Regența
Criza dinastică din România
autor Melinda Erdei-Vörös, mai 2017
Regența reprezintă o guvernare provizorie asumată de una sau mai multe persoane. În România, Regența a funcționat între anii 1927-1930, de la moartea regelui Ferdinand I și până la revenirea lui Carol în țară. Au fost desemnați trei regenți, dar care și-au exercitat funcțiile aleatoriu, fără prea multă implicare, motiv pentru care instituția nu a avut o reputație strălucită.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Primul cuplu regal a trecut în eternitate fără a lăsa urmași. Al doilea cuplu, Ferdinand-Maria, a avut șase copii dintre care primul, principele moștenitor, a cauzat cele mai multe probleme Casei Regale. A dezertat, a realizat o căsătorie fără a-și anunța părinții, a trăit în conjuncturi clandestine cu amanta sa. A renunțat de mai multe ori la obligațiile sale ca și principe moștenitor, creând mari frământări în cercurile conducătoare ale României.

Conform Constituției din 1866, regele Carol I a lăsat moștenire tronul nepotului său, Ferdinand, în lipsă de urmași. Acesta s-a căsătorit cu prințesa Maria de Edinburgh, iar împreună au avut 6 copii. Primul copil a fost botezat după primul rege al României. Regele Ferdinand a trecut printr-o perioadă zbuciumată imediat după preluarea puterii căci România a participat la Marele Război, iar știrile din statele vecine au îngrijorat viitorul statului român: revoluția bolșevică a prevestit și prăbușirea României. În acest context, principele moștenitor Carol a devenit sceptic cu privire la moștenirea tronului.

Căsătoria cu Zizi Lambrino a fost anulată, dar aceasta a continuat să locuiască cu principele repus în drepturi pe o proprietate din Ilfov. Cuplul regal a întreprins câteva manevre de a-i despărți pe cei doi, dar nu au reușit. După încheierea războiului, între armata maghiară și cea română au apărut ciocniri, iar Carol a fost desemnat să-și conducă regimentul. El a considerat că aceasta era o nouă schemă de despărțire, astfel că a întocmit o scrisoare de renunțare la drepturile sale prevăzute de Constituție. Deși guvernul a încercat ținerea în secret a scrisorii, aceasta a fost publicată de ziarele Universul, Izbânda sau Excelsior.

Cu două luni înaintea finalizării războiului, principele moștenitor a părăsit unitatea militară de la Târgu Neamț, fiind deghizat în ofițer rus și s-a căsătorit la Odessa cu Ioana Maria Valentina Lambrino, poreclită Zizi. Prin acestea, Carol înfăptuise două ilegalități: a dezertat și s-a căsătorit cu o persoană ce nu aparținea unei familii domnitoare. Un consiliu al generalilor, întrunit la cererea regelui, a analizat posibilitățile de readucere și pedepsire a lui Carol. Carol s-a întos, consiliul mizând pe calitatea sa de „bun român”, iar Ferdinand i-a impus 75 de zile de domiciliu forțat la mănăstirea Horaița.

A urmat o nouă reținere la domiciliu a principelui, de data aceasta la Bistrița. Acolo, oamenii mobilizați s-au străduit să organizeze partide de vânătoare și aventuri sentimentale pentru Carol, cu scopul de a uita de Zizi. În localitate se afla o anumită doamnă M cu care Carol a avut o legătură amoroasă în trecut, și a cărei băiat Silviu a fost recunoscut de Carol, dar într-un cadru discret. Atunci când Zizi l-a născut pe Mircea Grigore, l-a șantajat pe Carol să-l recunoască, dar el a denunțat paternitatea. În acest context, Carol revine asupra deciziei sale de renunțare la succesiune, cere iertare tatălui și insistă să fie repus în drepturi.

Deși Carol a fost izolat, acesta nu a desfăcut căsătoria cu Zizi Lambrino. În plus, prin intermediul unui țăran își trimiteau scrisori. Când miniștri au cerut în Parlament înlăturarea principelui de la succesiune, regele și regina au intervenit insistent pentru ca fiul lor să accepte anularea căsătoriei. În cele din urmă, acesta a acceptat, dar între Carol și Brătianu, primul ministru, au apărut discuții aprinse și un conflict ce va marca relația lor pe viitor.

