Înlăturarea lui Cuza și ideea unui prinț străin
Domnul Micii Uniri
autor Melinda Erdei-Vörös, februarie 2017
Alexandru Ioan Cuza are marele merit de a fi realizat Mica Unire prin sprijinul primit din partea populației moldovene și muntene. După ce a îndeplinit obiectivul românilor din cele două Principate, puterile politice au considerat că rolul său a luat sfârșit. Astfel, l-au detronat pentru a deschide un nou capitol în istoria României.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Nemulțumirile față de Alexandru Ioan Cuza au fost legate de programul de reforme și modul în care se preconiza modernizarea statului, de încercările de diminuare a puterilor partidelor politice, de înlocuirea regimului constituțional cu unul autoritar. Presa a urmărit acțiunile domnitorului, l-a discreditat în rezolvarea problemelor interne și l-a acuzat de lipsă de fermitate în conducerea statului. Cuza a instaurat un regim autoritar.

Modernizarea statului nou creat a fost considerată necesară de toate grupările politice și de domnitor. Felul cum a trebuit să se modernizeze prioritățile și momentul aplicării reformelor au fost văzute altfel de fiecare grupare. Au existat disensiuni chiar și în cadrul aceleiași grupări. Pentru început, domnitorul a ținut să desființeze iobăgia. Gruparea radicalilor a cerut modernizarea industriei și a comerțului, în interesul orășenilor.

Jurnalistul C. A. Rosetti, în ziarul său „Românul”, a criticat pașii lenți ai guvernului Nicolae Krețulescu: amânarea rezolvării problemei mănăstirilor închinate, amânarea definitivării legii electorale, întârzierea adoptării bugetului anual. Lui Rosetti i s-au alăturat frații Ion și Dumitru Brătianu, respectiv Ion Ghica. Aceștia au considerat că domnitorul trebuie să domnească fără să guverneze. Declarația lui Cuza de preluare a conducerii guvernului în noiembrie 1863 a trezit suspiciuni asupra instaurării unei dictaturi.

Cea mai arzătoare problemă a vremii a fost adoptarea legii rurale. Ion C. Brătianu a susținut importanța soluționării problemei comerțului, a funcționarilor și a instituțiilor de credit. Dezbaterile au fost urmate de demisia din Adunare a lui Brătianu și Rosetti. Conservatorii nu au dorit adoptarea legii. Liberalii radicali au încercat amânarea acesteia.

În perioada 1862-1863, din 68 de proiecte legislative propuse de Cuza, doar 7 au fost adoptate în Parlament de majoritatea conservatoare. Domnitorul i-a numit pe susținători în posturi cheie și i-a protejat în luptele politice. S-a amestecat în afacerile publice și s-a declanșat o criză constituțională. La 2 mai 1864 a avut loc lovitura de stat prin elaborarea Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris. Documentul cu rol de constituție a acordat domnitorului largi prerogative executive și legislative, diminuând rolul Adunării. S-a instaurat astfel regimul autoritar în România.

În 1862, Cuza a continuat să joace rolul de arbitru între partidele politice. Pentru a-i pune capăt, s-a gândit la reorganizarea statului, și-a arogat atribuții largi și a pus instituțiile sub directa sa influență. A elaborat un proiect de constituție care a restrâns drepturile Parlamentului și a oferit numeroase prerogative șefului statului. Cuza a sperat obținerea sprijinului puterilor europene pentru punerea în aplicare a constituției. Intențiile sale au fost descoperite și s-a produs o reacție dură împotriva sa.

A existat și o mișcare de amploare în favoarea domnitorului. Pe Câmpia Libertății din Blaj s-au sărbătoreit 13 ani de la începutul revoluției pașoptiste. La manifestații, s-au strâns circa 800 000 de semnături ale persoanelor doritoare de definitivarea unirii Principatelor sub conducerea lui Cuza. Mișcarea a constituit un răspuns la presiunea propagandei partidei de dreapta pentru aducerea prințului străin.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost văzută de contemporanii domnitorului ca început al unei etape provizorii și scurte cu scopul înlesnirii aducerii unui prinț străin în Principate. După actul unificării Moldovei cu Țara Românească, politicienii s-au gândit că e firesc ca domnitorul să se retragă. Nu se puteau pune de acord asupra momentului și felului în care să schimbe conducerea țării. Cu scopul detronării domnitorului, s-a format o grupare numită monstruoasa coaliție din reprezentanți ai partidelor Conservator și Liberal. Tabăra coaliției s-a format prin unirea forțelor liberalilor radicali și a conservatorilor de dreapta.

