Mihai I al României
Regele fără țară
autor Melinda Erdei-Vörös, iulie 2017
Regele Mihai a domnit de două ori. Prima dată pe vremea când era minor și a fost reprezentat de o Regență, iar apoi a reluat domnia după ce tatăl său a abdicat. Perioada de început a domniei a coincis cu al Doilea Război Mondial, România luptând pentru recucerirea teritoriilor cedate de Carol al II-lea. Continuarea domniei a stat însă sub semnul instaurării la putere a comuniștilor. Aceștia l-au forțat pe rege să abdice și i-au retras cetățenia. Au trecut câteva decenii până când i s-a permis să se întoarcă în România.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Viitorul rege al României, Mihai, s-a născut și a crescut într-un mediu caracterizat de certuri și neînțelgeri. Tatăl a fost absent în perioada copilăriei, iar mama încerca să compenseze prin multă iubire și înțelegere. Prin deciziile tatălui său, minorul a fost numit rege al României și reprezentat de o Regență. Această perioadă a rămas parțial necunoscută pentru că regele nu are multe amintiri, iar istoriografia nu descrie în detaliu anii tulburi ai Regenței.

Regele Mihai I s-a născut în urma legăturii și scurtei căsnicii dintre regele Carol al II-lea al României și Prințesa Elena a Greciei. Mihai s-a născut într-o Românie diferită față de cum era în perioada antebelică. În urma Marelui Război, România și-a mărit suprafața și populația prin anexarea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Pe scena politică se aflau la putere liberalii, aceștia se retrăgeau de la conducere când apăreau probleme grave și reveneau ca salvatori.

În vârstă de câteva luni, Prințesa Elena l-a dus pe Mihai în Grecia pentru ca familia ei să îl cunoască. Acolo și-a petrecut ultimele luni de zile cu tatăl ei, regele Constantin. În primii ani de viață ai lui Mihai, părinții lui nu s-au înțeles deloc bine. Prințesa era înconjurată de zvonurile ce susțineau că soțul ei se vede cu o soție de ofițer pe nume Elena Lupescu. Carol era distant și enervat de faptul că soția sa era mereu înconjurată de membrii familiei din Grecia. Pentru a se distanța de bârfe, Prințesa Elena și-a propus să se ocupe doar de creșterea și educarea lui Mihai.

Prințesa Elena a dorit să îl țină pe Mihai în afara scandalului cu Prințul Carol și amanta sa. Regina Maria a fost deacord cu această decizie, dar ținea ca Mihai să cunoască cine era tatăl lui. Când Regele Ferdinand a acceptat decizia lui Carol de a renunța la drepturile sale ca prinț moștenitor, acestea reveneau lui Mihai. Din exil, Carol ținea legătura cu fiul lui, îi trimitea cadouri și mesaje, dar însumate toate la un loc nu l-au putut înlocui. Mihai obișnuia să îl pomenească în rugăciunile sale și să o întrebe pe mama lui când sosește tata acasă.

La câteva luni de la sosirea lui Carol în țară, a venit și doamna Lupescu, amanta lui. Întreg personalul de la castel a fost înlocuit și Elena ținută sub observație. Programul lui Mihai s-a schimbat total, i-a fost menținută doar ora de limba română, în rest nu i se mai preda engleză sau franceză, a fost învățat să înjure și să nu salute sau să mulțumească. Anturajul lui a fost înlocuit cu fete în locul unor băieți de vârsta lui.

La momentul restaurației, Carol a avut pretenția ca Mihai să locuiască cu el. Elena era îngrijorată că a sosit momentul terifiant în care îl va pierde pe Mihai. Copilul pe atunci de opt ani își va aminti toată viața momentul revederii. Tatăl arăta diferit față de omul pe care îl vedea în poze, avea o voce schimbată și ar fi preferat să îl nu vadă deloc. Mama sa plângea lângă fereastră, tatăl se uita adânc în ochii lui. În scurt timp l-a convins să iasă la plimbare împreună. La momentul respectiv, Regina-Mamă a criticat teatralitatea lui Carol.

Mihai mărturisea că prima amintire despre mama lui era cum plângea în fața unei icoane dintr-o capelă pe care o vizita des. El cunoștea într-o anumită măsură situația tensionată din familie și adesea va intra în camera mamei sale pentru a vedea dacă plânge sau e bine dispusă. Mihai devenea în timp foarte inteligent, vorbea fluent română și engleză, a învățat să călărească, era foarte atașat de câinele pe care l-a poreclit Mumbo. De la șase ani știa să conducă mașina și era pasionat de mecanică.

După proclamarea lui Mihai rege al României, el și cu mama sa s-au instalat în Castelul Peleș. Prințesa Elena a redecorat camera reginei Elisabeta, iar pentru Mihai a păstrat camerele de la etaj. Noul statut al lui Mihai au adus și îndatoriri. Participa la numeroase ceremonii în compania mamei sale, se uita cu interes la parada militară, saluta militarii și ascundea foarte bine starea sa de oboseală. Stătea liniștit lângă mama sa, uneori o întreba dacă putea să plece la joacă, iar în caz de refuz se comporta foarte bine și rămânea nemișcat la ceremonie.

Tânărul Mihai a fost toată viața un autodidact. A învățat de mic să măsoare și să judece lucrurile, să ia deciziile corecte și să nu se hazardeze. Acestea au constituit și calitățile care l-au diferențiat de tatăl său. A frecventat Școala Palatină și deși nu a urmat o facultate de mecanică, a devenit un cunoscător al ingineriei mecanice. Situația sa a fost monitorizată permanent de oamenii regelui Carol și rar era scăpat din vedere. Obsesia regelui Carol de a instaura absolutismul a dus la căderea sa și în cele din urmă Mihai a devenit din nou rege.

