Regele Ferdinand
Un bun român și un rege loial
autor Melinda Erdei-Vörös, iunie 2015
Pe parcursul întregii sale domnii, Regele Ferdinand I a demonstrat că pentru țară se sacrifică în modul cel mai democratic. La alegerea poporului a declarat război țării sale de origine, iar rezultatele s-au materializat prin unirea tuturor românilor într-un singur stat. Pe lângă acest aspect, meritele sale sunt și de ordin diplomatic, politic și cultural.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Viitor rege al României, Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut în familia unui tată german și a unei mame portugheze. Firea sa emotivă, personalitatea sa calculată și latura cultural-artistică au fost formate încă din copilărie sub atenția mamei și datorită școlilor urmate. Legătura dintre regele României Carol I, rămas fără urmași la tron, și prințul Ferdinand a fost stabilită încă din 1866, fiind reglementată succesiunea la tron în persoana celui din urmă.

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut drept al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern, fratele regelui Carol I al României. Mama sa a fost Infanta Antonia a Portugaliei, fiind al șaselea copil al cuplului regal portughez. La un an după nașterea lui Ferdinand, Carol devenea domn al României. Copilăria viitorului rege a stat sub semnul severității casei princiare din provincia Rinului și Vestfaliei. Tatăl acestuia comanda regimentul vestfalian, iar mama era de o moralitate severă, ambii fiind crescuți în medii familiale și sociale exigente și riguroase.

Din mărturii reiese că cel mai iubit copil al cuplului Leopold-Antonia a fost Ferdinand. În copilăria sa, acesta a primit din partea părinților gustul frumosului, simțul artistic și literar, interesul pentru militărie. Ferdinand a urmat cursurile gimnaziului din Dusseldorf, la terminarea cărora a intrat ca ofițet în garda prusacă și s-a înscris la școala militară din Cassel, Germania. Studiile superioare le-a urmat la Tubingen și Lipsca, locuri în care își formează competețe în istorie, drept, economie politică și finanțe.

Tânărul Ferdinand s-a format ca persoană într-o perioadă în care în universitățile germane domina obiectivitatea față de cursul istoriei. Era o perioadă de îmbogățire sufletească și culturală prin respectul și dragostea față de propriul popor, dar și respectul și înțelegerea celorlalte popoare. În acest fel s-a modelat felul de gândire a viitorului rege care a permis o bună colaborare cu românii, popor cu tradiție de multe secole.

După terminarea studiilor universitare, Ferdinand a intrat în regimentul I de gardă din Potsdam, în anturajul casei imperiale germane. Din 1880 a existat o înțelegere între principele Carol și fratele său Leopold în privința succesiunii la tronul României. Leopold i-a cerut fratelui său să țină cont de unul din fiii săi în preluarea tronului. Ferdinand era în vizorul lui Carol căci tânărul vizitase România cu ocazia proclamării României ca regat și și-a prelungit vizita la curtea regală.

Fratele regelui Carol I a fost numit proprietar al regimentului III de infanterie, iar prințul Ferdinand a fost înrolat ca sublocotenent. S-a făcut în acest fel o primă legătură între Ferdinand și tricolorul românesc. Din acele clipe, cei de față l-au caracterizat de o extremă modestie, timiditate și de o politețe lipsită din comun. Prințul s-a dovedit a fi succint în vorbe, îi plăcea să admire natura și arta, mai ales în singurătate.

La 18 martie 1889, sub semnătura ministrului Theodor Rosetti, prințul Ferdinand a fost proclamat principele moșternitor al României, conform articolului 83 din Constituția din 1866. În decursul a trei decenii, principele Ferdinand s-a integrat în viața politică, militară și socială românească. A relizat o promițătoare legătură matrimonială cu fiica ducelui de Edinburgh, aceștia oferind și primii posibili urmași ai tronului.

