Politică, alianţe şi tratate de pace
autor Georgiana Zaharia, decembrie 2016

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Una dintre principalele caracteristici ale istoriei politice a românilor se leagă de aşezarea geografică a teritoriilor locuite de aceştia. Încă de la întemeierea statelor medievale a existat o dificultate în a alege ralierea la un centru de putere sau altul, pe scurt, între est şi vest.

Teritoriile locuite de români au reprezentat un punct de ciocnire între Orient şi Occident. Pe de o parte, domnii români erau nevoiţi să încheie tratate de alianţă cu puterile creştine pentru a se apăra în faţa pericolului otoman, pe de alta trebuiau să-şi apere teritoriile şi de tendinţele expansioniste ale unor state catolice precum cel ungar şi cel polon.

Unul dintre factorii care au pus şi pun probleme cu privire la apartenenţa geografică şi culturală a spaţiului românesc este vecinătatea sa cu zona balcanică. Deşi aceasta are ca limită de nord fluviul Dunărea, anumite voci găsesc similitudini cu popoarele balcanice în ceea ce priveşte spiritualitatea şi temperamentul locuitorilor. Elementele de civilizaţie din această parte a continentului au ajuns la noi prin intermediul Imperiului Bizantin şi al celui Otoman – acestea găsindu-şi drum spre spaţiul românesc tocmai prin sudul Dunării.

Deşi aflate timp de câteva secole sub stăpânire otomană, ţările române au profitat de statutul lor aparte în cadrul imperiului, continuându-şi relaţiile cu vestul. Moldova şi Ţara Românească au păstrat contacte diplomatice şi relaţii comerciale cu ţările occidentale, fiind receptive şi la influenţele culturale – chiar dacă într-o măsură limitată.

Având în vedere contextul politic, economic şi cultural în care au apărut şi s-au format ca stat ţările române, s-a spus despre ele că reprezintă o sinteză între est şi vest. Afirmaţia pare întemeiată dacă acceptăm că poporul român nu a fost niciodată integrat în totalitate nici lumii orientale, dar nici Europei occidentale.

Relaţiile românilor cu vecinii au fost influenţate de factori obişnuiţi pentru vremea respectivă: interese comerciale, politice sau teritoriale. Ceea ce a dat o notă de specificitate acestor relaţii a fost dimensiunea redusă a statelor româneşti în raport cu cele învecinate. Urmarea a fost reprezentată de numeroasele concesii făcute de români pentru păstrarea echilibrului de forţe dar şi crearea unui sistem de alianţe potrivit.

Încă de la apariţia celor trei state locuite de români tipul relaţiilor păstrate cu vecinii a fost crucial pentru existenţa lor. Mereu a planat asupra lor pericolul de a fi absorbite – mai întâi de Regatul Ungar şi apoi de Imperiul Otoman, însă nici alte puteri ale vremii n-au stat departe de asemenea tentative.

Raporturile cu statele din jur au fost reglate cu ajutorul tratatelor de alianţă, a relaţiilor de vasalitate sau a intervenţiilor armate, în funcţie de cum o cerea situaţia de moment. Opţiunea pentru Biserica de la Constantinopol făcută de Moldova şi de Ţara Românească la începutul existenţei lor statale nu a fost nici ea întâmplătoare. Acest act se înscria politicii lor de autonomizare în raport cu puterea catolică vecină – Regatul Maghiar.

Se pare că începuturile relaţiilor dintre noile state româneşti şi Imperiul Bizantin se leagă de înfiinţarea mitropoliilor ortodoxe din Ţara Românească şi Moldova. Deşi fosta mare putere se afla acum spre apusul său, încă reprezenta o sursă importantă de legitimare, aflată în opoziţie faţă de puterile catolice.

Se crede că atât Mircea cel Bătrân – domnul Ţării Româneşti, cât şi Alexandru cel Bun – domnul Moldovei, întreţineau nu doar relaţii ecleziastice cu Constantinopolul, ci şi de ordin politic. Aflat în pragul dispariţiei sub puterea otomană, Imperiul Bizantin îşi căuta scăparea în mâinile singurei puteri creştine capabile şi interesate să ţină piept turcilor – Regatul Ungar – intermediarii acestei relaţii fiind domnii români. Cruciada de la Varna a reprezentat o dovadă în acest sens şi o ultimă mare tentativă de salvare a vechiului Constantinopol.