Ceea ce azi istoriografia numește monstruoasa coaliție este rezultatul luptelor dintre politicieni și domnitorul Cuza. Cel mai important factor care a dus la apropierea celor două tabere a fost programul de reforme al domnitorului care a urmărit modernizarea statului român. Unele reforme au atins defavorabil câteva categorii sociale și grupări. Încurajatoare pentru aceste grupări a fost și atitudinea puterilor europene față de politica lui Cuza.

Primii opozanți ai lui Cuza au fost conservatorii. Mari proprietari de pământuri, conservatorii, l-au privit de la început pe domnitor cu suspiciune și ostilitate. Conservatorii au știut că acesta era adept al împroprietăririi țăranilor și și-au simțit amenințată poziția lor politică și economică. Pentru a se asigura că își păstrează privilegiile, Partidul Conservator a elaborat un proiect de reformă agrară. Domnitorul nu a considerat eficient proiectul și nu l-a aprobat. Conservatorii au renunțat la orice încercare de înțelegere cu Cuza.

Liberalii radicali, reprezentanți ai burgheziei mici și mijlocii, au pledat ani la rând pentru realizarea și modernizarea statului național. Gruparea nu a fost omogenă în partea practică a reformelor. Radicalii au dorit mai întâi progres în industrie, fără a se se opune reformei agrare. Cuza, considerând mai importantă problema desființării iobăgiei și a împroprietăririi țăranilor, a atras nemulțumirea radicalilor. Aceasta a fost doar o scânteie, urmând și alte disensiuni între radicali și domnitor.

La adâncirea tensiunilor dintre Cuza și liberalii radicali a dus și concepția asupra realizării aspirațiilor naționale. La nicio lună după dubla alegere, radicalii au înaintat domnitorului memoriul prin care i-au propus formarea unui guvern liberal-radical care să treacă la fapte indiferent de tratatele internaționale și de părerea puterilor garante. Independența statului, râvnită de radicali, nu putea fi obținută în condițiile Principatelor în 1859. Conștient de aceasta, Cuza a ales să lucreze cu moderații, inițiind totuși tratative diplomatice cu puterile europene.

Conservatorii, ostili lui Cuza, au fost convinși că singuri nu-l pot detrona. Ei au căutat o alianță solidă. Inițial, radicalii s-au abținut să îl atace pe domnitor. Au urmărit tactica grupării conservatoare de a-l tachina pe domnitor cu înlocuirea sa cu prințul străin. Monstruoasa coaliție a cuprins atât reprezentanți ai extremelor cât și ai moderaților, precum Ion Ghica. Influența ultimilor nu a fost atât de puternică. Nu a existat un conducător precis al coaliției, ci un comitet de conducere beneficiar de suport mediatic și financiar din partea unei grupări de la Paris.

Existând gruparea opozantă, nu s-a ajuns la un consens în cadrul coaliției. Într-o primă fază coaliția s-a concentrat doar asupra menținerii regimului constituțional. Programul coaliției a fost progesist, deoarece a prevăzut o serie de libertăți precum cea a presei, reorganizarea armatei, desființarea dării. Lovitura de stat al lui Cuza a însemnat eliminarea conservatorilor și a radicalilor de pe scena politică. A doua perioadă, corespunde eforturilor coaliției de înlăturare a lui Cuza.

„Abdicarea” lui Cuza a avut loc în noaptea de 11/23 februarie 1866. Implicați în complot au fost circa 200 de militari și civili. S-a plănuit o largă mișcare a poporului, dar nu s-a realizat. Mai multe mărturii au relatat că monstruoasa coaliție a așteptat înserarea, a pândit din grădina Cișmigiu palatul. Garda domnitorului a trădat. Coaliția a dat buzna peste domnitor și i-a prezentat actul de abdicare. Prin detronarea domnitorului, solidaritatea dintre grupări și-a atins scopul final.

