Societatea franceză

Societatea franceză a secolului al XVIII-lea era împărțită în ordine sau stări. Clerul forma prima stare, nobilimea starea a doua, iar starea a treia cuprindea restul populației, alcătuită din burghezie, țărani și muncitori urbani. Titlul nobiliar.

Societatea franceză a secolului al XVIII-lea era împărțită în ordine sau stări. Clerul forma prima stare, nobilimea starea a doua, iar starea a treia cuprindea restul populației, alcătuită din burghezie, țărani și muncitori urbani.

Producţia agricolă a fost într-o creştere continuă, deși nu erau folosite tot timpul tehnologii sau unelte noi.

Franţa a înregistrat o importantă creştere demografică, de la 14 - 22 milioane, spre 23 - 28 milioane de locuitori. Cu toate acestea, s-a aflat sub media europeană a acelei perioade.

Industria a excelat îndeosebi în domeniul textil. A fost puternic susţinută de construcţia de drumuri.

Catolicismul era religia de stat. Existau 130.000 de clerici, dintre care, 60.000 erau membri ai ordinelor monahale, iar cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii.

Conducătorii clerului erau numiţi din rândurile marii aristocraţii. Preoţii aveau însă origine burgheză sau ţărănească.

Numeroși episcopi dețineau mai mult decât o singură episcopie. Nu erau văzuți însă niciodată în vreuna dintre ele.

Cei mai tineri fii ai marilor familii nobiliare ocupau funcții înalte în Biserică. Scopul acestora era de a obține profit din imensa bogăție a Bisericii. Astfel, venitul Arhiepiscopiei de Strasbourg era de 400.000 de livre pe an. Preoții primeau între 7.000 - 10.000 de livre pe an.

Clerul avea multe privilegii. Scutirea de impozite era însă cel mai important privilegiu. În locul impozitelor, Adunarea Clerului, dominată de episcopi, a convenit împreună cu regele să plătească anual coroanei o sumă de „don gratuity”, adică dar gratuit. Această sumă se situa sub 5% din venitul clericilor. Însemna cu mult mai puțin decât plătirea impozitului.

Funcțiile Bisericii se extindeau dincolo de practicarea religiei. Preoții aveau atribuții extinse de cenzori. Se ocupau de săraci, de spitale și de școli. Preoţii țineau locul oficiilor moderne de stare civilă, notând în registrele parohiale toate nașterile, căsătoriile și decesele. Biserica acționa ca un minister al informației.

Dacă îți place platforma și vrei să încurajezi educația în istorie poți face o donație pentru a susține dezvoltarea proiectului și acoperirea costurile lunare. Contribuția ta va fi recunoscută prin adăugarea numelui tău pe pagina susținătorilor. Platforma History Lapse va fi întotdeauna disponibilă oricui, oriunde, gratuit. Donează
Averea Bisericii provenea din pământul pe care îl deținea și din dijme. Biserica deținea circa 10% din pământ.

Ponderea pământului deţinut de Biserică varia de la o zonă la alta. Biserica deținea până la o treime din pământ în nord, iar în Auvergne numai 3%.

Impozitul datorat Bisericii, dijma, era o parte din recolta fiecărui an. Era plătită Bisericii de către deținătorii de pământ, neexistând uniformitate. În anumite zone din Dauphine, ea nu constituia o povară mare, ridicându-se numai până la a 50-a parte din recoltă. În Bretania însă, era de un sfert.

Teoretic, dijma trebuia să asigure întreținerea preoților, a localului bisericii și sprijinul săracilor. Practic însă, cea mai mare parte din ea ajungea la episcopi și abați. Aceasta a stârnit nemulțumiri în rândul clerului inferior și al țăranilor.

Era cea mai puternică dintre stări. Estimările făcute asupra numărului nobililor și familiilor lor din acea perioadă nu sunt exacte. Existau între 100.000 - 300.000 de nobili, adică între 0,5-1,5% din totalul populaţiei franceze.

Nobilimea era împărţită în trei categorii, în funcţie de averea deţinută: nobilimea de curte, nobilimea de robă, ambele ducându-şi traiul în mediul urban şi nobilimea de provincie, mai săracă.