În jurul lui Mircea cel Bătrân a existat o întreagă controversă cu privire la posibilitatea deţinerii unui titlu de despot, obţinut de la împăratul bizantin. Unul dintre indicii era asocierea imaginii sale cu vulturul bicefal – simbolul puterii imperiale de la Constantinopol. Acest fapt pare să aibă legătură cu încorporarea Dobrogei în Ţara Românească – fost teritoriu bizantin – odată cu aceasta venind şi titlul de despot asociat unei astfel de zone.

Domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, întreţinea relaţii diplomatice cu ceea ce mai rămăsese din Imperiul Bizantin, întărite prin căsătoria sa cu Maria de Mangop, principesă de Theodoro – principat bizantin din Crimeea. După ocuparea acestuia de către otomani, Ştefan a reuşit să-i alunge de acolo pentru o scurtă perioadă de timp, punând puterea în mâinile cumnatului său Alexandru.

Datorită puternicei influenţe culturale exercitate de Imperiul Roman de Răsărit în ţările române, s-a considerat că acestea au făcut parte din „commonwealth-ul bizantin”. Sintagma folosită de Nicolae Iorga - „Bizanţ după Bizanţ” – exprimă cel mai bine supravieţuirea, în spaţiul românesc, a valorilor unui imperiu de mult stins în fapt.

În evul mediu, relaţiile românilor cu papalitatea s-au desfăşurat în contextul dorinţei de expansiune spre est a Bisericii Catolice pe de o parte, şi a nevoii unor aliaţe care să contrabalanseze puterea otomană pe de alta.

Spre deosebire de domnii Ţării Româneşti, cei ai Moldovei nu au respins în primă instanţă ideea înfiinţării unor episcopii catolice şi a facilitării propagandei papale – în speranţa obţinerii de sprijin politic şi militar. În timpul domnului Laţcu s-a înfiinţat prima dintre ele în capitala Moldovei de atunci – Siret.

Interesul instituţiei papale pentru ţările române revine abia în contextul unor coaliţii antiotomane, când emisari ai papei şi ai Veneţiei încep să-şi facă tot mai mult apariţia la curţile domnilor români.

După campania militară tătară din 1241, aceşti năvălitori au continuat să ne fie vecini pănâ în secolul al XIV-lea, când lituanienii au cucerit o mare parte din teritoriile lor est-europene. Puterea hanatului tătar se afla deja în declin când, în secolul al XV-lea, intră sub suzeranitate otomană. Din acest moment trupele tătare vor deveni un fel de auxiliare ale celor otomane în caz de război, ţările române nefiind ocolite de acest amestec de forţe.

Fiind scindaţi în două, o parte a tătarilor au fost aliaţi ai Moldovei în unele conflicte cu Polonia. Tot aceştia au reprezentat un sprijin şi împotriva Imperiului Otoman pentru o perioadă.

Căsătoria lui Ştefan cu reprezentanta micului principat din Crimeea a constituit un element al politicii sale externe, urmărindu-şi atât interesele economice de la nord de Marea Neagră, cât şi apropierea de tătari sau de Persia lui Uzun Hasan.

După înlăturarea lui Mihai Viteazul, pe tronul Ţării Româneşti a urcat Radu Şerban. Acesta a reuşit să stabilizeze graniţa pe Dunăre şi să obţină neutralitatea tătarilor din punct de vedere militar, semnând un tratat cu aceştia.

Relaţiile ţărilor române cu Ungaria au avut un caracter dual de-a lungul evului mediu. Pe de o parte vecinul de la vest constituia un important pericol pentru integritatea teritorială a celor două state româneşti, pe de alta putea deveni un aliat valoros în unele momente de răscruce. Nu trebuie uitat importantul rol pe care l-a avut Regatul Ungar în întemeierea Moldovei – prin crearea mărcii de apărare de la est de Carpaţi – deşi intenţia maghiarilor nu fusese aceea de a contribui la apariţia unui nou stat.