Principele moștenitor a făcut un ocol al pământului în interes de studii, trecând prin orașe importante. A continuat să țină legătura cu Zizi prin scrisori, dar între timp Casa Regală a întreprins discuții cu aceasta. În schimbul unei importante sume de bani, aceasta trebuia să predea toate scrisorile primite de la Carol, să părăsească țara și să nu aducă prejudicii nici Casei, nici membrilor pe viitor. Unele scrisori au fost păstrate de Zizi și folosite împotriva lui Carol, despre acesta scriind și o carte.

Ajuns în Elveția, principele Carol s-a întâlnit cu principesa Elena a Greciei, care se afla în căutare de soț. În decursul câtorva luni, legătura dintre Carol și Elena s-a definitivat prin căsătoria celor doi. Cuplul s-a mutat în Palatul Cotroceni. Când toți credeau că principele moștenitor se va așeza la casa lui cu soția sa și viitorul copil, situația s-a răsturnat din nou. Carol a întâlnit-o pe Elena Lupescu, o evreică trecută la ortodoxism, roșcată, cu ochii verzi, care l-a fermecat. Principele nu s-a sfiit să ascundă lumii femeia cu care se vede, ieșea cu ea în public, diplomații cunoscând că relația cu soția sa nu funcționa firesc.

Pentru a putea menține legătura cu Elena Lupescu, principele Carol a renunțat la drepturile sale de principe moștenitor, accentuând decizia sa prin mai multe scrisori trimise regelui Ferdinand. Principele a fost exclus din Casa Regală și din drepturi prin votul Consiliului de Coroană și a primit numele de Carol Caraiman pentru a putea trăi în străinătate. Acesta a dispus de o sumă de bani extraordinar de mare care i-a permis un trai luxos la Paris. Regele a decis ca după moartea sa, puterea să fie preluată de o Regență. Principele Mihai, fiul lui Carol, a fost desemnat succesor al tronului.

Pentru a pune capăt relației dintre Carol și amanta sa, Elena Lupescu, regele Ferdinand i-a cerut fiului său să reprezinte România la funeraliile reginei Marii Britanii. De acolo, Carol a plecat la Paris, unde a participat la o recepție alături de doamna Lupescu. Cei doi pleacă împreună la Veneția, de unde Carol trimite o nouă scrisoare tatălui său în care renunță la drepturile de principe moștenitor. Carol se angaja prin scrisoarea sa să nu revină în țară timp de 10 ani, cerea să i se acorde dreptul la un nume străin sub care să traiască și să fie scos din funcțiile deținute în România.

Regele a convocat Consiliul de Coroană pentru a prezenta situația creată de fiul său și pentru a supune la vot excluderea lui Carol din măsurile legale ce aparțin Casa Regală și drepturile sale. Liderul Partidului Țărănesc accepta hotărârea regelui. În opoziție, Iuliu Maniu din fruntea Partidului Național solicita demersuri pe lângă principe pentru a-l determina să revină. Între restul participanților, părerile s-au împărțit între a accepta pe loc renunțarea la tron și a-l determina pe Carol să se întoarcă. La finalul întrevederii, toți s-au supus deciziei regelui de a-l exclude pe Carol.

Renunțarea la drepturile de succesiune a pus în dilemă Casa Regală și principalii poli politici. În actul fundamental al statului nu s-au prevăzut cazuri de acest fel, astfel s-a pus problema stabilirii succesiunii în formatul unei Regențe numite de regele în viață. Mai mult, a existat o problemă în administrarea proprietăților și averilor lui Carol din România, în stabilirea tutelei moștenitorului minor și clarificarea poziției mamei acestuia.

A urmat partea birocratică și supunerea la vot a deciziilor.Lui Carol i s-a emis un pașaport cu care putea trăi în străinătate sub numele Carol Caraiman, ca amintire a locului de naștere. În fond, Carol a rămas cetățean român cu avere și acțiuni la întreprinderi românești. S-a mutat la Paris împreună cu Elena Lupescu. Față de acestea, militarii și câțiva apropiați ai lui Carol s-au declarat în doliu.

Presa internațională s-a asigurat că deține suficiente informații pentru a redeschide subiectul crizei dinastice din România, ori de câte ori era posibil. Au fost falsificate interviurile lui Carol. Pentru a potoli spiritele, acesta a redactat o scrisoare prin care motivează încă o dată că deciziile sale le-a luat de bună voie și fără să se afle sub vreo presiune a părinților. Partidele din țară au uitat rapid de criză căci urma schimbarea de guvern. Carol ținea legătura cu regele, regina și frații prin scrisori. Dacă regele mai spera la o reconciliere, regina era mai dură.

