive spirituale cât şi din dorinţa de a-şi sublinia statutul. Toţi ctitorii îşi asigurau astfel un loc veşnic în memoria colectivă, găsindu-şi mormântul în lăcaşul respectiv.

În evul mediu instituţia Bisericii era strâns legată de viaţa culturală. Majoritatea activităţilor legate de artă sau de scris se învăţau şi se practicau în aşezămintele monastice. Cei mai mulţi dintre autori nici nu îşi semnau lucrările – care de obicei aveau o destinaţie religioasă. Arta laică era mult mai puţin reprezentată.

După interzicerea construirii de cetăţi în urma instaurării suzeranităţii otomane, domnii români au găsit o modalitate de a ocoli această restricţie. Mănăstirile erau singurele construcţii fortificate care îşi puteau păstra zidurile. Prin urmare erau folosite ca atare de domni, în multe dintre aceste lăcaşe existând case domneşti. În vremuri de restrişte locuitorii aşezării din apropiere se retrăgeau între zidurile mănăstirii, împreună cu bunurile lor mai de preţ.

Spre deosebire de spaţiile catolice, pe teritoriile ţărilor române a existat o largă toleranţă religioasă. Comunităţile de alte confesiuni sau chiar de alte religii îşi puteau construi libere lăcaşe de cult, existând şi unele episcopii catolice sau ale armenilor. În Transilvania situaţia era cu totul alta, românii de confesiune ortodoxă fiind discriminaţi sau chiar persecutaţi.

În primele menţiuni legate de români aceştia sunt amintiţi adesea într-un context militar, din care se poate vedea ce arme foloseau. Astfel, ştim că în primele două-trei secole ale mileniului al doilea vlahii utilizau în luptă arcuri şi săgeţi, lănci, suliţe şi săbii. Din secolul al XIII-lea micile formaţiuni statale româneşti dispuneau deja de armate organizate.

După întemeierea statelor româneşti, acestea aveau armate conduse de voievozi, organizate astfel: cavaleria – compusă din apropiaţii domnului şi cealaltă parte a armatei, compusă din restul populaţiei – călare sau pedestră. În afara armamentului obişnuit, în luptele medievale se foloseau şi obiecte aflate la îndemână: topoare, securi, seceri şi coase. Cei cu posibilităţi fiananciare îşi puteau achiziţiona arbalete, coifuri, platoşe sau arme de foc.

Ca obiecte auxiliare şi semne distinctive în luptă românii foloseau corturi, goarne, tobe, buciume şi steaguri. Spre exemplu, pe steagul de luptă din vremea lui Ştefan cel Mare apărea imaginea Sfântului Gheorghe – sfânt protector al armatei.

Tacticile de luptă abordate de români erau în general unele defensive. Aceştia se foloseau de avantajul de a-şi cunoaşte propriul teritoriu, atrăgând inamicul în defilee înguste sau în zone mlăştinoase. Atunci când luptele se dădeau în păduri, românii taiau parţial copacii, slăbindu-i. În momentul în care armata adversă ajungea acolo copacii erau împinşi, căzând peste inamici. Tot din strategia de luptă specifică făceau parte şi retragerea populaţiei în afara zonei de luptă sau înlăturarea surselor de hrană din calea oponentului.

Cetăţile din ţările române îşi datorează existenţa mai multor populaţii care au avut interese în zonă. Înspre munţi existau fortificaţii construite de unguri pentru a-şi apăra propriile teritorii iar înspre Dunăre şi mare existau construcţii de moştenire mai veche, bizantină, refolosite apoi de români. În interiorul teritorului s-au construit şi cetăţi la iniţiativa localnicilor. Întreţinerea lor cădea în sarcina locuitorilor din apropiere, care beneficiau de avantaje fiscale drept răsplată.

În perioada de apogeu a puterii domneşti armatele erau mai bine organizate, având în componenţa lor permanentă: curteni – între care se găseau călăraşi şi dărăbani, viteji – militari călare bine echipaţi, locuitorii cetăţilor şi ai localităţilor de la hotare. Exista şi o categorie aparte de militari, un fel de mercenari, numiţi lefegii.

În vreme de război se acorda o atenţie deosebită schimbului de informaţii, realizat prin intermediul iscoadelor şi al solilor ori prin ţinerea de corespondenţă cu zonele vecine.

Se pare că în secolele XIV-XVII creşterea animalelor avea o pondere mai mare decât agricultura în Moldova şi Ţara Românească. Acestea importau uneori grâu din Transilvania – pe lângă multe alte produse. Existau intense schimburi comerciale între ţările locuite de români, dar şi cu statele vecine.

Cum păstoritul era una dintre activităţile importante, aici se produceau, de asemenea, lână pentru îmbrăcăminte, caş sau caşcaval. Dijma luată de domn de pe urma acestor produse era, aşadar, semnificativă. În Moldova predominau vitele şi caii, însă oamenii creşteau şi porci într-un număr mare. La fel de importantă era creşterea albinelor, a căror ceară se exporta până în Europa Centrală.