Acceptarea suzeranităţii maghiare de către domnul Ţării Româneşti, Vladislav Vlaicu, a făcut parte din politica de compromis adoptată de acest stat în raport cu vecinul său mai puternic. Vladislav a ştiut, însă, cum să evite ocuparea ţării sale, refuzând catolicismul. Prin acelaşi pact domnul muntean primea ca feude comitatele Severin şi Făgaraş, care aveau să rămână pentru ceva timp în posesia urmaşilor săi.

Cooperarea politico-militară dintre ţările române şi Ungaria a avut unele momente cu rezultate fructuoase pentru ambele părţi. Două exemple relevante ar putea fi alianţele încheiate de domnii Moldovei pentru a se apăra de poloni sau de otomani, ori tratatele semnate de domnii munteni cu Ungaria pentru a se apăra de turci.

Raporturile româno-maghiare s-au modificat după înfrângerea de către otomani a Regatului Ungar şi împărţirea sa între turci şi Imperiul Habsburgic.

Apropierea Poloniei de graniţa cu Moldova după ocuparea Galiţiei a determinat complicarea relaţiilor între cele două state începând cu secolul al XIV-lea. Alegerea lui Ludovic I – regele ungar – şi ca rege al Poloniei sau realizarea uniunii polono-lituaniene nu au îmbunătăţit cu nimic situaţia, existând acum diferende între Ungaria şi Polonia în ceea ce privea teritoriul est-carpatic.

Ştefan cel Mare, domnul moldovean, a făcut eforturi pentru a evita intrarea ţării sale sub stăpânire polonă efectivă, deşi atât el, cât şi domnii dinainte depuneau de ceva timp jurământ de credinţă regelui polon. Ştefan a profitat de vechea rivalitate polono-ungară pentru a menţine divizate interesele celor două ţări, o eventuală aliere a lor constituind un grav pericol pentru Moldova. În a doua parte a domniei, domnul moldovean nu a mai avut de ales şi a prestat jurământ de credinţă regelui polon Cazimir al IV-lea.

Cooperarea Moldovei cu Polonia pe plan politic nu a dat rezultate spectaculoase. Deşi au existat unele tratate de alianţă încheiate între cele două ţări, mai ales împotriva Imperiului Otoman, polonii nu au depus eforturi semnificative pentru a-şi onora înţelegerile. Pe de altă parte, colaborarea pe plan economic a fost una fructuoasă, moldovenii putând folosi nestingheriţi drumul comercial care unea Liovul cu Cetatea Albă.

Odată cu întinderea stăpânirii domnului muntean Mihai Viteazul în Transilvania, se retrezeşte interesul polonilor pentru zona ţărilor române. Aceştia înţeleg pericolul pe care îl putea reprezenta lărgirea puterii lui Mihai şi, prin urmare, fac tot posibilul pentru a ţine Moldova departe de acesta. Eforturile lor se întorc şi spre Transilvania, unde atrag nobilimea maghiară de partea lor – cu scopul de a-l îndepărta de acolo pe noul stăpân.

La fel ca alte puteri vecine, polonii au intervenit în luptele pentru tron din Moldova, cu scopul de a sprijini pretendenţi pe care îi considerau favorabili lor. Acesta a fost şi cazul lui Alexandru Lăpuşneanu, care a fost ajutat să-l înlăture din calea sa pe un alt pretendent – Joldea – pe care văduva lui Petru Rareş dorea să şi-l facă ginere. Planurile fostei doamne au fost date peste cap, însă, fiindu-i luată viaţa pentru opoziţia manifestată iar fiica sa – Ruxandra – ajungând soţia noului domn.

După constituirea statelor româneşti medievale, relaţiile lor cu zona blacanică au fost marcate atât de existenţa acolo a unor centre importante ale creştinismului oriental, cât şi de rolul acestei zone în cadrul expansionismului otoman. Domnii români şi voievozii transilvăneni au înţeles pericolul care pândea la sud de Dunăre şi au acţionat în consecinţă – intervenind cu oşti sau participând la coaliţii antiotomane ce se formau în sud-estul Europei.