Prințul Ferdinand a fost numit moștenitor prezumtiv al Coroanei, având titlul de Alteță Regală, principe al României. În mai multe localități din țară, principele Ferdinand a fost primit cu bucurie și căldură. Tinerețea sa reprezeta un elan pentru poporul român. Ajutat de V.D. Păun cu învățarea limbii române, principele încerca să răspundă cât mai corect omagiilor din partea poporului. În capitală, alături de reprezentanții curții regale și a persoanelor politice, principele Ferdinand a fost primit de o mulțime de studenți și cetățeni care îl salutau cu încredere.

Ferdinand l-a însoțit pe Carol I în câteva vizite la Iași și București. În tot acel timp, principele își perfecționase cunoștințele de limbă română, iar în scurt timp a fost ales membru de onoare al Academiei Române. În cuvântarea de mulțumire, principele a subliniat că a descoperit nu numai limba, ci și istoria, tradițiile și datinile naționale ale românilor.

Pentru principele Ferdinand a fost aplicat un stil de viață sever de către unchiul său Carol. Principele moștenitor a urmat inițierea în viața militară românească în regimentul său, apoi în batalionul I de vânători. În scurt timp, acesta a fost numit comandant al batalionului, general al cavaleriei, general de brigadă, general de corp, iar ulterior a preluat comanda supremă a trupelor românești.

În perioada antrenamentelor militare, principele Ferdinand a marcat în viața sa o nouă realizare, și anume căsătoria cu principesa Maria de Marea Britanie, fiica ducelui de Edinburgh și al ducesei Maria. Părinții Mariei de Marea Britanie veneau cu două laturi promițătoare României, pe de o parte influențele britanice promiteau o alianță politică ce traversa continentul european, pe de altă parte influențele rusești din partea mamei promiteau să liniștească tensiunile româno-ruse.

Poporul român a salutat noul cuplu princiar. Principesa Maria de Marea Britanie a fost primită în stația gării din București cu trandafiri aruncate pe covoare banale de către muncitorii căilor ferate, aceasta intrând în contact cu realitățile din România. În scurt timp, cuplul a anunțat nașterea primilor doi copii: prințul Carol și principesa Elisabeta.

Principele Ferdinand a avut un moment crucial, fiind suferind de tifos și pneumonie. Medicii veneau cu tot felul de rețete la palatul regal, însă buletinele medicale nu erau încrezătoare. Oamenii politici mergeau în vizite cu sufletele îngrijorate. După un timp chinuitor, regele Carol I s-a prezentat în balconul de la Cotroceni și a anunțat vestea bună, aceea că nepotul său era sănătos și apt de muncă.

După linișitirea spiritelor în Peninsula Balcanică, a urmat în 1914 un eveniment ce a reaprins flacăra războiului. Primul Război Mondial a izbucnit în vecinătatea României, iar aceasta a proclamat o neutralitate dorită de majoritatea oamenilor politici. După moartea lui Carol I, diplomații români au crezut că îl pot influența pe succesorul la tron de luarea unei alte decizii. Ferdinand s-a arătat loial democrației și a menținut aceeași poziție de neutralitate proclamată.

Pentru casa regală a României, anul 1914 a adus numeroase pagube atât pe plan politic, cât și pe plan personal. Pe fondul ecourilor războaielor balcanice, populația românească agitată a primit o nouă veste îngrijorătoare. Asasinarea prințului moșternitor al Austro-Ungariei și declarația de război lansată Serbiei au divizat și mai adânc poporul și clasa politică din România. Regele Carol, având un simț dezvoltat al responsabilității și demorației, a respectat decizia oamenilor politici și a proclamat neutralitatea României.

