Viaţa cotidiană
autor Georgiana Zaharia, decembrie 2016

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Viaţa de la curţile domnilor români se scurgea în ritmul obligaţiilor politice, administrative şi juridice pe care aceştia le aveau. Vechile curţi erau împrejmuite cu ziduri ce aveau turnuri şi încăperi ale gărzilor. Bisericile din incintele zidurilor domneşti arată faptul că religia constituia o parte integrantă a acestei vieţi, domnul fiind mereu prezent la slujbe.

Interioarele erau decorate cu scoarţe locale sau covoare orientale scumpe. Spre finele epocii domnii şi boierii mari încep să-şi decoreze locuinţele cu portrete în ulei, sculpturi sau alte obiecte de artă. În Transilvania, obiectelor pentru decor li se acorda o atenţie mai mare, fiind vădită influenţa occidentală.

Până spre finele evului mediu, obiceiurile de la masă nu erau dintre cele mai elegante, deşi domnii importaseră diferite obiecte de veselă şi feluri de mâncare ceva mai sofisticate. Pe la ospeţe se bea şi se mânca mult, paharele şi farfuriile domnului fiind întotdeauna degustate pentru a evita otrăvirea.

Palatele domneşti mai vechi reflectă spiritul militar caracteristic epocii, prin sobrietatea construcţiilor şi aspectul lor utilitar. Cele mai noi, contemporane lui Constantin Brâncoveanu – domnul Ţării Româneşti, spre exemplu, sunt ridicate după principii moderne, respectând nevoile unei curţi. Construcţiile sunt bogat împodobite, iar curtea constituie un loc de relaxare datorită pomilor şi grădinilor. De acum înainte locuinţele domnilor nu se mai numeau case, ci palate.

În afara curţilor de reşedinţă, de mari dimensiuni şi somptuoase, existau curţile mai mici din ţară. Acestea erau nişte locuinţe mari de piatră, uneori mici palate. Pentru unele zone ale Ţării Româneşti sunt specifice culele – locuinţe boiereşti înalte, cu ferestre mici, având două-trei etaje şi un aspect defensiv.

În timpul lui Vasile Lupu, la curtea domnească din Iaşi existau pomi exotici ţinuţi în ghivece mari, flori, pomi fructiferi, un heleşteu etc. Condiţiile de viaţă sunt reflectate şi de existenţa unor conducte de apă sau a celor pentru evacuarea reziduurilor. Pereţii încăperilor erau împodobiţi cu ornamente pictate, cu plăci de faianţă colorată sau cu ţesături brodate, iar ferestrele aveau geamuri de sticlă.

În evul mediu categoriile sociale erau clar delimitate, fiecare persoană având un loc anume în ierarhie. Mobilitatea socială era un lucru mult mai rar întâlnit decât astăzi, existând un anume conservatorism în acest sens. În acelaşi timp, permeabilitatea grupurilor era îngreunată de circulaţia restrânsă a rangurilor boiereşti, spre exemplu, într-un mic cerc de persoane care aveau posibilităţi bazate pe origini şi avere. Familia de provenienţă pecetluia, de cele mai multe ori, soarta tuturor membrilor ei.

Familia domnească ocupa, desigur, capul ierarhiei sociale a ţării în evul mediu. Domnul era, la început, proprietarul întregului pământ al ţării. Cu timpul, după împărţirea unei mari părţi a acestuia între boierii care îi aduceau diferite servicii, domnul păstrează un număr important de sate. În afară de aceasta, capul ţării avea propriile bunuri sau moşii obţinute prin moştenire – de la familia sa – ori prin cumpărare. În calitatea sa de stăpân absolut, avea drepturi nemărginite, limitate în timp de boierime.

O importantă parte a elitei urbane era formată din negustorii bogaţi. Aceştia aveau corăbii proprii, purtau haine de lux şi câştigau sume importante de bani. Statutul şi averea le deschideau drumul spre funcţii orăşeneşti importante – fiind consideraţi membri de seamă ai comunităţii.

La începutul epocii exista o elită militară specializată formată din viteji. Ei erau învestiţi de domn cu acest titlu, existând elemente de asemănare între aceştia şi cavalerii occidentali. În timp dispar, singurii militari specializaţi rămânând lefegiii sau mercenarii.

