Carol I
Regele care a obținut Independența
autor Melinda Erdei-Vörös, martie 2017
Carol I și-a început domnia în România sub titlul de Alteță Regală. Abia după cucerirea independenței a fost încoronat sub numele de Regele Carol I al României, iar țara a devenit un regat. În modernizarea țării, regele s-a implicat intens, fiind cel mai perseverent în acest sens. Ceea ce a construit în cei 48 de ani de domnie părea să se destrame prin izbucnirea Primului Război Mondial.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Timp de trei luni, între detronarea lui Cuza și venirea în țară a prințului Carol, în țară au circulat zvonurile venirii unui prinț belgian, mai apoi a celui prusac. Majoritatea poporului nu a înțeles plecarea lui Cuza și trăia cu gândul că acesta va reveni. S-a organizat un plebiscit pentru a afla voința poporului în aducerea prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul țării. Voturile au fost pozitive, dar s-a constatat și frica de necunoscut. Mai ales țăranii se temeau că noul domn le va schimba religia și le va lua pământurile.

După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, conducerea țării a căzut în mâna unei locotenențe domnești formată din Nicolae Golescu, colonelul Nicolae Haralambie și Dimitrie Sturdza. Marile Puteri s-au întrunit în câteva rânduri pentru a decide în recunoașterea situației sau dizolvarea unirii. Oamenii politici români au sperat în sprijinul francez, dar și cel prusac, prințul străin vizat pentru România fiind de origine prusacă. Carol a mărturisit că era la masă cu camarazii săi când a văzut anunțul locotenenței în diverse gazete prin care acesta era propus pe tronul României.

Pentru a avea argumente solide în fața marilor puteri, dar și pentru a-l convinge pe Carol de voința poporului român cu privire la venirea sa, s-a organizat un plebiscit. Pentru a se asigura de succesul plebiscitului, guvernul român a pus în mișcare aparatul de stat de la preoți, notari, primari la comisari și prefecți pentru a insufla poporului român calea dreaptă. S-a grăbit organizarea plebiscitului și pentru a pune capăt tendințelor autohtonilor de a revendica tronul țării.

Față de plebiscit au apărut și forme de rezistență și împotriviri. Unele localități încrezătoare în revenirea lui Cuza refuzau să-l aleagă pe Carol. Alte sate crezând că noul domnitor va modifica legea rurală și religia lor, astfel de teamă nu semnau plebiscitul. Unii țărani au făcut presiune la adresa notarului și primarului ca să transmită Bucureștiului refuzul categoric în privința figurii lui Carol. Chiar și unii parlamentari au găsit motive să se împotrivească, considerând că sub conduceri străine țara nu a avut niciodată de câștigat.

Atât la nivelul locuitorilor țării, cât și la cel al deputaților, voturile au fost concludente în aducerea principelui Carol pe tronul țării. S-a sperat la vremea respectivă că un principe străin va reuși să pună capăt încercărilor de curmare a unității naționale, respectiv România ar fi avut mai multe șanse de afirmare pe plan politic european. Actul alegerii lui Carol, acceptarea tronului și depunerea jurământului au constituit pentru Austria și Rusia lovituri grele.

Călătoria prințului Carol din Elveția în România a presupus o pregătire prealabilă. Prințul a călătorit cu identitate falsă, benficiind de paza a doi prusaci până la Turnu Severin. De acolo, politicienii români s-au ocupat de transportul domnitorului până în capitală. Amestecul de vechi și modern, contrastul dintre palatele bogaților și colibele săracilor, insalubritatea și foametea, l-au șocat pe Carol și l-au determinat să pornească un amplu proces de modernizare.

Fiind sprijinit de Otto von Bismarck și de regele Wilhelm, Carol a acceptat „provocarea” românilor. Într-o primă fază, a primit concediu din armată și a călătorit la Zürich pentru a obține un pașaport fals. Principele a primit numele Karl Hettingen și a pornit într-o falsă călătorie de afaceri la Odessa. Călătoria reală ce urma să o realizeze includea următoarele stații: Augsburg, München, Salzburg, Viena, Pesta, Timișoara și Baziaș. Traseul ales pe căile ferate austriece a fost unul periculos, căci între Austria și Prusia putea izbucni în orice moment un război.

Pe teritoriul austriac, principele prusac a riscat să fie împușcat dacă era descoperită adevarata sa identitate. Au existat momente tensionante de-a lungul traseului, în special la urcări și coborâri din tren, în sălile de așteptare, la trecerea granițelor. Ajuns la Baziaș, Carol a intrat în grija locotenentului Sergiu Lenș. După două zile de așteptare, principele a urcat pe un vas austriac, într-o cabină de clasa a II-a, alături de câțiva diplomați români, dar prefăcându-se că nu se cunosc pentru a evita orice complicații. La Orșova, Carol a fost transferat pe un vapor mai mic până la Turnu Severin, pământ românesc.

Primit fastuos la Turnu Severin, Carol a urcat într-o trăsură trasă de opt cai și a pornit spre Craiova. La noua destinație, principele a fost primit cu flori. La Piteși, Carol a fost așteptat de oamenii politici de vârf. După ce a rostit un discurs reprezentanților orașului, principele și-a continuat călătoria spre București. Însoțit de o escortă călare și alte 20 de trăsuri, Carol a intrat în dimineața zilei de 10 mai 1866 în capitală. Pentru momentul acesta s-au pregătit autoritățile decorând clădirile cu steaguri, ghirlande, mulțimea de pe marginea șoselelor scanda urale, arunca flori, elibera porumbei.

Traseul pe pământul românesc, de la Turnu Severin la București, i-a oferit principelui ipostaze ale realității românești: un continuu amestesc de sărăcie și bogăție. Carol a remarcat că dincolo de atârnarea ghirlandelor de pereții caselor, acestea se aflau în stare deplorabilă. Printre casele de vălătuci se afla Palatul domnesc, o casă cu un etaj, cu interior mobilat și întreținut, locuit cu câteva luni înainte de Cuza. În fața palatului, într-o mlaștină se rostogoleau porcii nederanjați de sunetul trâmbițelor și tobelor.

