Carol al II-lea al României
Fiul risipitor, regele dictator
autor Melinda Erdei-Vörös, iunie 2017
Regele Carol al II-lea a ocupat tronul României după mai multe tentative de a renunța la acesta. Toate acțiunile sale ca principe moștenitor, soldat, soț și amant au fost calculate astfel încât să tragă foloasele de pe urma tuturor. A trecut peste sentimentele celor apropiați și celor mai puțin importanți pentru a obține ce și-a propus. Alături de punctele sale forte și binele adus țării, nu trebuie uitate defectele regelui care înainte de toate a fost om.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Fiind primul copil al regelui Ferdinand și al reginei Maria, prințul Carol a fost răsfățat încă din copilărie. L-au crescut mai ales unchiul Carol și mătușa Elisabeta, un părinte autoritar și unul prea permisiv, care au modelat o personalitate incontrolabilă. Sub supravegherea regelui Carol I, prințul a prins drag de armată și legislație, fiind și un spirit curios citea și se documenta mult.

Carol de Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut ca fiul al regelui Ferdinand I și reginei Maria a României. Primul copil al cuplului regal a fost răsfățat de toată lumea. Era un băiat dolofan, vesel, cu bucle aurii și ochi albaștri. Primii ai i-a petrecut la castelul Peleș, sub supravegherea lui Carol I. De la o vârstă fragedă, copilul a învățat să citească și îi plăcea să asculte și să învețe despre chestiuni militare. Primea uniforme mici, soldăței și vaporașe de jucărie. Dirija fanfara militară cu un bețișor și găsea plăcere în a comanda tuturor: de la personaje imaginate până la oamenii din jur.

Carol a locuit o perioadă cu unchiul Carol și mătușa Elisabeta. Unchiul îl ținea sub un control riguros, dar mătușa îl răsfăța peste măsură. În scurt timp, Carol a devenit incontrolabil. Unchiul lui i-a găsit profesori și tutori elvețieni și germani, iar Carol avea stabilit precis programul zilnic. Cel mai mult îndrăgea călăria, tenisul, istoria și politica. În domeniul militar, interesele copilului erau satisfăcute de unchiul său cu care avea multe de discutat. Deși era un copil, acesta își formase propiile păreri asupra războiului ruso-japonez de la începutul secolului XX.

Când s-a mutat la Cotroceni, Carol a avut propria sa cameră și obținea de fiecare dată ce își propunea. Dacă se întâmpla să nu primească un anume lucru, avea accese de furie, mama lui mărturisind că era tulburată să vadă cum se dezvolta copilul. Carol a frecventat școala militară din Iași, dar i-au fost aduși în particulari profesori renumiți precum Vasile Păun, Nicolae Iorga, părintele Mazarie. Vorbea fluent româna, franceza, germana și engleza. Era pasionat de tehnologie, botanică și arta românească. Și-a redecorat apartamentul de la Cotroceni și a început să colecționeze covoare țesute de mână.

În copilărie, Carol, împreună cu sora sa Elisabeta, a fost considerat proprietatea statului și a fost educat potrivit sfaturilor și dispozițiilor regale ale lui Carol I. Revenită în țară, regina Elisabeta era încă marcată de pierderea singurului copil, iar vestea că principesa Maria născuse deja doi a întristat-o pentru o perioadă. Neînțelegerile dintre rege și regină, pe de o parte, și principii moștenitori, pe de altă parte, a marcat copilăria lui Carol. Regele a considerat că nepotul său trebuia să devină în primul rând român, fapt pentru care nu i-a permis pentru ani de zile să părăsească țara.

Există câteva relatări asupra copilăriei lui Carol care scot în evidență perfidia de mai târziu. Chirurgul D. Severeanu relatează în memoriile sale că prințul moștenitor Carol a învățat să înjure de mic și nu se sfia să scape câte o înjurătură în fața regelui Carol I. Când situația devenea periculoasă, el se retrăgea în brațele protective ale mătușii Elisabeta.

Carol și-a făcut o părere asupra lumii înconjurătoare prin plimbări în parcurile și uzinele Bucureștiului, dar și în afara orașului. Iarna schia în Carpați, iar vara vizita Egiptul. În jurnalul său, Carol nota impresii asupra locurilor vizitate, fiind impresionat de monumentele istorice. Era la curent cu istoria și geografia, cunoscând militarii și diplomații țării sale.

Trăind în preajma unui tată slab de caracter și a unei mame curtate de majoritatea domnilor, Carol a devenit impulsiv. Era străin de tatăl mereu plecat cu treburi diplomatice și iritat de infidelitatea mamei. Trimis în Germania pentru a-și desăvârși pregătirea militară, Carol se întoarce când România intră în război alături de Antanta. Fiind moștenitorul tronului i se interzice participarea la operațiuni.

Lui Carol îi plăcea să fie liderul între prieteni și frați. Avea preocupări potrivite unui aristocrat: juca tenis, schia, vâna, era atras de mașinile rapide și elegante. A creat Organizația de cercetași, o formulă adaptată a englezescului Boy Scouts. A investit mult timp și efort pentru a crea o organizație ce trebuia să folosească tineretului și țării. Așa cum își amintea fratele lui Carol, Nicolae, acesta a pus bazele și unei organizații de băieți numite Birjarii, membrii întâlnindu-se regulat în diferite locații.

Persoanele din jurul lui Carol și-au dat seama de caracterul acestuia. Lui îi plăcea să dețină o poziție de superioritate și dacă cineva nu împărtășea aceeași părere ca și a lui, devenea nesuferit și violent. Dotat cu o personalitate îngâmfată și zgârcită, Carol era nepretențios în gusturi și se deda din plin plăcerilor vieții.