Situația lui Mihai, după revenirea lui Carol în țară, a fost reglementată prin avocați, însă cu multe dificultăți. Mamei sale i se permiteau șase săptămâni pe an pentru a le petrece cu Mihai, toate sosirile și plecările ei din România trebuiau anunțate și aprobate de regele Carol. Aceste reguli au fost constant încălcate de Carol care îi impunea o serie de reguli lui Mihai, îi scurta perioadele de vacanță în străinătate, iar pe fosta lui soție a expulzat-o din țară. Anturajul tânărului Mihai s-a schimbat radical prin absența mamei și corupția celor din jurul tatălui.

Gândul de a sta departe de mama sa îl supăra pe Mihai. Lui nu îi plăceau ieșirile cu tatăl său și amanta lui. Elena Lupescu crea situații neplăcute pentru adolescent, iar acestuia îi provoca neliniște și nu se simțea confortabil în jurul ei. Regele Carol oricât a încercat să împace cele două persoane, mai mult rău a creat. A încercat să îl determine pe Mihai să o vadă pe Lupeasca ca pe o mamă, iar de atunci relația dintre fiu și tată a devenit și mai rea.

Cea mai interesantă parte a Școlii Palatine erau excursiile de studii. Acestea se realizau în toată țara, chiar și în zone greu accesibile. Alături de buna înțelegere dintre profesori și elevi, respectiv colegialitatea dintre tineri, existau și părți mai puțin bune. Din ordinele regelui Carol, Mihai a fost tratat incorect de către profesori, primind note mici chiar dacă lucrările sale erau foarte bune.

Cu o țară fragmentată și haos în viața politică internă și externă, regele Carol a acceptat renunțarea la poziția sa și s-a pregătit să părăsească țara. Mihai a văzut chipul împietrit al tatălui său pentru ultima dată în gară. Din acel moment a început greul pentru Mihai. Adevărata luptă s-a dat între tânărul lipsit de experiență și filogermanul trecut de maturitate. După părăsirea țării, Carol afirma că el de fapt nu a abdicat, ci a trecut sarcinile regale pe umerii fiului.

Un aspect pozitiv al perioadei adolescenței a fost frecventarea unei școli înființate la palatul regal unde Mihai participa la cursuri alături de alți 11 copii aduși din diverse regiuni ale țării. Programul școlar semăna mult cu cel al instituțiilor de stat, dar se punea accent pe studiile românești. Ca limbă străină învățau franceză, la muzică și arte aveau profesori cu experiență în domeniu. La orele de sport, copiii jucau baschet, iar Mihai era foarte priceput datorită înălțimii sale. El era singurul care beneficia de ore de inginerie mecanică, lucrând sub supravegherea mecanicilor firmei Ford.

Țara a trecut prin situații delicate de când Carol s-a întors și a devenit rege. În afara acțiunilor caritabile și a preocupării față de îmbunătățirea generală a nivelului de trai și de cultură, unele decizii luate de persoana regelui au afectat însăși funcția acestuia în stat. Când a interzis toate partidele politice și a introdus o serie de reguli restrictive, regele Carol a obținut ce și-a propus de la început: impunerea unui sistem absolutist în care regele avea putere de decizie și controla majoritatea instituțiilor statului.

Cedarea teritoriilor românești către puterile europene tot mai amenințătoare s-a făcut fără vreun cuvânt de revoltă din partea regelui, doar populația și armata a ripostat. Inamicii s-au infiltrat în țară și au vândut o parte din ea fără să se afle în stare de război sau de asediu. Regele era mai îngrijorat de Garda de Fier care comitea asasinate în țară și ucidea miniștri. Circulau zvonuri pe străzile Bucureștiului care îl discreditau pe Carol. Acesta era neliniștit și în cele din urmă a acceptat transferarea tuturor prerogativelor regale către Ion Antonescu.

Deși Mihai era numit pentru a doua oară rege al României, funcția sa a fost limitată din dorința generalului Ion Antonescu, cel care l-a înlăturat pe Carol al II-lea, de a conduce țara asemenea unui Fuhrer. Reducerea rolului regelui s-a înfăptuit pe baza unor decrete emise de general și aprobate în mod constrâns de rege.

Fiind numit pentru a doua oară rege, Mihai nu era nici de data aceasta mai bun cunoscător al situației sale. Știa că trebuia să depună jurământul, dar țara nu avea Constituție sau Parlament. I s-a înmânat un decret care îl numea pe generalul Antonescu în fruntea Consiliului de Miniștri, primind largi prerogative inclusiv conducerea statului român. Ce îi rămânea regelui erau câteva prerogative precum: conducerea oștirii, baterea monedei, acreditarea ambasadorilor, numirea primului-ministru, drept de amnistie și grațiere.

S-a înființat în România funcția de conducător al statului, devenit nimeni altul decât generalul Antonescu. Acesta executa funcții regale, legislative, sfătuind permanent părțile judecătorești. Într-o ședință a Consiliului de Miniștri, Antonescu declara că regele era un simbol, un tânăr lipsit de orice experiență care ar putea fi valorizată în conducerea statului, iar rolul său rămâne pur decorativ până intră în posesia „vârstei și minții” necesare. Chiar și în fața regelui și-a expus părerile și i-a interzis orice ripostă.