Carol a depus jurământul, citit de colonelul Haralambie. Domnitorului i s-au pus la dispoziție 100 000 galbeni, palatul de pe Calea Mogoșoaiei și palatul de la Cotroceni. Cu scopul învățării limbii române, i s-a adus ca profesor August Treboniu Laurian. Soldații participanți la detronarea lui Cuza i-au înmânat demisia din armată, însă Carol a respins actul ofițerilor. Scopul lui Carol era de a construi un viitor sigur, fără să țină cont de evenimentele trecutului.

Dinastia de Hohenzollern datează din secolul XI, s-a desprins în mai multe ramuri unele s-au unit cu alte dinastii precum Sigmaringen și a rezultat astfel în secolul XIX o familia regală prusacă cu domenii întinse și oameni de valoare. Carol a avut norocul de a se naște într-o familie cu pregătire militară, politică, spirituală și culturală excelentă. Calitățile pe care le-a moștenit și cele pe care și le-a format în tinerețe s-au dovedit esențiale pentru rolul de domnitor al României.

Întemeietorul dinastiei Hohenzollern, potrivit legendelor, a fost fie regele franc Guntram, fie contele Thassilo de Zolern. Prima atestare sigură datează de la mijlocul secolului XI. În cursul următoarelor două secole, neamul Hohenzollern își va mări posesiunile teritoriale, primind și domeniile Sigmaringen și Veringen. Posesiunile acestor familii se împart de-a lungul Evului Mediu între diverși urmași, unele ramuri sunt temporare și se sting în cazul în care nu au urmași lăsând moștenire domeniile ramurilor Hohenzollern sau Sigmaringen.

Unirea ramurilor Hohenzollern și Sigmaringen are loc sub străbunicul lui Carol, Anton Alois, la începutul secolului XIX. Pe bunicul său, Karl, principele Carol l-a cunoscut îndeaproape, moștenind de la acesta cărți cu conținut moral și politic. Tatăl lui Carol, om cu orientări politice largi, bun înțelegător al evenimentelor politico-sociale prin care trecea Prusia, l-a inițiat pe viitorul rege al României în afacerile de stat prusiene și în viața politică adevărată. Referindu-ne la latura feminină, prin bunica sa, Carol s-a înrudit cu contele francez Beauharnais.

Karl von Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut pe domeniul Sigmaringen, fiind al doilea fiu al cuplului Karl Anton și Josephine. De educația tânărului s-a ocupat mai întâi guvernanta franceza Picard și consilierul ecleziastic Emele. A urmat cursurile școlii elementare din Dresda, iar apoi școala de cadeți din Münster. Numit locotenent secund într-un regiment de artilerie, Carol a urmat Școala de Artilerie și Geniu din Berlin. Până la momentul numirii sale pe tronul României, Carol a fost un ofițer german avansat până la gradul de căpitan.

Copilăria și tinerețea lui Carol s-au învârtit în jurul unei domenii impresionante ca mărime și frumusețe, castelul Sigmaringen, respectiv în jurul unor adevărate exemple de oameni studioși, virtuoși și ordonați. În descrierile vremii, Carol a fost văzut un soldat sănătos și disciplinat, un politician cu vederi liberale și un om cultivat. A luat parte voluntar la războaiele de unificare a Germaniei, o experiență ce îi va folosi în războiul de independență a României.

Înainte de venirea sa în România, Carol a călătorit în țări precum Portugalia, Franța, Belgia, Spania și Algeria. Se știe că principele a fost cunoscător al mai multor limbi europene. Se consideră că latura didactă a bunicului său a contribuit mult la dezvoltarea spirituală și intelectuală a tânărului Carol. Domnul României a învățat limba română într-un timp scurt, rostind primul său discurs în limba țării după exact un an de la depunerea jurământului. Accentul său german l-a păstrat toată viața.

Este adevărat că nu toți l-au agreat pe domnitorul Carol de la începutul carierei sale în România. Prințul a trebuit să facă față presiunilor interne și externe. Unii susținători europeni și-au retras sprijinul acordat României. Toate eforturile s-au concentrat pe modernizarea economică și culturală. Clasa politică a trebuit să treacă prin multe încercări până să ajungă la maturitatea de care era nevoie în țară la vremea respectivă.

Sosirea lui Carol în România a reprezentat punctul de plecare al unui stat democratic care trebuia pus pe roțile unei modernizări rapide. Pentru Carol, imaginea capitalei fără un plan sistematic, cu clădiri insalubre, străzi nepavate și prăfuite, a fost un adevărat șoc. De-a lungul călătoriei sale cu trăsura a observat imaginea țării în ansamblu: lipseau străzile asfaltate care sub acțiunea ploii se înfundau cu noroi, nu existau căi ferate, podurile erau instabile, porturile nu erau amenajate. Agricultura se efectua cu mijloace primitive, iar industria era inexistentă.

Cu ajutor prusac, Carol a trecut la modernizarea rețelei de cale ferată și a porturilor dunărene. A fost creată legătura București-Iași și s-a inaugurat Gara Târgoviștii, actuala Gară de Nord din București. Cultural și social a avut loc un progres impresionant prin înființarea a 40 de spitale, mai multor școli primare, a Academiei Române, a Societății Filarmonice Române și a Teatrului Național din Iași.

În semn de independență față de Poartă, în 1868 au fost puse în circulație primele monede de aur cu efigia domnitorului. Din cauza presiunilor Porții, acestea au retrase, însă după o perioadă de patru ani au fost emise monede de argint fără ca sultanul să se mai împotrivească. Concomitent, România a participat la Expoziția Universală din Paris cu un pavilion separat de Poartă. Au urmat semnarea convențiilor poștale cu Austro-Ungaria și Prusia, a celei telegrafice cu Rusia și înființarea agențiilor diplomatice la Viena, Berlin, Roma și Petrograd. Opinia publică a urmărit cu atenție semnarea tratatului de alianță dintre România și Serbia.

Pe plan politic, viața a continuat să fie tulbure. Nu toți erau de acord cu noua figură emblematică a României, alții încă erau cuprinși de febra detronării lui Cuza și i-au cerut noului domnitor sechestrarea și vinderea averii lui Cuza, au condamnat legea rurală din 1864 și au cerut arestarea celor ce l-au slujit pe fostul domn. Subiectivismul domina cercurile politice, iar Carol nu era încântat de disputele continue. Primele alegeri parlamentare au condus la o grupare divizată de liberali, conservatori și cuziști. Pentru a-și cunoaște oamenii politici, Carol, un om retras, a fost nevoit să participe la evenimente mondene.