Presa din România a tratat subiectul crizei dinastice cu îngrijorare. Pe fondul înrăutățirii sănătății regelui, s-a pus problema viitorului țării, a competențelor celor aleși pentru Regență. Unii conducători de partid s-au folosit de aceste subiecte pentru a îndepărta rivalii de la conducere. S-a format în scurt timp o echipă ce trebuia să-l supravegheze pe principe în străinătate pentru a aduce noi știri presei românești.

Regența reprezintă o guvernare provizorie asumată de una sau mai multe persoane. În România, Regența a funcționat între anii 1927-1930, de la moartea regelui Ferdinand I și până la revenirea lui Carol în țară. Au fost desemnați trei regenți, dar care și-au exercitat funcțiile aleatoriu, fără prea multă implicare, motiv pentru care instituția nu a avut o reputație strălucită. Ei au fost principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan. Regența s-a aflat, de fapt, sub conducerea lui Ionel Brătianu.

Regența reprezintă o perioadă de tranziție în care puterea se exercită de alte persoane decât monarhul desemnat. Cauzele unei regențe pot fi multiple: absența monarhului, calitatea de minor al monarhului, incapabilitatea asumării deciziilor, starea de sănătate precară a monarhului. Practic, regența reprezintă o guvernare provizorie exercitată de una sau mai multe persoane. Când cauza care a determinat regența dispare, aceasta se retrage din spectrul politic.

Regența nu a dispus de un statut, adesea deciziile s-au luat în mod subiectiv conform dorințelor unor lideri politici. Într-o ședință s-a stabilit că deciziile pot fi luate chiar și de doi membri, dacă unul lipsea. Regența s-a aflat, de fapt, sub conducerea lui Ionel Brătianu, om fără de care patriarhul Cristea și Buzdugan nu ar fi ocupat acele locuri și nu ar fi primit venituri substanțiale de milioane de lei. Adesea Brătianu nu ținea cont de existența Regenței, luând decizii de unul singur și refuzând să explice unele hotărâri.

Imediat după moartea regelui Ferdinand I, diplomații s-au întrunit pentru a discuta câteva puncte importante. Trebuie redactată știrea decesului în presă astfel încât să creeze o impresie bună. Chiar dacă regele a murit supravegheat de o soră de caritate, în presă apărea că a decedat în brațele reginei. În privința noului rege, Mihai, trebuia adoptată o titulatură. Unii propuneau „Mihai al II-lea”, alții „Mihai al IV-lea”, având în vedere și ceilalți „Mihai” ai istoriei. În cele din urmă Ionel Brătianu propune un punct de vedere diferit prin titlul „Mihai I”.

Instituția Regenței a fost destul de izolată dată fiind moartea lui Ionel Brătianu. Alte partide luptau pentru câștigarea puterii, iar amenințarea că în orice moment Carol putea fi adus în țară, determina membrii Regenței să se supună unor așteptări național-țărăniste. Au existat încercări de afirmare a Regenței drept o instituție reprezentativă ce adopta măsuri ferme. În schimbul recunoașterii acestei poziții, cei trei regenți au oferit locuri în guvern diverselor persoane politice.

Regenții au fost acuzați deseori în cadrul luptelor politice că nu reprezintă interesele țării. Atacurile verbale promiteau, în caz de nesupunere vis-a-vis de unele cerințe, și recurgerea la agresiune fizică împotriva regenților. S-au pregătit întruniri în diferite orașe pentru a pune sub presiune instituția Regenței. În special, frontul național-țărănist a coalizat cu Carol pentru a înfrânge liberalii. Partidul Național-Țărănist a luat legătura cu fostul principe moștenitor și a organizat revenirea sa în țară.

Cei trei regenți desemnați de regele Ferdinand I, principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, au depus jurământul. Mihai, pe vremea aceea un copil, nu a înțeles schimbările rapide care s-au petrecut. Carol a participat la o slujbă de pomenire în Paris, menționând într-o telegramă trimisă în România că era frânt de durere.

Principele Nicolae a caracterizat Regența drept „o porcărie fără autoritate și cu trei capete, greu de dus”. Carol a răspuns mișelește fratelui său, profintând de starea de spirit. Îi insufla idei cum că ar trebui să îl sprijine se revină în țară, să nu rămână singuri printre opozanți, să fie uniți căci sunt frați. Carol ținea legătura cu câțiva informatori din România și primea ziare românești prin care afla situația internă a țării. Astfel află de moartea regentului Gheorghe Buzdugan și de lipsa unei organizări clare. Statutul Regenței nu reglementa cum se procedează în cazul decesului unuia dintre regenți.