Generalul Antonescu a pornit o campanie anticarlistă. Declarațiile care îl plasau pe fostul rege sub titluri precum escroc sau delapidator, au fost urmate de blocarea acțiunilor bancare și proprietăților funciare ale acestuia. Vila Elenei Lupescu a fost ocupată și transformată în muzeu cu scopul de a dovedi opulența vieții private a lui Carol și a amantei. Au fost lichidate instituțiile create sub regimul autoritar și au fost anchetați toți foștii carliști deținători de funcții importante.

În ciuda acțiunilor sale, Antonescu a fost constrâns din anumite considerente să păstreze instituția monarhiei și deci să garanteze continuitatea dinastică. Acesta a invitat-o pe mama regelui în țară, i-a dat titlul de Regina-Mamă. Pentru a se asigura că nici regele, nici Regina-Mamă nu se amestecă în conducerea statului, generalul a emis un set de principii ale casei regale care conform celor prevăzute trebuia să rămână simbolul modestiei, sobrietății și moralității prin neamestecul în politică și intrigă. Întreg personalul casei regale a fost înlocuit.

Persoana regelui se bucura de susținere din partea populației, iar generalul Antonescu nu a ezitat să se folosească de acest fapt. În numele regelui a solicitat populației să renunțe la proteste împotriva pierderilor teritoriale și să reînceapă viața liniștită și munca. Pentru a se plasa alături de popularitatea regelui, Antonescu a decis să fie expuse potrete ale sale alături de cele ale regelui. La depunerea jurămintelor față de credință și rege era menționat și numele său.

Reședința regelui a devenit Sinaia, acesta prezentându-se la București doar când era chemat de Antonescu. La Sinaia în mare parte, regele urma studii universitare. În capitală, Antonescu lua decizii: România a aderat la Pactul Tripartit. S-a produs ruptura dintre Antonescu și legionari, s-a anulat decretul care a dus țara în direcția unui stat legionar și s-a desființat poliția legionară. Paralel, discuțiile dintre Antonescu și Hitler apropiau cele două țări și mai mult.

Antonescu a vrut să dovedească faptul că și fără regele Mihai țara evoluează în direcții bune, iar deciziile pot fi luate fără a consulta proaspătul încoronat. Regele apropiat tot mai mult de liderul legionar Horia Sima a determinat reacția lui Antonescu. Generalul a primit mână liberă de la Hitler și i-a înlăturat pe legionari, asigurându-se că a rămas unicul lider al României. A urmat decizia sa de a declara război Rusiei, fără a consulta regele. Mihai I a aflat că România era în război de la un post de radio.

S-a concretizat tot mai clar faptul că între rege și Antonescu nu există modalitate de împăcare sau colaborare, fapt care a acutizat neînțelegerile și suspiciunile în mod reciproc. Cu cât Antonescu încerca să-și justifice postura de conducător de stat, cu atât regele își construia centrul de rezistență, plănuind răsturnarea regimului antonescian.

La scurt timp după intrarea României în război alături de Germania hitleristă împotriva Rusiei, armata română a trecut la eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. Reușita a fost marcată prin avansarea lui Ion Antonescu la grad de mareșal, iar regele la gradul de general de divizie, apoi de mareșal. Avansarea regelui a fost necesară pentru avansarea lui Antonescu, Mihai I nu avea merite militare. Armata română nu a fost bine pregătită din niciun punct de vedere. Îmbrăcămintea, echipamentul, mâncarea și strategia erau deficitare.

La momentul reîntoarcerii armatei române de la Nistru s-a crezut că războiul pentru români a ajuns la final, dar Hitler a insistat ca România să lupte împotriva Rusiei în continuare, alături de germani. Antonescu a aranjat o întâlnire între Mihai și Fuhrer, dar regele nu vorbea germana, iar întâlnirea s-a încheiat jalnic lăsând impresie proastă ambilor conducători. Fără alte tergiversări, Antonescu a aprobat continuarea războiului, în ciuda unei vii opoziții din partea foștilor lideri politici Maniu și Constantin I. C. Brătianu.

Mareșalul Antonescu a infiltrat câteva persoane la palat pentru a-l ține sub observație pe rege, acesta la rândul lui a înlocuit personalul cu oameni de orientarea antinazistă, iar astfel s-a creat în jurul palatului regal un centru de rezistență. Atitudinea antisemită a lui Antonescu s-a concretizat în deportări de evrei în Transnistria, confiscări, discriminări. Totuși, Antonescu nu a recurs la „soluția finală” decretată de germani, ci doar i-a izolat pe evreii din societatea și economia României. Pentru salvarea evreilor, regele Mihai și Regina-Mamă au și-au adus o mare contribuție.

Cărțile consemnează faptul că în timp de război regele se ocupa de atelierul său de reparat automobile, de partide de vânătoare, de pilotaj, umbrind eforturile depuse în sensul răsturnării lui Antonescu. La Bătălia Stalingradului, armata română a fost învinsă, iar declarațiile regelui, subtile, dar țintite către Antonescu, au subliniat rezerva vis-a-vis de continuarea războiului. Legătura rege-mareșal a devenit din în ce mai rece, cei doi tratau subiectele importante prin miniștri.

Regele Mihai a luat legătura cu americanii și britanicii cu scopul de a scoate România din război. Maniu și Brătianu au aranjat discuții particulare cu regele și o colaborare necesară și dictată de evenimente a fost realizată. Întâlnirile se aranjau în detaliu pentru a-i deruta pe oamenii lui Antonescu. Aliații anglo-americani au cerut regelui să înceapă tratativele cu sovieticii. Tratativele îndelungate au oferit puține perspective României, lucrurile se discutau la nivel înalt, țara primind doar dispozițiile finale, fără șansă de afirmare.