Războiul franco-prusac a pus opinia publică din România în dificultate. Carol era susținătorul Prusiei, oricât încerca să ascundă acest fapt. Pe de altă parte, fără ajutor francez nu ar fi ajuns pe tronul României. Poporul a fost susținător al Franței, în localuri se cânta Marseilleza, iar pe străzi se scanda „Trăiască Franța!”. În aceste împrejurări mișcările antidinastice au devenit tot mai accentuate.

Împotriva Prusiei au izbucnit mișcări fățișe ceea ce include și faptul că domnitorul Carol nu era bine văzut. Liberalii au propus răsturnarea domnitorului. În acest sens s-au alcătuit comitete secrete în diverse localități. Grupările s-au folosit de întrunirile publice, presă și Parlament pentru a declanșa mișcarea. În cele din urmă singurul care a acționat a fost șeful grupării de la Ploiești, Alexandru Candiano-Popescu, acesta mobilizând localnicii prahoveni și câțiva deținuți. A anunțat falsa detronare a lui Carol și și-a asumat conducerea Prahovei. Membrii armatei și poliției vor pune capăt rebeliunii lui Candiano.

Agitațiile din România nu au încetat. Victoria Prusiei asupra Franței a produs dezamăgire în rândul politicienilor. Încă erau multe sectoare care necesitau atenție și modernizare. Românii au înțeles că ani la rând au militat pentru un prinț străin, iar șansa pe care au primit-o era unica. Sultanul amenința cu năvălirea trupelor sale în cazul în care mai interveneau tulburări. Carol era unicul element de legătură între Moldova și Valahia și singurul punct de stabilitate. În acest sens grupările politice au admis existența unui regim monarhic și și-au dat interesul în a-l ajut pe Carol în exercitarea prerogativelor sale.

Constituția din 1866 a reprezentat primul act fundamentul al țării elaborat și pus în aplicare fără acordul puterilor externe. Actul care a semnificat lărgirea autonomiei, a asigurat funcționarea monarhismului constituțional, oferea libertăți, a condus la formarea unui guvern reprezentativ și la maturizarea politică.

La nici două luni de la preluarea conducerii României, Carol a elaborat prima constituție liberală și egalitară din istoria României, aceasta fiind votată în unanimitate de Parlament și publicată în Monitorul Oficial. Acest act fundamental a reprezentat baza juridică prin care s-a instaurat regimul monarhic constituțional în România. În elaborarea Constituției,oamenii politici români au ținut cont de textul Constituției belgiene din 1831 tradus în limba română de jurnalistul Theoder Veissa.

Cea mai vie controversă născută în cadrul elaborării Constituției a fost articolul 7 referitor la obținerea cetățeniei care se acorda doar străinilor „de rituri creștine” ceea ce excludea evreii și musulmanii. În deceniul 7 al secolului XIX au venit valuri masive de evrei în Moldova și Țara Românească unde și-au găsit refugiu în fața arestărilor și deportărilor din Rusia sau Imperiul Habsburgic. Au izbucnit mișcări antievreiești din cauza presiunii economice străine. Situația aceasta s-a menținut până la elaborarea Constituției din 1923, România fiind ultima țară care a acordat cetățenia evreilor.

În decursul secolului XIX, românii s-au inspirat preponderent din două modele europene. Modelul francez preferat de boierimea mică și mijlocie asigura schimbări rapide și răsturnări de ierarhii social-politice. Modelul german era preferat de boierimea mare și presupunea reforme treptate și stabile. Armata a fost reorganizată succesiv după model rusesc, francez și german. Modelele europene vor servi oamenilor politici români și suveranului în momentul elaborării Constituției din 1866. Unele prevederi precum dreptul de veto al domnului sau bicamerismul au putut fi introduse pe baza argumentării cu exemple europene.

Atâta timp cât liberalii erau mulțumiți de obținerea libertății presei și a adunărilor publice, conservatorii au obținut victoria prin regimul electoral ales. Astfel, Carol a reușit să creeze un echilibru de forțe. Sistemul electoral cenzitar însemna preponderența la vot a marilor proprietari de pământuri. Electoratul s-a compus din patru colegii cuprinzând proprietarii de pământuri cu venit de peste 300 de galbeni, cei cu venit între 100 și 300 de galbeni, burghezia urbană, țărani și proletari cu impozitul achitat, profesori, pensionari, liber profesionști și ofițeri în retragere.

Constituția reglementa denumirea statului România, fără a fi menționate legăturile cu Imperiul Otoman ceea ce marchează lărgirea autonomiei până în momentul dobândirii independenței. Cele trei principii care au stat la baza actului fundamental au fost: suveranitatea națională adică puterile statului erau date de națiune, guvernarea reprezentativă prin delegați și separarea puterilor în stat. Puterea executivă aparținea domnului. Cea legislativă era exercitată colectiv de domnitor și Reprezentanța Națională alcătuită din Adunarea Deputaților și Senat. Cea judecătoreasc aparținea tribunalelor.

Prima constituție elaborată fără să se fi ținut cont de intervențiile marilor puteri a prevăzut o serie de drepturi pentru români printre care libertatea de a comunica, de a publica idei, de instruire, de asociere. S-au garantat libertatea conștiinței, a secretului corespondenței și s-a înscris dreptul de a alege și a fi ales în consilii și Parlament. Se recunoștea inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, a proprietăților de orice natură. Pe plan juridic a fost desființată pedeapsa cu moartea.

Constituția a introdus pentru prima dată principiul eredității ca singura regulă pentru transmiterea tronului, fără să se mai țină cont de regula electivității sau a numirii domnului de alte puteri externe. În dezbateri a apărut și problema botezării urmașilor lui Carol în rit ortodox. Se știe că domnitorul era un bun catolic, iar soția sa protestantă. Carol a acceptat înscrierea în Constituție a botezului eventualilor urmași în religia statului.

După modernizarea principalelor sectoarea ale vieții, Carol și-a dorit pe plan politic să obțină independența țării. S-a așteptat un moment prielnic cum a fost războiul ruso-turc din anii 1877-1878. Colaborarea româno-rusă s-a dovedit prielnică pentru ambele țări. La încheierea conflictului, României i s-a recunoscut calitatea de țară independentă de majoritatea puterilor europene. Doar unele țări au condiționat recunoașterea.