Abatele Sieyès scria că nobilimea a monopolizat și uzurpat Biserica, justiția și armata. Un spirit de fraternitate îi făcea pe nobili să se favorizeze unul pe celălalt în detrimentul restului naţiunii.

Ordonanța Segur, a fost emisă pentru a sprijini nobilimea săracă de provincie împotriva bogaților „anoblis", adică cei recent înnobilați. Aceștia puteau să-și cumpere grade militare, dar pentru nobilimea săracă, armata era singura slujbă.

Puterea cea mai mare era deținută de cei 4.000 de nobili de la curte. Această categorie se limita teoretic la cei a căror ascendenţă nobiliară data încă din secolele XIV-XV. Dintre aceștia însă făceau parte toţi cei care îşi permiteau costul vieții la Versailles.

Nobilii de la curte erau urmați în ierarhie de nobilimea de robă. Această categorie era formată din nobilii care lucrau în administrație și justiție, în special magistrații din parlamente.

Restul nobilimii, nobilimea săracă de provincie, care nu văzuse niciodată Versailles-ul, trăia în mediul rural. Marea majoritate se lupta cu sărăcia. Cum funcțiile costau mult și un sfert dintre nobili erau prea săraci, trebuia să se înroleze sau să-și muncească micile proprietăți.

Principala sursă de venit era pământul. Nobilimea deținea între un sfert și o treime din pământul Franței. Îi revenea, pe deasupra, între 15 - 25% din venitul Bisericii, deoarece toţi episcopii erau nobili.

Marii nobili dețineau funcțiile înalte în stat. Erau miniștrii regelui, înalții săi magistrați, intendenții din provincii și ocupau funcțiile superioare în armată. Erau în serviciul civil regal 50.000 de funcții regale. Acestea puteau fi cumpărate, vândute și moștenite ca orice altă proprietate. 12.000 dintre acestea confereau titlul nobiliar.

Doar fiul cel mai mare moștenea întreaga proprietate. Ceilalți fii își căutau de lucru în biserică, armată sau administrație. O mare parte dintre copiii de nobili nu își permiteau cumpărarea unei funcţii. Astfel sfârşeau prin a înmulţi rândurile sărăcimii.

Nobilii se bucurau de numeroase privilegii. Erau judecați în tribunale speciale și scutiți de serviciul militar și de „gabelle et corvee”, muncă obligatorie pentru întreținerea drumurilor. Ei erau și beneficiarii obligațiilor datorate de țărani seniorului. Aveau drepturi exclusive la vânătoare și pescuit și dreptul de „banalites”, monopol asupra morilor, brutăriilor și teascurilor. Beneficiau și de scutiri de impozite sau plăteau mai puțin decât trebuia. Erau scutiți de plata impozitului la taille, o taxă directă, plătită anual.

Nobilii aveau numeroase privilegii. Pierderea drepturilor feudale putea duce la scăderea veniturilor lor cu până la 60%. În unele zone, ca Bretania, scăderea putea fi de doar 10%.

Nobilii cei mai puțin bogați realizau că pierderea privilegiilor fiscale și renunțarea la drepturile senioriale le-ar aduce ruinarea. De aceea se opuneau schimbărilor. Considerau că privilegiile lor erau singurele care îi deosebeau de oamenii de rând.

Nobilii se implicau serios în industrii ca metalurgia și mineritul. Erau investitori majori în companii comerciale și bănci. Fiind proprietari de pământuri, ei au profitat de pe urma creșterii arenzilor. Această creștere era rezultatul presiunii demografice.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, nobilimea nu era o castă închisă. Oricine putea deveni nobil printr-o favoare acordată direct de către rege sau cumpărând anumite funcţii.

Fiii de nobili se căsătoreau cu fetele burghezilor bogați ca să sporească averea familiei. Își puteau pierde titlul fiind supuși discreditării, dacă se îndeletniceau cu activități considerate apanajul oamenilor de rând, precum comerțul sau munca manuală. Prelucrarea fierului și mineritul nu intrau în această interdicție.