Pentru români, Ferdinand era un mister, singurul domeniu în care s-a făcut remarcat fiind armata. Defectul său era timiditatea, acesta nu a răspuns la campania antimonarhică și nici la poreclele adresate: urechiatul, chibițul, moș Teacă. Ferdinand nu s-a lăsat descoperit ușor de către ceilalți, în același timp nici nu s-a prezentat, ca unchiul său, drept regele dominator și intransigent. Cei care au ajuns să-l cunoască știau că vorbea cinci limbi străine, era pasionat de botanică, de istoria Egiptului, de literatură și de muzică.

La nici două luni de la proclamarea neutralității, regele Carol a murit, lăsând tronul României nepotului său. În cuvântarea sa, Ferdinand a promis poporului că va da dovadă de dragoste pentru popor, de calitatea de a fi un bun român și un rege devotat. Armatei i-a cerut să nu renunțe la munca încordată pentru viitorul țării. În amintirea unchiului său, Ferdinand a donat un milion de lei pentru construirea unui orfelinat de fete, la Iași, sub numele Carol I.

Fiind un domn constituțional, Ferdinand s-a înconjurat cu persoane capabile să-i de-a sfaturi de valoare. O astfel de persoană a fost chiar soția sa Maria, fiind implicată activ în viața politică și având relații cu toți liderii politici. Adminsitratorul Domeniilor Regale, Barbu Stirbey a fost un al om apropiat al regelui. Liberalul Ion I. C. Brătianu, având o vastă experiență, îi furniza sfaturi eficiente regelui.

În momentul preluării tronului de către Ferdinand, au început zvonuri și bârfe la adresa noului rege. Acestea profitau de faptul că noul rege nu era la fel de popular ca și Carol I, iar știrile jignitoare aveau drept scop împiedicarea regelui de a fi o forță în stat. Ziarele și cărțile i-au răscolit întreaga viață publică și privată. Ferdinand, cunoscând aceste practici, a știut că singurul mod de a câștiga încrederea totală a poporului erau faptele, și nu vorbele.

În România anului 1914 domina agitația, clasa politică așteptând direcția pe care dorea să o urmeze regele Ferdinand. Acesta i-a mărturisit liberalului I. G. Ducă faptul că țara dicta direcția intereselor, astfel că el ca rege nu va fi o piedică în a asculta idealurile neamului românesc. În comparația cu regele, regina Maria era convinsă că nu va lăsa coroana țării unor principi germani, declarând: „Eu de țara asta nu mă despart!”.

După moartea unchiului său, Ferdinand a fost nevoit să se confrunte cu aceleași divergențe pe plan intern. Decizia intrării României în război alături de Antanta a fost precedată de un șir lung de discuții și convingeri din partea oamenilor politici. Pentru faptul că Ferdinand a declarat război patriei sale, acesta a fost desconsiderat de casa regală germană și a fost pedepsit prin arborarea steagului negru. Campania militară a anului 1916 a sfârșit dezastruos pentru România, iar regele s-a retras în Moldova de unde a calculat posibilitățile României.

După ce a decis să păstreze neutralitatea, regele Ferdinand a devenit ținta oamenilor politici care au încercat să își rezerve audiențe la curtea regală și să-l influențeze într-o direcție sau alta. Cel mai vociferant a fost P. P. Carp. Acesta a subliniat că România reprezenta o insulă latină într-o mare slavă, iar ocazia care s-a ivit, intrarea în război de partea Puterilor Centrale, era unică și nu trebuia ratată. O altă personalitate, Nicolae Filipescu încerca să-l convingă pe rege să treacă de partea Antantei, singura sa șansă de a deveni „domn al întreg Ardealului, al Țării Românești și al Moldovei”.

Anul 1916 s-a încheiat dezastruos pentru români. Mai mult de jumătate din teritoriul țării era ocupat de forțele Puterilor Centrale. Printre greșelile românilor s-au numărat: numirea în posturi a unor persoane de competență medie, dotarea necorespunzătoare a armatei, plan de acțiune defectuos. Acestora s-a adăugat neonorarea angajamentelor de către Antanta și superioritatea inamicului în tehnica de luptă. Regele a încercat prin cuvânturi pline de entuziasm să aducă o notă de optimism în rândul poporului.