În categoria boierilor intrau marii stăpâni de pământ. Cu timpul, acestora începe să le fie asociată în mod obligatoriu şi câte o dregătorie. Marii boieri urmau domnului ca importanţă în ierarhia socială, având o relaţie de vasalitate cu acesta.

Membrii clerului superior aveau un statut asemănător boierilor, fiind mari proprietari de pământ, având drepturi asupra ţăranilor şi robilor de pe moşiile lor şi întreţinând o relaţie directă cu domnia. Domeniile mănăstireşti s-au extins prin donaţii domneşti sau boiereşti.

Meşteşugarii erau o categorie socială specifică oraşului, însă ei existau peste tot sub o formă sau alta. În sate oamenii îşi confecţionau cu propriile mâini obiectele necesare pentru gospodărie, iar nevoile curţilor boiereşti erau acoperite de munca ţiganilor specializaţi.

Ţăranii sunt o categorie socială care a decăzut, în mare parte, în timpul evului mediu. Mulţi dintre ei nu şi-au putut plăti dările şi au trebuit să se vândă pe ei înşişi, căzând astfel în dependenţă – devenind rumâni în Muntenia şi vecini în Moldova. Cei care au reuşit să-şi păstreze libertatea, păstrându-şi de asemenea proprietăţile, sunt răzeşii. Ţăranii aserviţi aveau totuşi posibilitatea de a se răscumpăra.

Moda vestimentară a românilor a fost marcată de trăsăturile întregii culturi locale a timpului – amestecul de influenţe orientale şi occidentale. Legăturile politice şi comerciale cu un spaţiu sau altul au lăsat urme vizibile în modul de a se îmbrăca al vechilor locuitori, în special asupra elitelor şi a orăşenilor. Portul popular, în schimb, rămâne aproape neschimbat de-a lungul veacurilor.

În evul mediu schimbările din modă se petreceau mult mai lent decât astăzi. Informaţia circula mai lent, iar interesul pentru haine şi podoabe era cultivat cu adevărat de o parte restrânsă a elitei. Pentru prima parte a epocii, singurele informaţii despre vestimentaţie pe care le avem sunt de natură iconografică. Portretele votive din biserici sau imaginile din miniaturi indică o vădită influenţă occidentală asupra modului de a se îmbrăca al primilor domni.

Veşmintele de ceremonie erau confecţionate din materiale scumpe – ca mătasea – şi bogat împodobite cu fire de aur sau de argint, cu nasturi din aceleaşi metale sau din perle. Hainele erau frumos colorate şi ţesute cu modele florale. Atât doamnele, cât şi domnii îşi acopereau capul cu căciuli din blană bogat împodobite. Bijuteriile femeilor constau în şiraguri de perle sau colane bătute cu pietre preţioase, inele, brăţări şi cercei. La brâu purtau paftale din aur sau argint bătute cu pietre preţioase şi semipreţioase.

În a doua parte a epocii influenţele modei orientale cresc vizibil. Contactele tot mai strânse cu grecii din Fanar şi autoritatea politică otomană au determinat integrarea elitelor româneşti în lumea turcească din mai multe puncte de vedere. Domnii ţărilor române încep să arate ca funcţionarii turci. În ceea ce priveşte copiii, un stil vestimentar specific acestora apare foarte târziu, fiind o marcă a contemporaneităţii. În epocile mai îndepărtate, aceştia purtau haine croite la fel cu ale adulţilor, arătând ca nişte miniaturi ale părinţilor.

Ţărăncile purtau fote albe sau colorate, împodobindu-şi gâtul cu mărgele colorate. Cele mai înstărite aveau salbe de galbeni – pe care le purtau în zile de sărbătoare. Femeile măritate umblau cu capetele acoperite, în timp ce fetele îşi lăsau descoperit părul frumos împletit, împodobit cu flori în zilele de horă pentru a arăta că sunt de măritat. În viaţa de zi cu zi, portul ţăranilor era foarte asemănător cu ceea ce s-a păstrat până de curând – iţari albi de in sau cânepă, cu o cămaşă albă, bundiţe din blană sau lână de oaie, cojoace, opinci.