Printre primele colaborări pe plan militar la sud de Dunăre au fost cele cu sârbii – după sosirea otomanilor în zonă – domnul muntean Vladislav I oferindu-le ajutorul acestora. Mircea cel Bătrân are o atitudine similară, în lupta de la Kossovopolje alăturându-se unei oşti alcătuită din sârbi, bosnieci şi maghiari – care va pierde în faţa turcilor.

Relaţiile muntenilor cu sudul Dunării au fost, printre altele, de natură culturală şi religioasă. Primul mitropolit al Ţării Româneşti a fost adus din episcopia Vicinei – care la vremea respectivă se afla sub autoritate bulgară. De altfel se consideră că atât creştinismul ortodox, cât şi scrierea chirilică au pătruns în ţările române prin mijlocirea populaţiilor din sudul fluviului.

De la sfârşitul secolului al XIV-lea, timp de peste patru secole, Imperiul Otoman a reprezentat o constantă în sud-estul Europei şi prin urmare, pentru ţările române. Intrarea sub hegemonie otomană a marcat puternic cursul istoriei româneşti, atât din punct de vedere politic, cât şi economic sau cultural.

Mircea cel Bătrân s-a dovedit a fi un conducător abil, reuşind să ţină la distanţă un inamic de talia Imperiului Otoman prin intermediul diplomaţiei şi a forţei militare. Deşi iniţial ostil Regatului Ungar – care încerca să se extindă la sud de Carpaţi, domnul Ţării Româneşti a inclus în sistemul său de alianţe şi acest stat. Confruntându-se cu noul pericol ce venea dinspre Dunăre, domnul valah a ştiut să se reorienteze spre puterile catolice pentru a căuta sprijin.

Unul dintre momentele care au marcat relaţiile cu Poarta otomană a fost impunerea suzeraniţăţii asupra Valahiei de către sultanul Murad al II-lea, în urma unei campanii militare duse de acesta la nord de Dunăre. Un alt punct de cotitură a fost cel al refuzului plăţii tributului de către Vlad Ţepeş, domn valah pe care Mehmed al II-lea îl va îndepărta de pe tron pentru gestul său. De asemenea, destinele comerciale ale celor două ţări române vor fi schimbate de răpirea oricărei ieşiri directe la Marea Neagră.

Aflându-se mai departe de Imperiul otoman din punct de vedere geografic, contactele Moldovei cu această mare putere au început ceva mai târziu decât cele ale românilor de la nord de Dunăre. Abilităţile de lider politic şi militar ale lui Ştefan cel Mare au contribuit, de asemenea, la amânarea momentului în care a fost acceptată suzeranitatea turcă. Înainte de domnia sa, relaţiile au fost în general paşnice, moldovenii limitându-se la a plăti un peşcheş.

Strategia politică a domnului moldovean Ştefan cel Mare s-a bazat, în general, pe urmarea principiului divide et impera. El a profitat de anumite ocazii pentru a-şi întoarce adversarii unii împotriva celorlalţi, într-o perioadă în care Moldova era vizată de trei vecini puternici: Ungaria, Polonia şi Imperiul Otoman. Lupta creştinătăţii împotriva turcilor era abandonată de Ştefan atunci când avea nevoie de aliatul otoman pentru a-şi anihila duşmanul polon de la nord.

Ştefan Lăcustă, domnul Moldovei, este cel care va recunoaşte, în final, suzeranitatea Porţii asupra ţării sale. Relaţiile dintre statele româneşti şi această mare putere au evoluat apoi atât în funcţie de situaţia internaţională, cât şi ca urmare a mediului social ori politic ce se crease în interiorul ţărilor române. Prin urmare, ele au fluctuat în strânsă relaţie cu interesele de moment ale occidentalilor, dar au fost puternic marcate de politica internă a domnilor şi a boierilor, ale căror dorinţe şi opţiuni politice nu erau întotdeauna convergente.

Imperiul ţarist se întrevede la orizont cu puterea sa reală la sfârşitul secolului al XVII-lea. Expansiunea ruşilor spre vest şi sud coincidea cu dificultăţile pe care le manifesta acum Imperiul Otoman pentru a-şi menţine prestigiul. Prin urmare, la începutul secolului al XVIII-lea se poate spune că ţările române luaseră în serios ideea de a se reorienta spre ţar – ca nouă putere protectoare.

Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, întreţinea relaţii diplomatice cu marele cneaz al Rusiei Ivan al III-lea, de care a profitat în conflictele cu Polonia şi cu lituanienii. Apropierea s-a produs după căsătoria dintre acesta şi fiica lui Ştefan, Oleana.

Dimitrie Cantemir a fost unul dintre primii domni români care au privit cu interes spre noua putere ţaristă. Acesta a conştientizat valoarea strategică a unei alianţe cu ruşii pentru a putea opune rezistenţă otomanilor. El a încheiat un tratat cu ţarul prin care i se promitea, în schimbul ajutorului acordat, tronul pe viaţă.

Prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi, încheiat în urma războiului ruso-turc, se stabilea că ambasadorul rus de la Constantinopol avea dreptul să aducă în atenţia sultanului orice încălcare a autonomiei ţărilor române de către otomani.

După decăderea Imperiului Otoman şi declanşarea „crizei orientale” ţările române au fost direct afectate – devenind teatru de război pentru ţările care concurau la poziţia de înlocuitor al turcilor în zonă şi pierzându-şi o parte din teritorii. Rusia şi-a făcut apariţia, la rândul său, cu pretenţii de nouă mare putere şi de protectoare a ortodoxiei. Ca preţ al păcii încheiate între Imperiul Otoman şi Rusia, primul cedează acesteia din urmă teritoriul moldovenesc dintre Prut şi Nistru – care avea să fie cunoscut drept Basarabia.

Relaţiile ţărilor române medievale cu vestul European erau condiţionate atât de interesele ce le puteau uni – economice, politice, culturale sau religioase, cât şi de limitele geografice existente. În general relaţiile ce se creau vizau vecini imediaţi sau zone relativ apropiate.

Până la domnia lui Ştefan cel Mare, inclusiv, relaţiile Moldovei cu genovezii au fost tensionate, existând din ambele părţi interes politic şi economic în ceea ce privea nordul Mării Negre. Acelaşi domn avea însă bune relaţii comerciale şi culturale cu state din vestul Europei, Ştefan solicitând, la un moment dat, aducerea din Nürnberg a unui medic, dar şi a unei cronici a Moldovei în limba germană.

Imperiul Romano-German devine interesat de încheiera unor alianţe cu domnii români după înaintarea otomanilor spre vest prin ocuparea unei părţi din Regatul Ungar. Principele maghiar – Sigismund Bathory – era recunoscut de împărat ca fiind liderul regional din spaţiul carpatic, însuşi Mihai, domnul Ţării Româneşti, fiind nevoit să-l accepte ca suzeran.

Puterea occidentală cu cele mai multe interese în zonele româneşti era, spre sfârşitul evului mediu, Imperiul Habsburgic. După încorporarea Transilvaniei în teritoriul său, această putere devine un real pericol pentru întreg spaţiul românesc vreme de câteva decenii.

În timpul Războiului de 30 de ani Transilvania s-a implicat activ împotriva Sfântului Imperiu Romano-German, încheind tratate de alianţă cu Suedia, Boemia şi Franţa. Poziţia Ţării Româneşti era diametral opusă, Matei Basarab manifestându-şi sprijinul faţă de Imperiu. Cu toate acestea, ţările române rămâneau în continuare sub puterea Imperiului Otoman, în timp ce Transilvania ajungea să facă parte din Imperiul Habsburgic.

În evul mediu, relaţiile ţărilor române cu Anglia s-au limitat la cele de tip comercial, existând contacte între acestea şi Compania Levantului – asociaţie comercială britanică ce avea drept scop reglementarea comerţului englezesc cu cel turcesc şi levantin din Marea Neagră. De vreme ce interesul Angliei pentru această parte a lumii era relativ scăzut, contactele cu românii sunt reluate abia după ocuparea Crimeii de către Rusia prin pacea de la Kuciuk-Kainargy. Britanicii deveneau acum îngrijoraţi de preeminenţa Franţei în relaţia cu Rusia.