Evenimentul din noaptea de 11 februarie 1866 a fost regizat de C. A. Rosetti și Ion C. Brătianu, alături de o masă importantă de complotiști. Detalii asupra complotului s-au regăsit în diverse memorii ale ofițerilor implicați sau în gazetele vremii. Cuza a fost forțat sp semneze actul de abdicare și exilat. După preluarea conducerii statului de către prințul Carol, s-a redactat o petiție prin care a fost cerută pedepsirea celor implicați în detronarea lui Cuza. Carol a sugerat poporului că nu alimentează trecutul, ci este preocupat de viitor, deci avansările în grad se vor acorda pe baza meritelor.

Ofițerul Valentineanu a relatat în memoriile sale că întreg complotul a fost plănuit cu un an înainte de detronare, iar operațiunea a început prin angajarea unor militari în funcții importante, pentru facilitarea cursului evenimentelor. Planul inițial a prevăzut o mișcare de amploare în stradă cu mobilizarea a 4000 de persoane care să atace palatul, însă de aceasta nu s-a îngrijit nimeni în noaptea acțiunii. Garda personală ce a îngrijit palatul în care s-a aflat domnitorul a fost angajată în complot.

Stan Popescu, care a trimis articole ziarului lui Rosetti, a fost implicat în detronarea lui Cuza fără să fie înștiințat de ce a urmat să se petreacă. A fost martor la eveniment și l-a consemnat în diverse publicații ale vremii. Grupul de civili condus de căpitanul Costescu a așteptat înserarea în șanțul grădinii Cișmigiu, în spatele palatului. Intrarea în palat a fost asigurată de garda personală trădătoare. Complotiștii s-au îndreptat spre camera în care se afla domnitorul și amanta sa, Maria Obrenovici. Lui Cuza i s-a înmânat actul de abdicare pe care l-a semnat sub presiunea armelor.

Cu câteva ore înainte de abdicare, Cuza l-a trimis pe prefectul Poliției să afle dacă s-a plănuit vreo lovitură de stat. Atras în casa lui Rosetti unde avea loc o petrecere drept diversiune și lăsat să câștige la jocurile de cărți, prefectul a uitat să își îndeplinească misiunea. Sub armele complotiștilor, Cuza a fost nevoit să semneze actul de abdicare pe spatele căpitanului Pilat deoarece nu a avut la dispoziție un pupitru. Pe noptiera domnitorului, Cuza a avut un revolver, însă nu a ripostat.

Agitația a cuprins curtea palatului. Domnitorul s-a îmbrăcat și a ieșit în stradă unde era așteptat de o trăsură cu doi cai. S-a tras un foc de armă ca înștiințare că acțiunea s-a terminat cu efectul scontat. Mulțimea de la palat a început să petreacă. Pe durata zilei următoare, Cuza a fost reținut și a aflat de persoanele implicate în complot. Soția sa, Elena, și copiii domnitorului au fost anunțați să își strângă lucrurile. Au pornit împreună spre Predeal. După trecerea graniței Principatelor, Cuza a trecut prin orașele transilvănene și bănățene unde a fost primit cu urale. Din Timișoara, a luat trenul spre Viena-Paris.

Imediat după abdicarea lui Cuza, Marile Puteri au convocat conferințe ce trebuiau să stabilească cursul istoriei românilor din Principatele Unite. Cum era de așteptat Imperiul Otoman, Rusia și Austria militau pentru desfacerea unirii având în opoziție Franța și Anglia care doreau să mențină Principatele în continuare unite, dar încadrate în reglementările internaționale stabilite în 1858. Ambele conferințe ale puterilor europene s-au sfârșit fără consens.

Alegerea lui Cuza nu trebuie să mire pe nimeni. Deși nu avea o importanță ieșită din comun la momentul 1859, acesta îndeplinea funcția de hatman. Încă din timpul revoluțiilor pașoptiste, Cuza a îndeplinit un rol secundar, a vociferat pe plan local, era cumpătat în vorbe. A ocupat mai mulți ani postul de director al Judecătoriei Corvului, de Ministru de Interne, de pârcălab de Galați. În sectorul militar a ocupat poziția de sublocotenent, apoi de maior.