La Paris, toți cei care aveau un venit de peste o jumătate de milion de livre erau nobili. În porturi ca Bordeaux, burghezia era mai bogată decât nobilimea locală. Aceasta i-a permis să acceadă la funcţia nobiliară. Acelaşi lucru se întâmpla şi în centrele industriale importante precum Lyon, unde nobilii rămâneau categoria cea mai bogată.

Nobilimea era o elită deschisă. Peste 2.200 de familii au fost înnobilate prin cumpărarea de funcții. În jur de 4.300 de familii au beneficiat de favoarea regelui.

Se formau alianțe matrimoniale între familii de magistrați, de bancheri și cele de mari nobili, creându-se astfel puternice legături. Copiii acestora dobândeau înalte demnități judecătorești și primeau cele mai prestigioase funcții și ministere. S-au proliferat căsătoriile între familii nobiliare ilustre datorită avantajelor băneşti.

Mobilitatea ascensională pe scară ierarhică a burgheziei, adică puterea de a avansa la calitatea de nobil, este ilustrată de situaţia fermierilor generali. Erau considerați cea mai bogată ramură a burgheziei. Acești fermieri au devenit nobili în proporţie de 90%.

Starea a Treia a societății era cea mai numeroasă în Franţa. Era lipsită în marea ei majoritate de drepturi politice. Suporta totodată cele mai multe dări şi impozite, fie spre biserică, fie spre regat sau proprietarii feudali.

Existau 2,3 milioane de burghezi, reprezentând 8% din totalul populației. Burghezia se afla în ascensiune ca număr și bogăție. Finanțele, industria și sistemul bancar asigurau 20% din averile personale în Franța. Cel mai mare procent aparținea burgheziei. Mulți dintre aceștia dețineau funcții ce puteau fi cumpărate.

Nobilimea şi înaltul cler susţineau regimul existent. Cei din Starea a III-a, în special burghezia, doreau profunde schimbari politice. În plan social, exista o evidentă nemulţumire, în special din partea țărănimii şi a muncitorilor. Această stare era determinată de faptul că nobilimea era scutită de plata impozitelor.

Starea a Treia era formată din burghezie de diferite tipuri, precum: industriaşi, bancheri, latifundiari, membri ai profesiilor liberale, medici, scriitori, juriști și funcționari publici. În această categorie se încadra şi țărănimea liberă sau dependentă şi muncitorii urbani.

Termenul de burghezie nu era înţeles precis. Îi desemna pe cei care nu aveau titlu nobiliar și nici nu erau țărani sau muncitori urbani, ci se implicau în industrie. Negustorii se numărau printre burghezii cei mai bogați. Comerțul exterior era cel mai dinamic sector economic, cu o creștere a volumului schimburilor comerciale de 440%.

Burghezia nu s-a opus nobilimii și nu a contestat sistemul de privilegii. A acceptat valorile nobiliare și dorea să se bucure de sistemul de privilegii prin dobândirea unui titlu nobiliar.

Negustorii de sclavi, cultivatorii și bancherii își puteau permite să plătească prețul mare al unui post ca acela de secretar al regelui. Acesta conferea direct noblețea ereditară, fără a mai aștepta două - trei generaţii. Negustorii care făceau averi uriașe îi concurau pe nobili. Abandonau comerțul și investeau banii în terenuri, funcții și rente. Comerțul era considerat nedemn sau dezonorant.

Comerțul colonial cu Indiile Occidentale, în porturile atlantice Bordeaux, La Rochelle și Nantes, aducea burgheziei averi imense. Restul de 80% din averile acesteia provenea din rente și veniturile proprietăților funciare.

Burghezia și nobilimea au devenit membre ale unei elite unice și avute. De aceea nu se poate afirma că, în perioada respectivă, exista prea multă ostilitate din partea burgheziei față de privilegiile nobilimii.

Burghezia deținea un sfert din pământurile Franței și poseda și drepturi senioriale. Era o formă de proprietate care putea fi cumpărată de oricine. Circa 15% dintre seniori erau burghezi.