Carol a început să colecționeze timbre asemenea tatălui său, dar în ciuda lucrurilor ce le aveau în comun, cei doi erau destul de străini unul față de altul. Locul tatălui era ținut de unchiul autoritar. Ferdinand a îmbătrânit brusc după ce suferise de febră tifoidă. În schimb, cu mama sa aveau mai multe în comun, erau la fel de impulsivi, de energici și de hotărâți să se facă remarcați. Relația lor s-a deteriorat când Carol a aflat de infidelitatea mamei sale alături de Barbu Stirbey, un bărbat pe care nu l-a suportat niciodată.

Cu trecerea timpului, Carol devenea tot mai nepăsător față de ce se întâmplă în jurul său. Deși familia regală trăia sub presiunea războiului, el întreprindea diverse activități de relaxare. Carol își găsea refugiu în brațele fetelor din zona în care se afla. La 20 de ani avea o ținută sfidătoare, o siluetă robustă, ochii albaștri și părul blond. După cum își imagina că îl prinde mai bine, își tăia mustața ca să îi sporească farmecul.

Din adolescență, Carol a manifestat dorința de a controla cu precizie oamenii din jur. În relația cu surorile sale îi plăcea să domine. Era inteligent și știa cum să se folosească de pozițiile tuturor. A terminat liceul cu media 8,81 și a primit gradul de sublocotenent în Batalionul I Vânători. În timpul celui de-al Doilea Război Balcanic, Carol a ajutat-o pe mama sa în îngrijirea răniților și a bolnavilor de holeră. După aceea, Carol a plecat la Potsdam și a intrat în Regimentul I al gărzii imperiale. În timpul petrecut acolo, Carol a devenit filogerman.

Cât timp i s-a interzis implicarea pe front, Carol a preferat să-și conducă Roll-Royce-ul, să participe la întâlniri cu diverse femei sau pur și simplă să petreacă de câte ori se ivea ocazia. A devenit bănuitor cu privire la părinții săi care vedeau în el încă un copil. În fond, Carol s-a dovedit a fi un soldat conștiincios, dar nu i s-a permis să își pună viața în pericol pe front în calitatea sa de prinț moștenitor. A devenit locotenent-colonel în regimentul Vânători de munte și a primit decorația Mantia lui Mihai Viteazul.

În decursul celor doi ani între moartea unchiului Carol și a mătușii Elisabeta, Carol se afla în Germania, fiind ignorat de părinții săi. Acesta afla vești prin miniștrii care îl informaude situația din România. Intrarea României în război l-a entuziasmat pe Carol, acesta așteptând realizarea unirii la fel de mult ca și poporul. L-a însoțit pe tatăl său la cartierul general de la Scroviștea, dar situația de pe front s-a complicat. Trupele române se retrăgeau, forțele germano-austro-ungare pătrundeau cu divizii numeroase în țară, Bucureștiul a capitulat. Retrasă la Iași, familia regală i-a interzis lui Carol să plece pe front.

Printre cele mai îndrăgite activități ale lui Carol se găseau și benchetuitul, petrecerile și relațiile cu femeile. El mereu s-a simțit îndrăgostit de femeia cu care avea o relație, își exprima sentimentele prin lungi scrisori siropoase sau cadouri scumpe. Fiecărui iubite îi găsea câte o poreclă interesantă. Cele mai multe relații ale sale au pus în dificultate perechea regală care încerca să îi ascundă gafele și probleme create. Carol a avut chiar și un copil nelegitim cu amanta sa, Zizi Lambrino.

Este cunoscută simpatia ce o purta regina Maria, Rusiei și țarului. Într-una din vizitele sale la palatul de vară al țarilor, a acompaniat-o și Carol care trebuia să se întâlnească cu marea ducesă Olga Nicolaievna, fiica țarului. Deși inițial, regina a fost încântată de o posibilă înrudire cu rușii, în cele din urmă a devenit suspectă din cauza hemofiliei, o boală necunoscută la vremea respectivă și care era trasnmisă ereditar de către mame. Auzind că fiul țarului, Alexei, avea hemofilie, regina Maria nu a dorit ca nepoții ei să fie hemofilici. Spre ușurarea ei, Carol nu a fost încântat de Olga.

O idilă tinerească a fost cea a lui Carol cu Ella Filitti, sora unui bun prieten al lui Carol. Ea era tânără, frumoasă, înaltă și zveltă. Carol a poreclit-o pe Ella- Păsărica, iar scrisorile nebunești de dragoste ce i le trimitea păreau în totală contradicție cu seriozitatea de care dădea dovadă în muncă și studii. Războiul i-a despărțit pentru o perioadă. Când s-au revăzut, Ella era căsătorită cu un avocat, dar acest lucru nu l-a oprit pe Carol să reia declarațiile de dragoste. Părinții lui Carol au făcut tot posibilul să o trimită pe Ella cu soțul ei în Franța ca să îl potolească pe Carol.

Carol a avut o legătură cu o elevă de liceu, Maria Martini. Cei doi se întâlneau des dat fiind că eleva locuia în apropierea Cotroceniului. Maria a rămas însărcinată, iar cuplul regal s-a străduit să plaseze copilul într-un orfelinat, mizând pe discreția familiei Martini. Când Bucureștiul a intrat sub regimul de ocupație german, familia regală s-a retras în Moldova, iar Maria și familia sa au rămas în București, sfârșind astfel legătura celor doi.

Una dintre cele mai intrigante povești de dragoste din tinerețea lui Carol se leaga de Zizi Lambrino. În mijlocul războiului, Carol și-a părăsit regimentul, a trecut clandestin Nistrul și s-a căsătorit la Odessa cu domnișoara Lambrino. Familia Lambrino era de origine fanariotă, iar Ioana, poreclită Zizi, era des invitată la curtea regală unde l-a cunoscut pe Carol. Zizi l-a considerat pe Carol plin de cavalerism și foarte seducător.