Maniu și Brătianu au cerut lui Antonescu fie să scoată țara din război, fie să-și dea demisia, memoriul lor neprimind răspuns. Sovieticii îndemnau la încheierea armistițiului cu Națiunile Unite. S-a pus baza unui Comitet Central de Acțiune din reprezentanți ai partidelor: comunist român, social-democrat, național-liberal, național-țărănesc. Partidul comunist s-a arătat dornic să sprijine monarhia pentru moment și să elaboreze, alături de colaboratori, planurile de răsturnare a lui Antonescu.

După ani la rând de tăcere, foști lideri de partide politice s-au coalizat, alături de rege pentru a pregăti demiterea lui Antonescu din funcția de conducător de stat și a întoarce armele împotriva Germaniei lui Hitler.

Partidele din România doritoare de răsturnarea regimului antonescian au semnat un proiect de colaborare denumit Blocul Național-Democrat, platformă ce ținea legătura și cu regele. Se dorea încheierea armistițiului pentru ieșirea României din sfera Axei și continuarea războiului alături de Națiunile Unite. Rămânea de ales un guvern, politic sau militar, care să-și asume răspunderea armistițiului.

Trebuie subliniat faptul că și mareșalul Antonescu era dispus să semneze armistițiul cu Națiunile Unite, însă acest lucru ar fi însemnat ca regele să rămână în aceeași poziție de simbol, iar astfel la nivel internațional s-ar fi confirmat statutul de conducător al României pentru mareșal. În aceste condiții, regele și Blocul Național-Democrat au fost nevoiți să grăbească răsturnarea și au ales ca dată 23 august 1944.

Vara lui 1944 s-a dovedit fatală pentru Germania, germanii nefiind capabili să se apere în Normandia sau în fața ofensivei sovietice. Antonescu îl asigura continuu pe Hitler că România îi era aliată, motiv pentru care Fuhrer-ul a renunțat la operațiunea Margaretha II care viza ocuparea României. Mareșalul era curios dacă poate menține un front în Moldova, fiind pe picior de plecare.

Hitler a aflat de arestarea lui Antonescu și prin ambasadorii de la București a cerut reașezarea mareșalului în poziție de lider. Regele a răspuns ferm că acel lucru nu se poate înfăptui, iar nemții sunt invitați să plece în țara lor. Drept răspuns, Hitler a cerut capturarea regelui și constituirea unui nou guvern filogerman, însă Mihai I era deja departe de București, iar în decursul unei ore a fost alcătuit un guvern politic românesc.

Realizarea guvernului politic nu a avut loc deoarece oamenii vremii, în special național-țărăniștii, nu au vrut să semneze pentru pierderea unor teritorii românești eliberate la începutul războiului. În armată, însă, mareșalul Antonescu era popular. Prin generalul Sănătescu, vechi prieten al lui Antonescu, dar mai degrabă susținător al regelui, s-a format un grup în armată dispus să colaboreze în sensul răsturnării regimului antonescian.

Oamenii pregătiți în palat au intrat în biroul regelui și ad-hoc a fost ordonată arestarea mareșalului pe motivul nesemnării armistițiului. În jurul evenimentului și zilei care a rămas un moment de referință în istoria românilor, au rămas o serie de discuții și necunoscute. S-a vehiculat ideea cum că mareșalul ar fi tratat prin Suedia condiții mai bune de armistițiu și nu a acceptat armistițiul propus de rege căci aștepta o telegramă de confirmare din partea suedezilor. Maniu a recunoscut sosirea acelei telegrame, ascunsă la moment arestării de către colaboratorii de la palat.

Pentru decizia regală de răsturnare a regimului antonescian și ruperea relațiilor cu Germania hitleristă, Mihai I a fost decorat de sovietici cu Ordinul Victoria și de americani cu Legiunea pentru Merit. Presa internațională a reacționat foarte bine la cele înfăptuite de rege, iar populația îl ovaționa pe Mihai, crezând că războiul s-a terminat.

După arestarea mareșalului Antonescu, poziția țării și regelui nu a devenit foarte clară. Sovieticii s-au infiltrat în țară și au ocupat teritoriul fără să depună vreun efort militar, astfel România a intrat din sfera nazistă în cea sovietică. Americanii și englezii erau prea puțin curajoși pentru a veni în fața sovieticilor cu hotărâri ferme, iar astfel România a rămas în mrejele celor de la Moscova.

A existat o mare discrepanță între efectele așteptate după dezlipirea României de Axă și cele reale, apărute imediat. Cea mai importantă și vizibilă consecință a fost ocuparea teritoriului țării de Armata Roșie. Ulterior, actul de la 23 august va fi pus pe seama comuniștilor, iar ziua declarată zi națională. Parțial a fost repusă în vigoare Constituția din timpul regelui Ferdinand, partidele politice și-ar relua activitatea, s-a anulat cenzura.

Foarte târziu au început tratativele pentru armistițiul cu Națiunile Unite, sovieticii erau deciși ce vor să obțină, iar anglo-americanii aprobau sau tăceau. Delegatul român Constantin Vișoianu a încercat să intervină, dar a fost rapid redus la tăcere. Astfel, armistițiul a cuprins prevederi favorabile Uniunii Sovietice. Se prevedea continuarea războiului împotriva Germaniei și Ungariei, plata datoriilor de război, anularea Dictatului de la Viena, ceea ce însemna că Transilvania sau așa cum preciza armistițiul „cea mai mare parte a Transilvaniei” revenea României.