Regența a trecut printr-o criză amplă. Moartea unuia dintre regenți, Gheorghe Buzdugan, a pus în dificultate miniștri care trebuiau să găsească urgent un înlocuitor. În continuare, Regența eracriticată și folosită după bunul plac al partidelor. Tot ce a rămas din Regență a fost o instituție de protocol. Cel care s-a folosit de stările conflictale din România, a fost fostul principele Carol, pregătindu-și revenirea și cucerirea puterii.

Prin moartea unuia dintre regenți s-a adâncit criza Regenței. Consiliul de Miniștri s-a întrunit pentru a propune noi regenți și de a alege unul dintre cei aflați în preferințele diplomaților. Fiecare propunător a avut un personaj aparte în vizor. Unii au considerat că era corect ca regina Maria să fie aleasă în Regență. Alții propuneau un magistrat. A existat un grup restrâns care au dorit să îl aducă pe principele Carol în țară drept regent. Dintre cei 7 propuși, consilierul Înaltei Curți de Casație, Constantin Sărățeanu, a întrunit o majoritate covârșitoare și a depus imediat jurământul.

Noua formulă a Regenței a fost depășită de tensiunile politice din țară pe care nu le puteau stăpâni. Partidele politice se acuzau reciproc, se atacau pe orice subiect. Regina Maria era nemulțumită de înlăturarea sa din organele de conducerea, aceasta fiind revoltată că s-a renunțat la consultarea opiniei sale de când Ferdinand a murit. S-a creat astfel drumul favorabil activității carliștilor și pregătirea restaurării lui Carol.

În poziția de arbitru între partide, Regența nu făcea față, iar rolul acesteia de organ suprem de conducere era luat în derâdere de toți. În mentalitatea populației s-a generat ideea de dezordine și dorința de a-l readuce pe Carol cu scopul de a pune capăt dezordinilor. Carliștii din țară au devenit activi în presă și în Parlament făcând propagandă favorabilă fostului principe moștenitor. S-a indus în gândire că toate aspectele negative existente se datorau regimului existent, iar în broșuri se făcea referire la Carol în următorul fel: „Să vie Salvatorul”.

În lupta contra carliștilor, celelalte grupări politice au tipărit broșuri anticarliste. Apar contradicții interne în cadrul partidelor. Adevărul e că nimeni nu a apărat cu adevărat instituția Regenței, ci toți au urmărit eliminarea adversarilor politici și consolidarea propriilor poziții. Nimeni nu a fost interesat de protejarea tronului viitorului rege Mihai. Toate conflictele au spart armonia creată anterior și a profitat principele Carol pentru revenirea sa în țară și repunerea sa în toate drepturile.

Unii au considerat că motivul insuccesului înregistrat de Regență a fost lipsa unui personaj carismatic, de anvergură care să controleze instituția ferm și să o instaleze corespunzător în fruntea statului. Principele Carol evidenția că instituția a fost menținută având rol de protocol și uneori de de oficiu de înregistrare. Spre mijlocul anului 1930 Regența era complet deorientată și depășită de situația politică.

Înainte decesului regelui Ferdinand I, a fost stabilită componența Regenței din următorii trei membrii: principele Nicolae, președintele Înaltei Curți de Casație, Gheorghe Buzdugan, și patriarhul Miron Cristea. Decesul lui Buzdugan ar fi trebuit să determină înlocuirea sa cu persoana care deținea același rang de președinte al Curții de Casație, însă interesele politice ale unor lideri au determinat ca locul lui Buzdugan să fie preluat de un simplu consilier.

Principele Nicolae a fost al patrulea copil al cuplului regal Ferdinand I-Maria. La momentul propunerii sale ca regent, principele deținea o carieră în Marina Regală Britanică. Acesta nu a fost foarte bucuros de alegerea sa în Regență, nefiind interesat de domeniul politic. A fost printre cei mai încântați când Regența a fost dizolvată odată cu venirea lui Carol la putere. Desigur, buna cooperare dintre frați a durat prea puțin.

Gheorghe Buzdugan și-a luat licența la Facultatea de Drept din București, ocupând mai multe funcții: substitut, judecător-supleant, judecător, președinte de tribunal, consilier la Curtea de Apel. În momentul alegerii sale în Regență, la propunerea lui Brătianu, Buzdugan era prim-președintele Înaltei Curți de Casație, cea mai înaltă magistratură. Moartea sa a pus în dificultate Consiliul de Miniștri în problema înlocuirii sale.