Reîntors în țară împreună cu Zizi, regele a hotărât anularea căsătoriei și domiciliu forțat la mănăstirea Horaița pentru Carol. Curând Carol devenise interesat din nou de regimentul său, a participat la ciocnirile de la granița româno-ungară din 1919. Între timp, Zizi a anunțat că era însărcinată, a predat o scrisoare aparținând lui Carol în care recunoștea paternitatea copilului, toate acestea au dus la o separare între cei doi. Copilul a fost botezat Carol Mircea Lambrino.

Pentru a uita de Zizi, părinții prințului moștenitor i-au pregătit o călătorie în jurul lumii. Carol urma să fie acompaniat de un personal riguros selectat de rege și regină. Itinerarul era unul stabilit cu precizie și plănuit cu discreție în fața opiniei publice internaționale. Egipt, Istanbul și Tokyo au fost primele locații marcate cu succes, Carol s-a purtat ca un adevărat diplomat și om de afaceri, a purtat discuții în domeniul economic în special cu bancherii japonezi. A oferit și a primit decorații. Carol s-a întors din călătorie mult mai pozitiv, era bronzat și părea mulțumit de călătoria realizată.

Presa străină era plină de relatări asupra prezenței prințului moștenitor în SUA și Anglia. În drum spre România, a făcut o oprire în Elveția pentru a se întâlni cu sora sa Elisabeta și viitorul ei soț, George al Greciei. La anunțarea căsătoriei celor doi la Sinaia, Carol a întâlnit-o pe prințesa Elena a Greciei. Pe aceasta urma să o revadă la Zurich și să o ceară în căsătorie.

Ferdinand și Maria au fost fericiți să afle de căsătoria fiului lor cu prințesa Elena a Greciei, cei doi crezând că astfel se pune capăt unui lung șir de relații sezoniere. În realitate, relația lui Carol cu Elena a avut un început promițător care în scurt timp s-a transformat în înstrăinare, certuri și amenințări. Carol o înșela, Elena plângea, îl închidea în camerele palatului să nu se întâlnească cu amanta, ambii se certau, apoi fiecare își vedea de treabă. Când Carol a fugit din țară cu amanta sa, părăsindu-și soția și copilul, Elena a intentat divorțul.

Posibilitatea unei căsătorii între Carol și Elena s-a pus în discuție cu mult timp înaintea întâlnirii celor doi în Elveția. Premergător Primului Război Mondial, regina Maria a propus casei regale din Grecia să accepte căsătoria fiicei sale Elisabeta cu prințul moștenitor George, iar în replică grecii au cerut căsătoria între Carol al României și prințesa Elena. La vremea respectivă nu s-a ajuns la o înțelegere, iar relația dintre România și Grecia s-a deteriorat temporar.

Sarcina prințesei Elena devenise riscantă în ultimele săptămâni, iar aceasta și-a dat seama că în decursul câtorva luni entuziasmul lui Carol față de ea și copilul lor dispăruse. Noul născut a fost botezat după domnitorul Mihai Viteazul, însă tristețea s-a reașezat asupra părinților când Elenei i s-a interzis o a doua sarcină. La moartea regelui Constantin al Greciei, Elena a plecat în țara ei natală și a stat despărțită de Carol mai multe luni de zile.

Logodna a fost anunțată la Lucerna, cei doi plecând în Grecia pentru a face un tur al țării și a sărbători revenirea pe tron a regelui Constantin. Nunta a avut la Catedrala Mitropolitană din Atena, au participat la o recepție unde erau invitați rude, demnitari și populația, după care au petrecut o săptămână de miere la Palatul Tatoi. Au continuat să exploreze Grecia, o țară de care Carol era fascinat. Însărcinată în luna a treia, prințesa Elena și-a luat rămas bun de la familie și la bordul unui vas românesc se îndreptă spre România alături de soțul ei. După câteva săptămâni la Cotroceni, perechea s-a mutat la Foișor.

În absența soției, Carol nu putea petrecute timpul în singurătate, simțind nevoia să interacționeze și să facă ceva util. A fost numit inspector general al forțelor aeriene, a înființat Organizația de Cercetași și Federația Română de Sport, precum și Fundația „Prințul Carol” pentru activități culturale. Prin fundație, Carol a însărcinat grupuri de persoane să străbată satele și să prezinte ediții ale unor cărți românești sau traduceri din franceză și engleză pentru a determina populația să citească. Alte grupuri trebuiau să răspândească sfaturi asupra igienei și economiei micii gospodării, muzica și istoria țării.

Relația dintre Elena și Carol s-a deterioriat după nașterea lui Mihai. Elena era văzută de Carol și de români, în general, prea politicoasă, punctuală și manierată, era tot timpul înconjurată de suită grecească. Carol începuse să se simtă străin printre atâția greci. La rândul ei, Elena l-a perceput pe Carol mai vulgar decât tânărul vesel ce îi făcuse curte. Carol a înșelat-o pe Elena, aceasta încercând să mențină aparențele unui mariaj reușit. Cu timpul însă, relația celor doi s-a trasnformat în certuri și s-a pus problema unui divorț.

Carol a dorit să divorțeze de soția sa, dar s-a răzgândit odată cu plecarea și autoexilarea sa în Franța. Cât timp Carol era cu amanta sa, Elena a continuat să se ocupe de educația și creșterea lui Mihai, dar de data aceasta a cerut ea divorțul. Curtea de Apel de la București i-a permis Elenei să divorțeze, aceasta confesând mamei sale că era bucuroasă să scape de un adevărat coșmar.

Divorțul a fost obținut de Elena cu sprijinul liberalilor care s-au gândit că odată ce era liber, Carol se va căsători cu amanta sa și nu va mai dori să revină în țară. Carol a fost revoltat de complotul realizat la adresa sa. Și-a angajat doi avocați care susțineau că fostul prinț spera într-o reconciliere, iar motivele sale de exil au fost motive politice pe care nu le putea dezvălui.