După reînceperea războiului, Partidul Comunist din România a devenit activ, lansând atacuri împotriva partidelor Național-Țărănist și Național-Liberal. Prin legătura comuniștilor români cu cei ruși, platforma Blocului Național-Democrat s-a lărgit cu forțe noi. Prin dispozițiile de la Moscova, Gheorghe-Gheorghiu Dej a trecut la formarea Frontului Național-Democrat, o uniune a partidelor de stânga. Persoana lui Dej a făcut o impresie bună în fața lui Stalin, fapt care va conta la ascensiunea sa.

Poziția României și a regelui nu era încă deslușită. Aliații tratau la întâlnirile la nivel înalt problema Greciei și Poloniei, situație de care profită Rusia. Prim-ministrul României, Nicolae Rădescu, un anticomunist, a pregătit reformarea sistemului politic și electoral al României. Declarând direct elementele ce urmau să se mențină și cele care nu, sovieticii au insistat la adresa regelui să-l demită pe Rădescu. Mihai I a ezitat până când Vîșinski, ministru al Afacerilor Externe, a cerut imediata demisie și înlocuire a prim-ministrului.

Manifestații de amploare au condus la acceptarea lui Petru Groza drept prim-ministru, fapt după care sovieticii au trecut la organizarea țării după considerente proprii, păstrând totuși legătura cu regele. Mihai I a rămas la fel de izolat și de supravegheat ca pe timpul lui Antonescu, diferența a fost făcută prin neamestecul sovieticilor în personalul de la palat.

Americanii și englezii nu au intervenit la timp pentru „salvarea” României de sovietici. Forțele anglo-americane au sesizat în cadrul unei întâlniri cu sovieticii că nu toate aranjamentele din România erau democratice și acelea trebuiau eliminate. Sovieticii nu au rămas mult la masa tratativelor, considerând că sufletul regelui trebuia îngrijit pentru moment. Au organizat un banchet în cinstea lui, la finalul războiului, un adevărat dezmăț rusesc.

Greva regală este formula găsită de regele Mihai I prin care a dorit să țină piept sovieticilor și acțiunilor lor. Regele a considerat că prin pasivitate va obține părăsirea teritoriului țării de către sovietici și anglo-americanii vor veni în România oferind sprijin politico-economic. Nu a obținut nici una, nici alta, renunțând în cele din urmă la grevă, dar coexistența monarhiei și sovieticilor se dovedea tot mai grea.

Conferința de la Potsdam, organizată cu scopul organizării lumii după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost importantă și pentru România. Într-un comunicat s-a precizat că marile puteri europene erau decise să semneze pacea cu guvernele democratice. Guvernul Groza nu se încadra în această categorie. Diplomații americani au venit în România și au propus regelui constituirea unui guvern reprezentativ. Toți oamenii politici au fost de acord, cu excepția comunistului Pătrășcanu care a declarat că intervenția americană era neavenită.

În ciuda grevei regale, regele nu a reușit să obțină demisia guvernului. Ba mai mult, Marea Britanie și SUA au recunoscut guvernul prezidat de Groza. Intervențiile regale au fost restrânse la minimum, comuniștii deținând controlul și asupra executivului, și asupra legislativului. După încheierea Conferinței de pace de la Paris, anglo-americanii au ieșit din sfera românească, lăsând mână liberă sovieticilor.

Englezii au încercat să intervină, asemenea americanilor, cerând constituirea unui guvern democratic. Regele i-a cerut lui Groza demisia, dar acesta a refuzat. Orice încercare de reformare se lovea de refuzul sovieticilor. Drept replică, regele a declarat că intră în grevă adică refuză să mai întrețină legătura cu miniștri. Aceștia veneau în audiență și erau respinși. Zilnic soseau decrete și documente care erau înapoiate fără să fie semnate. Regele considera că astfel guvernul va demisiona.

Regele retras fie la Sinaia, fie la proprietatea de la Săvârșin, își petrecea timpul conducând sau pilotând. Era tot mai izolat de oamenii guvernului. Deși câteva zile pe săptămână erau rezervate pentru audiențe, cu timpul s-au redus la câteva ore, dar au fost și cazuri în care i se raporta regelui că nu erau subiecte de discutat. Comuniștii au trecut la anihilarea tuturor dușmanilor, scoțând în afara legii partidele istorice ale țării.

Retras la Sinaia, regele nu își putea concentra atenția asupra treburilor țării. Guvernul și-a continuat activitatea fără grijă. Regele Mihai aștepta intervenția anglo-americanilor, dar aceștia au fost atenționați de sovietici să nu intre în legătură cu suveranul român și să nu îi ofere sfaturi sau vreo asigurare de rezolvare a situației. În contrast, sovieticii trimiteau cadouri regelui și Reginei-Mamă, arătându-se extrem de amabili.

Americanii au lansat programul de refacere economică pentru Europa numit Planul Marshall, dar sovieticii nu au permis României să intre în rândul țărilor ajutate de SUA. S-a creat o adevărată contagiune mentală, populația țării fiind convinsă că americanii vor sosi pentru salvarea țării, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Toți cei care au vrut să părăsească țara cu destinația SUA sau erau suspectați de orientare filo-americană au fost arestați.

Deși regele era convins că nu va rezista mult în fața sovieticilor, a decis să nu renunțe la început, ci a creat o stare de suspans pentru sovietici. Chiar dacă aceștia cunoșteau metodele de răsturnare a unui regim, se temeau să se lipsească de rege în timpul sau imediat la finalul războiului. Totuși, menținerea monarhiei nu putea să dureze, iar în decembrie 1947 regele s-a văzut pus în fața faptului împlinit. Acesta a semnat actul de abdicare, fiindu-i puse la dispoziție câteva zile să părăsească țara.