Aflat sub presiuni interne și externe, Ferdinand a dat impresia tuturor că e de partea celui care îi vorbea, ca într-un final să aleagă blocul politic al Antantei și a primit pe drept porecla de „Ferdinand cel Loial” căci a intrat într-un război împotriva țării de origine, punând mai presus interesele României. Decizia a fost făcută publică prin ziare și afișe lipite pe toate clădirile publice. Nichifor Crainic a declarat că întreg Bucureștiul era pe străzi în delir și urla de fericire.

Evenimentele de pe câmpul de luptă au fost variate: acțiunile din Transilvania s-au desfășurat cu succes, însă în sud armata bulgară a cucerit Turtucaia. Opinia publică și clasa politică au fost șocate de aceste știri. Profitând de neliniștea din România, Puterile Centrale au concentrat 40 de divizii în Transilvania și au agravat situația românilor pe frontul de nord-vest. Rând pe rând, armata română s-a retras din Transilvania, Oltenia, Muntenia și Dobrogea. Ajutorul material și militar promis de Antanta nu mai sosea pe frontul românesc. Sprijinul pe fronturi a fost insuficient.

Regele Ferdinand nu s-a implicat în operațiunile militare din 1916, dar a convocat de câte mai multe ori primul ministru, ministrul de război, șeful Marelui Stat Major și comandanții de armate pentru a lua decizii în evoluția războiului. În sufletul regelui domneau tulburările interne, dar și veștile venite de la familia de Hohenzollern care i-a retras titulatura, decorațiile și onorurile, respectiv i-a șters pe Ferdinand și pe copiii săi de pe lista membrilor casei regale germane. La acestea se adaugă decesului principelui Mircea, în vârsta de 3 ani, din cauza febrei tifoide.

S-a preconizat ocuparea teritoriului de inamici, iar în acest moment oamenii politici au lansat un apel către populație și principalii funcționari. Au fost incendiate sonde petroliere, rezerve cerealiere, au fost transportate în Iași obiecte de valoare. Populația a pornit haotic fără să știe exact încotro se îndreaptă. Mulți au murit de foamete, de frig, de nebunia vremurilor, cădeau pe străzi și în șanțuri sleiți de putere. Regina Maria și-a luat la revedere de la rege și a plecat la Iași. La rândul său, regele s-a instalat lângă Bârlad.

La începutul lunii decembrie, forțele germano-bulgaro-turce au ocupat Bucureștiul și au rechiziționat de la populația rămasă în capitală trăsuri, cai, gaz lampant, saltele, cearceafuri, blănuri, vase de bucătărie și alte obiecte necesare. Pentru cei rămași în zona de ocupație, regimul a fost sever. Afișele străine indicau: „Am venit să pedepsim România, nu însă pe români, să pedepsim pe acela care a trădat Casa, familia și țara și și-a călcat cuvântul de onoare”.

După pierderile anului 1916, Ferdinand a reorganizat armata, a rostit discusuri încurajatoare și a elaborat noi tactici de luptă. Eforturile au fost răsplătite prin campanii militare de succes care au demonstrat Puterilor Centrale că românii pot să lupte curajos și doresc să își recâștiga țara. Deși amenințată de încheierea unei păci neonorante, regele Ferdinand și-a jucat rolul bine și a reușit să mențină integritatea României în ciuda jocurilor forțelor inamice.

Tezaurul Băncii Naționale a României, lăzi pline cu obiectele de valoare ale unor oameni politici, altele pline cu rochii, corsete, pălării și pantofi, precum și bijuteriile reginei Maria în valoare de 7 milioane de lei aur au fost transferate la Moscova cu scopul păstrării acestora în siguranță și cu condiția restituirii. Regina a început un adevărat turneu al spitalelor și a îngrijit cu dăruire răniții și bolnavii căștigând supranumele de „mama răniților”. Regele a reorganizat, dotat și instruit armata, apoi a elaborat un plan de acțiune militară. În armata română s-au înrolat voluntari ardeleni și bucovineni.