Populația românească și-a expus dorința de unire a Principatelor. Marile Puteri nu au putut oferi acest privilegiu. Pentru a arăta că țin totuși cont de dorința poporului, au reglementat la nivel internațional, Convenția de la Paris din 1858, constituirea „Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei”, fiecare cu domnitorul său. Ales domn în ambele principate, Cuza a realizat o unire personală. După preluarea puterii, a unificat toate instutițiile marcând unirea politică totală. După abdicarea sa, puterile europene au dorit revenirea la unirea formală, cu doi domni diferiți.

Prima reacție după abdicarea lui Cuza s-a înregistrat la Constantinopol, Ali Pașa organizând o conferință a ambasadorilor ce trebuia să hotărască asupra statutului Principatelor. Reprezentanții Franței și Angliei au susținut menținerea situației. Ambasadorii Imperiului Otoman, Rusiei și Austriei au dorit revenirea la situația anterioară unirii. Pentru Rusia și Austria a fost importantă stoparea luptei de emancipare a românilor. Diplomația țaristă a încercat împingerea Imperiului Otoman spre o intervenție militară în Principate. Conferința ambasadorilor nu a avut un final concret.

Conferința de la Paris avut drept scop stăvilirea emancipării românilor și limitarea șanselor de obținere a independenței. De la început, Rusia și Turcia au militat pentru separația Principatelor și au încercat restrângerea dezbaterilor la acest subiect. Franța s-a împotrivit vehement. A susținut unirea și ideea aducerii unui prinț străin în Principate. Anglia și-a pronunțat neutralitatea. Austria, de teama conflictului cu Prusia, nu și-a expus clar intențiile care coincideau cu cele ale Rusiei.

Puterile europene nu s-au putut înțelege nici în indicațiile pentru guvernul provizoriu român, aceasta fiind o încurajare pentru oamenii politici români. Pentru a nu îngădui știrbirea autonomiei interne, guvernul provizoriu a acționat rapid. Nu a ținut cont de interesele puterilor garante. Situația complexă a trebuit soluționată prin găsirea în scurt timp a unui prinț străin care să accepte oferta românilor. După refuzul lui Filip de Flanda, guvernul se uita îngrijorător spre viitor.

Unele dintre Marile Puteri au dorit desfacerea unirii deoarece, prin intermediul unui prinț străin, România ar fi avut șanse foarte mari de realizare a unui stat unitar și independent. Aceasta a neliniștit imperiile vecine. Pentru conectarea cu cercurile conducătoare europene, oamenii politici români au desfășurat activități diplomatice intense. Au motivat abdicarea lui Cuza și au încercat convingerea guvernelor europene de necesitatea aducerii prințului străin.

Legătura dintre guvernul provizoriu român și diplomația franceză s-a dovedit fructuoasă. Relațiile lui Napoleon al III-lea cu familiile regale prusace au dus la alegerea lui Carol de Hohenzollern ca prinț străin. Și împotriva acestui demers, puterile europene au găsit motive de împotrivire. Austria, TImperiul Otoman și Rusia au pregătit o intervenție militară pentru alungarea prusacului Carol. Rusia a fost ostilă figurii noului candidat, văzând în acesta victoria diplomației franceze în Balcani.

În secolul al XIX-lea, în ambele Principate s-a format un curent cu scopul aducerii pe tronul țărilor românești unite a unui prinț străin dintr-o dinastie europeană, cu excepția celor trei imperii vecine: Austro-Ungaria, Rusia și Imperiul Otoman. Solicitarea a fost cuprinsă în memorii, petiții și declarații până la momentul când s-a finalizat problema prințului străin prin alegerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca domnitor. Problema cu domnitorii pământeni a fost că aceștia erau văzuți de puterile europene funcționari ai Porții slujind interesele Imperiului Otoman. Un domnitor străin dintr-o familie influentă avea mai mult respect din partea liderilor europeni.

Ideea prințului străin sau a unei dinastii de altă origine nu a fost specifică doar istoriei românilor. Spre exemplu, generalul francez Bernadotte, proclamat rege al Suediei, a pus bazele unei case regale care supraviețuiește și în zilele noastre. Alt exemplu întâlnim la vecinii noștri sudici. După războiul ruso-turc noul stat bulgar și-a ales un rege din dinastia germană de Battenberg. În sudul Balcanilor, Grecia l-a ales ca rege pe William George din dinastia daneză Glusckburg.