Regele, un om cumpătat în vorbe, s-a arătat și cumpătat în fapte. Nu a luat atitudine în mai multe rânduri față de acțiunile sovieticilor, păstrându-și titlul de rege, chiar dacă acest lucru nu mai însemna nimic pentru cei de la conducere. Sovieticii treceau și ei în faza de conturare a teritoriului luat în stăpânire. Europa s-a împărțit clar în două sfere, iar din toate țările care țineau de sovietici, România a rămas singura cu un rege în frunte.

Plecat în Anglia pentru a participa la căsătoria moștenitoarei coroanei britanice, Regina-Mamă și regele Mihai au expus situația României mai multor persoane. Unele au răspuns entuziasmați, dorind acordarea unor ajutoare, alții au respins orice formă de colaborare considerând că reîntoarcerea regelui în țară e inutilă.

În absența regelui s-au petrecut schimbări importante pe scena politică a României. Comuniștii au împărțit funcții, titulaturi, poziții importante pentru oamenii lor. Regele și mama acestuia au fost primiți cu răceală. Când regele a prezentat posibilitatea unei căsătorii cu prințesa Anna de Bourbon-Parma, dar guvernul a precizat că momentul era inoportun. Logodna neoficială a avut loc, urmând ca regele să intervină pe lângă Groza pentru a-i cere susținerea în privința căsătoriei.

Partidul Comunist din România a pregătit planul de înlăturarea a monarhiei și de proclamare a republicii. Pentru a realiza o trecere de la un regim la altul cât mai pașnic posibil, unii au sugerat primului-ministru Groza să prezinte un act de abdicare regelui. Regele Mihai a considerat că nu avea altă cale decât, așa cum preciza documentul abdicării, să lase poporului român libertate de a alege. Palatul era înconjurat de oamenii Siguranței Statului, liniile telefonice au fost tăiate. Petru Groza a transmis Consiliul de Miniștri că abdicarea s-a făcut de bună voie, în mod pașnic.

După abdicarea regelui Mihai, comuniștii s-au străduit să șteargă urmele monarhiei din România cât mai rapid. Familiei regale i s-a retras cetățenia română, bunurile Casei Regale au fost confiscate. Regele a devenit o persoană particulară care trebuia să se acomodeze cu noul statut. La câteva luni distanță de la abdicare, regele Mihai s-a căsătorit la Atena cu principesa Ana de Bourbon-Parma. Cei doi au menținut legătura cu alte familii regale aflate ori într-o situație asemănătoare, ori mai bună, dar au evitat întâlnirile pentru că odată decăzuți din funcție nu mai exista mult interes în jurul persoanei lor.

Din discuțiile cu Regele Mihai după 1989 reiese că un motiv pentru care a acceptat abdicarea a fost amenințarea că în caz contrar vor fi uciși o mie de studenți. Aceștia proveneau din rândul celor care au solidarizat cu greva regală, cu partidele politice istorice, iar arestările s-au făcut sistematic de-a lungul anilor. Însă la momentul abdicării, Groza și guvernul a amenințat cu arestări viitoare, astfel că există o anumită incertitudine în relatările ulterioare.

Având doar câteva zile la dispoziție pentru a părăsi țara, regele Mihai și Regina-Mamă s-au îndreptat spre Sinaia. Acolo se afla o comisie ce se ocupa cu inventarierea bunurilor Casei Regale. Există mai multe teorii cu privire la sumele de bani și bunurile pe care le-a putut scoate regele din țară. De la câteva sute de franci elvețieni și dolari americani până la automobile, avion personal, tablouri și bijuterii, cărțile le menționează pe toate sau susțin că regele nu a putut lua aceste bunuri căci trenul a fost percheziționat de comuniști. De asemenea, se crede că peste 30 de persoane au însoțit regele în exil.

Regele și Regina-Mamă au plecat din gara din Sinaia pe strigătul unor persoane care aclamau „Republica Populară”. În același timp, guvernul a luat legătura și cu fiica Reginei Maria, principesa Ileana, dându-i de înțeles că trebuie și ea să părăsească țara. În același mod a fost poftită afară din țară și cealaltă fiică, Elisabeta. A urmat o campanie acerbă antimonarhistă. Au fost distruse însemnele monarhiei și dărâmate statuile regilor Carol I și Ferdinand. S-a promovat ideea că regele, cât și întregul sistem monarhic, a fost de vină pentru cursul istoriei românilor.

Ajuns la Lausanne, regele s-a văzut cu principesele Ileana și Elisabeta, apoi fiecare a pornit spre altă destinație. La Lausanne regele a refuzat să dea declarații, dar ajuns în Marea Britanie a susținut că abdicarea s-a a fost impusă în mod forțat. Aceeași declarație s-a repetat în Statele Unite. Consiliul de Miniștri a retras cetățenia română a regelui, a mamei sale, a principeselor Ileana și Elisabeta și a principelui Nicolae. O nouă comisie de inventariere și păstrare a bunurilor regale a ajutat la trecerea acestora în patrimoniul statului. Comisia a fost condusă de criticul de artă George Oprescu, decorat într-un final cu „Ordinul Muncii”.

Au fost trecute în patrimoniul statului român mii de hectare de teren arabil, zeci de mii de hectare de păduri, aproape 30 de castele, peste o suta de palate, castele de vânătoare, cabane, acțiunile la întreprinderi bancare și industriale, bijuterii, tablouri, precum și alte proprietăți estimate la sute de miliarde de lei. De toate acestea s-au folosit comuniștii: unele proprietăți au fost transformate în muzee, altele au servit ca loc de odihnă pentru diverși lideri de partid sau ca loc de cazare a șefilor de state veniți în vizită în România.