Sfârşitul epocii este marcat şi de o schimbare a vestimentaţiei. Penetrarea elementului rusesc în spaţiul românesc a însemnat şi adoptarea modei occidentale aduse de aceştia, în special cu influenţe franceze. Astfel, va fi părăsit costumul oriental, bărbile vor începe să fie rase şi părul tuns. Doamnele şi boieroaicele încep să poarte rochii cu corset şi poale bogate, împodobite cu dantele. Zulufii occidentali se vor regăsi şi ei pe frunţile femeilor din înalta societate.

Spiritul de „reciclatori” specific epocii se regăseşte şi în materialele textile folosite pentru haine – la fel ca în cazul materialelor de construcţii etc. Acestea erau scumpe şi nu foarte uşor de găsit, găsindu-se, de aceea, în lăzile de zestre ale fetelor. Atât materialele, cât şi hainele în sine erau lăsate moştenire, trecând de la o generaţie la alta şi fiind refolosite.

Influenţa Bisericii asupra vestimentaţiei şi a aspectului fizic era una importantă. Aceasta condamna femeile care îşi aranjau mult părul, considerând că astfel urmăresc să seducă şi, deci, să „strice” pe cel care le-ar vedea astfel. Aceeaşi instituţie afurisea femeile care îşi tăiau părul sau care se îmbrăcau în haine bărbăteşti.

Idealurile de frumuseţe au variat întotdeauna de la o epocă la alta şi în diferite spaţii geografice. De-a lungul timpului au fost admirate siluete mai robuste sau fusiforme, un păr sau o barbă foarte bogate, un ten foarte alb sau unul îmbujorat etc. Oamenii apelau la diverse trucuri pentru a atinge aceste idealuri, ajutându-se de vestimentaţie, vopsele şi farduri.

Sulimanurile – sau fardurile – au fost prezente în viaţa poporului român mereu. Femeile îşi preparau diferite albeli sau rumeneli pentru a-şi pudra faţa şi pentru a da culoare obrajilor. Sprîncenele erau înegrite cu ajutorul funinginei. De asemenea, se făceau măşti pe bază de plante ori smântână pentru îmbunătăţirea aspectului tenului.

Deşi în spaţiul românesc ideile despre frumuseţe erau ceva mai conservatoare, nu au lipsit anumite tendinţe de aliniere la o modă sau alta ori apelul la artificii de îmbunătăţire a aspectului fizic. Influenţa spaţiului oriental a împiedicat femeia să-şi expună în public farmecele, umblând cu părul acoperit. Însă, în interiorul casei sale, se puteau vedea eforturile pe care le făcea pentru a-şi menţine frumuseţea.

Din îngrijirea aspectului fizic făcea parte şi părul. Atât femeile, cât şi bărbaţii aveau obiceiul de a-şi vopsi podoaba capilară – căneală – şi barba pentru a evita cât mai mult primele semne ale îmbătrânirii. Nu toată lumea făcea asta însă, considerându-se că este un lucru demn de persoane neserioase şi fără frica lui Dumnezeu. Pentru negru sau castaniu se foloseau frunze bogate în taninuri precum cele de nuc. Tot pentru a-şi spori frumuseţea, ambele sexe îşi aplicau aluniţe temporare sau definitive, prin tatuare.

Diversitatea etnică reprezintă o caracteristică a oraşului medieval, mai ales în zonele portuare. Această diversitate se regăseşte şi la sate, însă mai puţin sub forma amestecului de populaţii cum găsim în zona urbană. Existau aşezări întregi locuite de câte o etnie, precum cea rusă – apărute în urma scutirilor fiscale acordate de domnii care doreau să populeze anumite zone.

Oraşele erau locuite de o multitudine de etnii deoarece existau acolo o multitudine de ocupaţii „importate” sau care aveau nevoie de specialişti din afară. Comerţul este unul dintre cele mai bune exemple. Mulţi dintre negustori veneau din alte părţi odată cu marfa lor, iar unii se şi stabileau în noul târg descoperit, alegând să-şi practice meseria în continuare acolo. Factorul politic a fost de asemenea important din punctul de vedere al aportului etnic, anumite populaţii reuşind să se impună aici – maghiari, turci, tătari, greci, polonezi ş.a.

Dobrogea este una dintre primele zone colonizate de străini, încă din antichitate. În evul mediu regiunea va cunoaşte o mare diversitate etnică datorită schimburilor comerciale şi culturale intensive favorizate de ieşirea la Marea Neagră. Unii dintre locuitorii veniţi aici erau la început de origine bizantină, apoi vin armeni, arabi, mongoli, evrei, italieni, turci otomani etc., cu alte cuvinte în mare parte orientali.