Dintre toate relațiile sale de iubire, Carol a fost cel mai devotat Elenei Lupescu, o doamnă carismatică prin aparență, vestimentație și vorbă. Era cunoscută de majoritatea soldaților, fiind fostă soție de locotenent. Cei doi au trăit necăsătoriți timp de două decenii, fiind devotați unul altuia. Carol a renunțat la tronul României pentru ea, urmând ca apoi să își calce peste cuvânt, să revină ca rege și să o aducă pe Elena în țară ca o adevărată prințesă de România.

Revenirea liberalilor la conducerea țării în 1922 a trezit indignarea prințului Carol. Acesta era marginalizat de partidul liberal care cotinua să dețină adevărata conducere a statului. Prințul nu se înțelegea nici cu Barbu Știrbey, nici cu Ionel Brătianu, pe ambii amenințându-i cu exilul odată ce va ajunge rege. Carol se inspira din modelele de monarhie autoritară din Spania lui Alfonso al XIII-lea sau Bulgaria lui Boris, însă prințul avea ambiții mai mari și o dorință de a manipula monarhia după bunul său plac. Dorința de a intra cât mai repede în posesia coroanei i-a fost stăvălită când a întâlnit-o pe Elena Lupescu.

Elena Lupescu s-a născut în familia unui tată evreu converit la ortodoxism și a unei mame iudaice converite la catolicism. Aceasta a crescut la Sulina, unde tatăl ei deținea o farmacie, mai apoi s-au mutat la Iași întreținându-se prin magazinul tatălui ce vindea numeroase lucruri. Elena a studiat la o școală de modă din București. Fiind de o frumusețe remarcabilă, Elenei îi plăcea să flirteze cu toți bărbații, mai apoi s-a căsătorit cu Tâmpeanu Luchian, un locotenent de artilerie. Când și-a dat seama că viața casnica nu îi priește, cei doi au divorțat.

Una dintre versiunile asupra începutului poveștii de dragoste dintre Carol și Elena Lupescu îl are în centru pe fotograful Posmantir care le-ar fi făcut cunoștință cu ocazia proiecției filmului Nibelungii. Atenția lui Carol a fost atrasă de această femeie. Carol s-a instalat la Sinaia, iar Elena într-o vilă din apropiere, iar cei doi nu se sfiau să apară împreună în timpul plimbărilor.

Regele Ferdinand l-a trimis pe Carol la Londra cu scopul de a-l separa de amanta lui, însă cei doi au plănuit o întâlnire la Paris. Vacanța celor doi s-a prelungit cu lunile, amanții trăiau în cele mai luxoase vile, mâncau la restaurante celebre și vizitau Europa, lăsând regalitatea românească în dificultate. Ferdinand a trimis după Carol, iar ca replică acesta a semnat un document prin care renunța la drepturile și titlurile prevăzute de Constituție, subliniind că gestul său are motive mai degrabă publice decât personale. Regina Maria a fost șocată de decizia fiului ei și a mobilizat diplomații români să-l readucă în țară.

Ionel Brătianu era mulțumit să-l știe pe Carol îndepărtat de treburile țării, pe de altă parte existau diplomați care credeau că era în interesul țării să fie readus prințul moștenitor. Iorga a refuzat să accepte renunțarea lui Carol și a apelat la sprijinul lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache, ambii crezând că monopolul brătienesc trebuie lichidat. În cele din urmă, Consiliul de Miniștri a acceptat renunțarea lui Carol la tron. Cei din țară care îl admirau pe Carol au ținut legătura cu el. Elena Lupescu și-a informat părinții asupra plecării sale în străinătate, alături de fostul prinț moștenitor.

Elena Lupescu relata în memoriile sale că fostul prinț era întristat, trăiau singuri, retrași din viața mondenă. Aceasta i-a sugerat lui Carol că se poate întoarce în țară dacă astfel rezolva situația creată prin autoexilarea lor. Recunoscuți de ceilalți în locurile pe care le frecventau, intrigile continuau să apară. Carol nu a revenit asupra decizie sale, în plus cei doi s-au mutat la Paris.

Carol a renunțat la coroana României pentru a putea trăi alături de amanta sa. Cei doi s-au instalat la Paris, menținând contactul cu cei din țară. Regele Ferdinand a primit destul de rău decizia fiului său, iar Regina Maria nu l-a iertat mulți ani pentru abandonarea unui întreg popor pentru o femeie. Susținătorii lui Carol și oamenii politici din țară vor milita în cele din urmă pentru readucerea fostului prinț în țară, în el văzându-se un salvator în contextul crizei economice și politice din România.

Carol Caraiman, numele primit pentru a putea trăi în exil, și Elena Lupescu s-au mutat într-o vilă modestă cu două etaje, trăind la început singuri. Cu timpul au angajat o cameristă, o bucătăreasă și un camerier, toți români. Interiorul era unul simplu, nu se păstrau poze cu cei dragi. Păreau foarte economicoși. Carol obișnuia să se trezească tâziu, juca tenis, se plimba cu câinii sau conducea mașini sport. Îi plăcea să citească, să asculte muzică, să joace bridge sau poker. Duduia, cum a poreclit-o Carol pe Elena, supraveghea asupra muncii casnice. Câteodată cei doi mergeau la film, muzeu sau primeau oaspeți.

Într-o convorbire dintre Petre Ciolan și Elena Lupescu, aceasta l-a asigurat că ea nu ar fi o piedică în întoarcerea lui Carol în țară. Dacă era nevoită să stea departe de România și Carol să se întoarcă singur pentru binele țării, ar renunța la el. Având declarația oficială, Ciolan a anunțat guvernul român. Paralel, Carol era conștient că se va întoarce, motiv pentru care a întocmit un document asupra situației politice și economice, a trasat viitorul principalilor oameni politici, a imaginat viitoarele acorduri economice, a calculat elemente favorabile și antagonice revenirii lui.