Carol al II-lea a încercat să reia legătura cu fiul său, dar acesta s-a menținut la distanță. Carol al II-lea nu a participat nici la nunta, nici la botezul celor cinci fete ale lui Mihai. La fel, nici regele Mihai nu a participat la funeraliile tatălui. Carol a trimis o scrisoare și reginei Ana, încercând să ajungă astfel la fiul său, dar aceasta a fost tăioasă în vorbe și a spulberat orice speranță de împăcare. După moartea lui Carol al II-lea, fiul său a fost implicat în procesele vizând moștenirea. Regele Mihai a mărturisit că a recuperat un singur tablou ce îl reprezenta pe el la vânătoare.

Mihai a trecut brusc de la poziția de rege, înconjurat de o mulțime de persoane și având numeroase privilegii, la condiția unui om interesat de asigurarea traiului pentru familia sa. A locuit în mai multe locuri și a acceptat diverse locuri de muncă. A încercat să constituie un guvern în exil, dar nu a obținut unitatea diferitelor grupări.

Regele Mihai a avut tentative de pacificare a diferitelor grupuri de români aflați în exil. Nu a reușit, astfel că a decis să nu ia partea niciunuia. Emigranții erau divizați în opinii, iar regele a ales ca metodă de susținere a românilor din România transmiterea unor mesaje de încurajare cu ocazia Anului Nou prin postul de radio Europa Liberă.

Pentru o perioadă de nouă ani, regele Mihai a fost broker în New York spunându-i-se „Michael King”. Regina Ana a mărturisit că acel loc de muncă îl solicita pe rege să interacționeze și să fie mai activ în societate, ceea ce era destul de dificil pentru el. Regele a completat cu aprecierea că era greu să țină minte numele tuturor clienților și să îi urmărească non-stop.

După o scurtă ședere în Elveția, regele Mihai și regina Ana s-au mutat pentru o perioadă îndelungată în Marea Britanie, locuind în două sate diferite. Fiind atrași de natură, viața lor a fost destul de bună. Au pus bazele unei ferme de pui și a unui atelier de tâmplărie. Produsele erau vândute la târguri pentru a asigura un trai decent. A urmat și o ultimă mutare, la Versoix, unde se află și azi reședința Casei Regale. În tot acest timp, familia regelui s-a mărit prin nașterea a cinci fete, principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria.

Securitatea l-a urmărit pe regele Mihai din prima zi a exilului, acesta apărând în dosare cu nume de cod precum Fostul Rege, Leon, Rex sau Străinul. Urmărirea familiei regale era denumită Operațiunea Acțiunea Coroana. Spionii, după o perioadă de instruire, au fost trimiși într-o serie de capitale și orașe de unde monitorizau cât de mare e simpatia față de fostul suveran și dacă exista riscul revenirii lui în țară. Au fost monitorizate toate aparițiile publice ale regelui.

Regele a lucrat o perioadă pentru americanul William Lear având poziția de pilot de încercare cu misiunea de a testa instrumente de pilotaj, dar și de a repara aparatele de zbor. A urmat cursuri de perfecționare în Statele Unite, locuind la Santa Monica. Când compania s-a închis, regele cu alți doi apropiați au pus bazele unei societăți de electronică care producea elemente de cale ferată, sistemele de alarmă, dar a vândut și avioane. După cinci ani au vândut compania.

La aproape trei decenii de la abdicare, spionii raportau că regele nu participa la întâlniri oficiale și nu își făcea publicitate, în plus era considerat cel mai sărac dintre regii aflați în exil. Sovieticii au întreprins acțiuni împotriva încercării regelui de a forma un guvern în exil. I-au fost interceptate convorbirile și monitorizate corespondențele. Un spion a reușit să se infiltreze chiar în casa acestuia. Regele nu a fost străin de acestea căci serviciul elvețian de contraspionaj îl ținea la curent cu noi membri ai anturajului.

Revenirea României la un regim democratic l-a bucurat pe regele Mihai. Acesta a fost încântat, în special, când i s-a permis revenirea în țară și a putut transmite câteva urări pentru popor și viitorul țării. Restaurarea monarhiei a fost o amenințare pentru noile forțe de la București, dar cu timpul susținătorii regelui au dispărut și campania de promovare a monarhiei a eșuat.

În anul prăbușirii regimurilor totalitare din estul Europei, regele Mihai a devenit mai activ susținând înlăturarea regimului socialist și implementarea monarhiei constituționale în România, urmând ca noul regim democratic să fie integrat în structurile europene. A acordat interviuri, a participat la întruniri, a reluat legătura cu cei din România și din exil pentru a pune bazele unui plan privind evoluția României după eliminarea dictaturii.

Restabilirea regimului democratic nu s-a făcut în spirit monarhist. Au existat încercări ale unor persoane de a dobândi funcții în stat și s-au creat „Uniunea Monarhică Constituțională din România” și „Partidul Național Regalist”. Sub lozinca „Monarhia salvează România” s-au tipărit broșuri, afișe, ziare susținătoare ale monarhiei. Cel mai ferm pentru restaurarea monarhiei s-a pronunțat Corneliu Coposu.

Când regele Mihai a declarat pentru prima dată că dorește să revină în țară, i s-a refuzat viza. Cei aflați la putere au văzut în el un pol puternic dacă se coalizează cu forțele opozante. Când regele a venit în România fără să anunțe guvernul, acesta i-a blocat calea spre Curtea de Argeș și l-a reîntors spre aeroport. În schimb au putut veni în țară principesa Ileana, principele Paul și fetele regelui Mihai. Cea mai mare, Margareta, a pus bazele fundației care îi poartă numele și care funcționează și azi.