Elementul german este unul important pentru structura populaţiei medievale din spaţiul românesc, nu atât datorită numărului lor, cât a importanţei pe care o au în construirea vieţii urbane. Saşii erau în principal negustori şi meşteşugari – ocupaţii de bază în societatea timpului. Venirea acestor alogeni în Moldova, spre exemplu, a însemnat şi penetrarea confesiunii catolice în zonă, pe care au adus-o cu ei. În epocă, însă, catolicismul era cel mai strâns asociat maghiarilor, moldovenii numindu-i pe catolici „unguri”, indiferent de etnia reală.

Ţiganii sunt un grup etnic de origine indiană despre care se crede că au pornit spre Europa în jurul secolului al XI-lea. În ţările române se consideră că au fost aduşi de tătari, care îi foloseau drept sclavi. De aceea, ei mai purtau şi denumirea de tătăraşi. Odată ajunşi la noi, şi-au păstrat statutul până în epoca modernă, apărând sub numele de robi. Ţiganii erau organizaţi în sălaşe – numărul lor oferind o idee despre averea posesorului.

Robii domneşti proveneau din moşteniri, danii, cumpărări, prăzi de război sau robi fără stăpân. Printre prăzile de război se numărau şi robii tătari, având acelaşi statut. Deşi tratamentul lor era destul de aspru, în general se încerca păstrarea familiilor. Dacă un ţigan se căsătorea cu o ţigancă aparţinând altcuiva, de cele mai multe ori se ajungea la un schimb între proprietari, pentru a nu despărţi familia.

Ţiganii mănăstireşti şi cei boiereşti se mai numeau vătraşi – care aparţineau unei vatre anume şi ascultau doar de stăpânii lor. Prima categorie provenea din daniile domnilor, care îşi înzestrau mănăstirile ctitorite. Aceştia erau trataţi aproape ca nişte bunuri oarecare, putând fi daţi la schimb pentru alte feluri de proprietăţi. De asemenea, dacă ţiganul cuiva ucidea pe robul altui stăpân, acesta din urmă trebuia să fie despăgubit – primind la schimb alt ţigan.

La fel ca astăzi, în evul mediu ţiganii practicau diferite meserii, pentru care erau cunoscuţi în mod deosebit. Rudarii sau aurarii se ocupau cu extragerea aurului şi, mai târziu, prelucrarea lui. Lingurarii confecţionau diferite obiecte casnice din lemn, iar lăeşii practicau fierăritul – fiind foarte apreciaţi pentru îndemânarea lor. Netoţii erau o categorie de ţigani nomazi, care nu puteau fi ţinuţi ca robi – având o fire nesupusă. Ei locuiau mai ales în Transilvania, fiind caracterizaţi de contemporani ca vicleni şi curajoşi, trăind în special din furturi.

Ţiganii ursari prindeau aceste animale de mici sau le cumpărau de la ţărani care făceau acest lucru. Apoi dresau urşii astfel încât aceştia învăţau să „danseze” la auzul anumitor cântece. Urşii mai învăţau şi alte trucuri – ţiganii câştigând bani de pe urma expunerii lor pe la diverse bâlciuri. O parte dintre ursari se ocupau şi de creşterea şi comercializarea catârilor. De asemenea, ţiganii erau neîntrecuţi, încă din evul mediul, în arta lăutăriei. Unora dintre femei li se dădea responsabilitatea de doică, având obligaţia de a îngriji şi de a alăpta copiii stăpânei.

Proprietarii puteau dispune de robii lor aproape aşa cum doreau, aceştia trebuind să le îndeplinească orice poruncă. În mod oficial ei nu puteau fi ucişi fără motiv însă, la fel ca în cazul ţăranilor dependenţi, stăpânii îi puteau pedepsi aşa cum credeau de cuviinţă.

La sfârşitul evului mediu ţiganii capătă dreptul de a se răscumpăra din robie, dacă aveau banii necesari. Noile idei privind drepturile omului, care pătrunseseră din Occident, au dus la îmbunătăţirea situaţiei robilor. Domnii Mihail Sturdza în Moldova şi Gheorghe Bibescu în Ţara Românească hotărăsc, în final, dezrobirea ţiganilor statului şi a celor mănăstireşti. După o întreagă campanie iniţiată de paşoptişti, toţi ţiganii au fost declaraţi oameni liberi, în final.