Puterile Centrale au profitat de discrepanța dintre românii aflați sub conducerea lor și cei aflați sub influența regelui. În Muntenia s-a pus problema înlocurii regelui Ferdinand și oamenii politici erau pregătiți să semneze pacea separată cu condiția să fie proclamați regi. De partea lui Ferdinand, s-a format un guvern de coaliție care și-a propus lupta contra germanilor sub orice formă.

Frontul de est a fost marcat în primăvara anului 1917 de revoluția bolșevică și se preconiza scoaterea Rusiei din război. Se creea o situație favorabilă Puterilor Centrale, precum și o conjunctură în care România era inclusă fără voia acesteia. Luptele duse de români în vara acelui an au distrus planurile Puterilor Centrale și au creat o situație incertă. Rusia a îndemnat popoarele beligerante aflate de partea sa să încheie tratate de pace cu Puterile Centrale. Regele era presat de luarea unei decizii.

Situația României a dispus din nou de două păreri contradictorii, unii doreau continuarea războiului, alții făceau presiuni asupra regelui să încheie pacea cu Puterile Centrale. Relațiile româno-ruse au devenit deplorabile. Legătura dintre rege și regină era marcată de discuții aprinse pe seama unei viitoare decizii cu privire la război. Regina era de părere că românii trebuiau să continue războiul, pe când regele opta pentru menținea României în condițiile de pace impuse de Puterile Centrale. De întreaga situație au profitat Germania și Austro-Ungaria, prezentând condițiile încheierii păcii.

România a încheiat pacea de la Buftea-București, proclamând starea de ocupație. Puterile Centrale au solicitat ratificarea tratatului de pace, act refuzat de regele Ferdinand. În urma deciziei regelui, mai mulți oameni politici au solicitat abdicarea sa și au dat drumul unor manifestări antidinastice. A urmat implementarea reformei electorale care introducea votul universal, secret, egal, direct și obligatoriu pentru bărbații de peste 21 de ani. Apoi regele a dizolvat Parlamentul, iar prin decret regal toate hotărârile insituțiilor dizolvate au fost anulate, printre care și tratatul de pace.

România a reintrat în stare de război cu o zi înainte de semnarea armistițiului de către Germania prin care se punea capăt Primului Război Mondial. Regele a rostit un discurs adresat ostașilor prin care îi încuraja să lupte pentru înfăptuirea visului de veacuri: unirea tuturor românilor.

Chiar dacă nu a participat direct la tratativele de unificare a Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei cu România, regele Ferdinand a jucat un rol important prin tăria de a continua lupta împotriva forțelor antagoniste, în vremuri în care alte state mai puternice încheiaseră pacea. Pentru poporul român reîntregit, anul 1918 a reprezentat îndeplinirea obiectivului ce data de la Mihai Viteazul: unirea politică a românilor de pretutindeni.

Victoriile armatei române din 1917 au fost umbrite de revoluția bolșevică din primăvara aceluiași an. S-a ivit cu ocazia acelei revoluții afirmarea drepturilor popoarelor la autodeterminare ceea ce a însemnat elanul românilor din Basarabia în vederea unirii cu România. Instituțiile politice create în Moldova au luat legătura cu regele și guvernul României. În urma voturilor s-a hotărât unirea Basarabiei cu România, iar vestea a fost primită de Ferdinand cu mare bucurie. Acesta a organizat o recepție și a decorat fruntașii basarabeni.