La începuturile existenţei lor, Moldova şi Ţara Românească s-au aflat mai adesea în relaţii conflictuale decât în unele de colaborare. La baza lor stătea concurenţa dintre drumul comercial „moldovenesc” şi cel „muntenesc”, disputele teritoriale de la hotare ori asocierea fiecăreia dintre ele cu puteri aflate în relaţii de opoziţie.

Contactele dintre ţările române au implicat unele momente de colaborare pe parcursul evului mediu, un exemplu relevant fiind ajutorul reciproc pe care şi l-au acordat Ştefan cel Mare – domnul Moldovei – şi Vlad Ţepeş – domnul muntean – la urcarea pe tron.

După intrarea Ţării Româneşti în sfera de influenţă otomană, domnii moldoveni intervin în mai multe rânduri în succesiunea la tron a muntenilor. Faptul era motivat, în mare măsură, de teama utilizării acestora de către turci ca instrumente politice şi militare pentru a înainta spre nord. Un bun exemplu este Ştefan cel Mare, care înainte de a-l urca pe tron cu succes pe Vlad Ţepeş mai sprijinise pe unii pretendenţi la tronul Ţării Româneşti – cu speranţa că astfel va avea acolo vecini fideli lui, iar nu otomanilor.

Tentativele de urcare pe tron a unor domni favorabili vecinilor munteni sau, respectiv, moldoveni au existat de ambele părţi de-a lungul timpului. În timpul lui Bogdan al III-lea, fiul lui Ştefan cel Mare, armata moldovenească a trebuit să ţină piept unor trupe trimise de munteni pentru a sprijini diferiţi pretendenţi la tronul Moldovei.

Un moment inedit, poate, privitor la relaţiile dintre Moldova şi Ţara Românească în evul mediu îl constituie campania de prădare a unor teritorii munteneşti de către Ştefăniţă, domnul Moldovei. Acesta fost un act de răzbunare al tânărului domn, căruia Neagoe Basarab, domnul Ţării Româneşti îi promisese că i-o va da de soţie pe aceea dintre fiicele sale care îi va plăcea. Promisiunea a fost încălcată prin căsătoria fiicei celei mai mici – şi celei mai frumoase – cu Radu de la Afumaţi. În ciuda faptei sale, Ştefăniţă o va lua de soţie pe fiica cea mare.

Unul dintre momentele de tensiune dintre Moldova şi Ţara Românească l-a constituit domnia ambiţiosului moldovean Vasile Lupu. Fastul imperial al curţii sale şi avântul pe care îl ia cultura în epoca sa nu reprezintă o simplă coincidenţă. Acest domn îşi dorea mai mult decât o imagine grandioasă a propriei persoane – dorea tronul Ţării Româneşti pentru fiul său. Conflictul a luat formă militară în repetate rânduri, însă fără succes pentru Vasile Lupu, care va fi nevoit să se retragă, în final, de pe tronul Moldovei.

Deşi, privită în ansamblul ei, epoca fanariotă este considerată o perioadă nefastă a istoriei românilor, iar desele schimbări de domnie – chiar şi între cele două ţări române – un lucru negativ, ar exista şi anumite avantaje. Faptul că unii domni ajungeau atât pe tronul Moldovei cât şi pe cel muntenesc, la intervale diferite de timp, era de natură să strângă contactele între cele două ţări – având loc un început de uniformizare legislativă şi culturală.

Între cele trei spaţii locuite de români au existat întotdeauna contacte politice, culturale şi economice. Existenţa acestor relaţii a fost motivată atât de calitatea de vecini, cât şi de facilităţile pe care le oferea utilizarea aceleiaşi limbi. Transilvănenii şi-au pus amprenta asupra celor două state extracarpatice încă de la începuturile existenţei lor, în timp ce locuitorii acestora s-au arătat apoi mereu interesaţi de a menţine relaţii cu vecinii de peste munţi.

Istoria celor trei teritorii locuite de români s-a unit, pentru scurt timp, prin ambiţia unui mare conducător militar: Mihai Viteazul. Domn al Ţării Româneşti, acesta vedea ca soluţie optimă pentru stăvilirea puterii otomane mărirea propriei sale puteri – prin cucerirea Transilvaniei şi a Moldovei. După câteva luni, în care planul său părea că funcţionează, a fost pusă la cale uciderea sa – act care avea să restabilească vechea stare a lucrurilor, sau chiar să o înrăutăţească, în raport cu otomanii.