Pescuitul reprezenta o activitate importantă pentru viaţa medievală, peştii găsindu-se din abundenţă şi fiind o sursă de hrană la îndemână. Vânătoarea era şi ea intens practicată, devenind un apanaj al boierilor pe măsură ce domeniile acestora se extindeau. Zonele rezervate strict vânătorii boiereşti se numeau branişti.

Orăşenii puteau profita de pădurile din jurul târgurilor. Ţăranii dependenţi puteau vâna doar cu acordul stăpânului pădurii respective, în schimbul unei părţi din pradă. Exista un corp de vânători domneşti cu organizare militară care, în timp de pace, prindeau animale spre delectarea domnului sau le vânau pentru ospeţe.

În ţările române existau persoane specializate în dresarea şoimilor pentru vânătoare. Aceştia erau atât de valoroşi încât se vindeau pe sume mari de bani ori erau oferiţi drept cadou unor persoane importante. Un fapt inedit este domesticirea cerbilor. Obiceiul este pomenit atât în timpul domniei lui Mihai Viteazul, cât şi în a lui vodă Mavrogheni – domn al Ţării Româneşti –, care îi înhăma la sanie.

Pădurile erau valoroase şi pentru alte resurse pe care le ofereau, în afară de lemn şi animale. De acolo se culegeau diverse fructe de pădure, mere pădureţe, nuci, alune sau ciuperci. În vremuri mai grele, jirul, în general folosit ca hrană pentru porci, era mâncat şi de oameni.

Călătorii străini descriu Moldova şi Muntenia ca fiind ţări bogate în animale şi în roadele pământului, cu păşuni bune şi recolte bogate. Existau livezi mari pline de pruni şi peri, printre altele. Se pare că şi castanul era preţuit, boierii fiind mari amatori.

Alimentaţia românilor din evul mediu se baza, în mare parte, pe resursele autohtone. Carnea consumată era cea a animalelor crescute la noi, precum porcul, oaia, vita, peştele sau vânatul. Existau leguminoase ca mazărea şi bobul, cereale precum meiul, grâul etc.

Pentru îmbunătăţirea aspectului alimentelor şi al băuturilor se făcea apel la colorare. Astfel, un aluat frumos, galben, se obţinea cu ajutorul şofranului. În vinul negru se adăuga zeama unor fructe închise la culoare, precum dude, cireşe negre ori soc, pentru a se obţine o nuanţă plăcută. Şi rachiul se îngălbenea cu şofran, vâsc etc.

Se consideră că singurul fel de mâncare autohton autentic este mămăliga cu brânză. Toate celelalte reprezintă importuri sau puternice influenţe străine. Spre exemplu musacaua, pilaful sau legumele umplute au venit din Imperiul Otoman. Mămăliga din mălai de porumb este un aliment relativ târziu, de după descoperirea Americii. De asemenea, cartoful a fost introdus în masa de zi cu zi a românilor abia la sfârşitul evului mediu şi începutul modernităţii, iniţial fiind considerat mai degrabă furaj decât aliment.

Alimentaţia oamenilor de rând era diferită faţă de cea a elitelor. Mai ales după îngrădirea vânatului şi introducerea dărilor mari în animale, carnea se regăseşte tot mai rar în meniul oamenilor de rând. Ei consumau, prin urmare, mai ales ceea ce puteau cultiva pe lângă casă ori culegeau din pădure şi împrejurimi.

Biserica era, ca în multe dintre aspectele vieţii medievale, un factor de control în ceea ce privea regimul alimentar şi ritmul acestuia. În afara posturilor de peste an, existau şi alte restricţii. Spre exemplu consumul excesiv de alcool şi fumatul erau condamnate. De asemenea, în concepţia creştină chiar şi consumul prea multor alimente era văzut cu ochi răi, credincioşii având datoria de a se ocupa mai mult de suflet decât de trup.

Călători şi un sistem de poşte au existat de la începuturile statelor româneşti medievale. Pentru buna administrare a lor era nevoie ca veştile să poată circula în tot teritoriul. Din acest motiv a apărut şi „olacul” – mică trăsură în care se transportau curierii. Astfel, apare obligaţia locuitorilor de a asigura domniei „cai de olac”, animalele obosite fiind schimbate din ham în diferite localităţi pe parcursul drumului. Exista şi un sistem de ştafetă, probabil mai rapid decât curieratul obişnuit.

