Regina Elisabeta a României
Regina-poetă a României
autor Melinda Erdei-Vörös, martie 2017
Prin căsătoria cu Regele Carol I, Elisabeta de Neuwied a devenit regină a României. Aceasta s-a implicat mai puțin în viața politică, dar a câștigat pe terenul instituțiilor caritabile și în valorificarea unor elemente specifice românilor. A impulsionat dezvoltarea culturii, a înființat spitale și a stimulat producția meșteșugărească.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Regina Elisabeta a României, născută Principesă de Wied, a făcut parte dintr-o familie de erudiți, artiști și oameni politici. De confesiune luterană, familia de Wied a făcut numeroase acțiuni de caritate și de-a lungul secolelor și-a extins domeniul stăpânit. Primele amintiri ale Elisabetei sunt învăluite într-o aură sobră din care lipsește veselia.

Cele dintâi informații asupra strămoșilor familiei princiare de Wied datează din secolul XI. Anuarele genealogice atestă înrudirea conților de Wied cu ducele Heinrich de Sax, cu Frederic Barbarossa, cu Casa Isemburg și, spre secolul XV, cu Casa de Leiningen-Westerburg. Reședința primilor conți a fost castelul Ober Alt Wied ale cărui ruine le putem vedea și în zilele noastre. Contele Teodor de Wied, desemnat arhiepiscop de Trier, a instaurat deviza familiei: fidelitate et veritate, în traducere fidelitate și adevăr. Blazonul familiei avea ca simbolistică păunul.

Dinastia de Wied a dat lumii o serie de artiști, oameni de litere, savanți, militari și prelați. Contele Arnold de Wied a fost uns împărat de Frederic Barbarossa la Aix la Chapelle, în secolul X. Șase secole mai târziu, Hermann de Wied a simpatizat cu mișcarea lui Luther. Protestanții au găsit adăpost în orașul Neuwied, fondat de Friedrich de Wied. Distruse în cadrul Războiului de treizeci de ani, orașul și castelul Neuwied au fost reclădite de urmașii Friedrich Wilhelm și Friedrich Alexander. Acolo s-au reunit o serie de secte protestante și au prosperat centre industriale.

Războaiele napoleoniene au afectat domeniul de Neuwied care a fost nevoit să se restrângă la personalul strict necesar. Viața dusă de familia de Neuwied s-a dovedit a fi una cumpătată, liniștită și veselă. Călătorul Karl Baedeker semnalează că orașul Neuwied avea la momentul 1848 străzi largi, școli și fabrici frecventate de catolici, protestanți, moravi, menoniți și quakeri. Aceeași combinație de veselie, severitate și muncă o întâlnim în cadrul casei de Wied în decursul secolelor.

Din partea tatălui, principesa Elisabeta își amintește de înmormântrea bunicii sale și de unchiul Maximiliam de Wied. Acesta a călătorit în America de Nord și Brazilia, descoperirile și aventurile sale le-a consemnat alături de niște desene. O specie de orhidee a primit numele de „nuewiedie” și o felină de talie mică denumirea de „leopardus wiedii”. Din partea mamei, amintirile erau triste și macabre prin latura violentă asociată cu familia princiară.

Mama principesei Elisabeta a fost Principesa Maria, fiica ducelui de Nassau,o femeie frumoasă și inteligentă. Inițial, aceasta a fost promisă țarului Alexandru al II-lea, mai apoi curtea de la Nassau și-a revizuit planurile, iar Maria a fost promisă principelui Hermann de Wied. Referitor la tatăl său, principesa Elisabeta a consemnat numeroase pasaje. Princiepele Hermann a fost artist preocupat de pictură și un gânditor devotat studiului metafizicii și hipnozei. Nunta lor a fost privită cu uimire și considerată ciudată de tânăra Elisabeta.

De când a fost adusă pe lume, Elisabeta s-a aflat în căutarea răspunsurilor pentru toate întrebările unui copil curios. Dorința de a învăța, de a se perfecționa și de a persevera în cât mai multe domenii au caracterizat-o toată viața pe regina Elisabeta. Veselia și buna dispoziție la proporții mari, le-a experimentat doar în copilărie. După ce s-au născut și alți frați, printre care Otto a fost cel mai problematic din punctul de vedere al sănătății, Elisabeta a dus o viață încărcată de griji și gânduri sumbre.