Când Carol a primit o parte din valoarea colecției de timbre aparținând regelui Ferdinand si partea de moștenire, veniturile lui au crescut substanțial. El a cumpărat un castel la Belleme care urma să fie reședința de la țară, o clădire veche de stuc cu două etaje și înconjurată de un parc. Castelul a fost cumpărat pe numele Duduii, iar pe acoperiș flutura steagul românesc. Cei doi au primit la castel un student pe nume Puiu care a devenit secretarul lui Carol. În România, diplomații au dat de înțeles că fostul prinț moștenitor ducea o viață bună, lipsită de griji sau de dorința de a se întoarce.

Regele Ferdinand cât timp a fost în viață, ascultând de sfaturile lui Brătianu, nu i-ar fi permis lui Carol să se întoarcă. Guvernul condus de Alexandru Averescu a îndepărtat din armată toți partizanii carliști. Sănătatea regelui s-a deteriorat rapid, cancerul ajunsese în stadiul final, nici tratamentele cu radiu nu s-au dovedit eficiente. Era stabilit că în cazul decesului regelui, o Regență va prelua conducerea statului până când Mihai, fiul lui Carol, va ajunge la majorat. La moartea tatălui său, Carol a declarat că misiunea sa era să unească, nu să dezbine poporul român, alertând guvernul cu reîntoarcerea sa.

După moartea regelui și a lui Ionel Brătianu, propaganda carlistă a întâlnit un teren larg pe care își putea desfășura activitatea. Regența era o instituție de decor iar criza economică atinsese România. În aceste condiții, cei mai mulți diplomați și-au pus problema regândirii actului de renunțare la tron al lui Carol și primirea acestuia ca un eliberator. Carliștii din țară, dar și din străinătate au plănuit reîntoarcerea lui Carol cu ocazia unei mari adunări național-țărăniste la Alba Iulia, dar tentativa a eșuat.

Au existat numeroși români în conducerea țării care au luat legătura cu Carol și au trimis mediatori în Franța. După crearea Partidului Național-Țărănesc, prin unificarea partidelor lui Maniu și Mihalache, acesta a devenit susținător al lui Carol. Pentru a fi în permanentă legătură cu prințul, Maniu l-a trimis la Paris pe Petre Ciolan. Pe Carol l-a căutat și Averescu la Bellinzona și fratele său, Nicolae, care era agitat de îndatoririle sale în calitatea de regent. Dar Carol dorea să revină de unul singur, fără ajutorul celorlalți. Exista neîncrederea între oamenii politici români și Carol.

La începutul deceniului 4, România a fost lovită de criza economică mondială. Partidele politice treceau prin perioade de divergențe, fracțiuni și înființarea unor grupări dizidente. Prin cafenele se discuta instabilitatea regimului constituțional românesc. Carol a știut să profite de aceste circumstanțe și să plănuiască restaurația, termenul folosit pentru a marca reîntoarcerea sa în România în calitate de șef al statului.

Poporul român s-a bucurat de revenirea „fiului risipitor”, iar Carol, mai ambițios ca niciodată, a început construcția unui stat care urma să se ridice la nivelul celor din Occident. Numeroase probleme care păreau ușor de rezolvat, au persistat în ciuda eforturilor întreprinse.

Traseul parcurs de Carol pentru revenirea în România arăta astfel: a parcurs distanța Paris-Munchen cu automobilul, de acolo într-un avion de 2 persoane Carol a tecut peste teritoriul Austriei și Ungariei, aterizând la Vadul Crișului din cauza unei defecțiuni. A schimbat avionul cu unul condus de căpitanul Cristescu și a aterizat pe aeroportul Someșeni unde a fost așteptat de garda de corp ce îi asigura securitatea. La scurt timp, Carol a decolat spre București, la aeroportul Băneasa apărând cu fața acoperită de o eșarfă neagră. A fost transportat la regimentele 2 și 9 Vânători.

Maniu îi impusese două condiții serioase pentru a-i permite lui Carol să se întoarcă în România: ruperea legăturii definitiv cu Elena Lupescu și reluarea relației cu fosta soție, principesa Elena. Carol a acceptat inițial, dar ajuns în țară s-a opus ambelor idei. Nu se știe când și cu ajutorul cui a ajuns Elena Lupescu în România, dar unii au văzut-o la două luni după sosirea lui Carol. Cu privire la principesă, aceasta nu dorea să se împace cu Carol, iar ea și-a stabilit domiciliul la Florența, având dreptul de a reveni în România patru luni pe an cu acordul lui Carol.

Populația era entuziasmată, pe străzile Bucureștiului era o mulțime imensă care cânta și striga urale, fanfarele militare sunau puternic. Încălcarea promisiunilor de către Carol l-a determinat pe Maniu să își dea demisia. Parlamentul a abrogat hotărârea cu privire la acceptarea renunțării la tron a lui Carol. Mihai a fost retrogradat de la statutul de rege la cel de prinț moștenitor, în schimb i s-a acordat titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. Carol a depus jurământul și a devenit regele României.

Carol a avut două priorități la începutul domniei: să modernizeze armata și să promoveze cultura mai ales în locurile unde aceasta era inexistentă. Armata urma să fie dotată cu material de război, ofițerii și soldații trebuiau să fie instruiți după model occidental. Însuși Carol a vizitat regimentele și școlile militare. Pentru armată a comandat uniforme noi, multicolore, soldații trebuiau să poarte cizme, căști și să realizeze parade faimoase. Noul conducător a inventat noi decorații pe care le oferea.

Curtea și guvernul au trecut prin transformări: miniștrii trebuiau să poarte jobene cenușii, iar vara de culoare albă. Urmau să fie înființate muzee, biblioteci, școli, cămine culturale. Bursele acordate studenților le-a permis unora să ajungă în Statele Unite. Echipe conduse de sociologi și antropologi mergeau prin orașe și sate răspândind cultura, sfaturi cu privire la igiena corporală, au fost realizate cercetări și lucrări științifice importante pentru progresul anilor ’30. Pentru dezvoltarea industriei, Carol a apelat la bancheri și oameni de afaceri.