Curierii purtau denumirea de „olăcari” sau „umblători”. Mai târziu, curierii interni se vor numi lipcani, iar cei externi călăraşi. În timpul domnului muntean Alexandru Ipsilanti s-a dat o mai bună organizare sistemului de poşte. Acesta a dispus construirea unor clădiri speciale pentru serviciul de poştă, dotate cu grajduri mari şi cu încăperi destinate odihnei curierilor. Punctele respective se aflau sub comanda unui căpitan de poştă.

Până în a doua jumătate a evului mediu, atât domnii, cât şi boierii duceau o viaţă itinerantă. Şefii statului îşi conduceau astfel mai bine ţara, neavând alte mijloace de a controla situaţia din afara oraşului de reşedinţă. De aceea domnii aveau mai multe locuinţe, răspândite pe întreg teritoriul. De asemenea, aceste case ori palate serveau ca loc de odihnă atunci când porneau în călătorii mai lungi.

Scrisorile erau redactate pe aceleaşi materiale ca şi cărţile – pergament sau, mai târziu, hârtie. În vechime, prin cerneală se înţelegea orice lichid închis la culoare care folosea atât la scris, cât şi la vopsit. Aceasta se prepara din diferite plante şi alte substanţe, înclusiv din zeamă de cireşe fierte. Existau şi reţete pentru cerneală invizibilă, împreună cu substanţa aplicată pentru a se citi mai târziu.

Printre primele persoane care au tranzitat ţările române pe distanţe mai lungi s-au numărat negustorii, misionarii catolici şi solii. Aceştia călătoreau cu propriile mijloace sau cu trăsuri oferite de domn, în funcţie de importanţa pe care o aveau. Spre finele epocii a fost introdus transportul de persoane cu poştalionul – trăsură care ducea corespondenţa, trasă de mai multe perechi de cai.

Drumurile erau foarte proaste, prăfuite vara şi mocirloase toamna. De asemenea, călătoriile nu erau tocmai sigure, pădurile dese constituind locuri bune pentru tâlhărie. Spre finele evului mediu, în oraşe apar drumurile „podite” – acoperite cu bârne de lemn – care protejau de noroi şi permiteau apei să curgă pe dedesubt. Înainte de aceasta se încerca îmbunătăţirea lor cu ajutorul pietrişului.

Călătorii aveau posibilitatea de a se odihni peste noapte în mănăstiri, pe la casele oamenilor sau, mai târziu, în hanuri. Locuitorii care îşi aveau casele în apropierea unui drum principal erau obligaţi, prin porunci domneşti, să adăpostească persoanele de seamă care treceau pe acolo, oferindu-le, de asemenea, hrană sau altele necesare pe propria cheltuială.

Deşi moravurile elitelor şi cele ale oamenilor de rând erau foarte asemănătoare, distracţiile lor difereau într-o măsură sau alta. Acest fapt s-a datorat, în mare parte, atât reperelor culturale tot mai diferite pe care le aveau, cât şi posibilităţilor materiale.

Prăvăliile de prin târguri aveau beciuri transformate în cârciumi unde se vindea vin. Unii dintre orăşeni îşi petreceau, aşadar, o parte a timpului liber acolo. Aceste locuri nu erau văzute cu ochi buni de toată lumea, fiind considerate rău-famate.

În afara jocurilor de societate specifice – zaruri, cărţi etc., existau numeroase jocuri câmpeneşti. Ele erau practicate în timpul liber ori în zilele de sărbătoare, cum era, spre exemplu, halcaua. Aceasta consta în introducerea unei suliţe într-un inel din fuga calului.

Muzica şi dansul au făcut întotdeauna parte din vieţile oamenilor, românii nefiind o excepţie. Nu exista petrecere fără ca aceste elemente să aibă un rol central. Spre finele epocii începe să capete importanţă şi teatrul – iniţial reprezentaţiile dându-se doar în casele înaltei societăţi.