La un an și jumătate după căsătoria Principesei Maria și Principelui Hermann, s-a născut primul copil al cuplului, Elisabeta Paulina Otilia Luiza de Wied, botezată după numele nașelor sale. Până la vârsta de cinci ani, Elisabeta s-a dovedit a fi un copil vioi, în căutarea de noi jucării. Obișnuia să își facă din pernuțe și taburete păpuși, realizând o întreagă astfel de „familie”. Dispoziția extrem de bună și firea veselă a Elisabetei i-a atras porecla „Vâltoarea”. A poza pentru portrete, a sta nemișcată i se părea un chin. Acest suflet atât de „viu” s-a schimbat într-un timp scurt datorită educației severe.

Una din cele mai marcante amintiri ale copilăriei a fost inundația din 1847. Rinul a acoperit orașul Neuwied, iar familia princiară ajuta sinistrații din toate părțile cu ajutorul unor bărci. Chiar și cimitirul a fost luat de ape și pluteau sicriele semi-deschise. Încă din copilărie, Elisabetei i-a fost impus un sistem rigid și sever de educație. Mama ei, bolnavă, nu a reușit să se ocupe așa cum și-ar fi dorit de educația Elisabetei, dar s-a implicat în angajarea unor guvernante și bone foarte dure. Curțile germane considerau acest sistem de educație singurul capabil să educe cum trebuie o viitoare principesă.

Pentru atitudinea și comportamentul maltratant, guvernantele nu au fost trase la răspundere. Elisabeta amintește într-una din nuvelele sale că la o greșeală minoră, guvernanta irlandeză a legat-o de mâini și picioare și a închis-o într-un sac, fiind expusă la vederea tuturor din casă. Astfel s-a produs schimbarea Elisabetei într-o ființă serioasă, tot mai preocupată de studiul limbilor străine și din ce în ce mai meditativă asupra originilor sale.

Cel de-al doilea frate al Elisabetei s-a născut cu o malformație și au fost necesare operații repetate, prelungind boala micului Otto până la vârsta de 12 ani. În acest răstimp tatăl Elisabetei, pentru a se elibera de chinuri, a plecat în Cuba. De acolo se întoarce surd. Concomitent, boala mamei Elisabetei a dus la retragerea familiei în vila Vinea Domini. Aici, însă, principesa Maria a avut parte de vizite din partea altor principi, duci, cavaleri și alți erudiți. A urmat o perioadă de călătorii la Hastings, Insulele Wight și Paris în căutarea vindecării atât micului Otto, cât și a principesei Maria.

La Paris, Elisabeta a luat lecții de matematică, materie la care nu se pricepea foarte bine, dar recupera la franceză, geografie și recitări. Înapoiată la Neuwied, Elisabeta era educată de mama sa care trezea copiii în zori și le citea din Biblie. La mese, discuțiile de filosofie, literatură și istorie aveau ca scop tot educarea. De la vârste fragede, copiii erau familiarizați cu conceptele de sărăcie, boală, caritate, alinare. Elisabeta făcea vizite dese la spitale, aziluri de copii și de săraci.

Ceea ce a încercat să distrugă mama Elisabetei, și anume plăcerea poeziilor, s-a dovedit să fie și mai profund cultivată de mica principesă. Învățătoarea Jose a dăruit Elisabetei nuvela „Lumea atât de largă” de Elizabeth Wetherell. Învățătorul Sauerwein i-a învățat pe copiii familiei de Wied noțiuni de politică europeană, de instituții politice europene și limbi străine. Chiar și tatăl principesei a contribuit la educația ei prin lecții de filosofie, pictură și desen.

Cu trecerea timpului, Elisabeta a căzut tot mai mult de acord cu părerile mamei sale care credea că pe cât de grea e viața, pe atât de frumos poate să fie ceea ce așteaptă omul după moarte. Moartea, în concepția mamei Elisabetei, era o eliberare de toate grijile pământești și era un lucru de dorit. La acestea se adaugă o atitudine severă față de micuța Elisabeta în ceea ce privește educația. Tinerețea Elisabetei a stat sub semnul permanentelor griji față de familia bolnăvicioasă și sub dorința arzătoare de a învăța tot ce se poate.