Pentru a asigura reușita acțiunilor sale, Carol nu amesteca conducerea țării și viața regală cu cea intimă trăită alături de Elena Lupescu. Acesteia i-a cumpărat o vilă într-un cartier al Bucureștiului, trăia luxos, primea o mulțime de bijterii și alte cadouri, iar Carol își petrecea nopțile cu ea. Tot pentru succesul planurilor sale, Carol și-a definit o camarilă din figuri importante care s-au dovedit fidele: Ernest Urdăreanu, Gavrilă Marinescu, Richard Franasovici, Aristide Blank. Alte legături au fost stabilite cu băncile, cu reprezentanții societăților industriale și financiare.

După venirea noului rege la putere, probleme nu au dispărut. Țăranii aveau datorii din ce în ce mai mari, criza economică lovise puternic în România, grupările politice se înmulțeacu peste noapte, iar Carol nu le vedea de nici un folos. Au început grevele muncitorilor de la căile ferate și a celor petroliști. Cea mai nouă amenințare la adresa regalității era Garda de Fier care a anunțat intenția de a o ucide pe Duduia, dar și alți membri ai guvernului.

Cel mai important factor care a destabilizat statul român a fost mișcarea legionară, o grupare radicală ce recurgea la amenințăti cu moarte, jafuri și crime. Presiunea internă era combinată cu una externă prin figura lui Hitler care îi cerea regelui Carol al II-lea să permită ascensiunea la putere a legionarilor. Carol a trebuit să țină piept și mamei sale, o regină ambițioasă care nu suporta ideea de a fi neglijată din treburile politice. Pe plan extern, România se străduia să mențină relație bună cu statele vecine, dar și cu marile puteri.

În anii de domnie ai lui Carol al II-lea au apărut o serie de revendicări din partea muncitorilor care se ridicau spontan împotriva sistemului și aveau revendicări de ordin economic, în special creșterea salariilor. După revoluția bolșevică din Rusia, a apărut și în România un partid comunist, dar care era minuscul la vremea respectivă și își desfășura activitatea clandestină prin tot felul de grupări și broșuri. După preluarea puterii de către Hitler în Germania, șvabii și șasii din Transilvania au manifestat un exces de naționalism.

Marginalizată după moartea lui Ferdinand și spionată de Carol, regina Maria a început să aibă dubii față de fiul său. Un nou scandal în familie a fost adus de prințul Nicolae care s-a căsătorit cu o româncă burgheză de rang necorespunzător propriului rang. Prințul a fost exilat câteva luni în care a călătorit prin Europa cu soția sa pe care o prezenta tuturor drept prințesă româncă. Carol nu l-a mai putut ajuta pe fratele său și a fost nevoit să îl excludă din Casa Regală.

O altă amenințare a devenit fascismul preluat în persoana lui A. C. Cuza, cofondator al Partidului Naționalist-Democrat. Acesta a introdus prevederi antievreiești în programul partidului și a fost nevoit să își fondeze o altă formațiune denumită Liga Apărării Național Creștine care era de orientarea antisemită. Unul dintre membri, Corneliu Zelea Codreanu s-a rupt din partid și a alcătuit Liga Arhanghelului Mihail denumită ulterior Garda de Fier. Aceasta practica jaful și crimele, iar membrii se distingeau după cămășile verzi.

A fost încheiată înțelegerea Balcanică între România, Iugoslavia, Grecia și Turcia. După anexarea Basarabiei, legăturile cu Rusia au fost reluate prin convorbiri bilaterale. România condamna prin reprezentanții ei la Societatea Națiunilor încălcarea tratatului de la Versailles de către Germania. Vestul nu a reacționat prompt la amenințările germane. Sprijinul francez acordat de-a lungul mai multor decenii României a început să se fragmenteze.

Garda de Fier îi provoca probleme noului rege. Pentru că membri Gărzii se recrutau din toate regiunile și din toate clasele sociale, formațiunea a împânzit rapid țara. Când Garda a fost interzisă de guvernul prezidat de Maniu, conducătorul ei, Corneliu Codreanu, a înființat o nouă grupare denumită după numele său. S-a emis un nou decret de interzicere a activității gardiste, membrii au fost arestați, sediile lor au fost închise. Drept revoltă, gardiștii l-au asasinat pe I. G. Duca. Pe fondul acestor evenimente, camarila și partidele se confruntau cu ciocniri și noi dizidențe.

Germania condusă de Hitler a început să devină interesată de situația României și în special de mișcarea legionară, a cărei venire la putere a susținut-o. Spre disconfortul lui Carol, germanii simpatizau cu Codreanu și cu legionarii. Garda de Fier a devenit a treia putere politică din stat. O altă neliniște a fost relația încordată cu Rusia în timp ce Germania avansa pe scara internațională.

Carol a admirat din adolescență monarhii autoritari din țările Europei, iar când scena politică din România i-a permis instaurarea monarhiei autoritare, regele nu a ezitat. A promulgat o nouă Constituție care să fundamenteze importanța regelui în toate sferele vieții. A dizolvat partidele și a creat o singură organizație condusă de rege și care trebuia să servească interesele țării. Modul în care Germania a anexat Austria, a încurajat mișcarea legionară în România. Regimul autoritar al lui Carol a urmărit dizolvarea mișcării. Codreanu a fost arestat și condamnat la închisoare. Regele a hotărât să reorganizeze adminsitrativ țara. Relațiile româno-germane se deteriorau rapid.

Sub lozinca salvării României, Carol al II-lea a difuzat o proclamație în care sublinia necesitatea îndreptării țării, a vieții administrative și politice. A decretat starea de asediu, menținerea ordinii publice și siguranței statului, a numit noi prefecți în județe din rândurile armatei credincioase. S-a promulgat o nouă Constituție în care s-au prevăzut printre altele: separația puterilor în stat, inviolabilitatea monarhului, suveranitate națională, libertăți cetățenești. Tot în actul fundamental se menționa că regele era capul statului, el exercita puterea executivă, legislativă și în numele său se iau hotărârile judecătorești.