În doar șase ani sub conducerea lui Carol s-au schimbat 10 guverne și au avut loc 30 de remanieri ceea ce explica fondul instabil al țării. Oamenii politici au trecut la compromisuri, toate forțele țării concentrându-se asupra noilor obiective printre care cel mai arzător era independența țării. Carol a continuat să se implice în viața tuturor straturilor sociale: organiza baluri, participa la evenimente mondene, la inaugurări precum cea a Expoziției de arte frumoase, practica vizite în județe sau la diferite unități militare. În viața politică au început să se contureze doctrinele grupărilor politice.

Din 1875 au început acțiuni militare în Bosnia și Herțegovina. Pe fondul crizei Imperiului Otoman, România a înaintat un memoriu prin care cerea recunoașterea independenței sale și stabilirea legăturilor amicale cu Poarta. Pe fondul izbucnirii revoltelor și în Bulgaria, Poarta a declarat că nu se poate ocupa de probleme românești. Concomitent, Rusia și-a asigurat sprijinul Austro-Ungariei în cazul izbucnirii unui război cu Turcia. În această situație, România a încercat o apropiere de ruși materializată prin convenția ruso-română specială pentru că reglementa îndatoririle ambelor țări.

La șapte zile de la semnarea convenției româno-ruse, a izbucnit războiul dintre Rusia și Turcia. Prima țară a intrat pe teritoriul țării noastre, drept replică cea de-a doua a bombardat localitățile românești de-a lungul Dunării. Între România și Poartă legăturile s-au degradat și s-a tins la ruperea legăturilor de dependență. În acest sens semnificativă este declarația de independență rostită de Mihail Kogălniceanu în Parlament la 9 mai 1877. Pasul următor era consfințirea declarației pe câmpul de luptă. Poporul era entuziasmat de evoluția evenimentelor.

Între țarul Alexandru al II-lea și domnitorul Carol s-au stabilit legăturile cele mai amicale, dar la propunerea de colaborare între cele două armate, țarul s-a împotrivit, în plus oficialităților române li s-a comunicat că participarea armată a României nu era necesară. Atitudinea Rusiei s-a schimbat după eșecul cuceririi Plevnei, punctul strategic și de rezistență otoman. Comandatul trupelor rusești a insistat în mai mult telegrame ca domnitorul Carol să își implice armata în război, sprijinind Rusia. Carol a condiționat participarea de preluarea de către el însuși a conducerii ambelor armate.

Carol a sondat părerea conducătorilor europeni în legătură cu proclamarea independenței României. Împăratul austro-ungar l-a sfătuit să lucreze cu prudență. Împăratul german era încântat de tactul politic al lui Carol și îi surâdea ideea independeței. Țarul a evitat subiectul. Cu ocazia unei vizite în Marea Britanie, Carol a aflat că Poarta era un aliat al englezilor, aceștia neputând susține proclamarea independenței României. Carol a început inspectarea garnizoanelor și cazărmilor militare, constatând slaba instrucție și dezordinea, astfel că a decretat executarea marșurilor, manevrelor și a reglementat ținuta soldaților.

Participarea românilor la războiul ruso-turc a schimbat balanța în defavoarea turcilor. Carol a elaborat un plan de încercuire a otomanilor, a sugerat evitarea atacurilor frontale. După o lună jumătate de rezistență, Osman-Pașa a ridicat steagul alb și a cerut armistițiu. Semnarea tratatului de la San Stefano oferea României puține avantaje și împotriva Rusiei, sprijinită în război, s-a declanșat în țară o adevărată politică de desconsiderare. Participarea României la tratativele de pace a fost interzisă. S-a deschis un Congres la Berlin pentru a revizui pacea încheiată anterior.

Prin semnarea Tratatului de la Berlin a fost recunoscută independența statului român care primea Dobrogea și Insula Șerpilor, în schimb ceda Rusiei sudul Basarabiei. Carol a promovat un proces de integrare a Dobrogei prin desființarea dijmelor. Rusia, Turcia și Austro-Ungaria au recunoscut independența României. Germania a condiționat recunoașterea de modificarea articolului 7 din Constituție referitor la evrei și de despăbugiri financiare datorate în urma afacerilor cu Societatea Strousberg. În decurs de doi ani de la război, Marea Britanie, Franța și Germania vor recunoaște independența României.

Prin obținerea independenței, România a avansat din cercul statelor subjugate, însă nu a reușit să ajungă cu totul la masa conferințelor europene. Poziție ei era privită încă cu scepticism. Ridicarea la rang de regat a României a reglementat existența vieții dinastice. A urmat o etapă favorabilă încheierii de convenții între România și diverse state. Politic, Carol I s-a asigurat de apărarea în fața agresiunilor statelor vecine prin semnarea unui tratat defensiv cu Austro-Ungaria, Germania și Italia.

Din punctul de vedere al politicii externe, România s-a convins că Germania era principala putere europeană de aceea s-a încercat obținerea sprijinului la Berlin de unde porneau influențele puternice către Italia și Austro-Ungaria. Carol I dorea ameliorarea situației românilor din imperiul austro-ungar motiv pentru care prin intermediul Germaniei s-a încheiat în 1883 un acord între cele două state. Pentru românii subjugați nu s-a obținut vreo îmbunătățire, însă prin acordul semnat România era protejată în caz de atac din partea Rusiei, Serbiei sau Bulgariei.

Modernizarea României a atras atenția țărilor vecine. Regentul bulgar i-a propus lui Carol I tronul Bulgariei, însă acesta a refuzat fiind conștient că Austro-Ungaria nu ar accepta o uniunea româno-bulgară și cu atât mai puțin figura lui Carol în vârful a două țări sud-est europene. În contrast cu modernizarea unor sectoare, țăranii încă erau dezavantajați ducând o viață mizeră. Cluburile socialiste înființate la sate au dus la mișcări țărănești.

Imediat după obținerea independenței, Carol a început să poarte titlul de Alteță Regală, respectiv s-a reglementat succesiunea la tronul României a lui Ferdinand, nepotul lui Carol. Au fost sondate marile puteri în privința proclamării României ca regat, iar acestea nu au arătat nici o împotrivire. În această situație, cu ocazia zilei de naștere a domnitorului în 1881 România a fost proclamată ca regat. Noua titulatură nu a adus alte prerogative lui Carol. Evenimentul încoronării a fost însoțit de 21 de salve de tun. Ziua de 10 mai era considerată zi de sărbătoare națională.