Întreaga copilărie și tinerețe a principesei Elisabeta a fost marcată de ideea morții care plutea zi de zi în aer. Starea de sănătate a mamei, care țipa chiar și în timpul nopții de dureri, cea a tatălui total schimbat în urma călătoriilor, respectiv a fratelui Otto au creat o viziunea sumbră asupra vieții. Timp de doi ani, Elisabeta a călătorit în Elveția și Milano, apoi a fost invitată la Berlin. Aici a fost pusă în legătură cu familia de Hohenzollern-Sigmaringen.

Pentru a continua educația tinerei Elisabeta, mama acesteia i-a propus să predea lecții fiicelor baronului Bibra. Meseria de dascăl a înveselit-o pentru o perioadă. Au urmat, însă, două episoade triste: moartea fratelui Otto și a prietenei Maria de Bibra. Sprijinul moral de care avea nevoie Elisabeta nu i-a fost acordat deoarece fratele ei Wilhelm a făcut rujeolă, fiind internat la spitalul din Basel.

La insistența nașei Elena, Elisabeta a petrecut trei luni la Sankt Petersburg unde și-a dezvoltat cunoștințele și cultura generală. Locuia într-un palat splendid, cu personal numeros, o bibliotecă fascinantă și dormitoare încăpătoare. În Rusia, a luat lecții de pian, de desen, de limba rusă, studia istoria Angliei, opera lui Shakespeare, frecventa opera și diverse conferințe. Buna dispoziție a fost întreruptă de crize de gastrică și o ușoară febră tifoidă. A urmat vestea morții tatălui, iar principesa, slăbită de boală, nu a reușit să asiste la înmormântare.

Primele zile cu adevărat liniștite din tinerețea principesei Elisabeta au fost cele din primăvara anului 1863 când a vizitat-o nașa ei, Marea Ducesă Elena a Rusiei. Vizitele unor mari personalități au reprezentat un răsfăț pentru curiozitatea Elisabetei. În perioada respectivă a făcut cunoștință cu fostul guvernator al Principatelor, Pavel Kiseleff, cu care efectua plimbări matinale și cu filosoful Ernest Naville.

Reîntoarsă la Neuwied, principesa Elisebeta s-a confesat fratelui Wilhelm, menționând într-o scrisoare că asupra castelului domina un aer trist și melancolic, diferit de cel din Rusia, iar fiecare fereastră spre care privea îi amintea de un om drag, trecut în eternitate. A urmat o perioadă de călătorii la Roma și Neapole, cu misiunea reprezentării casei de Wied la diverse evenimente. În timpul liber, Elisabeta și-a asumat rolul de dascăl. Descrierea peisajelor italiene au cuprins pasaje întregi în scrisorile principesei.

Viața tinerei Elisabeta a devenit tumultuoasă, fiind entuziasmată de destinațiile noilor călătorii și de evenimentele la care trebuia să participe. La Paris, a fost prezentată în cadrul unul bal Curții lui Napoleon al III-lea. Stockholm-ul și peisajele suedeze au fascinat-o pe principesă. O scurtă escapadă la Helsinki îi va releva o multitudine de lacuri, castele, brazi și stânci. Nu e de mirare că principesa a început să învețe limba suedeză. Întoarsă la centrul cultural german Heidelberg, Elisabeta s-a reapucat de studiile de filosofie. În același timp, o îngrijora faptul că la vârsta de 26 de ani încă era necăsătorită.

Elisabeta a fost considerată de toate curțile regale europene o „partidă” bună pentru mariaj, mai ales din punct de vedere politic. Fizic era apreciată de marile doamne ale Europei, însă în privința intelectualului era atât de completă, de dezvoltată și de ageră la minte încât speria pretendenții. Căsătoria ei cu Carol de Hohenzollern s-a realizat rapid și s-a bazat nu neapărat pe iubire, ci pe un sentiment de prețuire și devotament. Marele regret al cuplului a fost moartea unicului copil, principesa Maria de România, la vârsta de 4 ani.

Mama Elisabetei, rămasă văduvă, a decis să recâștige renumele familiei de Wied prin alianțe matrimoniale cât mai de succes. În privința fiicei sale Elisabeta, Maria de Wied a rămas profund îngrijorată. Cu o vârstă de peste 26 de ani, Elisabeta amenința să se căsătorească cu un văduv sau să îmbrățișeze profesia de dascăl. Aerul mult prea studios al Elisabetei nu atrăgea mulți pretendenți.