În presă, legionarii erau prezentați ca niște criminali ce conduceau o organizație teroristă. Minoritățile naționale și-au continuat activitatea de partid sub numele de „comunități”. Marile partide au funcționat în limitele permise de regim. Partidele Național-Liberal și Național-Țărănesc au fost scutite de represiuni la început, Carol căutând sprijinul necesar să le lichideze. S-a fondat ziarul „România” ce elogia regele și regimul.

În locul comunei, plasei și județului s-a creat ținutul, în total zece la număr. În fruntea județelor s-au numit rezidenți regali pe perioade de câte 6 ani cu largi puterni, dar în principiu trebuiau să asigure ordinea și liniștea publică. Sindicatele care numărau 80 000 persoane au fost dizolvate și înlocuite cu breslele care în concepția regelui apărau interesele profesionale, fără a urmări primirea beneficiilor. Acestor bresle le era interzisă solidarizarea cu cele din alte țări.

Regele Carol al II-lea a lovit în interesele germane din România prin uciderea legionarilor care trebuiau să fie închiși la Jilava sub pretextul unui accident de mașină. În replică, Hitler a retras decorațiile oferite lui Carol și a pus cărțile lui Codreanu în circulație. La fel de puternic acționa și inamicul din est, Uniunea Sovietică. În fața marilor schimbări pe harta Europei, Franța și Marea Britanie stăteau pe poziții defensive, lăsând sistemul pacifist stabilit la sfârșitul Primului Război Mondial să se prăbușească încet.

Noua Constituție nu a adus multe elemente noi față de cea anterioară. Se adăugau prevederi îndreptate împotriva mișcării legionare, în special în domeniul electoral și propagandistic. S-a trecut la o formă autoritară a monarhiei. A fost emis un decret-lege prin care toate partidele, asociațiile politice și grupările erau dizolvare, sediile lor închise, bunurile lor sechestrate, iar presa de partid a fost suprimată.

Pentru a avea tineretul de partea sa, Carol a creat Straja Țării în care erau înrolați în mod obligatoriu băieți și fete de la vârsta de 7 și până la 21 ani. Organizația avea ca lozincă: „Credință și muncă pentru țară și rege”. La propunerea lui Armand Călinescu, regele a creat singurul partid din stat sub numele Frontul Renașterii Naționale. Orice alt partid care activa era clandestin și activiștii se pedepseau cu închisoare. Armata a fost și ea reformată prin pensionări, întinerirea ofițelor, numiri în posturi și transferări masive.

După ce a creat Frontul Renașterii Naționale, regele Carol al II-lea nu a stabilit o ideologie clară sau vreun program, membrii erau înscriși din start din rândurile breslelor, funcționarilor, dar aceștia nu erau uniți. În afara paradelor unde apăreau în uniforme albastre și albe producând plăcere vizionarilor, nu lucrau tocmai pentru binele țării, nefiind în stare să acționeze ferm pe plan politic național sau internațional. Propaganda nu și-a respectat cuvântul, a apărut o tot mai mare discrepanță între conducere și popor, s-a accentuat sărăcia claselor de jos și bogăția marilor proprietari de acțiuni și întreprinderi.

În ultimul an de domnie, Carol și-a pierdut reputația de eliberator și în contextul expansiunii germane a fost nevoit să cedeze teritorii ale României, lăsând-o fragmentară. Populația îi cerea explicații, se făceau demonstrații, se solicita revenirea la putere a vechilor conducători din partidele istorice. Văzând țara ruinată, Carol a lăsat puterea fiului său, Mihai, și a fugit din România cu amanta sa sub amenințarea atentatelor până la trecerea graniței.

După mutațiile teritoriale provocate de Germania hitleristă, operațiunile militare au reînceput în 1940 pe frontul de vest. Carol al II-lea a încercat adaptarea țării la realitățile din teren. A reorganizat partidul său și a schimbat conducerea acestuia. Sub presiunea unei politici de reconciliere între regim și mișcarea legionară, regele a fost de acord cu eliberarea legionarilor, revenirea în țară a celor plecați, dar în acordarea aminstiei pentru toți legionarii a ezitat. Regele considera necesară o reorientare a politicii interne și externe.

Cu teritorii largi pierdute în favoare vecinilor, România nu mai avea în fruntea statului un eliberator și un salvator, așa cum se prezentase Carol al II-lea la preluarea puterii. Amanta sa și-a făcut în grabă bagajele, Carol și-a luat la revedere de la colaboratori, i-a dat câteva sfaturi fiului său Mihai care urma să depună jurământul în calitate de rege al României. Trenul în care călătorea Carol a fost supus unui atentat pus la cale de legionari, dar fostul rege a scăpat. Carol a devenit o persoană particulară care călătorea în grabă spre Iugoslavia. Nu s-a putut estima valoarea bunurilor scoase din țară de către Carol.

Economia României s-a deteriorat prin pierderea piețelor din țările ocupate de Germania. Operațiunile militare au afectat comerțul românesc. Inflația a luat amploare. Produsele de bază s-au scumpit. Militarii români erau echipați necorepunzător, erau nevoiți să aducă de acasă haine și încălțăminte pe care statul deși le-a promis, nu le-a putut oferi. În guvern au fost schimbați cei cu orientări filofranceze și filoengleze și înlocuiți cu progermani. Veștile de pe front prevesteau apropierea Germaniei de granițele române.

România a rămas fără sprijin pe plan extern, în plus Germania și Italia făceau presiuni asupra regelui să accepte cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică. Pentru a câștiga încrederea Fuhrer-ului, guvernul a adoptat un decret-lege prin care evreii din România nu mai puteau ocupa funcții publice, nu puteau fi militari de carieră, nu li s-a permis să dețină proprietăți rurale. În ciuda încercărilor, s-a înregistrat un amarnic eșec. Hitler a sfătuit Ungaria și Bulgaria să își satisfacă pretențiile teritoriale față de România. La distanță de câteva zile, au fost cedate nordul Transilvaniei și Cadrilaterul.