Prin dezvoltarea economică a României, familia regală a primit pachete de acțiuni la Banca Românească, Banca de Scont, Banca Marmorosch. Carol I s-a implicat în dezvoltarea industrială devenind acționar la diverse rafinării precum Concordia, Steaua Română, la fabrici precum cea de bere, de conserve, de ciment, de postav, de hârtie, la societăți și întreprinderi forestiere. La nivel european România încă nu se situa pe o poziție bună, exista discrepanța dintre țăranii care trăiau de pe o zi pe alta și orășenii care își permiteau luxul.

Au început lucrări de canalizare a râurilor și sistematizare a străzilor, au fost introduse norme urbanistice, printre edificiile publice construite atunci se numără Ateneul Român și Banca Națională, respectiv reședința regală, Castelul Peleș. În centrul capitalei s-a ridicat monumentul lui Mihai Viteazul, defilările armate desfășurându-se în fața acestuia. Datorită contribuției evreilor s-au dezvoltat întreprinderi chimice, alimentare, textilării și pielării. Trenurile au funcționat atât pentru transportul de mărfuri, cât și de persoane. În privința apărării de agresiuni externe au început lucrări de fortificare.

Un eveniment important a fost vizita împăratului austro-ungar Franz Joseph în România cu ocazia inaugurării lucrărilor la canalul Porțile de Fier. Acesta a fost invitat la București și la Sinana, respectiv i-a fost oferit un tur prin care a admirat Munții Carpați, Poiana Stânii și fortul Chitila. Regele Serbiei a luat parte la aceleași evenimente. La rândul lui, Carol I a vizitat Sankt Petersburg și Țarskoe-Selo, toastând cu țarul Nicolae al II-lea în privința normalizării relațiilor dintre cele două țări.

Ultimele decenii ale secolului al XIX-lea s-au concretizat în alianțe și contra-alianțe. Tensiuni au apărut între puteri mari, dar și între cele mici. Dacă tensiunile româno-bulgare s-au rezolvat pe calea diplomației, cele româno-grecești s-au materializat în asasaninate și persecuții. Carol I a încercat să ducă o politică pacifistă atâta timp cât nu erau amenințate interesele statului și poporului român.

Relațiile italo-române cunosc o dimensiune diferită de oricare alta încheiată la sfârșitul secolului XIX. Italia era împinsă de Germania și Austro-Ungaria împotriva Franței. România a rupt legăturile diplomatice cu Franța. Italia a recunoscut independența și ridicarea României la rang de regat. Cele două devin parteneri în cadrul Triplei Alianțe. Totuși, faptul că Italia sprijinea planurile austro-ungare de control al Dunării a lovit în diplomația românească. La începutul secolului XX, Italia va reprezenta interesele României în Grecia.

În secolul XIX s-a format o insulă numită Bujorescu între țărmul românesc și cel bulgar, care datorită oscilației nivelului Dunării se unea când cu țărmul unei țări, când cu celalălalt. Ambele autorități au încercat obținerea insulei, dar câștig de cauză au avut românii. Tensiunea apărută între cele două state a implicat chiar și Tribunalul internațional de la Haga. Bulgaria a încercat normalizarea relațiilor cu România, cele două au încheiat convenții comerciale, o convenție privind pescuitul, s-a pus problema construirii unui pod peste Dunăre și legarea liniilor ferate între țări.

Între România și Grecia au apărut tensiuni la începutul secolului XX din cauza unui act emis de Sultan prin care se recunoșteau în Grecia aromânii drept o entitate etnică și spirituală. Grecia s-a împotrivit, până la vremea respectivă școlile și bisericile românești fiind doar tolerate, nu și recunoscute. Bucureștiul, care finanța de zeci de ani școlile române pentru aromâni s-a implicat energic în apărarea lor. Actul Sultanului a dus la arestarea și asasinarea aromânilor de către greci. Cele două state au reluat legăturile diplomatice la intervenția Italiei și Franței.

Dacă la sosirea lui Carol în România principala putere susținătoare era Franța, în cursul anilor următori situația s-a schimbat. Tensiunea războiului franco-prusac a determinat o ruptură între părerile poporului și cea personală a domnitorului. Prusac fiind, Carol a fost susținătorul Prusiei. Colonia germană din București a sărbătorit cu fas tcurajul împăratului Wilhelm. Poporul susținea Franța și nu ezita să arate acest lucru prin cântece, banchete și urale. Într-o ultimă fază, s-a ajuns la scandarea lozincilor antidinastice, la stingerea felinarelor, tragerea clopotelor în semn de alarmă și adunări în Capitală.

Înainte de obținerea independenței, România a reușit să stabilească legături economice cu țări precum Rusia, Maria Britanie, Franța și Italia. Poarta s-a opus promovării unei politici vamale proprii de către România. Acest fapt nu i-a speriat pe diplomații români. O reușită politico-economică a reprezentat convenția comercială cu Austro-Ungaria încheiată pe o perioadă de 10 ani. Au fost încheiate convenția telegrafică româno-austro-ungară, convenția poștală româno-sârbă, convenția de comerț și navigație româno-rusă.

Importanța statului român în sud-estul Europei a fost dovedită prin atitudinea regelui, politica externă și diplomația românească. Primul război balcanic a însemnat lupta de eliberarea a statelor balcanice de sub dominația otomană. România a adoptat o poziție de neutralitate activă. Al doilea război a cerut implicarea directă a țării în lupta împotriva dominației bulgare a întregii Peninsule Balcanice. În conflictul armat și tratativele de pace, României i-a revenit rolul de arbitru.

Dintre toate problemele existente în România cea țărănească a fost tratată superficial. Au existat mișcări țărănești suprimate de autorități. În mesajul corpurilor legiuitoare se propunea continuu îmbunătățirea situației populației rurale, 90% din populație trăind în mizerie. Pe fondul crizei a izbucnit cea mai gravă răscoală țărănească, cea de la Flămânzi din 1907. Autoritățile au fost cuprinse de panică în momentul răspândirii răscoalei în Moldova, Muntenia și Oltenia. Ulterior, guvernul a comunicat țăranilor că regele a luat posibilitățile de ameliorarea a situației acestora.