Viaţa sexuală şi moravurile omului medieval se aseamănă mult cu realităţile contemporane nouă, în ciuda unei posibile imagini eronate care ar putea exista. Traiul în concubinaj, adulterul, pedofilia, perversiunea sexuală şi homosexualitatea erau la fel de prezente ca şi astăzi. Toate aceste comportamente erau aspru condamnate şi pedepsite atât de legile bisericeşti, cât şi de cele laice. Biserica încerca să controleze inclusiv ceea ce se petrecea în dormitoarele cuplurilor căsătorite.

Prostituţia înflorea prin cârciumi sau clandestin. Proxeneţii timpului purtau denumirea de codoaşă, codoş sau hotru şi, cu toate că existau legi împotriva lor, această ocupaţie era, în realitate, tolerată. Prostituatelor li se spunea, în mod generic, curvă – termenul desemnând, în epocă, pe femeile care îşi vindeau trupul. Cinghezele, deşi se ocupau cu cântatul din tamburină pe la petreceri, erau considerate „spurcate” şi nedemne de luat în căsătorie. Membrii clerului nu aveau voie să le privească.

Unul dintre principalele atentate la moravuri era violul – denumit în epocă siluire sau ruşinare. Făptaşul era obligat să o ia în căsătorie pe victimă dacă aceasta fusese fată mare ori să-i plătească o despăgubire. Amestecarea de sânge sau incestul reprezenta întreţinerea de relaţii sexuale cu rude, indiferent dacă erau de sânge sau doar spirituale – cum sunt naşii.

Un obicei interesant legat de păzirea bunelor moravuri este descris de Dimitrie Cantemir. Acesta povesteşte cum femeile care erau găsite „necurate” în noaptea nunţii erau urcate într-o căruţă şi făcute de râs în întreaga comunitate. Adulterul se pedepsea la fel de vizibil, făptaşul fiind plimbat gol, aşezat invers călare pe un măgar.

Înainte de apariţia spitalelor – în epoca modernă, în ţările române oamenii bolnavi apelau la ajutorul vracilor, al babelor din sat ori îşi căutau leacul la vreo mănăstire unde auziseră că erau icoane făcătoare de minuni. Membrii elitelor în schimb – în special familia domnească – făceau apel la medici străini. Prima lucrare de medicină scrisă în limba română va apărea în secolul al XVIII-lea.

Cei care se ocupau de sănătatea trupească a românilor medievali se împărţeau în mai multe categorii: clandestinii – lecuitori, cimpoitori, fermecători sau vrăjitori, cei recunoscuţi oficial – bărbieri, moaşe, vraci, doctori şi chirurgi, cărora li se alătură spiţerii – ce se ocupau cu prepararea şi comercializarea medicamentelor. Bărbierii, pe lângă ocupaţia lor obişnuită, primiseră dreptul de a efectua mici operaţiuni stomatologice sau chirurgicale.

Existau anumite cunoştinţe de embriologie, ştiindu-se cu aproximaţie cum evoluează şi se hrăneşte fătul în uter. Multe aspecte, însă, provin mai degrabă din imaginaţie. Astfel, de exemplu, se credea că un copil seamănă mai bine cu acela dintre părinţi care i-a dat mai multă „sămânţă”. De asemenea, naşterea copiilor cu handicap era pusă pe seama împreunării şi conceperii în timpul menstruaţiei.

Printre cei care practicau un fel de medicină ca amatori se numărau moaşele sau femeile „pricepute” din comunitate. Acestea aveau diferite cunoştinţe legate de naşteri, fiziologia femeii şi anatomia ei, în general. De aceea, atunci când era nevoie de mărturia virginităţii unei fete se făcea apel la acestea. Un alt motiv este faptul că mentalitatea vremii nu permitea ca un bărbat străin să vadă o femeie dezbrăcată şi cu atât mai puţin să o atingă. Moaşele sau babele cunoscătoare de leacuri ştiau să folosească şi ierburi otrăvitoare pentru a provoca avortul, spre exemplu.

În evul mediu românesc se poate vorbi despre un fel de medicină legală. La procesele privind moartea sau rănirea cuiva erau chemaţi, uneori, bărbieri, doftori sau alţi specialişti – pentru a depune mărturie. Uneori aceştia erau chemaţi şi după executarea unei pedepse fizice, pentru a se îngriji de condamnat.