Unitatea statală era distrusă. Se căuta vinovatul și în contexul acelor evenimente Carol era singurul acuzat. Oamenii au ieșit în stradă pentru a arăta suferința pierderii nordului Transilvaniei. Demonstrațiile au luat amploare, gălăgia acoperea străzile Bucureștiului. Mulțimea striga după rege și amanta lui, cereau să fie aduși la putere Maniu și vechii conducători a partidelor puternice. Printre demonstrați s-au infiltrat și legionarii. Se cerea abdicarea regelui, s-a tras în apropierea palatului, s-au ocupat posturile radio și clădirile guvernamentale.

După ce a fugit din țară, Carol a călătorit din țară în țară până la stabilirea sa în Portugalia, țara care i-a acordat drept de ședere nelimitat. A fost discret în interviuri și conferințe, s-a abținut să se remarce în țările străine. A încercat la început să ia legătura cu șefi de stat, să se facă remarcat, să nu i se simtă lipsa. Zadarnic, toate încercările de răsturnare a regimului instaurat în România au sfârșit prin eșecuri. Carol a murit în Portugalia în anul 1953.

După ce a părăsit România, Carol s-a oprit la Kikinda în Iugoslavia, de acolo un tren militar italian l-a escortat până la frontiera italiană. Coborât la Lugano, Carol alături de Duduia și un anturaj restrâns au refuzat să acorde interviuri, fiind grăbiți să se instaleze la hotel. Important era pentru fostul rege să găsească o țară care să-i acorde dreptul de a rămâne în exil. Majoritatea Europei nici nu intra în discuție, aceasta fiind controlată de germani și ruși. Elveția l-a refuzat. A primit permisiunea Portugaliei, dar trenul în care se afla Carol s-a decuplat la Barcelona, urmând ca luni de zile să stea sub supravegherea poliției spaniole.

Spania a refuzat să-i permită lui Carol să părăsească țara, probabil sub presiunile hitleriste. Carol stătea cu săptămânile închis în camera de hotel, evita presa, iar în memorii a descris perioada petrecută acolo ca fiind exasperantă și chinuitoare. Când toată răbdarea fostului rege a fost consumată, acesta a pus la cale o evadare și a trecut fraudulos granița cu Portugalia. Fostul rege și amanta lui stăteau ascunși sub bancheta din spate a unei mașini aparținând unui contrabandist.

Două săptămâni, amanții au locuit la Lisabona. Carol a ținut o primă conferință de presă de la plecarea sa din România. A mulțumit guvernului portughez pentru azil, și-a manifestat dorința de a cunoaște mai de aproape măsurile luate de Salazar. Portughezii i-au cerut lui Carol să se țină departe de politică. El era încă aproape de Hitler și și-a plănuit plecarea din Portugalia spre Cuba. În drum s-au oprit în Bermude și Insulele Virgine, în ambele locuri fiind primiți cu onoruri. Apariția Duduii a fost lăudată, aceasta purtând cercei mari de perle, machiaj abundent și o vestimentație interesantă.

În Cuba, amanții au închiriat o vilă cu douăsprezece camere, înconjurată de zid înalt și gros. Clima nu i-a fost favorabilă Duduii, iar Carol a plănuit să călătorească mai departe spre Mexic. De acolo, Carol a reluat activitatea politică prin expedierea unor scrisori șefilor de state. A solicitat sprijinul Marii Britanii și S.U.A. pentru a înființa mișcarea România Liberă care trebuia să ducă la eliberarea țării. Ambele state au refuzat oferta. Carol a transferat câteva afaceri în Mexic ce afectau comerțul țării-gazdă care în final îi expulzează pe cei doi amanți.

Cererile transmise mai multor țări cu scopul de a oferi azil politic se finalizează prin refuzuri. Primitor s-a arătat orașul Rio de Janeiro. Ajunși aici, Duduia se îmbolnăvește grav, iar Carol profită de pe urma legii braziliene conform căreia căsătoria cu o persoană muribundă se poate efectua în condiții înlesnite. Vești îngrijorătoare sosesc din România cu privire la presiunea exercitată de ruși asupra țării. Cei doi se mută pentru o perioadă la New York. Paralel, în România regele Mihai a abdicat și locul său a fost preluat de sovietici.

Când permisiunea de a locui la New York a expirat, Carol s-a hotărât să se întoarcă în Portugalia. A cumpărat o vilă numită Mar y Sol, avându-i ca vecini pe Miklos von Horthy, fostul dictator al Ungariei, și pe prințul moștenitor al Spaniei. Carol și Duduia își petreceau timpul mai mult în casă. Fostul rege se ocupa de colecționarea timbrelor, de creșterea canarilor, de dresajul câinilor și încerca să își refacă averea cheltuită în timpul călătoriilor. Când ieșeau în public, Duduia era apreciată pentru eleganța ei. Sovieticii din România au retras cetățenia română „celor doi trădători” cum i-au numit în documente.

În ultimii ani de viață, Carol s-a gândit să adune toți exilații români în Partidul Carlist care să răstoarne guvernul comunist din România. Perechea era încă în atenția presei internaționale, dar în țară scăzuse interesul față de ei. În vila portugheză s-au cununat în rit ortodox. Devenise bunic prin nașterea fiicelor lui Mihai. Într-o seară liniștită pe care o petreceau împreună, Carol a suferit un atac de cord și a murit. Duduia a mai trăit 24 de ani. Ambii au fost înmormântați în Panteonul Regal din Sao Vicente. Singurul prezent la înmormântarea lui Carol a fost fratele său, Nicolae. Restul familiei a invocat câte o scuză.