Petru Rareş, unul dintre urmaşii lui Ştefan cel Mare pe tronul Moldovei, s-a arătat a avea ambiţii la fel de mari ca ale tatălui său. Acesta a intervenit în luptele pentru tronul Ungariei, obţinând pentru serviciile sale diferite feude în Transilvania. Alexandru Lăpuşneanu va urma aceeaşi cale intervenind, al rândul său, pentru a sprijini pretendenţi – tot din interese pecuniare.

Ajungând, în final, sub influenţa politică a otomanilor, domnii munteni şi cei moldoveni trebuiau să le ofere acestora, ca ceilalţi supuşi, ajutor politico-militar. Una dintre ocaziile în care oşti moldovene şi muntene s-au alăturat celor turceşti a fost campania dusă de turci împotriva principelui Transilvaniei Gabriel Báthory. Domnul Ţării Româneşti, Mihnea, face totuşi un act de curtoazie – prevenindu-l pe principele ardelean de pericolul ce îl pândea.

Pe tot parcursul istoriei lor, până la dispariţia marilor imperii, teritoriile locuite de români s-au aflat la confluenţa acestor puteri. Atât poziţia lor geografică cât şi orientările politice, religioase sau culturale le-au determinat destinul. Aflate, din punct de vedere simbolic, la graniţa dintre Orient şi Occident, ţările române au reprezentat când teatru de confruntări militare, când subiect de litigiu sau factor de mediere a unor interese.

Unul dintre domnii munteni ce au avut strânse relaţii cu Imperiul Habsburgic a fost Constantin Brâncoveanu. Acesta, deşi îşi onora îndatoririle faţă de otomani, se simţea în pericol – în contextul conflictului turco-habsburgic. Prin urmare încearcă să-şi asigure o portiţă de scăpare în mâinile habsburgilor. Brâncoveanu reuşise să obţină chiar cetăţenie transilvană şi titlul de conte, iar din partea otomanilor domnie pe viaţă.

În condiţiile în care ţările occidentale se pregăteau de război împotriva unei noi puteri – celei ruseşti, turcii aveau nevoie să fie siguri de credinţa domnilor români. Dimitrie Cantemir, care trăise o perioadă îndelungată de timp la Isanbul, era considerat un om de bază al turcilor. În ciuda tuturor aşteptărilor, însă, acesta avea să-i trădeze pe vechii săi prieteni, primind din partea ţarului Petru cel Mare promisiunea unui tron pe viaţă – ce ar fi trebuit să devină ereditar în familia sa.

Din dorinţa ruşilor de a atinge ţărmul Mării Negre şi aceea a austriecilor de a se extinde spre est, cele două mari puteri se aliază împotriva otomanilor, izbucnind, în final, un conflict militar între cele trei. O parte dintre lupte s-au dat, în mod inevitabil, pe teritoriile ţărilor române. Înainte de a părăsi Moldova, trupele ruseşti nu au uitat să prade mai întâi mănăstirea Galata, printre altele.

În contextul luptelor care se dădeau între cele trei imperii din zonă – austriac, otoman şi ţarist – domnii fanarioţi încercau să-şi închine ţările când unei puteri, când alteia. Ei sperau, astfel, să-şi uşureze situaţia dar şi să-şi asigure supravieţuirea atunci când una dintre părţile beligerante avea să fie învinsă de celelalte. Aceste jocuri de culise reprezentau singura modalitate de a gestiona situaţia unor ţări mici ca întindere şi a căror potenţial militar fusese cu mult limitat.

Conflictele purtate pe teritoriile ţărilor române – ca părţi ale Imperiului Otoman – n-au rămas fără consecinţe pentru români. Ca urmare a medierii de către Austria a unei păci fără pierderi teritoriale pentru turci, acestora li s-a oferit Oltenia. În aceste condiţii boierii români îşi întorc privirea către Rusia – care le făcea diferite promisiuni pentru a-i menţine fideli ei.