Mulți au apreciat că în urma răscoalei țărănești s-a produs o ruptură între monarhie și popor ilustrată în literatura antimonarhică. George Coșbuc a redactat versuri ce îl acuzau pe rege că nu și-a iubit poporul. Caragiale a publicat o broșură prin care a criticat intervenția brutală a autorităților împotriva țăranilor. A apărut presă antimonarhică care publica articole cu imaginile dezolante: foame, analfabetism, sifilis, pelagra. Regele iritat de aceste poziții a hotărât să dea în judecată redacția „Facla”, însă stăpânirea de sine l-a oprit.

Nici anii următori răscoalei nu au adus pace în țară. Au avut loc importante mutații politice între liberali și conservatori. În fruntea guvernului a ajuns Ion I.C.Brătianu, tânăr cu minte sclipitoare, în care Carol I și-a pus speranțe mari. A fost inaugurat portul Constanța și s-au acordat drepturi politice depline tuturor dobrogenilor. Au fost adoptate legea de încurajare a industriei naționale, legea privind organizarea meseriașilor în bresle și legea privind trecerea terenurilor cu caracter de utilitate în posesia țăranilor.

Pe plan politic extern, România a asistat la următoarele evenimente: Bulgaria și-a proclamat independența, Bosnia și Herțegovina a fost anexată de Austria, Turcia și Italia se aflau în conflict armat, state balcanice au pornit lupta de eliberare de sub dominația otomană. România a rămas singurul stat echilibrat față de statele vecine și marile puteri europene. În plus, și-a proclamat neutralitatea activă încercând să aplaneze divergențele.

Primul război balcanic a plasat Bulgaria, Serbia, Grecia și Muntenegru împotriva Imperiului Otoman. Timp de cinci luni, statele balcanice au ataca turcii în locurile strategice precum Sarantaporo, Pigadia, Bitola, Adrianopol și Lemnos. Liga balcanică a căștigat războiul, s-a încheiat un tratat de pace la Londra, dar care nu a rezolvat disputele teritoriale. Pierderile omenești au fost de două ori mai mari în cadrul ligii decât în armata otomană.

Austro-Ungaria a slăbit Serbia, incitând Bulgaria nemulțumită de rezultatul războiului. Aceasta a declanșat un război împotriva foștilor aliați numit al doilea război balcanic. România a mobilizat armata, a ocupat linia Turtucaia-Balcicși a trecut Dunărea. Forțele grecești au fost mobilizate foarte bine încât au oprit orice înainte a bulgarilor, trecând în faza finală la ofensive. Războiul s-a soldat cu înfrângerea Bulgariei și încheierea păcii la București. România a obținut sudul Dobrogei. Semnificativ este întregul proces de stabilizare a situației balcanice, fără intervenția puterilor mari.

Ultimul an din viața regelui Carol a fost marcat de tensiuni de toate felurile. Sănătatea regelui s-a deteriorat ceea ce l-a făcut să se retragă majoritatea timpului. Singurătatea, gândurile și neliniștile au dominat starea sa de spirit. La izbucnirea războiului mondial, politicienii au adoptat puncte de vedere diferite față de rege care respectând voința majorității și păstrând democrația a declarat neutralitatea României.

După semnarea tratatului de pace de la București, România a dobândit un alt statut internațional. Statele balcanice au avansat pe scara politicii și diplomației externe și s-au convins că nu mai era nevoie de implicarea puterilor mari în rezolvarea problemelor regionale. Acest lucru nu a însemnat că marile puteri europene gândeau la fel. Apropierea României de Rusia prin convenții comerciale și vizite la nivel înalt au dat de înțeles Austro-Ungariei și Germaniei că tratatul Triplei Alianțe și-a pierdut sensul. Acestea s-au întâmplat pe fondul represiunilor împotriva românilor transilvăneni.

Carol I a crezut în alianța Puterilor Centrale și a încercat să împace Austro-Ungaria și Serbia printr-o amplă campanie pacifistă. Prin asasinarea moștenitorului coroanei habsburgice Franz Ferdinand la Sarajevo, toate neînțelegerile europene au fost puse pe masa de discuții, apoi pe câmpul de luptă. Izbucnirea primei conflagrații mondiale a atras de o parte și alta a blocurilor politico-militare state noi. Carol a fost surprins de faptul că împăratul austro-ungar a declarat război Serbiei fără să consulte aliații. Aceștia încercau să întoarcă România împotriva Rusiei.

Consiliul de Miniștri i-a explicat regelui că intrarea României în război era contrară tratatului din 1883 ce avea caracter defensiv, iar Austro-Ungaria ducea o politică ofensivă. În plus, monarhia dualistă ducea un război împotriva naționalităților, iar o înțelegere cu aceasta însemna acceptarea subjugării neamului românesc din Transilvania. În cadrul Consiliului de Coroană întrunit la castelul Peleș, regele a propus executarea tratatului Triplei Alianță și deci implicarea în război alături de monarhia dualistă. Singurul care l-a susținut a fost Petre Carp, restul politicienilor s-au pronunțat pentru neutralitate.

Spiritul democratic și stăpânirea de sine a regelui au dominat Consiliul de Coroană. A cerut fiecărui politician în parte părerea și a conchis supunerea față de cvasiunanimitate. În Monitorul Oficial a fost redactat un scurt text care menționa poziția neutră a României față de evenimentele anului 1914. Carol a mărturisit unui apropiat că a constat după aproape un jumătate de secol de domnie că ai săi oameni l-au părăsit. I-a scris împăratului Germaniei despre faptul că nu poate porni un război singur în măsura în care întreg poporul se opune.

Regele Carol I nu a mai stăpânit politica internă și externă în ultimele luni de viață. A insistat la adresa unor politicieni de a crea în opinia publică dorința de a intra în război alături de Puterile Centrale. Poporul nu a văzut în ideea aceasta succesul. Regele era convins că Germania va fi învingătoare exact ca în 1870. Când a citit știri despre victoriile taberelor militare, le-a crezut doar pe acelea care consacrau victoria germană. Succesul trupelor franceze și engleză la Marna l-au mâhnit pe rege.