Paralel cu acțiunile bucovinenilor, transilvănenii prin deputatul lor de la Budapesta au proclamat hotărârea românilor din Transilvania de a dispune de propria soartă. Reprezentanții arădeni au luat legătura cu regele și cu alți diplomați români. S-a hotărât covocarea unei Adunări Naționale la Alba Iulia pentru a decide viitorul românilor de peste graniță. În cadrul adunării s-a proclamat unirea Transilvaniei cu România. Ultimul act politic făcut de rege la Iași a fost omaginerea lui Mihai Viteazul, primul unificator al celor trei provincii.

În Austro-Ungaria manifestările minorităților se accentuau, cehii, polonezii, românii, slovacii, croații și bosniacii cerând dreptul la autodeterminare. Împăratul Carol I a lansat un manifest în care a propus organizarea Austro-Ungariei pe baze federative. Ca răspuns românii au declarat că vor să rămână „români pe propriul pământ”. În ideea realizării Ucrainei Mari, Bucovina a fost solicitată de Ucraina și a devenit un teatru de dispută. Regele Ferdinand a trimis trupe române în zonă. În final, s-a votat în unanimitate unirea „pentru vecie” a Bucovinei cu România.

Reîntoarcerea curții regale la București s-a făcut cu mare fast. În fiecare gară, regele și regina au fost primiți cu veselie, muzică, urale și numeroși soldați. În capitală, cei doi au fost așteptați de ofițeri români, francezi și englezi. A urmat slujba la Mitropolie și decorarea regelui Ferdinand drept mareșal al României. Cuvântarea regelui a fost urmată de masa festivă din Palatul Regal. În actualizarea hărții europene la sfârșitul războiului, românii și-au adus o contribuție considerabilă.

Catedrala Reîntregirii sau Încoronării din Alba Iulia a fost proiectată special pentru încoronarea regelui Ferdinand I și a reginei Maria. Ferdinand a preferat să poarte coroana lui Carol I, realizată din oțelul unui tun turcesc capturat în războiul de independență. Regina a comandat o coroană realizată din aurul donat de un proprietar din Munții Apuseni și împodobit cu pietre prețioase aduse din Paris.

După realizarea Marii Uniri, regele și regina au vizitat pe rând regiunile integrate. În partea nord-vestică a țării au fost primiți cu entuziasm. Regele a asistat la deschiderea Univesității din Cluj căreia i-a donat o importantă sumă de bani pentru înființarea unui Institut pentru cercetarea istoriei românilor. În Bucovina, regele a asistat la inaugurarea Universității din Cernăuți, unde a repetat donația. În Basarabia, s-a întâlnit cu cei mai de seamă intelectuali și oameni politici.

Febra unirii și bucuria nu a ținut mult. Provinciile trebuiau integrate, fapt care cerea direcții, percepții, oameni dispuși să lupte în continuare pentru o evoluție bună. Mai ales, era nevoie de timp. S-au creat numeroase partide care trebuiau integrate în cadrul politic. Societatea își schimbase radical percepțiile asupra vieții și viitorului. Era nevoie de noi forțe care să ridice moralul țării.

În politica internă au apărut disensiuni între oamenii politici și între partide. S-a pus problema încoronării regelui, dar schimbările de guverne constante au mutat această problemă întotdeauna pe o altă listă de dezbatere. Situația externă și cea internațională situa România în cadrul semnării tratatelor de pace cu țările învinse și reconturarea granițelor. Aceasta a reprezentat un alt motiv de amănare a actului încoronării. A urmat apoi căsătoria dintre principesa Mărioara cu regele Aleksandru al Iugoslaviei.

Încoronarea a necesitat o organizare temeinică. Aceasta s-a ținut la Catedrala Încoronării din Alba Iulia, biserica fiind utilizată cu toate anexele sale. În care s-au tras 20 de linii pentru a facilita sosirea participanților. Numeroși cetățeni au venit cu căruțele sau pe jos. Serbarea a început cu imnul Te Deum. Regele și regina purtau mantii decatifea brodate cu fir de aur și erau așezați pe un podium să fie văzuți de toți participanții. Coroana lui Ferdinand era de fapt cea pe care o purtase Carol I, însă au fost adăugate trei pietre prețioase. Coaroana reginei Maria era din aur și cântărea 1800 de grame.