Meşteşugurile erau practicate la început mai ales în cadrul gospodăriei, oamenii confecţionându-şi singuri cea mai mare parte a lucrurilor de care aveau nevoie. În oraşe diferenţierea meseriilor era deja evidentă, meşteşugarii câştigându-şi existenţa dintr-o ocupaţie anume. În Transilvania sunt pomenite breslele când ţările române abia se formau. În spaţiul extracarpatic primele menţiuni despre aceste asociaţii de meserii apar ceva mai târziu. Oraşelor vremii le erau caracteristice străzile specializate pe ocupaţii, unele nume supravieţuind astăzi.

Peştele reprezenta o importantă sursă de hrană şi de comerţ, găsindu-se din belşug şi fiind usor de conservat prin sărare. Vânătoarea era apanajul categoriilor sociale de sus, domnul mergând în astfel de activităţi împreună cu o întreagă suită. Şoimii româneşti pentru vânătoare erau cunoscuţi şi în afara graniţelor, unde se vindeau ori erau trimişi ca tribut.

În Moldova şi Ţara Românească existau mori de hârtie – un fel de mici fabrici în care se făcea acest produs. Sunt menţionate şi sticlării.

Mineritul reprezenta atât o ocupaţie pentru locuitorii zonelor montane, cât şi o bună sursă de venit pentru domnie. Ocnele de sare sunt primele despre care se ştie că erau exploatate la noi, probabil din vremuri imemoriale. În ţările române mai existau mine de aramă, de chihlimbar şi de sulf. Minele de fier şi de aur din Transilvania sunt binecunoscute, de asemenea. Păcura – produs petrolier, se extrăgea deja, fiind folosită drept combustibil sau pentru ungerea roţilor.

Fiind considerat stăpânul întregii ţări, domnul era îndreptăţit să ceară o cotă-parte din aproape tot ceea ce se producea pe teritoriul său. În Moldova darea pe grâne se numea iliş, iar în Ţara Românească găleată. Dintre cereale, meiul era cel mai cultivat, mămăliga de mei fiind un aliment de bază la vremea respectivă. Cu timpul, dările în natură s-au transformat, fiind colectate în monedă.

La scurt timp după întemeierea ţărilor române, domnii au început să bată monedă proprie de argint, ca simbol al autonomiei. Monezile medievale purtau inscripţii latine sau chirilice, însă fără să fi fost trecută valoarea lor – acestea se cântăreau. În acelaşi spaţiu circulau monede foarte diverse ca provenienţă, lucru obişnuit în epocă.

După instaurarea suzeranităţii otomane consecinţele asupra ţărilor române nu s-au oprit doar la aspecte politice sau economice. Instaurarea domniilor fanariote a provocat un întreg lanţ de schimbări, de la modificarea statutului ca ţară, la adoptarea unor noi moravuri. Cursul istoriei Moldovei şi al Ţării Româneşti a fost modificat în mod dramatic începând cu secolul al XVII-lea, pentru aproape trei veacuri.

Spre sfârşitul evului mediu otomanii ajung să se implice tot mai mult în treburile domniei. Domnul era ales de Poartă, fiind considerat mai degrabă un înalt funcţionar din ierarhia imperiului. După ce plătea jumătate din peşcheş – darul de numire, domnul primea însemnele puterii sale: cele două tuiuri şi steagul. Deşi îşi pierduse puterile pe plan extern, în interiorul ţării domnul încă avea prerogative largi, putând să ia decizii ca mai înainte.

Numărul dregătorilor s-a înmulţit considerabil după venirea turcilor. Pentru că obţinerea unei funcţii presupunea intrarea în rândul boierilor dar şi primirea unei lefe, numărul celor interesaţi a crescut. Domnii erau la fel de atraşi de latura financiară a funcţiei lor. Poziţiile lor erau veşnic ameninţate de interesele otomane sau de cele ale adversarilor politici iar investiţia făcută pentru a obţine tronul era tot mai mare. Prin urmare cresc şi se înmulţesc dările – menite a spori veniturile domnului.

După instaurarea dominaţiei otomane au existat unele consecinţe pe plan economic, turcii reuşind să pună monopol pe comerţul cu anumite produse. Românii erau obligaţi să vândă cu preţuri preferenţiale în cadrul Imperiului Otoman. Pe plan militar au loc transformări în terminologie, căpitanii devenind buluc-başa, spre exemplu.

Principele Transilvaniei era ales de dietă, însă acest lucru se întâmpla în funcţie de sugestia Porţii uneori. După asimilarea ei în cadrul Imperiului Austro-Ungar nici măcar nu a mai avut un principe propriu, împăratul alăturând titlurilor sale şi pe acela de principe.

Reforma lui Constantin Mavrocordat a avut un rol important în modernizarea instituţiilor româneşti. În timpul său au fost reglementate mai clar toate procedurile juridice sau administrative, însă nu ştim în ce măsură au fost puse în practică cu adevărat. Regulamentele Organice – document cu rol constituţional impus de imperialii ruşi – sunt cele care au pus cu adevărat fundamentele principatelor româneşti moderne.