Regele era pregătit să își rostească discursul de abdicare prin care retrăgea întreaga familie de Hohenzollern de la tronul României. S-a abținut de la rostirea acestuia gândindu-se la monumentala construcție socială, politică, economică și culturală care a desăvârșit-o în cei 48 de ani de domnie. Starea de sănătate a regelui s-a agravat din cauza unei boli de ficat, acesta a slăbit, a renunțat la plimbările zilnice, stătea cu orele închis în cabinet și nu se întrunea cu miniștri. Ultimul său act politic înaintea decesului a fost semnarea unei convenții de neutralitate față de Rusia.

Informații asupra vieții private a regelui Carol I găsim în special în memoriile sale dintre care doar o parte au fost descifrate, traduse și publicate în limba română. Diverse studii de caz, corespondențe și opera reginei Elisabeta oferă o mai largă imagine asupra cine era Carol I când nu îndeplinea rolul de rege.

Așa cum reiese din memoriile regelui, din scrierile soției sale, din corespondențele vremii și chiar din fapte, regele Carol înainte de orice titulară era un om ordonat, disciplinat, sârguincios, obișnuit cu o viață simplă la bază. Regele avea obiceiurile sale precum trezitul la ore foarte matinale, cititul temperaturii, notarea în jurnal a tuturor evenimentelor unei zile, jocul de biliard, petrecerea serilor cu soția. Foarte des participa la evenimente mondene, la liturghii, însă acestea îi displăceau. Era mulțumit cu ordinea și liniștea cabinetului sau plimbările zilnice.

Atât ca om, cât și ca rege, Carol a dus întreaga sa existență după deviza: „Totul pentru țară, nimic pentru mine”. Soția sa amintește adesea în operele sale cât de milostiv și darnic era regele. A finanțat proiectele sociale și culturale, diverse asociații, fundații și fabrici. Deseori când regele ținea prelegeri familiei sale, ulterior la acestea participând și nepotul său Ferdinand, amintea de probleme țării și părea îngrijorat de starea poporului. În jurnalele reginei Elisabeta găsim numeroase referiri la regele preocupat de foametea ce bântuia la sate și de donații pe care le făcea în acest sens.

Din jurnalul regelui reiese ce făcea cu exactitate în fiecare zi. Diminețile avea obiceiul de a observa vremea, temperatura, se plimba pe jos sau cu trăsura, mergea cu regina la biserică, verile făcea băi lungi. La prânz fie era cu familia, fie cu diverși invitați. Restul zilei îl petrecea scriind în jurnal, avea oameni politici invitați cărora le asculta ideile, propunerile, discutau diverse probleme. Uneori mergea în excursii scurte sau la teatru cu regina Elisabeta. Erau rare serile în care nu juca biliard.

Cuplul regal a avut un singur copil, Principesa Maria, botezată așa cum prevedea Constituția în rit ortodox. Aceasta a trăit aproape patru ani când s-a îmbolnăvit de scarlatină și tratamentul aplicat nu a salvat-o. În public regele nu a dat niciodată dovadă de sensibilitate, însă în corespondență cu părinții săi și alături de soția sa s-a arătat afectuos și grijuliu. După pierderea fetiței, cuplul regal a trecut printr-o perioadă de accentuată tristețe și supărare. Regina s-a retras în pictură și scrierile sale, iar regele s-a implicat și mai mult în modernizarea și construcția țării.

În relația sa cu regina Elisabeta, Carol s-a arătat drăgăstos, respectuos, grijuliu. În jurnalele sale, regina menționa că după decesul fetiței lor, doar cu ajutorul unei dragoste sincere au rămas la fel de apropiați ca soț și soție. Momente importante precum zilele de naștere și aniversările de căsătorie constituiau un prilej oportun ca regele să o surprindă pe soția sa cu daruri prețioase. Regele reușea să o surprindă întotdeauna pe regină. Mulți remarcau diferența de temperament între cei doi, însă cuplul regal era legat prin dăruința față de aceleași valori și îndatoriri.

Până la sosirea lui Carol în România, prințului i s-au propus drept viitoare soții diverse prințese. Prin legăturile create s-ar fi putut lega Prusia de alt stat și i s-ar fi putut impune obligații diplomatico-militare, motiv pentru care Carol adesea e lăsat în afara tratativelor. După preluarea conducerii statului român, legătura matrimonială urma să servească intereselor românești.

După ce Carol a acceptat tronul României și a instaurat un regim monarhic constituțional era esențial pentru consolidarea dinastiei rezolvara problemei matrimonale. Carol s-a născut drept al doilea fiu al lui Karl Anton ceea ce a însemnat că nu putea deveni moștenitor cât timp fratele lui era în viață, astfel a primit titlul de prințși a intrat în posesia a ceea ce îi lăsa tatăl sau orice altă rudă prin testament.

După venirea lui Carol în România, nimeni nu și-a pus problema căsătoriei. Prin Constituția s-a exclus orice partidă națională, respectiv pentru botez s-a impus religia ortodoxă. Carol le-a acceptat pe acestea fără să se gândească la urmașii săi. La scurt timp de la preluarea conducerii țării, i s-a propus lui Carol o „partidă” rusească în ființa prințesei Eugenia de Leuchtenberg, nepoata țarului. Au fost sondate părerile germane, pruse și franceze. Se dorea mai degrabă o prințesă latină pe tronul României. Tratativele s-au încheiat cu promisiuni din partea rușilor de a nu mai oferă o altă șansă regelui.

S-a pus pentru prima dată problema unei eventuale căsătorii atunci când prințul Carol a avut 21 de aniși era locotenent într-un regiment din Berlin. Propusa viitoare soție era prințesa Hilda din ducatul Anhalt. Carol a recunoscut tatălui său că nu era pregătit pentru acest pas, în plus diferența de vârstă dintre cei doi constituia o piedică. În realitate diferența era de doar 8 luni.

Gruparea liberalilor din România a dus o campanie de susținere a căsătoriei principelui Carol cu prințesa Eugenia. Aceștia considerau că cele două state se puteau apropria mai mult. De acordul româno-rus era nevoie căci majoritatea susținătorilor au abandonat România, iar Rusia ar fi reprezentat un aliat perfect mai ales în războiul de independență dus contra Imperiului Otoman. Acest lucru avea să se dovedească peste un deceniu, chiar dacă între Carol și Eugenia nu s-a realizat căsătoria.