După serbarea religioasă, a urmat intonarea imnului regal și defilarea trupelor. Pentru oficialii veniți la Alba Iulia a fost rezervată o sală de ospăț pentru 300 de persoane. În fața cetății s-a dat un ospăț pentru restul participanților. Același șir de evenimente a avut loc și în București la o zi distanță. Regele și regina au trecut pe sub Arcul de Triumf, a urmat serbarea religioasă de la Mitropolie, defilarea trupelor și ospățul a circa 10 000 de persoane.

Anii de după unire și încoronarea regelui, au trecut rapid și au stat sub semnul unor mari dezamăgiri. Cele puține reușite ale acestei perioade au fost umbrite de boala regelui, rușinea adusă de prințul Carol casei regale din România și abandonul temporar a reginei care pleacă în Statele Unite. Partidele politice nu ajungeau la consens, se desprindeau noi și noi grupări, iar altele se uneau pentru un scurt timp. Presa străină a fost intens preocupată de evoluția evenimentelor din România, publicând constant știri adevărate, dar și unele false ce iscau scandal în țară.

Viața politică românească nu avea răgaz să se liniștească deoarece apăreau noi și noi subiecte de dezbatere care conduceau la discuții aprinse. Regele Ferdinand s-a încoronat sub conducerea liberală de care nu dorea să se despartă. În acest sens i-a fost prezentat regelui un nou proiect de constituție de către țărăniștii și naționaliștii aflați în coaliție. Liderii celor două partide au agitat continuu spiritele și i-au cerut regelui să promulge o constituție liberală. În cele din urmă, regele a acționat contra voinței celor două partide și a semant Constituția din 1923.

Regele Ferdinand a permis primului ministru și ministrului de Externe să realizeze relații internaționale cu scopul apărării păcii și în spiritul colaborării între state. Regele a vizitat țări precum Iugoslavia, Polonia, Franța, Elveția, Marea Britanie și Belgia. În scopul menținerii securității internaționale, România a fost una din țările cele mai implicate în activitatea Societății Națiunilor în persoana lui Nicolae Titulescu.

Probleme interne au devenit o obișnuință pentru regele tot mai îngrijorat de ignorarea „unității” în plan politic. La acest aspect s-au adăugat probleme familiale. Prințul Carol dorea să se implice activ în viața politică, dar a creat probleme guvernului depășindu-și sferele de competență. Prințul Carol a achiziționat 50 de avioane olandeze contra sumei de 140 milioane lei, iar în urma unor inspecții tehnice s-a constat că acestea nu puteau fi utilizate având defecțiuni. Prințul a renunțat la coroana României, fiind mai atras de o viață liberă, ușoară, alături de diferite femei.

Noua Constituție consfințea existența statului național unitar român, precum și drepturile și libertățile specifice oricărui regim democratic. Puterile regelui rămâneau aceleași, acesta fiind implicat în toate ramurile puterii de stat. Nemulțumirea față de dezbaterea noii Constituții a dus la campanii antidinastice, iar regele a făcut uz de justiție condamnând la 18 luni pe cei răspunzători de atacuri la adresa membrilor familiei regale în presă.

În România, au apărut două curente îngrijorătoare pentru evoluția politică internă. Partidul Comunist a ținut al doilea Congres în care a simpatizat cu Moscova și a cerut organizarea unui referendum pentru despărțirea Basarabiei de România. Concomitent, sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu a fost organizată o tabără de muncă pentru elevi și studenți care în afară de cultivarea zarzavaturilor, făceau instrucție de luptă. Partidul Comunist a fost scos în afara legii, iar procesul intentat lui Codreanu s-a încheiat cu achitare căci acesta câștigase numeroși simpatizanți.