La 27 august 1870 s-a născut Principesa Maria, unicul copil al cuplului princiar. Constantin Cantacuzino, medicul regal, a zvonit prin București că Principesa Elisabeta urma să mai nască nouă copii, rezolvându-se agitația produsă în jurul problemei succesorale. Retrași la Sinaia, cuplul și pricipesa Maria, botezată în rit ortodox, au trăit în două chilii mănăstirești. Copila, poreclită Itty, s-a dovedit a fi veselă, drăguță și înțeleaptă.

Din perspectiva viitorului soț, lui Carol de Hohenzollern i-a fost prezentată o lungă listă cu posibile soții. Prietenul și vărul său, Principele Friedrich Wilhelm al Prusiei, i-a sugerat lui Carol o întâlnire la Koln cu Principesa Elisabeta de Wied. Numele acesteia se afla pe listele matrimoniale ale tuturor marilor puteri europene, dar era considerată o ființă aparte „dificilă” așa cum o caracteriza Regina Victoria a Angliei. Principele Carol, aflat într-un turneu european de întărire a legăturilor diplomatice între România și celelalte țări, a acceptat întâlnirea.

Tifosul, scarlatina și variola au cuprins Bucureștiul, iar numărul victimelor a fost deosebit de mare pentru anul 1874. Principesa Maria s-a îmbolnăvit de scarlatină. Acele zile de boală au ținut trezi cuplul princiar, iar fetița trecerea prin stări deosebit de grave, gemând, plângând, făcând febră și în cele din urmă, murind în brațele mamei sale. A fost înmormântată în grădina Cotroceniului cu funeralii fastuoase și i s-a ridicat o statuie executată de germanul Karl Stork.

Moartea principesei Maria a dus la o perioadă de tăcere între părinții îndoliați. Elisabeta s-a retras, refuza să mănânce și să se plimbe, iar Carol s-a implicat și mai mult în treburile statului încercând să uite de nefericire. Elisabeta a notat într-o scrisoare că după 18 pierderi de sarcini a rămas profund deziluzionată și fiecare eșec reprezenta o lovitură și mai dură. Medicii i-au sugerat Elisabetei tratament cu apele minerale englezești, călătorii fiind întreprinse la Londra, Oxford, Brighton, Woolwich și Chislehurst.

Ceea ce Elisabeta a notat în jurnal a fi o „întâlnire întâmplătoare”, Carol a descris cu lux de amănunte complotul întâlnire. Totul fusese aranjat, pregătit și „înscenat”, iar Elisabeta a găsit aceste evenimente emoționante și fermecătoare. Discuțiile, plimbarea la grădina zoologică, concertul interpretat de Clara Schumann au fost detaliat plănuite pentru seara de 12 octombrie 1869. Patru zile mai târziu a avut loc logodna celor doi la castelul Monrepos, iar într-o lună s-a ceremoniat căsătoria în rit catolic și luteran.

Relația dintre Elisabeta și Carol, așa cum au consemnat ambii, s-a bazat mai degrabă pe un profund sentiment de devotament unul față de celălalt și al ambilor față de poporul român. Cuplul a rezistat încercărilor la care a fost supus: pierderea fetiței Maria, dezastrele interne ale statului, perioade de despărțire cauzate de războaie, boli și intervale de timp depresive. În acest sens este semnificativ jurământul de căsătorie al cuplului, și anume cuvintele lui Rut către Naomi din Vechiul Testament.

Așa cum principele Carol la venirea sa în România a rămas uimit de realitățile românești, și principesa Elisabeta a fost șocată să constate o „rămânere în urmă” a României față de celelalte state europene. Structura casei și a localităților, moda, limba și societatea în sine au reprezentat factori delicați în acomodarea principesei.

Elisabeta, alături de Carol, a ajuns în România călătorind pe Dunăre până la Giurgiu, la bordul vaporului Franz Joseph. De la Giurgiu la București, cuplul a călătorit cu trenul. În gară au fost așteptați de o mulțime numeroasă, la Patriarhie au fost binecuvântați încă o dată și în cinstea celor 40 de județe existente s-au căsătorit 40 de cupluri de țărani. Imaginea capitalei a dezamăgit-o pe principesă. Ea s-a îmbolnăvit de rujeolă la o zi după sosire și neavând nici o cunoștință în România s-a simțit solitară o perioadă, numele ei regâsindu-se în bârfele cotidiene.