După eșecul cu prințesa rusoaică, Carol a reluat o legătura mai veche cu prințesa italiană Margareta de Genova. Aceasta era catolică, iar Constituția a prevăzut botezul urmașilor în rit ortodox, însemnând că cele două lucruri nu încăpeau în același cadru. Tatăl lui Carol a întocmit o listă de candidate pentru fiul său, cu avantajele și dezavantaje politice ale fiecăreia. Printre cele menționate s-au numărat: ducesa Maria a Rusiei, prințesa Thyra a Danemarcei, prințesa Sophie de Bavaria, prințesa Maria de Olanda, prințesele Maria sau augusta de Saxa- Weimar, prințesa Amalia de Coburg.

După finalizarea studiilor militare, în cadrul unor călătorii în Franța, Carol a cunoscut-o pe prințesa Anna Murat. Familiile celor doi au dus tratativele de căsătorie, ceea ce a displăcut lui Carol. Deși îndrăgostit, Carol va comunica abandonarea oricărui efort de realizarea a căsătoriei. În scurt timp, Carol va primi o nouă propunere franceză, candidata fiind prințesa Margareta de Nemours. Căsătoria nu s-a realizat căci prințul a acceptat tronul României, iar pentru acesta era nevoie de spirjinul lui Napoleon al III-lea, adversar al familiei prințesei.

Wilhelm, moștenitorul tronului Prusiei și prietenul vechi al lui Carol, i-a propus acestuia căsătoria cu prințesa Elisabeta de Wied. Carol a cunoscut-o pe Elisabeta din timpul studiilor la Berlin și era profund impresionat de seninătatea și frumusețea ei. În scurt timp i s-au găsit prințesei numeroase calități față de celalalte candidate. În 1869 a avut loc întâlnirea dintre cei doi, cerera formală și dubla ceremonia, protestantă și catolică. Ceremonia s-a ținut la reședința prințesei,după care cuplul a venit în România.

Castelul Peleş este considerat leagănul dinstiei române. Sumele cheltuite pentru ridicarea castelului sunt de numărul milioanelor de lei aur. Situat în apropierea comunei Podul Neagului, cuplul a achiționat un teren de 1000 de hectare, a angajat o mulțime de lucrărilor și a pus bazele castelului între anii 1873-1883, după care s-a intervenit cu extinderi și renovări. Castelul a servit drept reședință de vară, dar poartă simbolistică politică prin consiliile reunite la Sinaia.

Principele Carol a vizitat Sinaia pentru prima dată în august 1866, poposind la o mănăstire. Inițial reședința sa de vară a plănuit-o la mănăstirea Bistrița din Vâlcea. Fascinat de priveliștea din jurul Sinăii, Carol a revenit în vara anului următor, apoi a adus-o pe soția sa, aceasta fiind încântată de pădurea ce înconjura mănăstirea. Aceștia hotărăsc să renoveze chiliile, dar să își construiască și o casă- actualul castel. Până la implementarea drumului de fier, cuplul călătorea cu poștalionul, mai târziu s-a construit calea ferată Ploiești-Predeal. De la inaugurare, castelul a beneficiat de curent electric și încălzire.

Castelul a fost ridicat la poalele Munţilor Bucegi, loc explorat de cuplul regal prin excursii periodice. În anii dinaintea construcției, cuplul regal a locuit alături de fetița lor în chiliile mănăstirești care aveau odăi izolate, coridoare întunecate și mobilier de brad. Viața la poalele munțior era diferită față de cea din București. Singura sursă de lumină și bucurie era principesa Maria. După moartea acesteia, cuplul regal s-a concentrat pe construcția castelului.

Castelul a fost construit pe baza propunerilor lui Carol ce avea în minte vechea sa locuință, castelul Sigmaringen, și pe baza observațiilor romantice ale reginei. Așa cum a remarcat în scrierile sale regina, la construcția castelului au muncit italieni și români la partea de zidărie, țiganii cărau varul și piatra, albanezii și grecii săpau carierele de piatră, turcii coceau cărămida, germanii și austriecii se ocupau de lemnărie, francezii de desen , englezii de măsurători. Șantierul a fost umplut de diferite costume naționale, se vorbeau 14 limbi, oamenii interacționând în diverse moduri: cântau, povesteau, se certau.

Planurile inițiale ale castelului au aparținut arhitectului Wilhelm von Doderer. Acesta a prezentat trei planuri bazate pe arhitectura castelelelor franceze de pe valea Loarei, dar regele Carol le-a respins. Pentru prima fază de construcție regele a ținut cont de planurile arhitectului german Johannes Schultz. A fost construită o clădire cu elemente elvețiene observabile în masivitate construcției, acoperișul înclinat și streșinile largi. Exteriorul a fost decorat în stil german.

Cu trecerea timpului au fost organizată aripa sudică după planurile francezului Émile du Noüy. Sub coordonarea arhitectului ceh Karel Liman au fost amenajate Capela reginei și aripa nordică. Liman a mai proiectat la începutul secolului XX Sala de concerte, Galeria de marmură, Sala mică de muzică, Baia reginei și apartamentele pentru oaspeți. S-au întreprins în continuare lucrări de extindere luând naștere Sala Florentină și cea a Coloanelor, Apartamentul primului ministru, Apartamentul imperial și Apartamentul principilor moștenitori.

Alte lucrări au presupus reașezarea Camerei de șah, extinderea Sufrageriei regale, modificarea Sălii de teatru prin amenajarea unei cabine de proiecție, s-a definitivat Sala de arme, s-a decorat Sala Florentină, s-a amenajat Sala de biliard. Ultimele lucrări au inclus amenajarea unei terase cu busturi romane și a unei Săli a consiliilor. Odată cu moartea regelui Carol I, lucrările de extindere și amenjare au atins faza finală.

Documentele notează că în perioada construcțiilor împreună cu întreruperi, surpări, alunecări de teren s-au cheltuit 6 500 000 lei aur. La această sumă se adaugă alte zeci de milioane pentru extinderi, renovări, mobile, obiecte de lux, tablouri. În forma sa finală, castelul prezenta 160 de încăperi minuțios aranjate. O monografie a castelului publicată în perioada interbelică menționează suma totală de 16,5 milioane lei aur.