Criza dinastică declanșată de prințul Carol a dus la numeroase dezbateri care au condus la luarea a trei decizii importante. În primul rând, regele Ferdinand a acceptat renunțarea la tronul României a fiului său Carol. În condiția creată, a fost numit moștenitor fiul lui Carol, Mihai. S-a reglementat până la majoratul lui Mihai, modificarea statutului casei regale și instituirea unei regențe în caz de nevoie. A fost onorată cerința lui Carol de a i se da un nume de persoană particulară, iar el a primit numele de Carol Caraiman.

Criza dinastică a fost urmărită cu atenție de presa internațională din Franța, Marea Britanie, Italia și SUA. Pentru a atrage și mai mulți cititori, se publicau interviuri false cu Carol. Unii ziariști își dădeau cu părerea că de fapt nu viața amoroasă l-a determinat pe Carol să renunțe la tron, ci luptele acestuia cu Brătianii aflați la guvernare.

Ultimii doi ani de conducere, regele Ferdinand s-a bazat pe oamenii cu care s-a înconjurat din prima zi a domniei: Barbu Stirbey și Ionel Brătianu. Simțindu-se tot mai slăbit de puteri, s-a retras la Sinaia și a meditat asupra reușitelor și eșecurilor din cei 13 ani de domnie. Înaintea morții sale, regretul său cel mai mare, exprimat chiar în testament, a fost că a lăsat țara pe mâna unei regențe în urma comportamentului boem al fiului său Carol.

În toamna anului 1926, regele Ferdinand a fost nevoit să se retragă o perioadă din activități deoarece era măcinat de durerile cancerului de intestine. În presa vremii s-au lansat zvonurile unei morți apropiate a regelui. Unii precizau de complotul aducerii în țară a lui Carol, dar ministrul de Externe a dezmințit zvonurile. Regele a fost supus unor operații chirurgicale și i s-a extirpat o parte din intestinul gros. În perioada aceasta, regina Maria a plecat într-o vizită în SUA sub pretextul inaugurării Sălii Românești la Muzeul de Artă din Goldendale.

Paralel cu agravarea bolii regelui, în țară se desfășura agitația alegerilor Parlamentare. Barbu Stibery, cel care a stat în umbra regelui și i-a fost sprijin permanent, a creat un guvern de uniune națională. Conducerea sa nu a rezistat mult, fiind înlocuit de Ion I. C. Brătianu care a depus jurământul în fața regelui muribund.

Regele știa că nu mai avea mult de trăit și spera ca țara sa să nu fie preluată de o regență. În acest sens, a inițiat tratative secrete prin apropiații săi și i-a promis lui Carol repunerea sa în drepturi cu condiția părăsirii partenerei sale de viață, Elena Lupescu. Carol nu a acceptat propunerea. Cu prilejul sărbătoririi a 50 de ani de la proclamarea independenței României, regele nu a reușit să țină cuvântarea în Parlament. În cele din urmă, grav bolnav, regele s-a retras la Scroviștea.

Ferdinand I s-a retras la Pelișor. Acesta nu a mai fost primit cu ceremonie, avea un salut înduioșător, dar se chinuia să umble, fiind ajutat pe soția și fiica sa Ileana. În zilele călduroase stătea într-un cort amenajat pentru a nu deranja pe ceilalți cu mirosul său morbid. Privea o stâncă plantată cu flori alpine și citea zilnic aceeași carte de rugăciuni.

Anunțul decesului regelui Ferdinand a venit după validarea noului Parlamant. Trupul regelui îmbrăcat în uniforma de general de vânători a fost așezat într-un sicriu acoperit cu tricolorul și câteva trandafiri tăiați de regina Maria. Înmormântarea a avut loc la Curtea de Argeș, acolo unde s-a aflat mormântul înaintașului său, Carol I.