Conferința de pace de la Paris din 1858 a condus la crearea Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei. Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în ambele principate. Conștienți de efemeritatea domniei, politicienii și populația nu au renunțat la ideea prințului străin. Cuza a acceptat ambele mandate conștient că nu e numit pe viață și că oricând i se poate cere abdicarea. A considerat necesară pentru statul român venirea prințului străin, simpatizându-l pe Filip de Flandra. În privința complotului împotriva sa, domnitorul Cuza a avut cunoștință de gruparea opozantă, dar nu și de momentul loviturii.

În decursul domniei, însuși Cuza a declarat în mai multe rânduri că un prinț străin poate apăra interesele naționale ale românilor cu mai multă forță, iar acest lucru binevenit în conjunctura politică europeană nu este o problemă pentru el. Cuza a menționat de câteva ori intenția abdicării. Politicienii au văzut în aceste cuvinte un șantaj pentru obținerea reformelor sale. Din ceea ce a specificat Vasile Alecsandri, Alexandru I. Cuza urma să abdice la 8 martie 1866.

Despre prințul străin convenabil românilor, au discutat la început puterile vecine precum Rusia. Ecaterina a II-a a plănuit crearea unui stat românesc independent sub conducerea unui general rus. Diplomatul grec Kapodistrias a gândit întemeierea unei Confederații conduse de principi germani și aflată sub o garanție colectivă, proiectând-o între Principate și Serbia. Planul grecului a fost urmat apoi de inițiativele moldovenilor sau ale muntenilor de atenționare a puterilor europene asupra problemei românești.

În funcție de contextul internațional, boierii munteni și moldoveni au formulat cereri conform șanselor de reușită preconizate. Uneori au urmărit solicitarea unirii Principatelor, alteori, mai îndrăzneți, au cerut și aducerea unui prinț străin la conducerea statului spre independență. Dar nu întotdeauna s-a dorit un conducător străin în fruntea Principatelor.

Între abdicarea lui Cuza și venirea lui Carol de Hohenzollern, politicienii români au luat în calcul mai multe variante. Contele de Flandra a refuzat în mod repetat propunerea românilor, a determinat reorientarea spre alte spații europene. Franța nu a acceptat la conducerea statului român un general francez. Austria s-a opus unui prinț italian, spaniolii nu au beneficiat de suport internațional. S-a ajuns în final la candidatul Carol, susținut de atât de francezi, prin înrudirea sa cu ramura Bonaparte, cât și de prusaci.

Prin numirea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen conducător al statului român, problema prințului străin s-a stins. S-a deschis etapa privitoare la recunoașterea domnitorului de către puterile garante și a independenței statului care genera ciocniri de interese între puterile europene.

Oamenii politici români au propus de trei ori conducerea Principatelor prințului Filip, conte de Flandra, frate al regelui Belgiei, Leopold al II-lea. Prințul a refuzat mereu oferta, pentru a feri statul proaspăt creat de vreo împărțire teritorială între puterile balcanice și pentru a nu implica tânărul stat belgian în conflictele din sud-estul continentului. Prezența unui prinț belgian în sud-estul continentului risca implicarea Belgiei în problema orientală, ceea ce nu a fost de dorit din perspectiva belgiană.

Congresul de la Viena după terminarea războielor napoleoniene a adus numeroase schimbări teritoriale în Europa. S-a prevăzut constituitea Regatului Unit al Țărilor de Jos pe teritoriile actualelor state Belgia, Olanda și Luxemburg. Au existat două mari conflicte între populații. Catolicii sudici nu au dorit să fie conduși de calvinii olandezi. Economic, sudicii nu au mai avut debușee în Imperiul Francez, ci au trebuit să concureze cu industria Angliei. Regimul a devenit tot mai aspru pentru populația catolică din sud. Au fost amenințate libertatea presei și confesiunea catolică, s-a dorit impunerea olandezei ca limbă unică.

Deceniul patru al secolului al XIX-lea a adus numeroase revoluții în Europa, printre care și pe cea belgiană. Când teatrul belgian prezenta opera „La Muette de Portici” - „Femeia mută din Portici” cu semnificații revoluționare, spectatorii s-au înflăcărat, răspândind agitația. Strigătele încurajatoare au condus la ridicarea steagului negru-galben-roșu și alungarea garnizoanei olandeze. Orice tentativă de recucerire a Bruxelles-ului a dat greș, proclamându-se independența statului belgian, recunoscută de guvernele europene. Leopold I din casa de Saxa-Coburg a fost proclamat rege.