Primele luni de zile petrecute la București s-au conturat în jurul numeroaselor audiențe. Lumea era curioasă să o întâlnească pe principesă, aceasta la rândul ei era interesată de societatea în general. A fost impresionată de mulțimea vorbitorilor de franceză cu care a reușit să intre mai ușor în discuții. Unele persoane vorbeau de rău viața cuplului princiar, o acuzau pe principesă de rigiditate, pe Carol de frigiditate. În ciuda părerilor de atunci, principesa s-a concentrat pe acțiunile de caritate și pe atribuțiile specifice unei principese.

Prima instituție de care s-a ocupat principesa a fost Azilul Doamna Elena, a cărui construcție a fost terminată și s-a ridicat o capelă în care principesa a desfășurat meseria de dascăl. Au fos traduse și tipărite nuvele franceze. În cadrul Războiului de Independență s-a creat un serviciu de ambulanță, au fost organizate spitale, ambulatorii și barăci. Exemplul ei a fost urmat în toată țara, fiind construite spitale. O lucrare de amploare a reprezentat amenajarea Castelului Peleș, loc îndrăgit de odihnă, pace și bucurie.

Viața politică zbuciumată a României a cauzat câteva restricții în relaționările dintre principi și familiile lor din Germania. Marea majoritate a populației era filofranceză, iar evenimentele europene au împărțit părerile între popor și familia conducătoare care era filogermană. De exemplu, Elisabeta fiind plecată la o cură în străinătate a preferat să se întâlnească cu familia sa în Olanda. După aproape un deceniu și jumătate, printre invitați la București s-au regăsit rude ale cuplului regal.

Dintr-un interviu al Elisabetei din 1906 aflăm că aceasta se trezea de regulă la ora 6, iar până la ora 8 lucra singură în birou. Urma micul dejun alături de soțul ei, aceasta îi citea telegramele și ziarele de dimineață. Avea o oră rezervată pentru audiențe. Urma un dejun cu numeroși comeseni, discuții dificile și o scurtă siestă. Regina se retrăgea la muncă în birou până după-masa când lua ceaiul cu regele Carol. Cina era urmată de obicei de teatru sau cercuri literare.

În desfășurarea activităților zilnice, regina Elisabeta era ajutată de două doamne de onoare, Zoe Begnescu și Maria Poenaru, o secretară și o cititoare. Se adaugă un număr de domnișoare nobile, din pătura mai săracă. Acest personal, în mare parte plătit, acompania regina la audiențe, îi citeau sau îi aduceau zvonuri din societate pe care le dezbăteau cu febrilitate.

Regina Elisabeta a realizat o vastă operă, redactând scrierile sale sub pseudonimul Carmen Sylva care se traduce prin „Cântecul pădurii”. Elisabeta a încercat să pună mai presus calitatea sa de regină decât de poetă, dar nu reușea tot timpul. Pe lângă scris, regina interpreta pian, orgă și canto, picta, realiza manuscrise, și traducea în diverse limbi.

După moartea principesei Maria, cuplul princiar întristat primea condoleanțe zilnice din partea populației. Pe Elisabeta a impresionat-o profund poezia „Glas venit de dincolo de stele” a lui Vasile Alecsandri pe care îl cheamă îndată la curte. Astfel a început prietenia celor doi, materializată prin sprijin reciproc și realizări literare însemnate. Regina va traduce în germană numeroase lirici românești cuprinse în cartea „Rumanische Dichtungen”. Pe ascuns, ani la rând a încercat să traducă poeziile lui Alecsandri. La rândul lui, poetul a dedicat poezii reginei: „Dorul de brazi”, „Balada Peleșului”, „Regina Sylva”.

Șederea reginei la Sinaia, familiarizarea cu legendele locale și imaginația sa au dat naștere la „Povestirile Peleșului”, apogeul creației artistice în proză. Fiind la modă proza, regina Elisabeta a abandonat lirica. În colaborare cu Mite Kremnitz, aceasta a redactat „Romanul unei principese”. Având succes, a urmat o nouă colaborare materializată în romanul „Astra”. Munca depusă de cele două a fost asiduă, romanele s-au scris în circa 3 săptămâni. Cea de-a treia colaborare, „Poșta militară” a fost o nereușită, având prea multe implicații politice.

Primele încurajări pentru debutul literar al reginei au venit din partea ambasadorului Rusiei, Wilhelm de Kotzebue, și a romancierului Paul Lindau. Aceștia au văzut traducerile reginei și le-au publicat în reviste germane. În concepția reginei, poezia trebuie să reflecte stări de momente, să fie iscălită cu sentimentele aflate la cote reale, și nu regândite sau reevaluate posterior. În acest mod a redactat primele trei poeme: „Safo”, „Hammerstein” și „Furtuni”. Primul volum publicat a fost semnat sub pseudonimul Carmen Sylva.