Dacă burghezia era cea mai bogată componentă, țărănimea era cea mai numeroasă. Circa 85% din populația Franței trăia în mediul rural și majoritatea o alcătuiau țăranii. Dețineau 25 - 45% din suprafețele de teren, diferenţele fiind mari între regiunile Franţei.

Marii fermieri, aproximativ 600.000 la număr, cultivau pentru a vinde, angajând alți țărani cu ziua și ofereau bani cu împrumut. Cei mai numeroși erau „les laboureurs”, țărani care cultivau pentru subzistență. În anii buni, obțineau și un mic surplus. Ei și marii fermieri au dus-o bine până în anii 1770.

Dar majoritatea țăranilor nu puteau trăi de pe urma pământului. Pentru a supraviețui, lucrau cu ziua și țeseau în casă. Jumătate dintre ei erau dijmași. Aceștia nu aveau capital și dădeau o jumătate din recoltă proprietarilor pământului. Un sfert din totalul țăranilor erau lucrători fără pământ. Ei nu dețineau decât casele și grădinile.

Șerbia dispăruse din Franța prin lege. Totuşi, existau un milion de șerbi în est, mai ales în Franche Comte. Copiii acestora nu puteau moșteni nici măcar bunurile personale, fără să plătească stăpânului drepturi considerabile. Astfel, aceşti ţărani săraci nu avea speranța de mai bine. Trăiau într-o stare de nesiguranță cronică.

Vremea rea sau epidemiile îi puteau determina pe unii ţărani să migreze la oraş. Negăsindu-şi locul acolo, îngroşau rândurile vagabonzilor care trăiau din cerșit, furt și slujbe ocazionale.

În această perioadă, „feudalism” însemna drepturile şi privilegiile de care se bucurau proprietarii de pământuri, dar și dările şi obligaţiile pe care țăranii le datorau acestora. Toți țăranii erau obligați să plătească dijmă Bisericii, impozite statului și drepturi feudale seniorului lor.

Aproape toate terenurile erau supuse dărilor feudale. Acestea erau: „la corvee” - corvoada, „la champart” - părți din recoltă, „lods et ventes” - taxă plătită seniorului când bunurile își schimbau proprietarul. Țăranii din Midi nu plăteau deloc dări, în timp ce în Bretania și Burgundia dările erau foarte mari.

Țărănimea plătea impozite şi către stat care includeau: „la taille”, „la vingtieme”, „la capitation”, și „la gabelle”. Toate au cunoscut o creştere semnificativă pentru a acoperi costurile războaielor în care era implicată Franța.

Un alt motiv de nemulţumire era acela că ţăranul putea fi judecat în tribunalul seniorial. Aici stăpânul avea atât rolul judecătorului, cât și pe cel al juraților.

Cea mai grea povară pentru țărani o constituiau dijmele către Biserică, obligațiile feudale și arenzile. Acestea au crescut accentuat ca urmare a creșterii demografice. Populația Franței număra 27,9 milioane de locuitori la acea vreme.

Cea de-a treia componentă a Stării a Treia era alcătuită din muncitori urbani. Aceștia trăiau la oraș în locuințe aglomerate și insalubre. Erau necalificaţi și săraci.

Meșteșugarii erau organizați în bresle. La Paris, breslele numărau 100.000 de membri, o treime din populația masculină. Orele de muncă erau multe - 16 ore pe zi, 6 zile pe săptămână.

Nu exista producție la scară mare. Numărul mediu de oameni într-un atelier din Paris era de 16. Maiștrii și lucrătorii munceau și trăiau împreună. Erau afectați de creșterea prețului pâinii după o recoltă proastă, pâinea reprezentând trei sferturi din hrana celor mai mulți muncitori. Ca și țăranii, făceau provizii și le vindeau la preț bun în perioadele de lipsă.

Muncitorii aveau interdicția de a se asocia pentru a obține salarii mai mari sau condiții mai bune de muncă. Nivelul de trăi al salariaților a scăzut lent în secolul al XVIII-lea. În aceeași perioadă, prețurile au crescut în medie cu 65%, pe când salariile doar cu 22%.