În cadrul primelor două alegeri, forțele din opoziție au susținut că regele era îndreptățit să revină să conducă țara, dar nu au avut câștig de cauză. După moartea lui Coposu, campania promonarhistă a fost redusă, însă președintele Constantinescu a obținut scăderea denigrărilor aduse la adresa Casei Regale. S-a renunțat la procesul intentat regelui și i s-a redat cetățenia română. Apoi, forțele de la București s-au folosit de numele regelui pentru a obține o imagine favorabilă a României în fața europenilor, în special pentru integrarea țării în structurile europene.

După evenimentele din decembrie 1989, regele Mihai a fost încântat să transmită un mesaj de îmbărbătare, de promovare a democrației și a libertăților cetățenești ce urmau să fie repuse în practică. Au fost amplasate pe locurile cuvenite statuia regelui Carol I și a reginei Elisabeta. Pe Arcul de Triumf au fost reașezate efigiile regelui Ferdinand și a reginei Maria. Însemnele regale au fost repuse pe instituții, bulevarde și străzi au primit numele suveranilor, s-au organizat expoziții, s-au publicat documente cu privire la istoria monarhiei din România.

Constituția României din 1991 a fost votată cu multe obiecții din partea partidului condus de Corneliu Coposu și din partea Uniunii Democrate Maghiară din România. Supusă unui referendum, aceasta a fost acceptată de cetățeni, și este importantă pentru că statornicește forma de guvernământ: republica. Când i s-a permis regelui să viziteze țara pentru prima dată a fost cu ocazia Paștelui, acesta nu a ținut discursuri, ci doar a făcut urări de bine poporului român.

Cu ocazia unui dineu în România, regele a declarat că dorește să se alinieze la noile standarde europene și să recunoască rolul primului născut în preluarea prerogativelor regale, indiferent de sexul copilului. Astfel, fiica lui cea mare, Margareta, a devenit succesoara casei regale. I s-a oferit titlul de principe și soțului Margeretei, Radu Duda. În ciuda contestațiilor regelui Mihai, a fost recunoscut ca succesor al casei regale Mircea Lambrino, fiul lui Carol al II-lea din prima căsătorie. Regelui i s-au restituit proprietățile confiscate după instaurarea la putere a comuniștilor.

Regele Mihai și regina Ana au avut o familie numeroasă formată din cinci fete. Prin decizia regelui de a permite și succesiunea persoanelor de sex feminin, fiica cea mai mare, Margareta, a devenit custodele Coroanei. Irina a fost scoasă din drepturi. Principesele s-au implicat activ în diferite domenii, în mare parte servind interesele României în țară, dar și la nivel internațional.

Prima fiică a cuplului regal, Margareta, este succesoara și custodele Coroanei române. A făcut studii de sociologie, științe politice și drept internațional în Scoția, implicându-se în organizații internaționale ce susțineau dezvoltarea agriculturii. A pus bazele unei fundații în România pentru sprijinirea celor aflați în dificultăți financiare și fizice. Principesa a fost decorată de către statele România, Malta, Franța și Portugalia. I s-a oferit titlul de Doctor Honoris Causa din partea a trei universități din România. Deține funcția de președinte în câteva asociații și societăți.

Principesa Elena este cea de-a doua fiică a regelui Mihai. A început studiile în Elveția și le-a continuat în Marea Britanie. A călătorit în tinerețe în țări precum India, Singapore, Iran sau Malta. A lucrat într-o organizație pentru copii cu deficit de auz. S-a implicat și în restaurări de lucrări de artă ca asistent. Actualmente s-a recăsătorit pentru a doua oară și are doi copii. Alături de cel de-al doilea soț sprijină afirmarea culturală și economică a României, dar și formarea unei legături puternice între România și Marea Britanie.

Cea de-a treia fiică, Irina, a studiat în Elveția și Marea Britanie, specializându-se în secretariat. Pasionată de creșterea cailor, s-a specializat în zootehnie și administrarea fermelor în Canada. A luat parte la mai multe competiții cu trăsuri. Din prima căsnicie au rezultat doi copii, Mihai și Angelica, iar actualmente Irina trăiește în Oregon cu al doilea soț. Aceasta a fost exclusă din linia de succesiune, i s-a retras titulatura din cauza organizării unor lupte ilegale între cocoși în S.U.A. Și cei doi copii au suferit de aceeași penalizare ca și mama lor. Fără motivarea deciziei, și fiul principesei Elena, Nicolae, a fost renegat.

Principesa Sofia, a patra fiică a regelui Mihai, a urmat studii de artă, artă fotografică, design grafic și a lucrat în acest domeniu. L-a ajutat pe regele Mihai în organizarea Secretariatului de la reședința din Versoix. Și-a ajutat sora, pe principesa Margareta, în fondarea fundației din România și strângerea de fonduri căutând susținerea în Statele Unite. A locuit o perioadă în România ajutând fundații care sprijină copiii. Ea însăși are o fiică, botezată după reginele Elisabeta și Maria, cu care locuiește în Franța.

A cincea fiică a regelui Mihai și reginei Ana a fost botezată Maria. Aceasta a trăit o perioadă îndelungată în Elveția, apoi în Statele Unite. A lucrat în domenii diverse: îngrijirea copiilor, relații publice, consultanță privată. La cererea surorii sale Margareta, principesa Maria s-a mutat la București. De atunci se implică în proiecte economice și sociale. A acordat Înalt Patronaj pentru organizații culturale, sportive și ecologice.