În timpul vieții regine, s-a păstrat o atitudine rezervată în ceea ce privește criticare operelor sale datorită poziției de regină și a limbilor în care și-a scris sutele de opere. Carol I era bucuros de succesul soției sale, ambii completându-și unul altuia imaginea în societate. Regina Elisabeta a activat pe plan literar și în domeniul scrierii biografiei. Este vorba de biografia baroanei Nathalie von Stackelberg. Pentru a-și impune imaginea de regină-poetă, Elisabeta s-a folost de gravuri, dar mai ales de tablouri care o surprindeau scriind, citind sau pictând.

Pseudonimul ales de regină, poate și cu scopul de a delimita latura poetică de cea oficială de regină, a fost explicată în culegerea „Mon Repos”: cuvântul „carmen” însemnând „cântec” amintea de latinitatea țării, iar „sylva” în traducere „pădure” amintea de locurile din copilărie din zona Nuewied. Printre poezii, nuvele, povești, traduceri, regina a realizat o culegere de aforisme intitulată „Cugetările unei regine”. Referitor la moartea fiicei sale e semnificativ pasajul: „O casă fără copii e ca un clopot fără grai. Căci el ar suna atât de frumos, dacă ar avea cine să-l treazască”.

Regina Elisabeta a creat de-a lungul șederii sale în România numeroase pergamente pictate. Câteva se păstrează și azi, de exemplu la Curtea de Argeș, un monument restaurat tot de familia regală. Unele pergamente create pentru Sinaia au fost create de regina Elisabeta cu viitoarea regină Maria. În creațiile picturale și decorative, regina Elisabeta nu ținea cont de reguli sau proporții. Unele persoane solicitate să pozeze pentru regină, acceptau cu teamă și din respect. Viitoarea regină Maria privea cu reținere unele ornamente mult prea încărcate și extravagante.

Felul în care regina Elisabeta privea lucrurile, maniera de a trata unele persoane și legăturile stabilite cu alte persoane de rangul ei, deseori i-au creat probleme. Încă de la sosirea la București, numele ei a ocupat locul în bârfele cotidiene. Ori era considerată extravagantă, ori foarte serioasă și rigidă. Ca poetă, lumea s-a rezervat să o critice. Ca regină au existat momente în care inclusiv Carol a apostrofat-o pentru anumite atitudini.

Din scrierile reginei reiese evident profunda ei simpatie către poetul Alecsandri. Deși conștientă că deciziile politice ale lui Carol sunt întemeiate, regina a forțat lucrurile, cerându-i acestuia să acorde lui Vasile Alecsandri postul de ministru plenipotențiar la Legația românească de la Paris, poetului i s-a acordat o pensie considerabilă și era invitat deseori la Sinaia în vacanțe. Regele nu s-a opus faptelor menționate anterior, văzând în Alecsandri un om forte în careul literar.

Prin intermediul Elenei Văcărescu, domnișoara de onoare a reginei, aceasta din urmă a intrat în legătură cu romancierul Pierre Loti. Regina a tradus operele romancierului în germană și l-a invitat la Sinaia. Carol I a fost ocupat cu dechiderea Parlamentului de la București, iar regina l-a primit singură pe Loti. Deși îi era interzis să călărească și să facă excursii în zonele sălbatice ale Sinaiei, regina i-a propus lui Loti o adevărată expediție care s-a soldat cu multe surprize: caii luați de la țărani erau prost hrăniți și slabi, a ploat în a doua parte a zilei, excursia s-a prelungit și castelul era alarmat de lipsa reginei, un urs a tăiat calea „turiștilor”.

Cu ocazia unui popas la Viena, regina a participat la o piesă de teatru scrisă de ea și regizată în cinstea ei. Regina a organizat o mare recepție la care au fost invitați actorii, nobilii și burghezii. Unii arhiduci s-au simțit ofensați să împartă masa cu niște actori, astfel că împăratul Austro-Ungariei a fost înștiințat și a mărturisit regelui Carol cât de enervat s-a simțit de inițiativa reginei.