Statul belgian și-a menținut neutralitatea în relațiile dintre puterile europene. Al treilea fiu al regelui Leopold I, prințul Filip, a intrat în vizorul românilor care îi propun conducerea Principatelor Române. Prințul a refuzat oferta de două ori, politicienii români solicitându-i încă o dată persoana după abdicarea lui Cuza, moment în care prințul a refuzat categoric propunerea.

Refuzul belgianului a fost văzut de o parte dintre politicienii români ca o chestiune de prestigiu: un prinț belgian sub suzeranitate otomană. Privind situația Belgiei în ansamblul secolului al XIX-lea, refuzul poate fi explicat altfel. Statul belgian, proaspăt făurit, se declara neutru în politica externă. În plus, exista riscul transformării Belgiei în obiect de compensație teritorială în cazul unor schimbări de forțe politice în zona balcanică.

Unii istorici au considerat că proclamarea prințului Filip, conte de Flandra, a fost o tragere de timp din partea politicienilor români care s-au străduit să găsească un alt candidat potrivit. Alții au fost de părere că prin proclamarea ca domnitor al fratelui regelui Belgiei, clasa politică românească a încercat să dovedească imposibilitatea aducerii unui prinț străin în fruntea Principatelor și deschiderea discuțiilor în sensul prințului pământean.

După abdicarea lui Cuza, Marile Puteri au căutat reașezarea Principatelor sub vechile orânduieli. Alegerea prințului Carol de Hohenzollern în fruntea țărilor unite a determinat reacții violente din partea acestora. Pe plan diplomatic, toate convorbirile dintre puterile europene au eșuat, datorită punctelor de vedere și ambițiilor diferite.

După acceptul lui Carol de Hohenzollern, a fost organizat un plebiscit prin care alegătorii au demonstrat că doresc venirea candidatului ales de diplomația românească. Majoritatea a fost covârșitoare, însă au existat și multe răspunsuri negative sau abțineri. Carol a declarat oficial că acceptă tronul. La aflarea acestora, puterile europene rând pe rând au început să protesteze.

Aflându-se sub presiunea Rusiei și Austriei, Imperiul Otoman a prezentat ostilitate intervenției cu armele în Principate. Legal, ambasadorul otoman nu a reușit să obțină sprijinul cercurilor politice europene împotriva lui Carol. Războiul austro-prusac a determinat reorientarea politicii în sud-estul continentului, motiv pentru care Imperiul Otoman, pregătit cu intervenția militară, nu a mai fost susținut de puterile garante. Ministrul de externe francez a asigurat cu fermitate pe ambasadorul otoman că nu acceptă intervenția armată.

La auzul numelui Hohenzollern, Rusia țaristă s-a arătat de la început ostilă. După abdicarea lui Cuza, Rusia a dorit desființarea tratatului de la Paris și a unirii Principatelor pentru a putea relua politica externă ofensivă în Balcani. Sprijinul și victoria francezilor în problema românească a reprezentat creșterea influenței franceze în Balcani ceea ce a contravenit intereselor rusești.

O opoziție clară a apărut și la Viena. Austria s-a aflat într-un moment dificil, fiind în pragul războiului cu Prusia, susținătoare a lui Carol. Izolată pe plan extern, Austria nu și-a exprimat direct părerea față de venirea lui Carol, însă a știut că reprezintă un pericol pentru lupta naționalităților din Imperiul Habsburgic și integritatea teritorială a acestuia. În această situație, Viena a încercat să convingă Imperiul Otoman de o iminentă intervenție militară și alungarea lui Carol.

Demersuri energice s-au făcut în Franța și Anglia. Cele două puteri au fost potrivnice intervențiilor armate și susținătoare ale lui Carol. Dacă Anglia a fost deseori un sprijin formal al reprezentanților francezi, Franța în schimb a fost mai mult decât interesată de zona Balcanică. Aceasta a dorit să împiedice Austria să-și extindă dominația asupra întregului spațiu traversat de Dunăre și a urmărit să cunoască evenimentele politico-diplomatice din zona Principatelor.