Până la apariţia medicinii moderne, bolile curmau multe vieţi de timpuriu. Un bun exemplu este faptul că, deşi natalitatea era crescută, în multe dintre familii nu ajungeau la maturitate toţi copiii. Pe de altă parte, naşterea era o loterie şi pentru vieţile femeilor, întâmplându-se nu rareori ca acestea să moară în timp ce-şi aduceau pe lume copiii.

Primele aşa-zise spitale au fost bolniţele mănăstireşti. Cunoştinţele medicale ale călugărilor se limitau, probabil, la tratamente naturiste şi câteva informaţii din antichitate păstrate în unele cărţi cu iz bisericesc. Aceştia considerau că exista o strânsă legătură între bolile sufletului şi cele ale trupului, aplicând, de aceea, rugăciunea şi postul ca tehnici de vindecare. Mănăstirile erau alese în principal în cazul bolilor psihice, cele mai strâns legate de suflet. Duhovnicii au fost, din anumite puncte de vedere, primii psihologi sau terapeuţi.

Leacurile erau de mule ori unele eficiente, conţinând substanţe utilizate şi astăzi în medicină. Altele, însă, ţineau mai degrabă de asocieri simbolice eronate. Pentru epilepsie, considerată în epocă posedare, unul dintre leacuri era oferirea de pâine cu iniţialele lui Iisus Hristos scrise pe ea sau, poate, anafură. Mai interesantă este asocierea directă a problemei de sănătate cu un obiect analog. De exemplu, pentru cine urina noaptea în somn era recomandată o vezică de porc arsă, băută cu vin.

Primele iniţiative legate de o formă a asistenţei sociale au fost unele private. Domnii şi boierii îşi foloseau averea pentru a face acte de milostenie – cerinţă de bază a credinţei creştine. Aceste acte de caritate implicau întotdeauna Biserica – instituţie ce intermedia toate aceste acţiuni prin gestiunea fondurilor şi prin acţiunile propriu-zise efectuate de membrii clerului. Oamenii îşi căutau în Biserică atât vindecarea sufletului, cât şi pe aceea a trupului.

Persoanele nevoiaşe sau bolnave erau adăpostite în bolniţe sau diverse alte clădiri de pe lângă biserici şi mănăstiri. Cu timpul acestea au devenit neîncăpătoare, fiind nevoie de construirea unor spitale pentru bolnavi, ospicii pentru nebuni, azile pentru bătrâni, orfanotrofii pentru orfani etc. Primele astfel de aşezăminte au fost construite din donaţii particulare.

Membrii societăţii care aveau nevoie de ajutor spiritual şi, mai ales, material au fost organizaţi în societăţi de într-ajutorare cu reguli clare, numite bresle. Astfel apar în ţările române bresle ale calicilor sau ale mişeilor – adică ale ologilor. Deoarece acestea au fost neglijate cu timpul, nemaiobţinând venituri suficiente, calicii ajung să fie identificaţi cu sărăcia extremă, împinşi spre statutul de marginali.

Deşi instituţiile de caritate şi asistenţă socială au avut un rol important în epocă, existenţa lor a determinat şi apariţia unei noi categorii sociale, care supravieţuieşte până astăzi – falşii săraci. Aceştia găsiseră o modalitate de a trăi fără să muncească, apelând la ajutoare.

Oamenii au simţit mereu nevoia să-şi ofere explicaţii pentru cauzele anumitor fenomene. De asemenea, au simţit că vieţile lor sunt guvernate de puteri aflate dincolo de voinţa lor – ceea ce le-a creat impresia de supranatural. Toate aceste credinţe s-au îmbinat, la români, cu idei de origine creştină.

Se considera că sufletul sălăşluieşte în tot corpul. Totuşi unele părţi ale trupului erau considerate mai importante decât altele din acest punct de vedere, observându-se că rănirea lor ducea la moarte – inima, capul şi arterele sanguine principale. Strâns legată de această idee era credinţa conform căreia, dacă trupul nu se păstra întreg după moarte, cu toate membrele etc., persoana respectivă nu va putea învia la a doua venire a lui Hristos.

Oamenii timpului credeau în farmece şi blesteme în aşa măsură încât le invocau chiar şi la procese. Blestemul era, de altfel, larg acceptat inclusiv la curtea domnească, domnul încheindu-şi orice act de danie printr-o imprecaţie aruncată asupra aceluia care i-ar fi încălcat prevederile.