Patriarhul Miron Cristea a făcut partea dintr-o familie de țărani înstăriți, a urmat Institutului Teologic-Pedagogic din Sibiu și Facultatea de Litere şi Filosofie din Budapesta. Urcă rapid treptele bisericești, devenind primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Patriarhul a observat din timp că Regența nu funcționează cum ar trebui și nu ocupă poziția corectă deoarece nu are un lider cu autoritate. El a mărturisit lui Carol că principele Nicolae de obicei fuma țigări, Sărățeanu citea cărți, iar el ca preot încerca să împace pe toată lumea.

Constantin Sărățeanu, născut în familie de magistrați, a luat licența la Facultatea de Drept din București, a deținut mai multe funcții. După moartea lui Gheorghe Buzdugan, a fost ales în locul lui ca regent. Sărățeanu a fost considerat un om cult, bine pregătit din punct de vedere juridic, dar la vremea alegerii sale ca regent avea o vârstă înaintată, jucând rol de manechin în problemele politice. După restaurația lui Carol, Sărățeanu s-a retras din viața publică.

Este evident că formula Regenței a fost una gândită pentru a-și întări puterea Ionel Brătianu. Principele Nicolae nu avea vocație pentru politică și a acceptat rolul de regent ca o povară. Patriarhul Cristea și președintele Curții de Casație au fost numiți regenți de către Brătianu. Astfel, Regența a devenit o instituție de decor dominată de PNL. Deși cei doi erau oameni capabili și bine pregătiți profesional au fost total supuși lui Brătianu.

Fostul principe moștenitor nu a părăsit cu totul România. Acesta menținea legătura cu oamenii din țară. unde s-a format un grup de susținări ai lui. Dacă inițial, grupările politice din țară erau ostili revenirii lui Carol în țară, spre finalul anului 1930 a existat un curent larg de repunere a principelui în drepturile sale și de a-i oferi coroana.

La o lună după decesul tatălui său, Carol a declarat unui ziar de la Paris că din cauza unor presiuni venite din exterior a fost nevoit să renunțe la drepturile de principe moștenitor. La momentul respectiv, Carol a răsturnat declarațiile sale anterioare prin care susținea că iubirea l-a determinat să renunțe la coroană. Brusc, se arătă îngrijorat de situația României și promite că la orice chemare a poporului va răspunde favorabil.

Guvernul a adoptat o serie de programe de rezistență pentru cazurile în care Carol s-ar întoarce în România. Dacă acesta era identificat la graniță, i se interzice intrarea. Dacă pătrundea în țară și era identificat, trebuia escortat la București cu paza. În caz de opunere, se permitea folosirea armei contra lui. Desigur, Carol a avut numeroși susținători în țară și în străinătate, aceștia intitulându-se carliști. Cel mai important susținător era Elena Lupescu. Aceasta acorda libertate și susținere totală, iar el o răsplătea prin cele mai luxoase aparții în Europa.

Carol a repetat în alte interviuri aceleași dorințe de a răspunde favorabil chemării poporului român. Acesta adăuga că mai mulți diplomați români l-au contactat în legătură cu revenirea sa, dar mereu impuneau condiții pe care nu era dornic să le accepte. Într-un final, s-au găsit național-țărăniștii care să îi propună lui Carol o revenire spectaculoasă care să coincidă cu o mare adunare la Alba Iulia. S-a redactat în Anglia un manifest cu pozele lui Carol și cu lozinci ce îl promovau ca rege al României. Se indicau o serie de acțiuni ce urma să le întreprindă cu scopul modernizării țarii.

Organizarea marii reveniri a lui Carol în România, mai exact la Alba Iulia a eșuat. Într-o primă fază, manifestul de promovare a fostului principe trebuia tradus din engleză în română și răspândit printre toți participanții la adunare. Acele manifeste au fost confiscate la Budapesta. Apoi, avionul în care se afla Carol nu a primit autorizația de decolare. Zeci de mii de cetățeni convocați la Alba Iulia știau că era vorba despre restaurare, dar Carol nu a apărut. Au existat zvonuri subtile cu știrea restaurării care circulau intens.

Carol a acționat în problema revenirii în România așa cum a făcut toată viața sa. A căutat să atragă de partea sa armata și guvernul român. În presa românească și internațională a rămas un punct de referință, nelipsind știri despre acesta. Dorința de a avea pe alții drept instrumente prin care să acționeze l-a ajutat pe Carol să-și întocmească un plan care să funcționeze. În mai puțin de două săptămâni s-au pus la punct în detalii momentele decisive și s-a pregătit terenul în țară pentu restaurație.