Moartea împăratului german Wilhelm și a fiului acesta Friedrich al III-lea a scos Europa din seria monotonă de ceremonii, parade militare și întâlniri de tot felul. Regina a trimis noului împărat un cântec de rugăciune în loc de condoleanțe, însă acesta nu a apreciat gestul, a acuzat-o pe regină că suferă de „poetită” și i-a spus lui Carol că femeile nu sunt bine venite la asemenea manifestări. Regina Elisabeta nu a fost invitată la înmormântări, iar drept revoltă s-a retas trei săptămâni pe Insula Sylt. Chiar și acolo, regina a continuat să scrie, redactând drama „În amurg”.

Familia Văcărescu a avut în trecut reprezentanți importanți pe plan politic românesc, însă în secolul XIX a decăzut și greu își mențineau rangul în societate. Fiica familiei, Elena Văcărescu, a fost luată de regină ca domnișoară de onoare ca să îi faciliteze revenirea în înalta societate. Fiind protejata Elisabetei, regina a sprijinit logodna dintre Elena și viitorul rege Ferdinand. Consiliul de Miniștri a intervenit brutal, susținând că regele trebuia să se căsătorească cu o egală în rang, preferabilă din străinătate. În ciuda intervențiilor din partea reginei, din ordinul regelui Carol I, domnișoara Văcărescu a fost exilată.

Concepțiile Elisabetei asupra unor probleme nu s-au schimbat, deseori acționând fără să se consulte cu Carol. În acest sens, regina a menținut legăturile cu fosta domnișoară de onoare, Elena Văcărescu, și cu romancierul Pierre Loti, displăcut de Carol. După moartea lui Carol, regina s-a retras din viața publică și a trăit ultimii ani fără să mai fie satisfăcută de vreo activitate caritabilă, artistică sau literară.

După exilarea domnișoarei de onoare Elena Văcărescu, regina s-a simțit tot mai singură, a renunțat la întâlniri și audiențe, iar Carol o presa cu întrebări de tot felul și îi reproșa anumite comportamente. Relația cuplului regal a trecut printr-o perioadă de răcire. Drept urmare, regina s-a autoexilat la Veneția unde s-a întâlnit cu Elena, dar și cu romancierul Pierre Loti care avea ochi doar pentru regină. Carol s-a supărat atât pe Loti pe care-l considera nepoliticos, cât și pe soția sa.

Invitată în ținutul natal Neuwied, regina Elisabeta a fost primită cu răceală. Mama reginei considera că toate sfaturile și principiile pe care i le-a insuflat Elisabetei, aceasta s-a descotrosit de ele. Atitudinea germană severă și obiectivă părea contaminată cu zurlia și corupția orientală și latină. Reîntoarsă la București, regina și-a „recucerit” demnitatea și proprietățile, nu i-a reproșat exilul soțului ei, ci a acceptat deciziile lui știind că ambii servesc aceleași obiective.

Regina suferea pentru pierderea fiicei sale, iar la sfârșit de secol XIX viitoarea regină Maria născuse deja de două ori. Acele fețe de copii pe care Elisabeta le vedea la Sinaia îi aminteau de fiica sa moartă. Gelozia a ajuns la cote extreme, iar Elisabeta s-a transformat într-o mătușă despotică. Invitații de a curte remarcau acestea în scrisorile trimise spre curțile europene. Neînțelegerile nu au încetat să existe între cele două regine.

Regina Elisabeta s-a ocupat în România de aproximativ 20 de asociații. Un proiect antrenant de care s-a ocupat după 1900 a fost o asociație a orbilor din România numită „Vatra luminoasă”. S-a gândit apoi la o limbă universală în care s-ar putea înțelege toți, devenind președinta Societății de Esperanto din România, apoi și din Europa.

La câteva luni de la izbucnirea Primului Război Mondial, regele Carol I a murit, a fost înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș, unde s-a ținut o slujbă de rit catolic, respectiv altul ortodox. La ceremonia de încoronare a regelui Ferdinand, Elisabeta nu a luat parte. Aceasta s-a retras din viața publică, s-a îmbrăcat în negru și a dat startul unor proiecte care nu au mai satisfăcut-o. Elisabeta a renunțat la plimbări, zăcea în fotoliu zile întregi, dormea într-o cameră neîncălzită, astfel că o congestie pulmonară a dus la deces. Fastul înmormântării ei nu s-a ridicat la nivelul înmormântării lui Carol, însă a cântat unul din protejații reginei, George Enescu.